Adunarea (Biserica): Casa lui Dumnezeu

Rudolf Brockhaus

© CSV, Online începând de la: 27.08.2018, Actualizat: 26.09.2018

Versete călăuzitoare: Matei 16.8; Faptele Apostolilor 17.24

Matei 16.18: Pe această stâncă voi zidi Adunarea Mea.

Faptele Apostolilor 17.24: Dumnezeu, care a făcut lumea şi tot ce este în ea, este Domnul cerului şi al pământului, şi nu locuieşte în temple făcute de mâini omeneşti.

Fundamentul Adunării

În capitolul 16 al Evangheliei după Matei, Domnul Isus răspunde la mărturisirea minunată a lui Petru: „Tu eşti Hristosul, Fiul Dumnezeului celui viu”, prin cunoscutele cuvinte: „Ferice de tine, Simone, fiul lui Iona; fiindcă nu carnea şi sângele ţi-a descoperit lucrul acesta, ci Tatăl meu care este în ceruri. Şi Eu îţi spun; tu eşti Petru, şi pe această stâncă voi zidi (textual: vreau să zidesc) Biserica (sau Adunarea) Mea, şi porţile Locuinţei morţilor nu o vor birui.” (versetele 17,18). Titlul, care este dat aici puterii satanei, „porţile Locuinţei morţilor” – aceasta este toată puterea uriaşă a morţii, pe care o poseda satan, arată clar şi desluşit care este fundamentul Adunării lui Hristos. Primul om în nevinovăţia lui, urmaşii lui, Israel sub Lege – toţi au fost biruiţi de porţile Locuinţei morţilor. Dar aici era Unul, pe care moartea nu putea să-L ţină. Ceea ce biserica din Roma (biserica catolică) învaţă prin acest verset, este cunoscut şi nu ne miră. Dar când bărbaţi credincioşi hotărâţi, de la care ar trebui să ne aşteptăm la altceva, scriu: „Domnul Îşi construieşte Biserica pe personalitatea lui Petru, cel plin de credinţă şi care a avut parte de harul lui Dumnezeu”, nu şti dacă să te întristezi, sau mai mult să te îngrozeşti. Involuntar te întrebi: nu recunosc aceşti fraţi ce dezonorare aduc Fiului lui Dumnezeu prin aceasta şi ce pagubă produc printre copiii lui Dumnezeu? Cum poţi să faci loc gândului, chiar şi numai pentru o clipă, că Fiul lui Dumnezeu Şi-ar clădi Adunarea Sa pe personalitatea (oricât de talentat ar fi putut să fie el) unui om sărman, păcătos, a unui om, pe care El la scurt timp după aceea a trebuit să-L mustre: „înapoia Mea, satan”, deoarece el nu a fost în stare să se apere singur de influenţele cărnii (firii pământeşti) şi ale duşmanului? Şi un astfel de om să poată să ofere construcţiei, ce urma să fie clădită, un fundament, pe care porţile Locuinţei morţilor să nu o biruiască?

Care este deci fundamentul? Hristos, Fiul Dumnezeului celui viu, dovedit a fi aşa prin învierea morţilor (Romani 1,4), de curând revelat în felul acesta de către Tatăl din cer lui Simon, fiul lui Iona şi mărturisit public de către acesta; El şi puterea vieţii de înviere în El, care este dată tuturor celor care vin la El, Fundamentul de stâncă al celor care au fost zidiţi pe El – Piatra scumpă din capul unghiului – şi care, ca pietre vii ale vieţii Sale, devin părtaşi naturii Sale. Pe această stâncă voia Hristos să clădească Adunarea Sa, căci atunci ea nu exista încă. Petru (piatră, stâncă) putea să devină o piatră cu un rol deosebit în această clădire, dar el nu era nici stânca (petra), şi nici ziditorul. Hristos putea să-i dea cheile Împărăţiei cerurilor şi prin aceasta să-i încredinţeze o administraţie deosebită pentru Împărăţie, dar Împărăţia cerurilor nu este Adunarea, şi Adunarea nu este Împărăţia.

