Trebuie omul să se întoarcă la Dumnezeu?
Astăzi mai este timp de har!

Hendrik Leendert Heijkoop

© EPV, Online începând de la: 26.09.2018, Actualizat: 26.09.2018

Verset călăuzitor: Faptele apostolilor 17.30:

Faptele apostolilor 17.30: Dumnezeu nu ţine seamă de vremurile de neştiinţă şi porunceşte tuturor oamenilor de pretutindeni să se pocăiască!

Dragă prietene!

Tema abordată de tine merită, într-adevăr, o examinare serioasă, aşa că mă voi referi imediat la ea.

Tu scrii că ţi s-a spus adesea în conversaţii personale sau la întruniri, că trebuie să te converteşti; dar că tu nu simţi această necesitate. Te consacri preocupărilor tale, ai un cămin bun, cei mai buni prieteni, speri să primeşti în curând un loc de muncă bun şi apoi să vezi lumea. Eşti absolut mulţumit cu relaţiile tale – şi, cinstit vorbind, îndemnurile persistente că trebuie să te întorci la Dumnezeu, le găseşti foarte de prisos, ţi-au ieşit pe nas.

Pot să înţeleg foarte bine lucrul acesta. Există oameni care permanent se ocupă de alţi oameni, care toată ziua împart sfaturi bune sau îţi povestesc că faci totul pe dos. Să fii nevoit să asculţi mereu aşa ceva, nu este o distracţie şi mai cu seamă nu este pentru că nu ştii foarte sigur că n-au dreptate.

Iar aceasta este extrem de important: au dreptate sau n-au? Trebuie să te întorci la Dumnezeu sau lucrul acesta nu este chiar aşa de necesar? Dacă ar fi vorba de un lucru mărunt, ei da, atunci ai trece, într-adevăr, peste el, dacă după aceea ar reieşi că tu n-ai avut dreptate. Pentru data viitoare o vei şti atunci. Dar în cazul convertirii este vorba despre locul unde îţi vei petrece veşnicia. Lucrul acesta ar trebui, totuşi, să fie aşa de important, încât să ajungi să fii lămurit asupra lui.

Ai meditat vreodată asupra veşniciei? Sunt de acord cu tine în această privinţă, că niciodată n-o vom putea înţelege până nu vom fi acolo. Dar merită osteneala de a medita odată asupra ei, pentru a ne face cel puţin o mică impresie asupra ei, nu-i aşa?

Am citit odată o legendă despre un băiat foarte deştept, pe care împăratul ţării a vrut să-l pună la încercare. El l-a întrebat: „Cât de mult durează o veşnicie?” Băiatul a răspuns: „Împărate, într-o ţară îndepărtată există un munte foarte înalt, al cărui vârf se înalţă mult peste nori. Acest munte este făcut din minereu. O dată la o sută de ani vine o păsărică să-şi ascută ciocul de munte. De îndată ce muntele va fi tocit în felul acesta, încât să nu mai poată fi văzut, va fi trecut o secundă din veşnice.”

Oare nu lasă acest răspuns o impresie despre infinitatea veşniciei? În afară de aceasta, nu este chiar exact, pentru că în veşnicie nu există secunde. Acolo o mie de ani sunt ca o zi, dar şi o zi ca o mie de ani (2 Petru 3.8). Veşnicia nu are capăt şi de aceea nici nu există o măsură cu care să se poată măsura.

Şi totuşi, această istorioară ne lasă să înţelegem câte ceva despre relaţia dintre timpul vieţii noastre pământeşti şi acela al veşniciei care urmează. Ce sunt 10, 50, 80 sau chiar 100 de ani în comparaţie cu veşnicia? Nu este atunci important să ştim unde şi cum o vom petrece?

Îmi amintesc din nou o istorioară. Ştii că în Evul mediu majoritatea domnitorilor aveau bufoni. Aceştia erau de cele mai multe ori oameni diformi, care mai şi purtau haine ciudate, care prin glumele şi observaţiile lor prosteşti trebuiau să-şi înveselească stăpânii. Aceştia erau claunii acelui timp.

