Evenimente trăite împreună cu profetul Elisei (7)
Fiul sunamitei

John Thomas Mawson

© SoundWords, Online începând de la: 01.10.2018, Actualizat: 01.10.2018

Versete călăuzitoare: 2 Împăraţi 4.18-23,32-37

2 Împăraţi 4.18-23: Copilul s-a făcut mare. Şi într-o zi când se dusese pe la tatăl său la secerători, a zis tatălui său: „Capul meu! Capul meu!” Tatăl a zis slujitorului său: „De-l la mama lui!” Slujitorul l-a luat şi l-a dus la mama lui. Şi copilul a stat pe genunchii mamei sale până la amiază, şi apoi a murit. Ea s-a suit, l-a culcat pe patul omului lui Dumnezeu, a închis uşa după ea, şi a ieşit. A chemat pe bărbatul ei, şi a zis: „Trimite-mi, te rog, un slujitor, şi o măgăriţă; vreau să mă duc în grabă la omul lui Dumnezeu, şi apoi mă voi întoarce.” Şi el a zis: „Pentru ce vrei să te duci astăzi la el? Doar nu este nici lună nouă, nici Sabat.” Ea a răspuns: „Fii pe pace!"

2 Împăraţi 4.32-37: Când a ajuns Elisei în casă, iată că murise copilul, culcat în patul lui. Elisei a intrat şi a închis uşa după ei amândoi, şi s-a rugat Domnului. S-a suit, şi s-a culcat pe copil; şi-a pus gura pe gura lui, ochii lui, mâinile lui pe mâinile lui, şi s-a întins peste el. Şi trupul copilului s-a încălzit. Elisei a plecat, a mers încoace şi încolo prin casă, apoi s-a suit iarăşi şi s-a întins peste copil. Şi copilul a strănutat de şapte ori, şi a deschis ochii. Elisei a chemat pe Ghehazi, şi a zis: „Cheamă pe Sunamita.” Ghehazi a chemat-o, şi ea a venit la Elisei, care a zis: „Ia-ţi fiul!” Ea s-a dus şi s-a aruncat la picioarele lui, şi s-a închinat până la pământ. Şi şi-a luat fiul, şi a ieşit afară.

„Îţi merge bine?” – Cum inimile zdrobite prin necaz găsesc mângâiere şi binecuvântare

Dealuri însorite şi văi umbrite alternează pe pământ, tot aşa cum câmpiile roditoare alternează cu pustiurile arse de soare. Dumnezeu a făcut aşa, căci El este un Dumnezeu al diversităţii, aşa cum arată toate lucrările Lui, şi viaţa noastră se aseamănă cu aceasta. Ea este bogată în schimbări. Drumul nostru ne duce pe înălţimi şi prin adâncimi, noi cunoaştem zile când râdem şi când plângem, înălţimile munţilor ne oferă privelişti minunate, în timp ce văile ne împiedică privirea, da, parţial parcurgem prăpăstii întunecoase, din care se pare că nu vom mai ieşi.

Ce păreri greşite şi limitate au unii oameni despre viaţă. Pe de o parte doresc să limiteze râsul şi pe de altă parte să-şi reţină lacrimile. Dar este o legalitate, să faci pe una, şi este mândrie, să încerci să faci pe cealaltă. Legalitatea vine din firea pământească, iar mândria vine de la diavolul. Sunt unii care gândesc că în viaţa creştină nu există nici-o bucurie, şi sunt alţii care se miră că în viaţa creştină sunt necazuri. Credinţa celor dintâi nu a înţeles că Dumnezeu oferă totul din belşug pentru a fi savurate, şi ceilalţi nu înţeleg că ochiul lui neobosit de Tată veghează asupra noastră şi El deseori vede că este necesară pedeapsa şi disciplinarea pentru a nu ne îmbuiba în lucrurile materiale şi să uităm sau să dispreţuim lucrurile scumpe şi veşnice şi să ne îndepărtăm de El, Dătătorul tuturor bunătăţilor.

Priveşte cum aceste două aspecte sunt prezentate în experienţele Sunamitei. Ea era o femeie bogată şi posesoarea unei moşii mari, dar ea era mare şi din punct de vedere moral, aceasta a devenit vizibil când a putut cere ceva pentru ea, sau pentru soţul ei. »Eu locuiesc liniştită în mijlocul poporului meu«, a zis ea. Ea a fost o femeie mulţumită, şi ce ar fi putut face împăratul, sau mai marele oştirii pentru ea? Un om mulţumit este mare din punct de vedere moral, şi aşa trebuie să fie toţi copiii lui Dumnezeu. În general există părerea, că acela este mare, care posedă mult, dar viaţa omului nu constă în aceea, că el are multe bunuri, ci »evlavia însoţită de mulţumire este un mare câştig.« Omul evlavios este acela care umblă cu teamă faţă de Domnul şi savurează prezenţa Domnului, aşa cum a savurat această femeie, la care locuia Elisei. Numai un astfel de om este în stare să învingă privilegiile şi avantajele lumii, care atrag pe mulţi fără să-i poată satisface.