Hristos Însuşi este aici Ziditorul. El lucrează în suflete, şi ele vin la El, chiar dacă numai ca urmare a harului, care lucrează în inimile lor. „La care venind, ca la o Piatră vie, lepădată, în adevăr, de oameni, dar aleasă, preţioasă înaintea lui Dumnezeu, şi voi înşivă, ca nişte pietre vii, sunteţi zidiţi o casă spirituală, o preoţie sfântă.” (1 Petru 2.4-5) Nu este Petru, nu sunt rânduieli şi porunci, nu este un corp constituit (asociaţie), la care se vine, ci pietre vii vin la Piatra vie, la Hristos, a cărui scumpătate este dăruită celui ce crede. Legat cu El prin credinţa vie, făcut părtaşi vieţii Sale şi scumpătăţii Sale, clădit pe El, ei constituie acea clădire minunată, împotriva căreia puterea satanei nu poate să facă nimic.

O Adunare, un Trup, un lăcaş al lui Dumnezeu

Toate acestea sunt aşa de simple, că se poate crede, că imediat este foarte clar pentru orice inimă şi conştiinţă a fiecărui credincios. Dar cât de ciudat este când auzim şi citim într-o scriere despre „o adunare creştină de iudei, care într-adevăr stau pe acelaşi fundament, dar în exterior sunt foarte diferiţi de adunarea creştinilor dintre păgâni”. După această concepţie ar fi existat în primele zile două Adunări, două Trupuri ale lui Hristos, unul din creştinii iudei şi unul din creştinii dintre păgâni, căci Adunarea (Biserica) este Trupul lui Hristos. (Efeseni 1.23) Domnul vorbeşte numai despre o Adunare, pe care El o clădeşte dintre iudei şi dintre păgâni, şi în care toţi, fără nicio diferenţiere, ocupă acelaşi loc şi au aceleaşi privilegii. Scriptura cunoaşte numai un Trup, în care nu este nici iudeu, nici grec. Că în timpurile de început ale istoriei Bisericii lui Hristos în unele locuri au fost mântuite mai multe suflete dintre iudei, sau dintre samariteni, în altele mai mult dintre păgâni, şi că unii au fost mai mult înclinaţi să stăruiască în vechile obiceiuri legaliste, sau să se reîntoarcă la ele, în timp ce ceilalţi stăteau în pericolul mare, să fie influenţaţi de vechile lor obiceiuri şi practici păgâne, cu toate că nici ei nu erau în siguranţă faţă de practicile şi duhul legalist – şi în afară de aceasta, că Dumnezeu a dat unuia din apostolii Săi în mod deosebit apostolia pentru cei „tăiaţi împrejur”, iar altuia pentru cei „netăiaţi împrejur” – că în cele din urmă cu privire la aceste stări şi pericole diferite, şi totodată şi ca urmare al evoluţiei exterioare şi progreselor spirituale diferite al fiecărei Adunări locale era necesară o slujire diferită – aceasta este cunoscut numai cititorului acela care cunoaşte şi este familiarizat într-o oarecare măsură cu Biblia. Dar ce au toate acestea a face cu gândurile veşnice ale lui Dumnezeu cu privire la Casa Sa, sau, dacă am voie să mă exprim aşa, cu planul de construcţie al lui Hristos cu privire la Adunarea Sa? Tocmai unirea iudeilor cu păgânii în Adunare prin puterea Evangheliei, prin aceea că Duhul Sfânt i-a unit pe amândoi cu Hristos, a condus la construirea unei Locuinţe a lui Dumnezeu aici jos. (compară cu Efeseni 2)

Vai! Ochiul multor copiii ai lui Dumnezeu din zilele noastre şi-a pierdut aşa de mult simplitatea, simţul lor este aşa de puţin treaz, că nu pot să înţeleagă cele mai simple adevăruri de bază ale lui Dumnezeu, ci le transformă după mintea şi voinţa lor. Nici nu mai poţi să priveşti din punctul de vedere al lui Dumnezeu fenomenele de pe teritoriul creştin influenţate, sau care au luat naştere prin lipsa de cunoaştere, prin necredincioşia şi egoismul omului, ci acestea se fac punctul de plecare al aprecierii şi evaluării şi apoi se trag concluzii cu privire la adevărul divin. În felul acesta se ajunge ca gândurile lui Dumnezeu să fie îngrădite în cadrul restrâns al punctului de vedere partaic şi să se potrivească la părerile proprii mărginite, pe care le-a moştenit. Dar ce linişte şi ce pace coboară în inimă, când în simplitatea credinţei te ridici spre Dumnezeu deasupra tuturor celor văzute şi nevăzute, deasupra tuturor rătăcirilor şi certurilor de partide, şi învăţat şi condus de sus, prin Duhul lui Dumnezeu, priveşti împrejur! Ce liniştită devine inima, cât de departe priveşte privirea, şi cât de clar şi precis se recunoaşte drumul Său, calea îngustă a adevărului, aşa cum este ea în Hristos, veşnic aceeaşi, neschimbabilă şi inviolabilă!