Un prinţ i-a dat nebunului său o tichie de bufon (o scufie ţuguiată cu clopoţei prinşi de ea) şi un sceptru de bufon ca semn al demnităţii sale, cu condiţia să-i dea aceste lucruri aceluia care ar face prostii şi mai mari ca el. Curând după aceea prinţul s-a îmbolnăvit grav. Nebunul l-a vizitat şi l-a întrebat dacă se va însănătoşi curând. Prinţul a răspuns că medicii ar fi zis că nu se mai poate spera într-o însănătoşire şi că trebuie să moară în curând. „Ei”, a spus nebunul, „precis v-aţi făcut pregătirile pentru marea călătorie şi v-aţi îngrijit ca totul să fie pregătit pentru primirea dumneavoastră.” „Nu”, a spus împăratul, „acesta este lucrul cel mai îngrozitor, că nu ştiu cum voi fi primit.” „Dar n-aţi ştiut că odată tot trebuie să faceţi călătoria?” „Sigur că am ştiut, dar nu m-am ocupat niciodată de lucrul acesta. Erau atât de multe lucruri de rezolvat!” „Dar”, a spus nebunul, „când mergeaţi o zi în călătorie, călărea un crainic înainte şi avea grijă să fie mâncare şi băutură şi aşa mai departe. Dacă aţi mers undeva pentru câteva săptămâni sau chiar luni, atunci totul a fost pus la punct cu mult timp înainte. Câteva zile înainte de plecare se duceau nişte slujitori, pentru a avea totul în ordine când aveaţi să veniţi. Iar pentru această mare călătorie unde veţi rămâne pentru totdeauna, nu v-aţi pregătit chiar deloc? Iată, vă dau înapoi tichia de bufon şi sceptrul, pentru că aşa de nebun n-am fost, totuşi, niciodată.” N-avea nebunul dreptate?

Întâi ai mers zece ani la şcoală, iar acum lucrezi în timpul zilei şi seara încă mai înveţi, pentru a obţine în curând un post bun. Astfel te osteneşti douăzeci de ani pentru a câştiga bine pentru aceasta, poate timp de patruzeci de ani, ca apoi, dacă este posibil, să trăieşti 10 ani sau dacă vei apuca o vârstă deosebit de înaintată, 20 de ani din pensia sau din economiile tale. Ce ai spune despre părinţii care nu-şi trimit copiii la şcoală şi nu-i lasă nici să înveţe vreo meserie, pentru că sunt de părere: lasă-i să se joace liniştiţi, copiii doar nu se gândesc la viitor şi când vor fi aşa de mari încât trebuie să-şi poarte singuri de grijă, ei da, atunci vor vedea ei cum se descurcă.

Dacă acum trudeşti aşa şi sacrifici atâţia ani din viaţă pentru a avea cel mult cincizeci sau şaizeci de ani venituri bune, nu este atunci iresponsabil să nu te gândeşti la veşnicie şi să nu te preocupe întrebarea: Unde voi petrece veşnicia? Şi dincolo de aceasta, tu nici nu ştii, de fapt, dacă primeşti postul bun, dacă nu cumva te îmbolnăveşti sau chiar trebuie să mori înainte să ajungi acolo. Dar că te aşteaptă veşnicia, aceasta o ştii sigur! „Oamenilor le este rânduit să moară odată!” Acest cuvânt biblic n-a fost pus la îndoială încă niciodată, nici măcar de marii batjocoritori şi de cei mai împietriţi atei. Nu s-au putut atinge de el, altfel ar fi fost luaţi în râs. Căci cine n-a simţit încă moartea în apropierea lui?

Dar cum continuă acest verset din Evrei 9? – „Şi după aceea vine judecata”. Oare nu este atunci o nebunie iresponsabilă să nu te îngrijeşti de nimic şi să laşi totul să vină liniştit asupra ta? Foarte sigur că atunci vei observa singur unde vei petrece veşnicia. Dar atunci în vecii vecilor nu se va mai schimba nimic. „Ori încotro ar cădea copacul, în locul unde cade, acolo rămâne.” (Eclesiastul 11.3).