Elisei a prezentat pe Dumnezeul mare şi viu, care v-a răsplăti pe cel ce dă chiar numai un pahar cu apă rece. Această femeie sunamită a avut grijă în mod deosebit de bunăstarea profetului, de aceea nu a lipsit răsplătirea. Bucuria pământească, care îi lipsea, i-a fost dată. La un moment dat, această femeie fără copiii a strâns la piept un fiu. Acesta era darul lui Dumnezeu pentru ea. A intenţionat El să-i facă bucurie prin acest dar? Cu siguranţă! Ce ciudat este, că sunt oameni care gândesc că Dumnezeu nu vrea ca ei să fie fericiţi cu privire la darurile Lui! Ce redusă este cunoaşterea lor cu privire la El! Am fost cu creştini laolaltă, care gândeau că este voia lui Dumnezeu să fie trataţi ca robi şi să fi împotriva lor, să le iei toate bunurile, ca să nu se poată bucura prea mult de ele. Ei se temeau să încredinţeze averea lor şi pe ei înşişi lui Dumnezeu. Cum pot astfel de credincioşi să fie creştini fericiţi şi martori ai lui Dumnezeu?

Cât de cu totul altfel, decât această părere greşită, se vorbeşte în Biblie despre Dumnezeu. Citim deseori că El face bine şi Îşi revarsă binecuvântările peste ai Săi, ca să le umple inimile cu hrană şi bucurie (Faptele apostolilor 14.17). Fără îndoială, este voia Lui, ca copiii Lui să savureze aceste lucruri, care corespund voii Sale, primindu-le cu mulţumire şi fiind sfinţite prin Cuvântul lui Dumnezeu şi rugăciune (1 Timotei 4).

Suntem siguri, că locuinţa acestei Sunamite era fericită. Să se bucure pe deplin ani la rând de ea şi să nu ia în seamă binele omului lui Dumnezeu? Ar fi greşit să presupunem aşa ceva. Dar în timpul acestor ani, în care a vegheat asupra creşterii fiului ei, nu ni se relatează despre nicio vizită a omului lui Dumnezeu în casa ei, cu toate că el îşi avea camera şi patul lui acolo. Un lucru este sigur: ea mai avea de învăţat şi alte lecţii, şi acestea sunt scrise spre atenţionarea noastră. Ea a învăţat, că omul lui Dumnezeu era mai bun decât posesiunile ei şi că acesta putea să aducă binecuvântări mai mari în viaţa ei şi în căminul ei, decât acelea pe care ea le-a cunoscut vreodată; ea a învăţat, că dacă Domnul este desfătarea ei, El îi va da tot ce-i doreşte inima (Psalmul 37). Dar acum trebuia să înveţe, că locţiitorul lui Dumnezeu era singurul ei izvor în necazul ei, prin care harul şi puterea lui Dumnezeu sunt mai mari decât moartea. Ea putea să umble în umbră, tot aşa cum a umblat în strălucirea soarelui, ca să vadă că omul lui Dumnezeu era acelaşi în ambele împrejurări. Inima care a învăţat aceasta cu privire la Hristos, va fi îmbogăţită cu o cunoaştere mai mare decât orice bucurie pământească, aşa că va putea spune împreună cu apostolul Pavel: »M-am deprins să fiu mulţumit ... să fiu în belşug şi să fiu în lipsă. Pot totul în Hristos, care mă întăreşte« (Filipeni 4.11-13).

Avem aici o mulţime de dovezi despre vremelnicia chiar şi a celor mai bune lucruri ale acestei vieţi. Copilul crescuse, şi într-o zi a murit la amiază pe genunchii mamei sale. Dacă vestea acestei vieţi tinere a făcut-o aşa de fericită, în punctul culminant al anilor, când pământul şi-a dat rodul sub acţiunea seceri, la zenitul zilei a venit lovitura, pe care nici braţul şi nici dragostea mamei nu a putut s-o oprească. Moartea l-a luat, şi ea a rupt inima ei.