Hristos – Meşterul Ziditor

Adunarea, zidită de Hristos Însuşi, este deci zidită în har şi putere. Întemeiată pe stâncă, pe Hristos, pe Fiul Dumnezeului celui viu, nu poate fi zguduită, numai dacă puterea vieţii arătată în învierea lui Hristos ar putea fi biruită de satan; dar aceasta este imposibil, căci asupra lui, cel tare, a venit Unul şi mai tare şi l-a biruit. De aceea, oricare ar fi schimbările pe care le-a suferit Adunarea în înfăţişarea ei exterioară din cauza necredincioşiei proprii, a fraţilor mincinoşi care s-au infiltrat în interiorul ei, etc., da, chiar dacă înfăţişarea ei exterioară este aşa de stricată, că Hristos trebuie s-o verse din gura Lui (Apocalipsa 3.16) – cu toate acestea construcţia ei este aşa de sigură, ca şi fundamentul pe care stă. Această temelie îi oferă siguranţă şi existenţă. Hristos, Ziditorul ceresc, Îşi va termina lucrarea. El împlineşte hotărârile lui Dumnezeu, orice ar face omul.

Construcţia sub responsabilitatea omului

Aceasta ne conduce la studiul Casei lui Dumnezeu sub un alt aspect. Până acum am văzut-o numai sub aspectul mâinilor lui Hristos, ca fiind o construcţie de neînvins, pe care El o ridică, ca pe o casă spirituală, ca un Templu sfânt în Domnul, „fiind zidiţi pe temelia apostolilor şi prorocilor, piatra din capul unghiului fiind Isus Hristos”, ca locaş al lui Dumnezeu în Duhul. (1 Timotei 3.15; 1 Petru 2; Efeseni 2; compară şi cu Evrei 3.6) Privit în felul acesta totul este desăvârşit. Nu sunt nici un fel de materiale de construcţie rele, nici un fel de spărturi, nicio nereuşită. Dacă însă ne îndreptăm acum spre execuţia efectivă a lucrării, sau a lucrării pe pământ, aşa cum ne este ea prezentată în 1 Corinteni 3, dintr-o lovitură totul primeşte o înfăţişare cu totul schimbată: responsabilitatea omului ia parte la această lucrare, activitatea lui începe cu toate urmările ei umilitoare. Apostolul Pavel (nu Hristos, ca în Matei 16), după harul care i-a fost dat, ca un meşter zidar înţelept, a pus temelia. Această temelie a fost Isus Hristos. O altă temelie nu a existat, şi de aceea nici nu putea fi pusă o altă temelie. Acum trebuia construit mai departe. Alţii vor clădi împreună cu apostolul, şi după el. Fiecare trebuia să ia seama cum clădeşte pe temelia deja pusă. Se putea clădi cu aur, argint şi pietre scumpe, dar şi cu lemn, fân şi paie. Durabilitatea lucrării depindea de materialul de construcţie. Lucrarea fiecăruia va fi încercată prin foc. Ziua o va face cunoscut.

Cu alte cuvinte: activitatea de învăţător a fiecărui lucrător a adus suflete corespunzător caracterului activităţii. Construcţia supraterană a clădirii aşezate pe temelie (Hristos) corespundea (şi corespunde şi astăzi) materialelor de construcţie folosite. Dacă lucrarea va rezista încercării, lucrătorul va primi o răsplată; dacă ea va arde, el va suferi pagubă, dar el însuşi va fi mântuit, „însă ca prin foc”; dacă el este un lucrător rău, care nimiceşte Templul lui Dumnezeu, pe acela îl va nimici Dumnezeu (versetele 14-17).

Avem deci aici înaintea noastră clădirea lui Dumnezeu în poziţia sa în lumea aceasta, dar omul construieşte, şi responsabilitatea lui este luată în considerare. Dumnezeu a permis, ca răul să se dezvolte înainte să se închidă ochii acelora care puteau să judece cu înţelepciune divină. Fraţi falşi s-au strecurat, duşmanul a semănat neghină în grâu, taina fărădelegii a început să lucreze, şi au apărut persoane antihristice. Apostolul Pavel, meşterul zidar înţelept, căruia i-a fost încredinţată, mai mult decât altora, grija pentru Biserica lui Hristos, a privit cu ochiul deosebit de sever lucrarea duşmanului şi efectele ei şi a dat credincioşilor îndemnurile şi atenţionările necesare. Unul dintre locurile cel mai cunoscut în această privinţă este 2 Timotei 2.19-22. Omul lui Dumnezeu găseşte aici indicaţii exacte, cum să se comporte în starea de lucruri, care se arăta deja atunci şi care de atunci a evoluat mereu.

