Epistola către Evrei capitolul 7
Evrei 7

Hermanus Cornelis Voorhoeve

© SoundWords, Online începând de la: 16.09.2018, Actualizat: 16.09.2018

La sfârşitul capitolului şase Pavel s-a reîntors la tema pe care a început s-o trateze în capitolul cinci, dar pe care a întrerupt-o, deoarece starea tristă, în care se aflau credincioşii evrei, stătea înaintea privirii sale. Dumnezeu a salutat pe Hristos, care a intrat în Sfânta Sfintelor din cer, ca Mare Preot după rânduiala lui Melhisedec. Pavel are multe de spus şi de explicat cu privire la acest Melhisedec. Dar era greu la astfel de credincioşi, care deveniseră greoi la ascultare; însă el trece la aceasta, după ce i-a atenţionat insistent cu privire la pericolul la care erau expuşi şi le-a îndreptat privirea spre făgăduinţa minunată şi neschimbătoare a lui Dumnezeu.

Potrivit cu Psalmul 110 trebuia să se ridice un alt Preot, care nu a fost numit „după rânduiala lui Aaron”, ci Preotul va fi „după rânduiala lui Melhisedec”. Acest Preot este Domnul nostru Isus Hristos. Dumnezeu I-a zis nu numai: „Tu eşti Fiul Meu, Eu astăzi Te-am născut”, ci şi: „Tu eşti Preot pentru eternitate, după rânduiala lui Melhisedec” [Psalmul 110.4]. Pavel s-a referit deja de mai multe ori la aceasta. Dar acum era necesar să dovedească caracterul deosebit al preoţiei după rânduiala lui Melhisedec faţă de preoţia lui Aaron.

Pentru aceasta Pavel conduce pe cititorul său la relatarea cunoscută din Geneza 14. Avraam, care se despărţise total de lume şi aştepta binecuvântările sale numai de la Dumnezeu, Cel Atotputernic, care se comporta ca un străin aici jos pe pământ şi avea privirea îndreptată spre patria cerească, se reîntoarce acolo biruitor de la măcelul împăraţilor, care luaseră cu ei pe neprihănitul, dar cu gânduri lumeşti, Lot. El întâlneşte pe Melhisedec, împăratul Salemului, preot al Dumnezeului Preaînalt, care a adus luptătorului obosit, după victoria obţinută, pâine şi vin şi i-a îndreptat privirea spre Dumnezeu, Cel Preaînalt, care posedă cerul şi pământul. O imagine potrivită a ceea ce în curând va avea loc, când Mesia, Împăratul-Preot, Domnul nostru Isus Hristos, va veni pe norii cerului cu putere şi glorie mare, pentru ca potrivit cu voia lui Dumnezeu şi prin puterea lui Dumnezeu să pună pe toţi vrăjmaşii Săi aşternut picioarelor Sale. El va binecuvânta atunci pe poporul Său, care Îl aşteaptă, şi îl va înviora cu ceea ce întăreşte şi bucură inima; pâinea şi vinul fiind simboluri ale acestora.

Însă nu aceasta este esenţialul spre care Pavel îndreaptă în mod deosebit atenţia cititorului său, cu toate că prin felul prezentării sale, nouă ni se aminteşte de aceasta. Înainte de toate pe el îl preocupă aici preoţia lui Hristos, aşa cum ea este anunţată în Psalmul 110, şi drept urmare el ne prezintă gloria, frumuseţea şi caracterul ales al lui Hristos ca Preot.

Melhisedec este un model al lui Hristos. El nu era fiul lui Dumnezeu Însuşi, aşa cum este presupus şi mulţi învaţă aşa, pentru justificarea părerii lor referindu-se la felul tainic în care el apare în istorie, şi tot aşa de repede dispare şi nu mai este numit. Pavel contrazice energic această părere, spunând, că acest Melhisedec „a fost asemănat cu Fiul lui Dumnezeu” (Evrei 7.3). Deci Melhisedec nu era o apariţie a Fiului lui Dumnezeu, aşa cum întâlnim de mai multe ori în Vechiul Testament, ci el era o persoană reală, care a trăit pe pământ, care este comparată cu Fiul lui Dumnezeu. Dumnezeu i-a dat locul lui şi i-a dăruit slujba sa şi după măcelul împăraţilor l-a trimis în întâmpinarea lui Avraam, pentru ca el să devină un model al Fiului Său, al Împăratului lui Israel, al Marelui Preot al nostru. Dovadă ciudată a intenţiei pe care Dumnezeu o avea nu numai la relatarea întâmplării din Vechiul Testament, ci şi în cârmuirea evenimentelor. Domnul, Hristos, este subiectul întregii administrări a Vechiului Testament – atât a ceremonialurilor şi umbrelor, cât şi a istoriei. Cu privire la El, ca să-L prezinte, să-L înfăţişeze, să-L glorifice, să arate frumuseţea Lui multiplă şi caracterul Său ales, Dumnezeu, Domnul, a lăsat să se rânduiască şi să aibă loc toate.

