"Slujba împăcării" în evanghelia după Luca

SoundWords

© SoundWords, Online începând de la: 13.09.2018, Actualizat: 13.09.2018

Evanghelia după Luca ne arată marele har al lui Dumnezeu, mai mult decât toate celelalte evanghelii. Acest har al lui Dumnezeu este destinat pentru toţi oamenii. Altfel decât evanghelia după Matei, evanghelia după Luca se adresează de aceea nu în primul rând iudeilor, ci tuturor oamenilor. Ea ne arată în mod deosebit natura umană a Domnului Isus şi cum a trăit El ca Om, de care Dumnezeu S-a bucurat.

Aceste două aspecte conduc, ca în această evanghelie să găsim prezentată în mod deosebit slujba împăcării. În privinţa aceasta vrem să parcurgem pe scurt această evanghelie.

Luca 2.1-14: 1. În vremea aceea a ieşit o poruncă de la Cezar August să se înscrie toată lumea. 2. Înscrierea aceasta s-a făcut întâia dată pe când era dregător în Siria Quirinius. 3. Toţi se duceau să se înscrie, fiecare în cetatea lui. 4. Iosif s-a suit şi el din Galileea, din cetatea Nazaret, ca să se ducă în Iudeea, în cetatea lui David, numită Betleem, - pentru că era din casa şi din seminţia lui David, - 5. să se înscrie împreună cu Maria, logodnica lui, care era însărcinată. 6. Pe când erau ei acolo, s-a împlinit vremea când trebuia să nască Maria. 7. Şi a născut pe Fiul ei cel întâi născut, L-a înfăşat în scutece şi L-a culcat într-o iesle, pentru că în casa de poposire nu era loc pentru ei. 8. În ţinutul acela erau nişte păstori, cari stăteau afară în câmp, şi făceau de strajă noaptea împrejurul turmei lor. 9. Şi iată că un înger al Domnului s-a înfăţişat înaintea lor, şi slava Domnului a strălucit împrejurul lor. Ei s-au înfricoşat foarte tare. 10. Dar îngerul le-a zis: „Nu vă temeţi: căci vă aduc o veste bună, care va fi o mare bucurie pentru tot norodul: 11. astăzi în cetatea lui David, vi s-a născut un Mântuitor, care este Hristos, Domnul. 12. Iată semnul, după care-L veţi cunoaşte: veţi găsi un prunc înfăşat în scutece şi culcat într-o iesle.“ 13. Şi deodată, împreună cu îngerul s-a unit o mulţime de oaste cerească, lăudând pe Dumnezeu, şi zicând: 14. „Slavă lui Dumnezeu în locurile prea înalte, şi pace pe pământ între oamenii plăcuţi Lui.“

Deja în descrierea naşterii Domnului Isus putem recunoaşte cât de înstrăinat era omul de Dumnezeu. În casa de poposire nu era loc pentru El. Loc era numai într-un staul, într-un adăpost pentru animale – o iesle. În adăposturile pentru oameni, în casa de poposire, nu era nici un loc. Însă Dumnezeu nu S-a lăsat speriat de aceasta, ca să ofere omului împăcarea (Luca 2.10). El era chiar gata să vină pe pământ în Hristos ca Baby.

Primul mesaj, pe care noi îl auzim, este: „Nu vă temeţi” (Luca 2.10). Omul înstrăinat de Dumnezeu, în vrăjmăşie faţă de Dumnezeu, avea desigur motive să se teamă de Dumnezeu. Însă Dumnezeu a întins mâna Sa împăciuitoare şi este ca şi cum ar fi zis: Eu doresc să creez posibilitatea ca prăpastia să poată fi traversată, voi nu trebuie să vă temeţi de Mine. – Dumnezeu voia să îndepărteze orice sentiment de teamă. Şi El a avut o veste bună pentru ei, o veste aducătoare de bucurie, în loc de o veste aducătoare de groază, o veste bună, care era valabilă nu numai pentru păstori, ci pentru tot poporul (Luca 2.10).

Acum Dumnezeu nu a venit cu ape îngrozitoare ca în timpul lui Noe, ca să nimicească pe oameni; dimpotrivă, El a încercat acum să-i tragă la Sine cu legături de dragoste. Oameni, care odinioară au trăit în teamă şi mare depărtare de Dumnezeu şi L-au urât şi aveau sentimente de vrăjmăşie faţă de El, trebuiau să poată avea cu bucurie relaţii de părtăşie cu Dumnezeu. Acesta este ţelul împăcării: „Ne lăudăm în Dumnezeu, prin Domnul nostru Isus Hristos, prin care am primit acum împăcarea” (Romani 5.11). S-ar putea spune şi: noi suntem umpluţi cu admiraţie şi bucurie cu privire la Dumnezeu, că noi am fost aduşi aşa de aproape prin Domnul Isus.