„Casa mare”

În prima sa scrisoare adresată lui Timotei, apostolul numeşte Casa lui Dumnezeu „stâlpul şi temelia adevărului”. Dar ce a devenit ea sub responsabilitatea omului? „O casă mare”[1], care are nu numai vase de aur şi de argint, ci şi de lemn şi de pământ, unele pentru cinste, celelalte pentru necinste. În privinţa aceasta nu trebuie să ne mirăm. Este adevărat, Casa a fost încredinţată omului pentru administraţie, şi de aceea cu siguranţă ne putem aştepta la regres şi decădere. Dar Dumnezeu să fie lăudat! Temelia ei tare stă. Ea rezistă în toate timpurile şi în toate încercările, şi ea poartă o pecete dublă: pe de o parte Domnul cunoaşte pe toţi care sunt ai Lui (hotărârile lui Dumnezeu sunt sigure şi durabile), şi pe de altă parte, toţi cei care rostesc Numele Domnului, să se depărteze de fărădelege (omul este răspunzător). Apostolul învaţă în mod corespunzător pe credincioşi, să se curăţească de vasele de necinste şi să năzuiască după neprihănire, credinţă, dragoste şi pace împreună cu aceia care cheamă pe Domnul dintr-o inimă curată – punerea deoparte şi strângerea în jurul Lui, al cărui Nume este „Cel sfânt şi adevărat”. Ce va deveni marea mulţime a celor care mărturisesc că sunt creştini, ne arată 2 Timotei 3: ei au o formă de evlavie, dar îi tăgăduieşte puterea. Sfârşitul este decăderea totală, care va fi însoţită de arătarea omului păcatului, a lui antihrist (2 Tesaloniceni 2).

Vedem astfel, că această Casă a lui Dumnezeu poate fi privită sub două, sau chiar trei puncte de vedere total diferite, şi aşa este ea privită în Cuvântul lui Dumnezeu. Sub acest aspect (ca şi în altele) „Casa” se deosebeşte de „trup”. În trupul lui Hristos nu pot fi niciodată mădulare moarte; simplii mărturisitori, fără viaţă spirituală, sunt total excluşi, căci Duhul Sfânt este cel care alcătuieşte trupul. Dar vom reveni mai târziu la aceasta, dacă va voi Dumnezeu. Desconsiderarea acestui fapt a dat deja naştere la multă încurcătură, şi încă mai dă.

Rezumat

Să recapitulăm pe scurt, ce am studiat.

  1. Hristos, lepădat ca Mesia de poporul Său Israel, construieşte Adunarea (Biserica) Sa pe pământ. Ceea ce era până atunci ascuns în hotărârile lui Dumnezeu şi nu a fost făcut cunoscut neamului de oameni, se desfăşoară. Hristos, Fiul Dumnezeului celui viu, care are viaţa, viaţa divină, în Sine Însuşi (dovedită prin înviere), este fundamentul acestei clădiri şi îi oferă tărie şi durabilitate. Satan nu poate face nimic împotriva ei. Rezultatul final al acestei lucrări a Meşterului Ziditor divin este victoria deplină. Toţi cei care aparţin acestei construcţii, sunt pietre vii şi o preoţie sfântă.

