Minciună în situaţii de constrângere – da sau nu?
Un exerciţiu în etică

David R. Reid

© SoundWords, Online începând de la: 24.09.2018, Actualizat: 24.09.2018

Versete călăuzitoare: 1 Samuel 16.1-3

1 Samuel 16.1-3: Şi Domnul i-a zis lui Samuel: „Până când îl vei jeli pe Saul pentru că l-am lepădat ca împărat peste Israel? Umple-ţi cornul cu untdelemn ţi du-te, te voi trimite la Isai betleemitul, pentru că Mi-am ales un împărat dintre fiii săi”. Şi Samuel a zis: „Cum să mă duc? Dacă va auzi Saul mă va ucide”. Şi Domnul a zis: „Ia cu tine o viţea şi spune: ‚Am venit să jertfesc Domnului‘. Şi cheamă pe Isai la jertfă; şi Eu îţi voi spune ce să faci şi Îmi vei unge pe acela pe care ţi-l voi spune”.

(Citeşte şi Geneza 12.10-20; 20; 26.1-11; Exodul 1.15-22 şi Iosua 2)

Este minciuna probabil justificată? Este inducerea în eroare acelaşi lucru ca şi minciuna? Era prorocul Samuel implicat într-o inducere în eroare? Aceste întrebări, şi altele, vin inevitabil imediat după ce am citit primele câteva versete din 1 Samuel 16. Deodată suntem confruntaţi cu domeniul eticii biblice. Ce ne învaţă Biblia în mod strict cu privire la minciună şi inducere în eroare? Un răspuns rapid şi scurt nu este simplu de dat. În realitate este nevoie de un anumit exerciţiu în etică, pentru a da un răspuns bine gândit şi bazat pe Biblie.

Înainte să analizăm acest caz greu cu privire la Samuel, va fi de ajutor să studiem pe scurt alte cazuri biblice, unde se ridică aceleaşi întrebări. Minciuna lui Avraam (Geneza 12;20) şi cea a lui Isaac (Geneza 26) din cauza soţiilor lor nu ridică probleme reale faţă de fundamentul biblic de nezguduit al eticii «Să nu minţi». Avraam şi Isaac au minţit, şi în mod foarte clar a fost greşit. Biblia a notat nu numai faptele de credinţă ale patriarhilor, ci şi greşelile lor. Avraam şi Isaac au obţinut amândoi intrare în „Hall of Faith” în Evrei 11, dar cu siguranţă nu pentru minciunile lor. Nu este necesar să-l scoatem pe Avraam de sub responsabilitate, numind păcatul lui „o minciună bună” (sau minciună obligată), căci Sara era sora lui vitregă. Şi cu siguranţă în cazul lui Avraam şi al lui Isaac în timpul acela nu s-a învăţat din Biblie principiul etic „scopul sfinţeşte mijloacele”. Finalul a fost eliberarea egoistă de propriile împrejurări cu preţul purităţii soţiei. În orice caz minciuna se sfârşeşte totdeauna cu rezultate tragice, şi numai prin harul lui Dumnezeu a fost împiedicat dezastrul.

Ce este cu cazul lui Rahab? Categoric, ea a minţit, ca să protejeze pe spionii evrei, şi Dumnezeu a păzit-o pe ea şi toată casa ei, atunci când a fost distrusă cetatea Ierihon. Oricum, Biblia nu spune, că Rahab a fost binecuvântată pentru că a minţit, ci pe baza credinţei ei în Domnul Dumnezeul lui Israel (Iosua 2.11). Fapta ei de credinţă, primirea spionilor (Evrei 11.31), ascunderea lor (Iosua 6.25) şi trimiterea lor (Iacov 2.25) au fost lăudate şi au primit recunoaştere dumnezeiască, dar nu minciuna ei. Minciuna lui Rahab nu a fost legitimă pe baza unei oarecare „etici in timp de război”. Dacă noi numim bună minţirea duşmanilor în timpuri de război, nu va mai dura mult, ca la fel să numim bună minţirea unuia din „duşmanii” noştri care face „război” cu noi. Unii oameni legitimează minciuna în declaraţia de impozitare a salariului lor prin aceea că ei deposedează statul cu impozitul pe nedrept şi nedreptatea socială ca pe un duşman în război. Dumnezeu nu avea nevoie de minciuna lui Rahab, chiar dacă era timp de război. Dumnezeu nu era dependent de această alternativă şi de această posibilitate, ca să salveze pe cei doi spioni de împăratul Ierihonului! Includerea fostei curve Rahab în genealogia lui Hristos nu este pecetea lui Dumnezeu cu privire la recunoaşterea minciunii lui Rahab, ci o dovadă a harului Său incredibil.