În versetul 14 găsim cele trei însuşiri ale împăcării:

  1. glorificarea lui Dumnezeu,
  2. pacea,
  3. buna plăcere a lui Dumnezeu faţă de om.

Ordinea acestor trei elemente este foarte importantă.

  1. Pentru lucrarea de împăcare era absolut necesar să se ţină socoteală de glorificarea lui Dumnezeu. De aceea omul vrăjmaş şi înstrăinat de Dumnezeu trebuia judecat, ceea ce a avut loc „în trupul Lui [al lui Hristos] de carne, prin moarte” (Coloseni 1.21). Judecata asupra păcatelor noastre trebuia să aibă loc; această pedeapsă a purtat-o Hristos. Credinciosul a devenit „sfânt, curat şi fără vină” (Coloseni 1.22).

  2. Al doilea element important al împăcării este pacea. Găsim legătura între pace şi împăcare în mod deosebit în epistola către Efeseni 2.14-17 şi de asemenea în Coloseni 1.20: „… prin El să împace toate lucrurile cu Sine, atât lucrurile de pe pământ cât şi lucrurile din ceruri, făcând pace prin sângele crucii Lui.” În cadrul acestei păci este vorba în primul rând de o relaţie în ordine cu Dumnezeu, la modul general. Dar expresia „pace pe pământ” ne arată că este vorba şi de pace pe orizontală, deci de pace între oameni. Această pace ar trebui menţinută în ordine prin structurile de autoritate (compară Coloseni 1.20 cu Coloseni 1.16), pe care Dumnezeu le-a dat în acest scop. Dar aceste structuri de autoritate au eşuat. Oamenii se ridică unul împotriva celuilalt şi împotriva autorităţii, autoritatea asupreşte pe subalterni sau vrea să supună pe alţii prin forţă. Toate acestea înseamnă război. Însă va veni ziua în care va fi pace pe pământ. Aceasta va fi atunci când toate structurile de autoritate vor fi supuse lui Hristos şi ele vor fi coordonate de El, care este Cap a toate. Atunci toate lucrurile vor fi împăcate, şi Dumnezeu va avea bună plăcere de oameni.

  3. Am ajuns la al treilea element important al împăcării: buna plăcere. După naşterea Domnului Isus, Dumnezeu a lăsat să se spună prin îngeri: „… oameni plăcuţi Lui” (Luca 2.14). În privinţa aceasta desigur Dumnezeu S-a gândit şi la, şi înainte de toate la Hristos, care totdeauna va fi un Om spre buna plăcere a lui Dumnezeu, aşa cum Dumnezeu a explicat mai târziu pe malul Iordanului şi pe muntele transfigurării (vezi Matei 3.16,17; 17.5). Dar în afară de aceasta este vorba că: „Dumnezeu era … împăcând lumea …” (2 Corinteni 5.19), aceasta înseamnă că pe baza lucrării Sale în Hristos voia să aibă bună plăcere şi de oameni.

Totul este garantat în Hristos:

  • El a glorificat pe Dumnezeu.
  • El este şi Prinţul păcii.
  • Deoarece El a devenit Om, începând din momentul acesta Dumnezeu putea deja să vadă un Om de care El putea avea bună plăcere desăvârşită.

Îngerii au vestit, că S-a născut un Mântuitor. Nu un Judecător venise, ci un Mântuitor S-a născut. Deci slujba împăcării începe cu propovăduirea bucuriei mari şi cu „o mulţime de oaste cerească, lăudând pe Dumnezeu” (Luca 2.13). Această slujbă a împăcării a făcut apoi, ca în Ierusalim să fie din aceia care au avut o mare bucurie şi ei lăudau şi preamăreau pe Dumnezeu, aşa cum citim în ultimele versete ale evangheliei după Luca (Luca 24.53).

Însă în primul rând păstorii au fost determinaţi prin mesajul îngerilor, să caute pe Hristos, şi de asemenea şi ei au glorificat şi au lăudat pe Dumnezeu, după ce au văzut pe Hristos (Luca 2.20).