Evrei 7.1-3: Pentru că acest Melhisedec, împărat al Salemului, preot al Dumnezeului Preaînalt, care l-a întâmpinat pe Avraam când se întorcea de la măcelul împăraţilor şi l-a binecuvântat, căruia Avraam i-a împărţit şi zeciuială din toate, înseamnă mai întâi »Împărat al dreptăţii« şi apoi şi »Împărat al Salemului«, adică »Împărat al păcii«, fără tată, fără mamă, fără genealogie, neavând nici început al zilelor, nici sfârşit al vieţii, dar asemănat Fiului lui Dumnezeu, rămâne preot pentru totdeauna.

Ce tablou frumos, minunat, al Domnului nostru Isus Hristos! Numele Melhisedec înseamnă: „Împărat al dreptăţii”, şi el era împărat al cetăţii Salem (mai târziu Ierusalim), care înseamnă „pace”; el aera astfel împărat al dreptăţii şi împărat al păcii. Dar în acelaşi timp el era preot al lui Dumnezeu, Cel Preaînalt, recunoscut şi onorat de Avraam; şi ca atare el era fără tată, fără mamă, fără genealogie, neavând nici început al zilelor şi nici sfârşit al vieţii. Ca om el avea tată şi mamă, o genealogie, început şi sfârşit al vieţii, dar ca preot nu. În neamul lui el era singurul preot. Tatăl lui nu era preot, şi nici urmaşii lui nu erau preoţi, aşa că el a rămas singurul preot în neamul lui. În toate acestea el a fost asemănat cu Fiul lui Dumnezeu. Fiul lui Dumnezeu este Împărat şi Preot – Împărat al dreptăţii şi Împărat al păcii, şi Preot al Dumnezeului Celui Preaînalt. Cu toate că El ca Om avea o mamă şi o genealogie, El era singurul Preot în neamul Lui. Ca Preot neavând nici început al zilelor şi nici sfârşit al vieţii, El rămâne Preot pentru totdeauna după rânduiala lui Melhisedec.

Ciudat este Numele lui Dumnezeu, pe care Melhisedec Îl face cunoscut lui Avraam. Avraam cunoştea pe Dumnezeu ca „Cel Atotputernic”, El-Şadai, şi el şi-a pus toată încrederea în El. Însă după ce el a obţinut biruinţa asupra împăraţilor, Dumnezeu îi este revelat ce Cel Preaînalt, care posedă cerul şi pământul. Nebucadneţar, a cărui putere a fost coborâtă, L-a recunoscut şi adorat pe Dumnezeu ca Cel Preaînalt. Şi ca Cel Preaînalt Se va revela Dumnezeu în Împărăţia minunată a lui Hristos, când puterea popoarelor va fi distrusă şi scaunele de domnie ale împăraţilor pământului acesta vor fi răsturnate. De aceea în psalmii, în care este cântată gloria Împărăţiei lui Hristos, Dumnezeu este numit de cele mai multe ori Cel Preaînalt, însă se merită să se ţină seama şi de faptul că Moştenitorul făgăduinţelor lui Dumnezeu este marele Biruitor peste toţi vrăjmaşii Săi (vezi Psalmul 91), căci potrivit planului lui Dumnezeu la împlinirea timpurilor toate care sunt în cer şi pe pământ trebuie aduse împreună sub un Cap. (vezi Efeseni 1).

Evrei 7.4: Vedeţi dar cât de mare a fost acesta!

Chiar şi Avraam, patriarhul, a dat lui Mehisedec zeciuială din pradă. În coapsele lui Avraam era Levi. În felul acesta Levi, care potrivit Legii primea zeciuială de la popor, a dat prin Avraam zeciuială. Şi Melhisedec, care nu era din genealogia lui Levi, a primit de la Avraam zeciuiala, şi pe lângă aceasta ca preot al Celui Preaînalt a binecuvântat pe Avraam, care avea făgăduinţa. Fără nici o împotrivire, cel mai mic este binecuvântat de cel mai mare. Şi astfel Avraam recunoaşte în două privinţe supremaţia lui Melhisedec. Deoarece Hristos a fost salutat de Dumnezeu ca Mare Preot după rânduiala lui Melhisedec, prin aceasta caracterul ales şi superioritatea preoţiei Sale faţă de cea a lui Aaron a fost dovedită în modul cel mai clar.