Dar acum vei spune: Păi da, chiar aşa de urgent nu este pentru mine! Am şi aşa deja destule de făcut. Şi în timpul tău liber nu vrei să te ocupi cu asemenea lucruri sumbre ca moartea şi murirea. Tu crezi că ai putea face lucrul acesta şi când vei fi ceva mai bătrân, după ce ai savurat câte ceva din viaţa ta şi vei găsi mai mult timp să meditezi asupra muririi. Ştii tu dacă vei mai trăi 50 de ani? Sau încă 30? Sau numai 10? Sau doar încă douăsprezece luni sau poate chiar numai douăsprezece ore?

Îmi amintesc de un negustor din Olanda, care din spatele uşii prăvăliei sale a tras cu urechea la un predicator de stradă. Când cuvântarea s-a sfârşit, s-a dus în cameră, s-a aşezat pe un scaun – şi a fost mort.

Chiar dacă mai trăieşti mult, vrei atunci, cât eşti puternic şi sănătos, să faci ce vrei şi apoi să laşi restul în seama lui Dumnezeu? Dacă vrei s-o faci aşa (şi dacă rămâi în viaţă), oare te va mai primi Dumnezeu atunci?

Sigur, „Dumnezeu vrea ca toţi oamenii să fie mântuiţi” (1 Timotei 2.4).El le strigă tuturor oamenilor: „Împăcaţi-vă cu Dumnezeu” (2 Corinteni 5.20)! El i-a primit pe tâlharul de pe cruce şi pe alte mii de oameni care s-au convertit pe patul morţii. Eu însumi am cunoscut o femeie care avea 85 de ani când a ajuns la convertire.

Dar în Iov 33 chiar scrie că Dumnezeu vorbeşte cu omul de două-trei ori, dar dacă omul nu ascultă, atunci îşi „pecetluieşte” „învăţarea”.

După ce Faraon a refuzat de câteva ori să asculte, Dumnezeu i-a împietrit inima, astfel încât mai târziu nu s-a mai putut întoarce la Dumnezeu.

După răpirea Adunării, Dumnezeu „le trimite o lucrare de rătăcire” tuturor celor care au auzit Evanghelia şi n-au crezut-o, „pentru ca toţi cei ce n-au crezut adevărul să fie osândiţi” (2 Tesaloniceni 2.11-12). Aceasta o poate face Dumnezeu şi cu tine, dacă refuzi mereu invitaţia Lui de a te întoarce la El. „Dumnezeu nu ţine seamă de vremurile de neştiinţă şi porunceşte tuturor oamenilor de pretutindeni să se pocăiască; pentru că a rânduit o zi în care va judeca lumea după dreptate, prin Omul pe care L-a rânduit pentru aceasta şi despre care a dat tuturor oamenilor o dovadă netăgăduită, prin faptul că L-a înviat din morţi” (Faptele apostolilor 17.30-31).

N-ar trebui să te faci om serios şi să vii acum imediat la Dumnezeu cu mărturisirea păcatelor tale şi cu rugămintea ca El să vrea să te primească?

„Dar noi suntem trimişi împuterniciţi ai lui Hristos; şi ca şi cum Dumnezeu ar îndemna prin noi, vă rugăm fierbinte în Numele lui Hristos: împăcaţi-vă cu Dumnezeu! Pe Cel ce n-a cunoscut nici un păcat, El L-a făcut păcat pentru noi, ca noi să fim neprihănirea lui Dumnezeu în El” (2 Corinteni 5.20-21).

„Astăzi, dacă auziţi glasul Lui, nu vă împietriţi inimile!” (Evrei 4.7).

Cu salutări cordiale,

al tău H.L.H.


Tradus de la: Muss der Mensch sich bekehren?

Din Briefe an junge Menschen, Ernst-Paulus-Verlag, 1972, pag. 5–9

Traducere: Petru Stancioiu


Nota redacţiei:

Redacţia SoundWords este răspunzătoare pentru publicarea articolului de mai sus. Aceasta nu înseamnă că neapărat ea este de acord cu toate celelalte gânduri ale autorului publicate (desigur cu excepţia articolelor publicate de redacţie) şi doreşte să atragă atenţia, să se ţină seama de toate gândurile şi practicile autorului, pe care el le face cunoscut în alte locuri. „Cercetaţi toate lucrurile, şi păstraţi ce este bun” (1 Tesaloniceni 5.21).