Luca 2.18-30: 18. Toţi cei ce i-au auzit, s-au mirat de cele ce le spuneau păstorii. 19. Maria păstra toate cuvintele acelea, şi se gândea la ele în inima ei. 20. Şi păstorii s-au întors, slăvind şi lăudând pe Dumnezeu, pentru toate cele ce auziseră şi văzuseră, şi cari erau întocmai cum li se spusese. 21. Când a venit ziua a opta, în care trebuia tăiat împrejur pruncul, I-au pus numele ISUS, nume, care fusese spus de înger înainte ca să fi fost El zămislit în pântece. 22. Şi, când s-au împlinit zilele pentru curăţirea lor, după Legea lui Moise, Iosif şi Maria au adus Pruncul la Ierusalim, ca să-L înfăţişeze înaintea Domnului, - 23. după cum este scris în Legea Domnului: „Orice întâi născut de partea bărbătească va fi închinat Domnului“, 24. şi ca să aducă jertfă: o pereche de turturele sau doi pui de porumbei, după cum este poruncit în Legea Domnului. 25. Şi iată că în Ierusalim era un om numit Simeon. Omul acesta ducea o viaţă sfântă, şi era cu frica lui Dumnezeu. El aştepta mângâierea lui Israel, şi Duhul Sfânt era peste el. 26. Duhul Sfânt îl înştiinţase că nu va muri înainte ca să vadă pe Hristosul Domnului. 27. El a venit în Templu, mânat de Duhul. Şi, când au adus părinţii înlăuntru pe Pruncul Isus, ca să împlinească cu privire la El ce poruncea Legea, 28. Simeon L-a luat în braţe, a binecuvântat pe Dumnezeu, şi a zis: 29. „Acum, slobozeşte în pace pe robul Tău, Stăpâne, după cuvântul Tău. 30. Căci au văzut ochii mei mântuirea Ta,

Pe parcursul capitolului al doilea ni se arată prin exemplul lui Simeon şi Ana care sunt oamenii care au foloase din slujba împăcării şi ce trăsături morale şi spirituale au aceşti oameni. De altfel Simeon a prorocit deja că slujba împăcării nu se va limita la poporul Israel. Astfel, el a vorbit despre mântuirea „pe care ai pregătit-o să fie, înaintea tuturor popoarelor, lumina care să lumineze neamurile” (Luca 2.31,32). Faptul că el aminteşte naţiunile înaintea poporului Israel, arată deja că în cadrul acestei slujbe iudeii nu vor mai avea o poziţie privilegiată. Înstrăinarea între Dumnezeu şi oameni era aşa de mare, că diferenţele între iudei şi naţiuni de fapt nu mai jucau nici un rol.

Luca 4.1-21: 1. Isus, plin de Duhul Sfânt, S-a întors de la Iordan, şi a fost dus de Duhul în pustie, 2. unde a fost ispitit de diavolul timp de patruzeci de zile. N-a mâncat nimic în zilele acelea; şi, după ce au trecut acele zile, a flămânzit. 3. Diavolul I-a zis: „Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu, porunceşte pietrei acesteia să se facă pâine.“ 4. Isus i-a răspuns: „Este scris: Omul nu va trăi numai cu pâine, ci cu orice cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu.“ 5. Diavolul L-a suit pe un munte înalt, i-a arătat într-o clipă, toate împărăţiile pământului, 6. şi I-a zis: „Ţie Îţi voi da toată stăpânirea şi slava acestor împărăţii; căci mie îmi este dată, şi o dau oricui voiesc. 7. Dacă dar, Te vei închina înaintea mea, toată va fi a Ta.“ 8. Drept răspuns, Isus i-a zis: „Înapoia Mea, Satano! Este scris: Să te închini Domnului, Dumnezeului tău, şi numai Lui să-I slujeşti.“ 9. Diavolul L-a dus apoi în Ierusalim, L-a aşezat pe straşina acoperişului Templului, şi I-a zis: „Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu, aruncă-Te jos de aici;“ 10. căci este scris: „El va porunci îngerilor Lui să Te păzească;“ 11. şi: „Ei Te vor lua pe mâini, ca nu cumva să Te loveşti cu piciorul de vreo piatră.“ 12. Isus i-a răspuns: „S-a spus: Să nu ispiteşti pe Domnul, Dumnezeul tău.“ 13. După ce L-a ispitit în toate felurile, diavolul a plecat de la El, până la o vreme. 14. Isus, plin de puterea Duhului, S-a întors în Galileea, şi I s-a dus vestea în tot ţinutul de primprejur. 15. El învăţa pe oameni în sinagogile lor, şi era slăvit de toţi. 16. A venit în Nazaret, unde fusese crescut; şi, după obiceiul Său, în ziua Sabatului, a intrat în sinagogă. S-a sculat să citească, 17. şi I s-a dat cartea proorocului Isaia. Când a deschis-o, a dat peste locul unde era scris: 18. „Duhul Domnului este peste Mine, pentru că M-a uns să vestesc săracilor Evanghelia; M-a trimis să tămăduiesc pe cei cu inima zdrobită, să propovăduiesc robilor de război slobozirea, şi orbilor căpătarea vederii; să dau drumul celor apăsaţi, 19. şi să vestesc anul de îndurare al Domnului.“ 20. În urmă, a închis cartea, a dat-o înapoi îngrijitorului, şi a şezut jos. Toţi cei ce se aflau în sinagogă, aveau privirile pironite spre El. 21. Atunci a început să le spună: „Astăzi s-au împlinit cuvintele acestea din Scriptură, pe cari le-aţi auzit.“