Cazul moaşei evreice din Exodul 1.15-21 este puţin mai complicat, căci acolo sunt două posibilităţi. Prima este, că moaşele nu au minţit. Dacă este aşa, atunci Dumnezeu a intervenit în chip minunat, ca să scurteze eforturile evreicelor. A doua posibilitate este, că evreicele au minţit, dar minciuna lor potrivit relatării Sfintei Scripturi nu a fost pedepsită. Cuvântul inspirat lasă să se întrevadă, că moaşele au fost binecuvântate de Dumnezeu. În orice caz nu pentru minciuna lor, ci pentru că ele s-au temut de Dumnezeu şi au încetat să participe la uciderea copiilor, aşa cum a ordonat faraon.

Dar, un moment! Nu au fost moaşele constrânse să mintă, deoarece aceasta era singura alternativă la uciderea copiilor? Nu! Ele puteau, de exemplu, să refuze să vorbească despre aceasta şi să suporte consecinţele rezultate din aceasta. Aceasta ar fi putut însă însemna moartea lor proprie. Dar justifică păstrarea propriei vieţi neadevărul? Ce înseamnă de fapt expresia biblică „martiraj”? Şi noi ne aflăm în situaţii foarte dificile şi încurcate, deoarece trăim într-o lume decăzută. Însă Dumnezeu nu ne va duce în situaţii în care suntem constrânşi să fim neascultători faţă de El. Nici o persoană nu este constrânsă să aleagă un rău din două rele. Domnul nostru Isus a trăit de asemenea în această lume decăzută, cu toate împrejurările ei grele. A fost El neascultător faţă de Legea lui Dumnezeu, deoarece a fost constrâns, să aleagă răul cel mai mic? Nu! El a ales totdeauna drumul cel corect, indiferent cât de grea sau de neiubită era alegerea. În tot Noul Testament suntem îndemnaţi să fim sfinţi şi să urmăm exemplul Domnului nostru.

Cum se aplică aceasta la cazul clasic al iudeilor, când în timpul celui de-al doilea război mondial acestora li s-au oferit ascunzători faţă de nazişti? Ce vom răspunde noi autorităţilor, dacă ne-ar întreba, dacă ascundem iudei în casele noastre? Vom spune noi adevărul, şi în felul acesta vom trăda pe iudei, sau vom minţi, ca să salvăm viaţa iudeilor? Nu am fi noi constrânşi să ne decidem pentru unul din cele două rele? Ar mai fi în acest caz alternativa tăcerii, în timp ce casa noastră este perchiziţionată, sau şi alternativa de a pune sub semnul întrebării legitimitatea autorităţilor naziste. Da, s-ar putea ca aceasta să însemne arestarea şi moartea atât a iudeilor cât şi a noastră, dar noi nu i-am trădat şi nu am minţit. Am fi ascultători de Dumnezeu şi am lăsa urmările pe seama Lui. A minţi autorităţile nu înseamnă în nici un caz siguranţă. Dacă în astfel de împrejurări vom avea curajul şi prezenţa de spirit să facem ce este corect, aceasta este o altă chestiune. Dar Dumnezeu ne făgăduieşte în 1 Corinteni 10,13, că noi niciodată nu vom ajunge în situaţii din care să nu avem o ieşire bună, şi niciodată nu vom fi fără puterea necesară de a merge pe drumul corect. Ce făgăduinţă minunată!