  2. dunarea este un locaş al lui Dumnezeu în Duhul. Dumnezeu a vrut să aibă o Casă pe pământ. În prima parte a istoriei acestui pământ, Dumnezeu nu a locuit la om, nici la Adam, când acesta era în starea de nevinovăţie, nici la Avraam, „prietenul” lui Dumnezeu. Abia numai după ce Israel a fost eliberat din Egipt, chiar dacă era numai o eliberare exterioară, şi ca popor eliberat a plecat spre Canaan, Dumnezeu a venit la el, ca să locuiască la el în norul de slavă (compară cu Exodul 15.13; 29.46). Ca urmare a eliberării adevărate prin Hristos, a venit Duhul Sfânt pe pământ, ca din Iudei şi păgâni să alcătuiască un Templu spiritual, locuinţa lui Dumnezeu pe pământ. Templul de odinioară a fost clădit din pietre naturale, era o Casă pământească. Acea Casă era temporală, făcută de mâinile oamenilor, aceasta este veşnică, clădită de Dumnezeu Însuşi. În Hristos astăzi „toată clădirea, bine închegată, creşte ca să fie un Templu sfânt în Domnul”, şi în Apocalipsa 21,3 o regăsim într-o slavă strălucitoare, „cortul lui Dumnezeu cu oamenii”. Nu se spune cine este Meşterul Ziditor, nici în 1 Petru 2, şi nici în Efeseni 2: Casa se construieşte şi creşte spre desăvârşire; se adaugă pietre, şi anume pietre vii. Fără îndoială la început Casa a fost în înfățișarea ei exterioară, ceea ce a fost dintotdeauna în planul lui Dumnezeu şi în hotărârea Lui veşnică: o Casă sfântă, constituită din credincioşi adevăraţi. Dar nu a rămas mult timp aşa. Dacă mergem la execuţia efectivă a lucrării, aşa cum ea s-a desfăşurat înaintea ochilor oamenilor, acesteia se adaugă elementul uman, şi avem

  3. asa lui Dumnezeu sub responsabilitatea oamenilor (1 Corinteni 3). Şi acum ea este „clădirea lui Dumnezeu”, dar El are „colaboratori”. Oamenii sunt cei care clădesc, şi desigur în acest caz nu durează prea mult, până se arată decăderea. Fundamentul a fost bun, dar clădirea deasupra a fost cu lipsuri. Chiar din timpurile cele mai de la început au fost aduse învăţături greşite de lucrători, care nu s-au ţinut aşa de strâns de adevăr, aşa cum apostolii li l-au transmis, şi în mijlocul credincioşilor au fost introduse suflete, care nu aveau viaţă din Dumnezeu. Aceasta s-a dezvoltat aşa de rapid, că apostolul Pavel, scurt înainte de moartea sa, a trebuit să pună înaintea ochilor copilului său Timotei

  4. area Casă şi tot ce era în ea. Fundamentul tare al lui Dumnezeu a rămas nemişcat, ca întotdeauna, dar apartenenţa la Casă nu mai oferea nicio garanţie că este protejată împotriva legăturii cu răul şi necurăţia. Era necesară separarea în interiorul Casei, dar aceasta nu însemna izolarea, ci o unire a celor separaţi, a vaselor de cinste, „sfinţite, folositoare Stăpânului Casei, destoinic pentru orice lucrare bună” (2 Timotei 2.21). În legătură cu aceasta stau timpuri grele, periculoase, în care majoritatea celor care mărturisesc că sunt creştini au numai o formă exterioară de evlavie, dar fără putere lăuntrică, şi mulţi se vor îndepărta total de creştinism, „nu vor putea să sufere învăţătura sănătoasă, ci îi vor gâdila urechile să audă lucruri plăcute, şi îşi vor da învăţători după poftele lor” (compară cu 2 Timotei 3.3-4). Sfârşitul este răpirea credincioşilor adevăraţi în cer şi, aşa cum am spus, decăderea totală a mulţimii rămase în urmă.


Titlul original: Die Versammlung des lebendigen Gottes, 1993

Traducere: Ion Simionescu

Adnotare

[1] Este greu de înţeles, că unii comentatori ai acestui loc spun, că aici incontestabil ne putem gândi la aceleaşi relaţii, ca şi în Matei 13.38. Singura asemănare constă însă în aceea, că într-un loc se vorbeşte despre grâu şi neghină, în celălalt despre vase de cinste şi de necinste. În rest cele două tablouri sunt foarte diferite. Tabloul despre Casă (compară şi expresia „temelia tare” din versetul 19 – acelaşi cuvânt ca şi în 1 Corinteni 3.11) exclude comparaţia cu „ţarina”.

Mai multe articole din categoria Adunarea/Biserica (52)


Nota redacţiei:

Redacţia SoundWords este răspunzătoare pentru publicarea articolului de mai sus. Aceasta nu înseamnă că neapărat ea este de acord cu toate celelalte gânduri ale autorului publicate (desigur cu excepţia articolelor publicate de redacţie) şi doreşte să atragă atenţia, să se ţină seama de toate gândurile şi practicile autorului, pe care el le face cunoscut în alte locuri. „Cercetaţi toate lucrurile, şi păstraţi ce este bun” (1 Tesaloniceni 5.21).

Bibeltexte im Artikel anzeigen