În evanghelia după Luca 4, Domnul Isus este dus de Duhul în pustie, ca să fie ispitit. Aceasta înseamnă, trebuia verificat dacă Acela care urma să facă lucrarea de împăcare va rezista ispitei de îndepărtare de Dumnezeu. El a trecut cu succes această probă. Nu că rezultatul ar fi fost pus la îndoială de Dumnezeu, dar era vorba să se demonstreze aceasta la modul general: El nu S-a înstrăinat de Dumnezeu, prin aceea că fără să aibă o misiune din partea lui Dumnezeu ar fi făcut pâine din pietre, deoarece Îi era foame (Luca 4.3,4); El nu S-a îndepărtat de Dumnezeu, prin aceea că El ar fi dăruit altuia dedicarea Sa (Luca 4.5-8); El nu S-a îndepărtat de Dumnezeu, prin aceea că ar fi pus la îndoială dragostea lui Dumnezeu (Luca 4.9-13).

Domnul Isus a venit în lume, ca să ofere oamenilor împăcarea, nu ca să facă judecată. Vedem aceasta de exemplu la întâmplarea din Templu, când Domnul Isus la citirea din cartea prorocului Isaia (Isaia 61.1,2a; Luca 4.18,19) se opreşte în mijlocul frazei şi a închis cartea. Căci El nu venise ca să exercite „ziua răzbunării” (Isaia 61.2b), ci „să vestească anul de îndurare al Domnului” (Isaia 61.2a). Cât de mult se vedea în această veste bună pentru „săraci” (Luca 4.18) efortul lui Dumnezeu pentru a întâmpina pe oameni cu dragostea Sa! Toate s-au împlinit acum în Persoana lui Hristos: „Astăzi s-au împlinit cuvintele acestea din Scriptură, pe cari le-aţi auzit.“ (Luca 4.21).

Luca 5.12-14: 12. Isus era într-una din cetăţi. Şi iată că un om plin de lepră, cum L-a văzut, s-a aruncat cu faţa la pământ, L-a rugat, şi I-a zis: „Doamne dacă vrei, poţi să mă curăţeşti.“ 13. Isus a întins mâna, S-a atins de el, şi i-a zis: „Da, voiesc, fii curăţit!“ Îndată, l-a lăsat lepra. 14. Apoi i-a poruncit să nu spună nimănui. „Ci du-te“, i-a zis El, „de te arată preotului, şi adu pentru curăţirea ta ce a rânduit Moise, ca mărturie pentru ei.“

Medicul Luca este singurul evanghelist, care ne relatează cât de gravă era situaţia cu acest lepros: el era „plin de lepră”. Când Isaia vorbeşte despre poporul păcătos Israel, atunci el foloseşte o imagine asemănătoare: „Din tălpi până-n creştet, nimic nu-i sănătos” (Isaia 1.6). Când Domnul Isus Îşi întinde mâna către lepros, îl atinge şi spune: „Da, voiesc, fii curăţit!” (Luca 5.13), atunci vedem în aceasta mâna de dragoste a lui Dumnezeu întinzându-se spre aceia, care pe baza urmărilor păcatului (leproşii sunt o imagine a acelora care simt lucrarea păcatului în ei) obligatoriu trebuie să fie departe de Dumnezeu („în afara taberei”, Levitic 13.46) şi în care absolut nimic bun nu se găseşte.

Luca 7.14: Apoi S-a apropiat şi S-a atins de raclă. Cei ce o duceau, s-au oprit. El a zis: „Tinerelule, scoală-te, îţi spun!”