Deci este o schimbare a preoţiei, şi prin aceasta se arată în lumină nedesăvârşirea preoţiei levitice; căci, spune Pavel,

Evrei 7.11: atunci, dacă, în adevăr, perfecţiunea ar fi fost prin preoţia levitică, pentru că în temeiul ei a primit poporul Legea, ce nevoie mai era să se ridice un alt preot, după rânduiala lui Mehisedec, şi care nu este numit după rânduiala lui Aaron?

Şi deoarece poporul a primit Legea în legătură cu preoţia levitică, în mod necesar are loc şi o schimbare a Legii, dacă preoţia se schimbă (Evrei 7.12). Aceasta rezultă în primul rând din aceea că Domnul nostru a venit din Iuda, seminţie despre care Moise nu a spus nimic cu privire la preoţie, şi din care nimeni nu a slujit la altar. Şi în al doilea rând este mult mai evident dacă, după asemănarea cu Melhisedec, se ridică un alt Preot, care nu este după legea unei porunci carnale -, ca Aaron, ai cărui fii erau preoţi şi pe lângă aceasta în descendenţă neîntreruptă -, ci în puterea unei vieţi nepieritoare. Căci despre El se spune în Psalmul 110: "Tu eşti preot pentru eternitate, după rânduiala lui Melhisedec."

În această expunere de dovezi să ne gândim că Pavel scrie creştinilor care au recunoscut și au primit pe Hristos ca adevăratul Mesia, dar care erau în pericol să se reîntoarcă la rânduielile iudaice.

Cât de mult ar pierde ei, dacă ar face aceasta! Desființarea poruncii date mai înainte a avut loc din cauza slăbiciunii ei și a inutilităţii ei, căci cu toate că Legea era bună şi era expresia voii lui Dumnezeu pentru omul de aici de pe pământ, totuşi această Lege nu a dus nimic la desăvârşire. Aceasta nici nu putea fi altfel. Dacă El nu ar fi făcut nimic, El ar fi încetat să mai fie Dumnezeu. Dar deoarece păcatul era prezent, Legea nu putea fi de ajutor, ci numai spre condamnare. Prescripţiile şi ceremonialurile Legii erau ori umbre ale lucrurilor viitoare ori un jug greu, pe care nici părinţii noştri şi nici noi nu-l putem purta, aşa cum Petru spune sinodului din Ierusalim. Prin preoţia lui Hristos noi avem „introducerea unei speranţe mai bune, prin care ne apropiem de Dumnezeu” (Evrei 7.18-19). Sub Lege omul rămânea permanent departe de Dumnezeu, şi conştiinţa niciodată nu a fost desăvârşită înaintea lui Dumnezeu. Însă sub har sufletul este adus la Dumnezeu, care S-a revelat în dragoste şi dreptate. A avut loc o ispăşire desăvârşită; perdeaua a fost sfâşiată, Marele Preot al nostru este în cer, şi când El vine, atunci vom veni şi noi cu El.

Însă era nu numai o nădejde mai bună, prin care noi ne apropiem deja acum de Dumnezeu, ci trebuia să vină şi un legământ mai bun, pe care păcatele lui Israel l-au întrerupt. Preoţia lui Aaron nu era însoţită de jurământ; preoţia lui Hristos dimpotrivă, era însoţită de jurământ. Aceasta se spune categoric în Psalmul 110. Din aceasta rezultă clar, că legământul, pe care Dumnezeu îl va face în ultimele zile cu poporul Său, va fi un legământ mai bun.

Evrei 7.20-22: Şi, întrucât aceasta nu se face fără jurământ, cu atât mai mult Isus a devenit garantul unui legământ mai bun.

Isus, Preot pentru eternitate după rânduiala lui Melhisedec, a devenit garantul unui legământ mai bun. Ca Mare Preot în cer, şezând la dreapta lui Dumnezeu, girează ca legământul mai bun, pe care Dumnezeu l-a făgăduit lui Israel şi despre care Pavel scrie detaliat în capitolul următor, să vină.