Distrugerea speranţei acestei femei bogate şi gândul la felul cum ea sta acolo singură cu copilul ei mort în braţe, ne pune înaintea ochilor realitatea vie, că niciun loc sub soare nu este sigur înaintea necazurilor, sau inaccesibil morţii. Dacă nu am învăţat această lecţie şi ce înseamnă ea – fie în experienţele triste, sau în părtăşia cu Dumnezeu -, atunci nu am ajuns departe în cunoştinţele noastre creştine, şi nici nu am înţeles mărimea Mântuitorului nostru şi gingăşia inimii Lui. Moartea este prezentă. Ştim cui să ne adresăm, atunci când devenim conştienţi de prezenţa ei? »Moartea a trecut asupra tuturor oamenilor.« Ştim noi unde se găseşte viaţa? Nimic din ceea ce noi posedăm în domeniul vieţii naturale, nu putem să păstrăm. Sunt simpatiile noastre îndreptate spre lucrurile de dincolo, unde Hristos şade şi unde moartea nu poate pătrunde?

Este o lecţie grea, dar noi trebuie s-o învăţăm: moartea este aici. Ea trebuie învăţată, fie în părtăşia cu Dumnezeu, sau dintr-o astfel de experienţă, de care a avut parte şi această femeie. Pentru fiecare dintre noi este valabil »Omul de afară trece«, şi lucrul cel mai scump inimii omeneşti îi poate fi răpit deodată. Omul poate să încerce să se apere şi să se împotrivească duşmanului care se apropie, dar moartea nu ţine seama de aceasta. El va încerca probabil să-şi strângă toate comorile şi, ca să alunge moartea, le va dărui pe toate, da, s-ar putea ca el însuşi să se ofere ca jertfă, dar fără folos, nu ajută la nimic. Moartea nu poate fi învinsă şi nici mituită, şi nici nu este gata să primească un înlocuitor. Dragostea omenească este neputincioasă, ea se va face de ruşine, va trebui să părăsească terenul, atunci când moartea solicită ceea ce îi este rânduit. Şi urechile care nu aud, urechile închise, ochii care nu văd, inima care nu mai bate, împietrită prin moarte, toate acestea mărturisesc despre ruptura deplină. Ce am face noi, dacă am avea parte de o astfel de experienţă?

Să privim drumul acestei femei, căci ea a fost aşa de mare în necazul ei, ca în zilele rodirii şi bucuriei. Mai întâi, ea a pus pe fiul ei pe patul profetului. Ce povară a dus ea în acea cameră, în care a trăit şi s-a odihnit profetul! O vedem intrând cu capul plecat şi cu lacrimi în ochi, zdrobită, istovită şi zăpăcită, şi cum se pleacă smerită în rugăciune. Presupun că a făcut aşa, căci ea a ieşit afară supusă voii lui Dumnezeu şi cu linişte în inimă. Un cuvânt umplea inima şi buzele ei: »Bine«. Cu acest cuvânt a răspuns la toate întrebările (versetul 26).

Ştia că nimeni nu-i poate înţelege necazul, aşa ca omul lui Dumnezeu, căruia îi datora bucuria, pe care acum o pierduse. Şi dacă acum l-ar putea aduce înapoi în acea cameră, care era a lui, atunci el va găsi acolo necazul ei. Ah, sunt multe inimi, care odinioară au fost pline de bucurie în prezenţa Domnului, şi în care acum este mult necaz. Necazul îşi poate avea cauzele în îndepărtarea de Domnul, sau într-o pierdere asemănătoare, aşa cum a simţit-o mama lipsită de fiul ei. Într-un fel sau altul este moartea, fie ea morală, spirituală sau reală, şi din adâncul inimii se înalţă dorinţa: »Dă-mi iarăşi bucuria mântuirii Tale.«

Necazul ei nu i-a răpit hotărârea caracterului ei, şi în acest caz nu era timp de pierdut. Aşa este în toate cazurile, când s-a pierdut bucuria şi binecuvântarea; necazul poate să te facă insensibil sau indiferent. Cu siguranţă te face insensibil, când prezenţa şi compasiunea Domnului nu este cunoscută. Atunci duhul, luat complet în stăpânire de necaz, devine deosebit de întristat, insensibil şi egoist. »Mă voi ridica acum şi voi cutreiera cetatea, pe străzi şi pe drumuri mari; voi căuta pe cel pe care-l iubeşte sufletul meu«, spune mireasa în Cântarea Cântărilor, care a devenit indiferentă de cel care o iubea şi care a pierdut bucuria părtăşiei cu el. »Vreau să mă duc în grabă la omul lui Dumnezeu, şi apoi mă voi întoarce«, a fost hotărârea acestei femei, şi a zis slujitorului ei: »Mână, şi pleacă, să nu te opreşti pe drum decât când ţi-oi spune.«