În Luca 7.14 vedem în istorisirea despre văduva care trebuia să ducă la mormânt pe singurul ei fiu, cum mâna lui Dumnezeu Se întinde împotriva morţii („… a atins racla”) în singurul Lui Fiu născut şi preaiubit – moartea, care reprezintă stadiul final al îndepărtării omului de Dumnezeu – şi aduce la viaţă pe cel mort.

Luca 7.36-50: 36. Un fariseu a rugat pe Isus să mănânce la el. Isus a intrat în casa fariseului, şi a şezut la masă. 37. Şi iată că o femeie păcătoasă din cetate a aflat că El era la masă în casa fariseului: a adus un vas de alabastru cu mir mirositor, 38. şi stătea înapoi lângă picioarele lui Isus şi plângea. Apoi a început să-I stropească picioarele cu lacrimile ei, şi să le şteargă cu părul capului ei; le săruta mult, şi le ungea cu mir. 39. Când a văzut lucrul acesta, fariseul, care-L poftise, şi-a zis: „Omul acesta, dacă ar fi un prooroc, ar şti cine şi ce fel de femeie este cea care se atinge de el: că este o păcătoasă.“ 40. Isus a luat cuvântul, şi i-a zis: „Simone, am să-ţi spun ceva.“ - „Spune, Învăţătorule“, I-a răspuns el. - 41. „Un cămătar avea doi datornici: unul îi era dator cu cinci sute de lei, iar celălalt cu cinzeci. 42. Fiindcă n-aveau cu ce plăti, i-a iertat pe amândoi. Spune-Mi dar, care din ei îl va iubi mai mult?“ 43. Simon I-a răspuns: „Socotesc că acela căruia i-a iertat mai mult.“ Isus i-a zis: „Drept ai judecat.“ 44. Apoi S-a întors spre femeie, şi a zis lui Simon: „Vezi tu pe femeia aceasta? Am intrat în casa ta, şi nu Mi-ai dat apă pentru spălat picioarele; dar ea Mi-a stropit picioarele cu lacrimile ei, şi Mi le-a şters cu părul capului ei. 45. Tu nu Mi-ai dat sărutare; dar ea, de când am intrat, n-a încetat să-Mi sărute picioarele. 46. Capul nu Mi l-ai uns cu untdelemn; dar ea Mi-a uns picioarele cu mir. 47. De aceea îţi spun: Păcatele ei, cari sunt multe, sunt iertate; căci a iubit mult. Dar cui i se iartă puţin, iubeşte puţin.“ 48. Apoi a zis femeii: „Iertate îţi sunt păcatele!“ 49. Cei ce şedeau cu El la masă, au început să zică între ei: „Cine este acesta de iartă chiar şi păcatele?“ 50. Dar Isus a zis femeii: „Credinţa ta te-a mântuit; du-te în pace.“

În întâmplarea cu femeia păcătoasă, care stă la picioarele Domnului Isus în casa fariseului, ni se arată că sunt unii care în mândria lor şi pe baza vrăjmăşiei lor religioase resping oferta împăcării, şi sunt alţii care o primesc cu plăcere. Că oferta este pentru ambele grupe de oameni, aceasta ne-o arată pilda despre creditor şi datornici, pe care Domnul o spune în casa fariseului: „Fiindcă n-aveau cu ce plăti, i-a iertat pe amândoi” (Luca 7.42). Şi această pildă o găsim numai în evanghelia după Luca. Oferta împăcării este deci valabilă atât pentru fariseul convins de propria dreptate, cât şi pentru femeia păcătoasă. „Că adică, Dumnezeu era în Hristos, împăcând lumea cu Sine, neţinându-le în socoteală păcatele lor” [2 Corinteni 5.19].

Chiar dacă aici în comportarea Domnului cu femeia păcătoasă nu găsim toate rezultatele împăcării, totuşi găsim baza ei în iertarea păcatelor (Luca 7.47), căci păcatul a provocat îndepărtarea între Dumnezeu şi noi. (Este vorba nu numai de un „fel de gândire” înstrăinat şi vrăjmaş, ci şi de „faptele rele”, prin care se arată felul de gândire [Coloseni 1.21]). Aceasta înseamnă: premisa pentru împăcare este că mai înainte s-a clarificat problema păcatelor prin iertare.

De aceea ispăşirea este baza pentru împăcare, şi iertarea păcatelor este prima parte a împăcării. Numai prin aceasta Dumnezeu poate acum să nu mai pună la socoteală păcatele şi să readucă pe om în părtăşie cu Sine, căci Dumnezeu are nevoie pentru aceasta de o bază juridică dreaptă.