Să revenim la cazul moaşelor şi să punem o altă întrebare. Nu este minciuna lor justificată şi corectă, deoarece era calea cea mai potrivită în situaţia aceasta? Aceasta este ceea ce învaţă etica situaţiei. Cu toate că această etică pare să fie creştină, după felul cum vorbeşte despre dragoste, ea nu este. De ce nu? În fond etica situaţiei aşează pe om deasupra lui Dumnezeu. Cine, de exemplu, decide care este „drumul cel mai potrivit”, când neascultarea de poruncile lui Dumnezeu este în joc? Avem noi voie să îndrăznim, „să ne jucăm” cu Dumnezeu? Chiar şi adulterul este practicat în numele dragostei şi a eticii situaţiei. Biblia nu învaţă nici o etică a situaţiei. Cu unghiul nostru de vedere limitat în orice situaţie, noi trebuie să iubim pe Dumnezeu şi să ascultăm de El. „Minciuna potrivită” a moaşelor nu a salvat situaţia. Faraon a dispus să se înece copilaşii, ca să-şi împlinească intenţiile lui rele. Noi trebuie în primul rând să ascultăm de Dumnezeu în orice situaţie şi să ne încredem în El, că El are o cunoaştere nelimitată şi are o privire de ansamblu.

Dar ce este cu exemplul prorocului Samuel? Cu siguranţă acesta este cazul cea mai greu dintre toate cazurile studiate până acum – probabil cel mai greu din toată Biblia. Pe de o parte pentru că atât exemplul despre Avraam şi Isaac cât şi cel despre moaşe au avut loc înainte de darea Legii, şi în cazul lui Rahab ea a luat parte ca femeie dintre păgâni, care nu avea Legea mozaică. Desigur aceasta nu scuză minciuna ei şi în nici un caz nu diminuează cerinţele lui Dumnezeu (ea avea conştiinţă, dată ei de Dumnezeu!), dar aceste împrejurări ar putea probabil să aibă efecte asupra gravităţii vinei sau a pedepsei din partea lui Dumnezeu. Oricum ar fi, prorocul Samuel avea înaintea lui cele zece porunci scrise. Mai mult decât atât, Domnul Însuşi a spus lui Samuel, ca El să înşele pe Saul. Şi el a făcut aşa, sau? Este aceasta cu adevărat inducere în eroare? Inducerea în eroare include, conform definiţiei, nesinceritate. Domnul nu a poruncit lui Samuel să facă ceva înșelător. El nu spune lui Samuel, ca Samuel să spună, că el merge la Betleem, ca să jertfească, şi apoi totuşi să nu jertfească. Samuel a jertfit, aşa cum obişnuia, dar el s-a folosit de ocazie, ca să ungă pe David ca împărat nou. Acesta este un exemplu pentru faptul de a ascunde adevărul de aceia care ar avea dreptul să cunoască tot adevărul.

Minciuna nu este niciodată justificată, dar Biblia nu cere să descoperi fiecăruia tot adevărul. Tăinuirea adevărului este numai atunci păcat, când există obligaţia de a descoperi faptele ascunse, sau există intenţia de duce pe cineva în rătăcire morală. Domnul Isus nu a minţit pe duşmanii lui nici măcar o singură dată, dar foarte des El nu le-a dat un răspuns clar, cu intenţia de a ascunde tot adevărul. El a vorbit intenţionat în pilde, ca să ascundă adevărul faţă de cei sceptici, care din propria vină au pierdut dreptul la adevăr (vezi Matei 13.10-13). În privinţa aceasta Samuel era greşit, atunci când a minţit pe Saul, dar nu a fost greşit, să tăinuiască toate intenţiile sale. Când se pun întrebări, părinţii să nu mintă niciodată pe copiii lor, dar ei nu sunt constrânşi să descopere totul, dacă nu este necesar ca copiii să ştie. Dar cu toate acestea părinţii ar trebui să fie foarte prudenţi cu privire la lucrurile care le tăinuiesc faţă de copiii lor. Pe de altă parte un copil acţionează categoric greşit, dacă ascund de părinţii lor fapte, pe care părinţii au dreptul să le ştie.