Cuvântul în limba greacă, care a fost tradus prin „garant”, se întâlneşte numai aici, şi anume în legătură cu legământul mai bun, pe care Dumnezeu l-a făgăduit lui Israel. Sensul cuvintelor lui Pavel aici nicidecum nu este că Hristos a devenit garantul nostru înaintea lui Dumnezeu, deoarece El a luat asupra Sa suplinitor (oricât de adevărat este aceasta) vina pe care noi trebuia s-o plătim; ci sensul este că Hristos, care a făcut lucrarea de ispăşire şi este ca Mare Preot la dreapta lui Dumnezeu în Locul Preasfânt din cer, ne garantează că legământul nou cu Israel va fi cândva instaurat.

Însă preoţia lui Hristos era şi în alt sens mai preţioasă decât preoţia lui Aaron. Ea era neschimbătoare.

Evrei 7.23-24: Şi erau, în adevăr, mulţi preoţi, pentru că prin moarte erau împiedicaţi să dăinuiască; dar El, datorită dăinuirii Sale pentru eternitate, are o preoţie care nu se schimbă.

Aaron a murit, Isus nu moare; El trăieşte în eternitate. Aaron avea urmaşi; Isus era după rânduiala lui Melhisedec fără început al zilelor şi fără sfârşit al vieţii.

Evrei 7.25: De aceea şi poate să mântuiască până la desăvârşire pe aceia care se apropie de Dumnezeu prin El, trăind pururi ca să mijlocească pentru ei.

Deoarece Marele Preot al nostru trăieşte pentru eternitate în Locul Preasfânt ceresc, ca să mijlocească pentru noi la Dumnezeu, El poate să păzească pe deplin până la sfârşit pe drumul lor, prin toate greutăţile, pericolele şi ispitele pe cei care prin El, prin jertfa Sa şi prin preoţia Sa se apropie de Dumnezeu, şi apar cu îndrăzneală în prezenţa lui Dumnezeu şi au părtăşie cu Dumnezeu.

După această prezentare a caracterului ales al slujbei de Mare Preot a lui Hristos, Pavel exclamă plin de admiraţie şi bucurie:

Evrei 7.26-28: Pentru că un astfel de mare preot ne trebuia: sfânt, nevinovat, fără pată, despărţit de păcătoşi şi făcut mai presus decât cerurile, care nu are nevoie, în fiecare zi, ca marii preoţi, să aducă jertfe întâi pentru propriile păcate, apoi pentru cele ale poporului, pentru că a făcut aceasta odată pentru totdeauna, oferindu-Se pe Sine Însuşi jertfă (sau: jertfindu-Se pe Sine Însuşi). Pentru că Legea pune ca mari preoţi oameni care au slăbiciuni, dar cuvântul jurământului, care este în urma Legii, pune un Fiu, făcut desăvârşit pentru eternitate.

Cuvinte minunate şi ciudate! Cu atât mai ciudate cu cât Pavel la începutul acestei epistole a zis, că Se cuvenea lui Dumnezeu să lase pe Hristos să sufere, în timp ce aici el spune, că ni se cuvenea nouă să avem un astfel de Mare Preot. Se cuvenea lui Dumnezeu ca Hristos să coboare în părţile cele mai de jos ale pământului; ni se cuvenea nouă, ca Hristos să fie înălţat mai presus de ceruri. De ce? Deoarece creştinii sunt un popor ceresc şi nimic altceva mai puţin decât un Preot ceresc putea să-i reprezinte. Se cuvenea lui Dumnezeu, dacă El voia să ne salveze, să dea pe Hristos la moarte; căci prin păcat noi zăceam în moarte, şi numai moartea ispăşitoare a Domnului putea să ne salveze. Dar după ce lucrarea de salvare a fost înfăptuită, El voia să ne dea un loc în Locul Preasfânt ceresc, şi de aceea noi trebuia să avem acolo un Mare Preot. În înţelesul deplin al cuvântului, Isus S-a sfinţit pe Sine pentru noi, atunci când S-a dus la cer (Ioan 17.19). În loc de un preot, care se uneşte cu noi aici pe pământ, unde se găseşte păcatul şi urmările lui, noi avem în Hristos un Preot, care înalţă inimile noastre din lumea aceasta rea în Locul Preasfânt ceresc, unde El stă la dreapta lui Dumnezeu.