În al doilea rând este vorba de sentimente schimbate faţă de Dumnezeu, care se arată în dragostea acestei femei faţă de Domnul (Luca 7.47). Inima lui Dumnezeu doreşte să primească răspuns la dragostea Sa din partea omului. Aceasta este realizat aici. Despre acest răspuns al dragostei inimii noastre citim în legătură cu textul din 2 Corinteni 5.15, care vorbeşte despre împăcare: „… pentru ca cei ce trăiesc, să nu mai trăiască pentru ei înşişi, ci pentru Cel ce a murit şi a înviat pentru ei.”

Şi în al treilea rând vedem şi unde conduce împăcarea – la pace: „Du-te în pace!” (Luca 7.50).

Această femeie păcătoasă avea o conştienţă aşa de mare despre faptul că Dumnezeu i-a întins în Hristos mâna spre împăcare, că ea nu s-a ruşinat să vină în casa fariseului la Domnul Isus şi acolo să-I ude picioarele cu lacrimile ei.

În această întâmplare în casa fariseului devine clară responsabilitatea omului de a primi mâna întinsă a lui Dumnezeu. Alte locuri din Scriptură ne arată că împăcarea este în cele din urmă acţiunea suverană a lui Dumnezeu, însă aici ni se prezintă latura responsabilităţii omului.

Luca 8.26-35: 26. Au venit cu corabia în ţinutul Gherghesenilor, care este în dreptul Galileei. 27. Când a ieşit Isus la ţărm, L-a întâmpinat un om din cetate, stăpânit de mai mulţi draci. De multă vreme nu se îmbrăca în haină, şi nu-şi avea locuinţa într-o casă, ci în morminte. 28. Când a văzut pe Isus, a scos un strigăt ascuţit, a căzut jos înaintea Lui, şi a zis cu glas tare: „Ce am eu a face cu Tine, Isuse, Fiul Dumnezeului Celui Prea Înalt? Te rog nu mă chinui.“ 29. Căci Isus poruncise duhului necurat să iasă din omul acela, pe care pusese stăpânire de multă vreme; era păzit legat cu cătuşe la mâni şi cu obezi la picioare, dar rupea legăturile, şi era gonit de dracul prin pustii. 30. Isus l-a întrebat: „Cum îţi este numele?“ „Legiune,“ a răspuns el; pentru că intraseră mulţi draci în el. 31. Şi dracii rugau stăruitor pe Isus să nu le poruncească să se ducă în Adânc. 32. Acolo pe munte, era o turmă mare de porci, care păşteau. Şi dracii au rugat pe Isus să le dea voie să intre în ei. El le-a dat voie. 33. Dracii au ieşit din omul acela, au intrat în porci, şi turma s-a repezit de pe râpă în lac, şi s-a înecat. 34. Porcarii, când au văzut ce se întâmplase, au fugit şi au dat de veste în cetate şi prin sate. 35. Oamenii au ieşit să vadă cele întâmplate. Au venit la Isus, şi au găsit pe omul din care ieşiseră dracii, şezând la picioarele lui Isus, îmbrăcat, şi în toate minţile; şi i-a apucat frica.

În evanghelia după Luca 8 găsim un om care ajunsese total sub puterea adversarului lui Dumnezeu. Prin aceasta a ajuns chiar înstrăinat faţă de semenii lui şi a fost alungat în pustiu. El nu voia să aibă nimic a face cu Isus, Fiul lui Dumnezeu. Însă Domnul Isus S-a îndurat de el şi la sfârşit vedem pe acest om „şezând la picioarele lui Isus”. Acesta este ţelul împăcării: să ne aducă la Dumnezeu, Tatăl, în cea mai mare apropiere de El (compară cu Efeseni 2.18: „… intrare la Tatăl”; Coloseni 1.22: „… să vă înfăţişaţi înaintea Lui”).