Să nu crezi că vreau să pun pe aceeaşi treaptă două lucruri, care sunt diferite, că amestec necazul unei inimii, pricinuit de moarte, cu necazul unei inimii care a pierdut bucuria prezenţei Domnului. Nu fac aceasta. Dacă omul lui Dumnezeu nu locuieşte în camera pregătită lui, dacă Hristos nu este în inimă, diferenţa este mică între paşii următori. Foarte important este însă: să-L cauţi pe El, fără pierdere de timp să-L aduci înapoi. Şi aceasta este, ce a făcut această femeie. Se pare că soţului ei i-au lipsit anumite simţăminte duhovniceşti, sau înţelegere spirituală. Nu putea înţelege, ce foloase puteau să aibă, dacă omul lui Dumnezeu era la ei în altă zi, decât ziua de sabat, sau ziua de lună nouă. Asemenea multora, a căror religie este o chestiune cu însemnătate ceremonială, un lucru, pentru care o zi din săptămână este suficientă, şi care nu au nicio înţelegere, că unii dintre noi simt nevoia să aibă în fiecare zi părtăşie cu Domnul. În orice caz, femeia din Sunem nu a avut nici dorinţa şi nici timpul să dea explicaţii în acest punct. Relaţiile ei cu omul lui Dumnezeu nu erau relaţii formale. Ea simţea, că nimeni altul în afară de el nu putea să înţeleagă necazul ei. şi ea a trebuit să-l verse în aceiaşi zi înaintea lui. Dar graba ei nu era rezultatul unei panici îngrozitoare, aşa cum dovedeşte răspunsul ei nobil dat soţului ei. Ce încredere avea ea în Dumnezeu şi în profetul Lui, când a zis: »Bine«!

Omul lui Dumnezeu a văzut-o de departe, şi noi putem fi siguri, că şi Domnul nostru cunoaşte primele mişcări, pe care noi le facem spre El în astfel de situaţii, oricât de departe am fi noi de El. Lui Elisei îi era ascunsă cauza venirii ei, dar nimic nu este ascuns pentru Domnul nostru. Slăvit să-I fie Numele! Aşa cum ea a evitat o discuţie cu soţul ei nepăsător despre necazul ei, tot aşa a evitat discuţia şi cu Ghehazi. Răspunsul ei dat acestora este: »Bine«. El arată, cât de convinsă a fost ea, că nu slujitorul, ci numai Domnul poate s-o ajute în necazul ei. Şi ea se pleacă la picioarele lui şi acolo îşi varsă inima plină de necaz. Şi ea nu se lasă alungată de la el, şi nici atunci când se părea că el a împuternicit pe Ghehazi să învieze copilul. Ea vrea să aibe pe omul lui Dumnezeu. »Viu este Domnul! şi viu este sufletul tău că nu te voi părăsi«, zice ea. Prezenţa lui a devenit necesitatea vieţii ei.

Acesta este drumul inimii, prezentat simplu, fie al unei inimi zdrobite, sau al unei inimi care s-a abătut. Numai un slujitor nu este suficient. Numai atingerea personală cu Hristos şi tovărăşia Lui poate să rezolve problemele. El trebuie să ocupe din nou locul pe care L-a avut odinioară în inimă. El trebuie să acţioneze în cazurile de necaz şi păcat. El este mai mare decât acestea două. În puterea Domnului Elisei a readus la viaţă copilul mort şi l-a dat mamei lui. Şi aceasta s-a plecat din nou înaintea lui, dar nu în necaz, ci în adorarea lui Dumnezeu, căruia el Îi slujea.

Nu este felul Domnului, de a învia morţii în zilele noastre. Cei care mor în Domnul, sunt ai Lui, şi este cu mult mai bine. Dar El poate, şi pentru noi lasă să vină viaţa în moarte. El poate, şi El schimbă necazurile noastre cele mai mari în cele mai minunate binecuvântări; dar El face aceasta prin aducerea noastră în apropierea Sa şi umplând inimile noastre goale.

Partea anterioară Partea următoare


Tradus de la: Erlebnisse mit dem Propheten Elisa (7)

Titlul original: „‚Geht es dir wohl?‘ Wie gebrochene Herzen durch Trübsale Trost und Segnung finden“
din seria de articole: „Befreiende Gnade wie sie in den Worten und Wegen des Propheten Elisa vor uns gebracht wird“
din periodicul lunar Der Dienst des Wortes,  Ediţia 11, 1933, pag. 181–188

Traducere: Ion Simionescu

Mai multe articole din categoria Comentarii (81)


Nota redacţiei:

Redacţia SoundWords este răspunzătoare pentru publicarea articolului de mai sus. Aceasta nu înseamnă că neapărat ea este de acord cu toate celelalte gânduri ale autorului publicate (desigur cu excepţia articolelor publicate de redacţie) şi doreşte să atragă atenţia, să se ţină seama de toate gândurile şi practicile autorului, pe care el le face cunoscut în alte locuri. „Cercetaţi toate lucrurile, şi păstraţi ce este bun” (1 Tesaloniceni 5.21).

Bibeltexte im Artikel anzeigen