O aplicare contemporană, care este foarte asemănătoare cu cazul lui Samuel, este situaţia creştinilor din ţările comuniste, care se strâng pe ascuns. Pentru ei nu ar fi corect să mintă autorităţile, dar nu este greşit pentru ei, să lase să se arate ca şi cum ar merge la cumpărături (asemenea situaţiei lui Samuel, atunci când a luat viţeaua), dar apoi în drum spre piaţă să se întâlnească cu creştini. Faptul că autorităţile se pot înşela cu privire la toate intenţiile creştinilor nu face pe credincioşi vinovaţi din punct de vedere moral. Vezi exemplul Domnului nostru din Luca 24. Mai întâi El Şi-a ascuns adevărata lui identitate faţă de cei doi ucenici şi i-a întrebat: «Ce?» (Luca 24.19), şi «S-a făcut că vrea să meargă mai departe» (versetul 28). Desigur intenţia Domnului nostru a fost să descopere inima celor doi ucenici. În nici un caz Domnul nostru nu a fost vinovat de o vorbire greşită sau inducere în eroare, chiar dacă cei doi ucenici prin aceasta au crezut că Isus era numai un străin neinformat.

Relatările biblice despre Ehud în Judecători 3.12-30, Elisei în 2 Împăraţi 6.8-23 şi Ieremia în Ieremia 38.14-28 nu arată fapte de a minţi, ci de a nu descoperi toate faptele. Ehud nu a minţit, deoarece el a avut realmente un mesaj secret din partea lui Dumnezeu pentru împăratul păgân Eglon – şi anume, împuternicirea de a-l omorî! Elisei nu a minţit, deoarece contextul ne arată clar, că ţelul suprem al sirienilor era împăratul din Israel. Ieremia nu a minţit căpeteniile, care l-au întrebat despre tratativele lui la împăratul Zedechia, căci el a vorbit realmente despre luarea lui în captivitate, în timp ce i-a adus mesajul profetic.

Acelaşi principiu, de a nu minţi, ci de a nu spune tot adevărul acelora care nu trebuie şi nu au dreptul să-l ştie s-a folosit şi în atacul călăuzit de Dumnezeu asupra cetăţii Ai, în Iosua 8. Dumnezeu nu poate fi acuzat, că El ar fi spus lui Israel, ca ei să mintă sau să înşele, numai pentru că armata din Ai a gândit că tactica lui Iosua va fi aceeaşi ca cea din Iosua 7. În acest caz este bine să se observe, că Dumnezeu nu a spus lui Iosua, ca el să trimită o delegaţie de pace neautentică înapoia căreia să se ascundă trupele de atac. Aceasta ar fi fost necinstit, căci o astfel de procedură nu se încadra în înţelegerile generale şi regulile acceptate în război. (O minge deviată la fotbal induce în eroare pe adversar, dar nu perfid, căci este permis în regulile fotbalului. Dar să iei o a doua minge în locul mingii deviate este înşelătorie!) În aceeaşi măsură folosirea inducerii în eroare într-un război drept (o altă practică în etică) nu este caracterizată prin minciună şi înşelătorie. Dar folosirea simbolului „Crucii roşii” sau a drapelului alb ca momeală este în afara „regulilor jocului” general acceptate şi este în sine necinstită şi de aceea perfidă.

Aplicarea eticii nu este uşoară. Deseori la urmă avem mai multe întrebări decât am avut la început. Cu toate acestea astfel de exerciţii de etică sunt bune pentru sănătatea noastră spirituală, chiar dacă prin aceasta „extremităţile libere” nu se leagă prin aceasta. Cu toate că nu toţi creştinii sunt de acord, concluzia noastră în acest exerciţiu scurt de etică este următoarea: Biblia ne învaţă că totdeauna este greşit să minţi şi să induci în eroare, dar reţinerea adevărului întreg este uneori corectă.


Tradus de la: Notlügen-ja/nein

Titlul original: „Exercise in Ethics“
Sursa: www.growingchristinas.org

Traducere: Ion Simionescu

Mai multe articole despre locul din Biblie Geneza 12 (1)


Nota redacţiei:

Redacţia SoundWords este răspunzătoare pentru publicarea articolului de mai sus. Aceasta nu înseamnă că neapărat ea este de acord cu toate celelalte gânduri ale autorului publicate (desigur cu excepţia articolelor publicate de redacţie) şi doreşte să atragă atenţia, să se ţină seama de toate gândurile şi practicile autorului, pe care el le face cunoscut în alte locuri. „Cercetaţi toate lucrurile, şi păstraţi ce este bun” (1 Tesaloniceni 5.21).