Luca 10-30-37: 30. Isus a luat din nou cuvântul, şi a zis: „Un om se cobora din Ierusalim la Ierihon. A căzut între nişte tâlhari, cari l-au dezbrăcat, l-au jefuit de tot, l-au bătut zdravăn, au plecat, şi l-au lăsat aproape mort. 31. Din întâmplare, se cobora pe acelaşi drum un preot; şi, când a văzut pe omul acesta, a trecut înainte pe alături. 32. Un Levit trecea şi el prin locul acela; şi când l-a văzut, a trecut înainte pe alături. 33. Dar un Samaritean, care era în călătorie, a venit în locul unde era el, şi când l-a văzut, i s-a făcut milă de el. 34. S-a apropiat de i-a legat rănile, şi a turnat peste ele untdelemn şi vin; apoi l-a pus pe dobitocul lui, l-a dus la un han, şi a îngrijit de el. 35. A doua zi, când a pornit la drum, a scos doi lei, i-a dat hangiului, şi i-a zis: „Ai grijă de el, şi orice vei mai cheltui, îţi voi da înapoi la întoarcere.“ 36. Care dintr-aceşti trei ţi se pare că a dat dovadă că este aproapele celui ce căzuse între tâlhari?“ 37. „Cel ce şi-a făcut milă cu el“, a răspuns învăţătorul Legii. „Du-te de fă şi tu la fel“, i-a zis Isus.

În timp ce în Luca 7 este prezentată responsabilitatea omului, în Luca 10 este accentuată în mod deosebit suveranitatea lui Dumnezeu. Omul din pilda samariteanului milos este total lipsit de ajutor, total incapabil să se ajute singur. Nici Legea nu a dat nici un ajutor acestui om, ceea ce vedem în comportarea preotului şi a levitului. Ei au trecut pe lângă el, deoarece ei erau în pericol să se întineze, dacă s-ar fi atins de cel jefuit, care probabil era deja mort, ca să-l ajute.

Omul din pildă este imaginea unui om care era pe un drum departe de Dumnezeu: de la Ierusalim spre Ierihon. Ierusalim este cetatea lui Dumnezeu, în timp ce Ierihon era cetatea blestemată de Dumnezeu. Vedem astfel pe om cu spatele întors spre Dumnezeu cum se îndepărtează tot mai mult de El şi se îndreaptă spre pierzarea lui. Chiar dacă nu era ajutor nici din partea preotului şi nici din partea levitului şi omul însuşi nu se putea ajuta singur – samariteanul poartă grijă de tot ce era necesar. Nimic nu este lăsat în seama omului – samariteanul dă tot ce este necesar de la început până la sfârşit: el a venit în locul unde era el, el îi leagă rănile, el toarnă untdelemn şi vin pe răni, el îl pune pe animalul lui, el îl duce la han, el are grijă de el, şi el vrea să plătească restul, atunci când el va reveni.

Însă probabil nu ceea ce face el este lucrul cel mai mare, ci ceea ce el simte: „şi când l-a văzut, i s-a făcut milă de el” (Luca 10.33). Vedem aici toată dragostea lui Dumnezeu, care are milă de omul, care a decăzut de la El; care s-a îndepărtat aşa de mult, că nu se mai poate întoarce înapoi; care şi-a pricinuit singur pierzarea. Şi cum Dumnezeu ia totul asupra Sa, absolut totul, ca să arate oamenilor dragostea Sa! Dumnezeu duce pe om acolo unde El – când El Însuşi a venit în Hristos în lume – n-a găsit nici un loc: la un han. Când omul ajunge la han, tot ceea ce are el este un dar al samariteanului. El nu avea nimic de la sine. Nu se leagă aceasta cu 2 Corinteni 5, unde împăcarea este adusă în legătură cu o creaţie nouă şi unde citim că „totul este de la Dumnezeu” (2 Corinteni 5.18)?

Luca 14.12-24: 12. A zis şi celui ce-L poftise: „Când dai un prânz sau o cină, să nu chemi pe prietenii tăi, nici pe fraţii tăi, nici pe neamurile tale, nici pe vecinii bogaţi, ca nu cumva să te cheme şi ei la rândul lor pe tine, şi să iei astfel o răsplată pentru ce ai făcut. 13. Ci, când dai o masă, cheamă pe săraci, pe schilozi, pe şchiopi, pe orbi. 14. Şi va fi ferice de tine, pentru că ei n-au cu ce să-ţi răsplătească; dar ţi se va răsplăti la învierea celor neprihăniţi.“ 15. Unul din cei ce şedeau la masă cu El, când a auzit aceste vorbe, I-a zis; „Ferice de acela care va prânzi în Împărăţia lui Dumnezeu!“ 16. Şi Isus i-a răspuns: „Un om a dat o cină mare, şi a poftit pe mulţi. 17. La ceasul cinei, a trimis pe robul său să spună celor poftiţi: «Veniţi, căci iată că toate sunt gata.» 18. Dar toţi, parcă fuseseră vorbiţi, au început să se dezvinovăţească. Cel dintâi i-a zis: «Am cumpărat un ogor, şi trebuie să mă duc să-l văd; rogu-te să mă ierţi.» 19. Un altul a zis: «Am cumpărat cinci perechi de boi şi mă duc să-i încerc: iartă-mă, te rog.» 20. Un altul a zis: «Tocmai acum m-am însurat, şi de aceea nu pot veni.» 21. Când s-a întors robul, a spus stăpânului său aceste lucruri. Atunci stăpânul casei s-a mâniat, şi a zis robului său: «Du-te degrabă în pieţele şi uliţele cetăţii, şi adu aici pe cei săraci, ciungi, orbi şi şchiopi.» 22. La urmă, robul a zis: «Stăpâne, s-a făcut cum ai poruncit, şi tot mai este loc.» 23. Şi stăpânul a zis robului: «Ieşi la drumuri şi la garduri, şi pe cei ce-i vei găsi, sileşte-i să intre, ca să mi se umple casa. 24. Căci vă spun că niciunul din cei poftiţi, nu va gusta din cina mea.“