Pe pământ El nu Se putea uni cu noi, căci El era sfânt, nevinovat, fără pată, despărţit de păcătoşi. Omul sfânt Hristos Isus Se putea desigur îndura de păcătoşi şi să-i salveze de la pierzare; dar să Se unească cu păcătoşii, era imposibil pentru El. Între El şi noi oamenii păcătoşi nu putea exista nici o părtăşie. Să gândeşti că prin întruparea Sa ca om ar fi avut loc o unire a lui Hristos cu omenirea, este o mare rătăcire, prin care nu se cunoaşte stricăciunea şi starea de pierzare a omului şi gloria lui Hristos este întunecată. Dar după ce El a purtat păcatele noastre şi le-a ispăşit la cruce, şi a înviat dintre morţi şi S-a ridicat mai presus de ceruri, El a putut să ne atragă la Sine (vezi Ioan 12.32). Perdeaua a fost ruptă, cerul a fost deschis. Marele Preot al nostru a ispăşit odată pentru totdeauna păcatele poporului Său şi le-a nimicit, prin aceea că S-a jertfit pe Sine Însuşi.

Deci nicidecum nu este vorba de o reînnoire a jertfei şi o aplicare repetată a sângelui. Adevărata însuşire a preoţiei lui Hristos este, că ea este pentru totdeauna. Jertfa nu mai poate fi repetată şi nici nu trebuie repetată, căci ea este pe deplin suficientă; ea a satisfăcut toate cerinţele sfinte ale lui Dumnezeu; ea a glorificat pe Dumnezeu în toate privinţele şi a făcut o ispăşire desăvârşită şi veşnică. Prin această jertfă au fost ispăşite toate păcatele noastre. Dacă nu ar fi aşa, atunci ele nu ar mai putea fi îndepărtate, căci El nu Se mai jertfeşte a doua oară. El nu mai moare, ci El trăieşte pentru eternitate, ca să mijlocească pentru noi la Dumnezeu. Cine vorbeşte despre o repetare a jertfei, sau despre o folosire permanentă a sângelui, acela nu cunoaşte valabilitatea deplină a jertfei pe care a adus-o Hristos şi pe care Dumnezeu a primit-o, şi suficienţa deplină a puterii sângelui Său. Nu este de mirare că un astfel de om merge neliniştit şi nefericit pe drumul său şi nu are îndrăzneală să apară în prezenţa lui Dumnezeu. Având încredere în această jertfă şi sprijinindu-ne pe acest sânge, noi umblăm în lumină, aşa cum Dumnezeu este în lumină. Şi curând şi noi vom locui acolo unde Marele Preot a intrat ca Înainte-mergător al nostru.

„Pentru că Legea pune ca mari preoţi oameni care au slăbiciuni, dar cuvântul jurământului, care este în urma Legii, pune un Fiu, făcut desăvârşit pentru eternitate” (Evrei 7.28). Hristos a fost aici jos ca Om adevărat, dar sfânt şi desăvârşit. El putea să atingă pe leproşi şi să-i vindece, fără ca El Însuşi să devină lepros. Cu toate acestea El ca Om sfânt nu Se putea uni cu noi păcătoşii; toată părtăşia poate avea loc numai pe baza lucrării de ispăşire. Acum după ce lucrarea a fost terminată, Hristos poate atrage la Sine pe toţi. El este acum Marele Preot al nostru – după modelele Vechiului Testament acolo sus în Locul Preasfânt ceresc. Numai Fiul putea deveni Mare Preot; cuvântul jurământului L-a pus pentru noi. Nu este aceasta o garanţie preţioasă pentru noi, că noi trebuie să rămânem veşnic în savurarea tuturor privilegiilor minunate, care au devenit partea noastră prin Hristos?

Partea anterioară Partea următoare


Traducere de la: Der Hebräerbrief (7)

Traducere: Ion Simionescu

Mai multe articole din categoria Comentarii (81)

Mai multe articole despre cuvântul cheie Melhisedec (1)

Mai multe articole ale autorului Hermanus Cornelis Voorhoeve (1)


Nota redacţiei:

Redacţia SoundWords este răspunzătoare pentru publicarea articolului de mai sus. Aceasta nu înseamnă că neapărat ea este de acord cu toate celelalte gânduri ale autorului publicate (desigur cu excepţia articolelor publicate de redacţie) şi doreşte să atragă atenţia, să se ţină seama de toate gândurile şi practicile autorului, pe care el le face cunoscut în alte locuri. „Cercetaţi toate lucrurile, şi păstraţi ce este bun” (1 Tesaloniceni 5.21).

Bibeltexte im Artikel anzeigen