În pilda despre cina mare vedem că Dumnezeu doreşte şi face totul ca să aibă părtăşie cu omul:

  • Dumnezeu face totul, pentru ca omul să poată veni („toate sunt gata”; Luca 14.17).
  • Dumnezeu doreşte să vină mulţi oameni („ca să mi se umple casa”; Luca 14.23).
  • Dumnezeu roagă chiar, ca omul să vină („sileşte-i să intre”; Luca 14.23).

Vedem aici prezentată simbolic vestirea cuvântului împăcării (2 Corinteni 5.19). Trebuie să se dea un răspuns corespunzător lucrării Domnului Isus (cu toate că în pasajul acesta nu se aminteşte aceasta).

În reacţia stăpânului casei la faptul că invitaţii lui au respins invitaţia sa putem recunoaşte întrucâtva ce înseamnă pentru Dumnezeu, că oferta Lui de împăcare nici astăzi nu este primită de mulţi.

Luca 15: 1. Toţi vameşii şi păcătoşii se apropiau de Isus ca să-L asculte. 2. Şi Fariseii şi cărturarii cârteau şi ziceau: „Omul acesta primeşte pe păcătoşi, şi mănâncă cu ei.“ 3. Dar El le-a spus pilda aceasta: 4. „Care om dintre voi, dacă are o sută de oi, şi pierde pe una din ele, nu lasă pe celelalte nouăzeci şi nouă pe islaz, şi se duce după cea pierdută, până când o găseşte? 5. După ce a găsit-o, o pune cu bucurie pe umeri; 6. şi, când se întoarce acasă, cheamă pe prietenii şi vecinii săi, şi le zice: «Bucuraţi-vă împreună cu mine, căci mi-am găsit oaia care era pierdută.» 7. Tot aşa, vă spun că va fi mai multă bucurie în cer pentru un singur păcătos care se pocăieşte, decât pentru nouă zeci şi nouă de oameni neprihăniţi cari n-au nevoie de pocăinţă. 8. Sau care femeie, dacă are zece lei (greceşte: drahme.) de argint, şi pierde unul din ei, nu aprinde o lumină, nu mătură casa, şi nu caută cu băgare de seamă până când îl găseşte? 9. După ce l-a găsit, cheamă pe prietenele şi vecinele ei, şi zice: «Bucuraţi-vă împreună cu mine, căci am găsit leul, pe care-l pierdusem.» 10. Tot aşa, vă spun că este bucurie înaintea îngerilor lui Dumnezeu pentru un singur păcătos care se pocăieşte.“ 11. El a mai zis: „Un om avea doi fii. 12. Cel mai tânăr din ei a zis tatălui său: «Tată, dă-mi partea de avere, ce mi se cuvine.» Şi tatăl le-a împărţit averea. 13. Nu după multe zile, fiul cel mai tânăr a strâns totul, şi a plecat într-o ţară depărtată, unde şi-a risipit averea, ducând o viaţă destrăbălată. 14. După ce a cheltuit totul, a venit o foamete mare în ţara aceea, şi el a început să ducă lipsă. 15. Atunci s-a dus şi s-a lipit de unul din locuitorii ţării aceleia, care l-a trimis pe ogoarele lui să-i păzească porcii. 16. Mult ar fi dorit el să se sature cu roşcovele, pe cari le mâncau porcii, dar nu i le da nimeni. 17. Şi-a venit în fire, şi a zis: «Câţi argaţi ai tatălui meu au belşug de pâine, iar eu mor de foame aici! 18. Mă voi scula, mă voi duce la tatăl meu, şi-i voi zice: Tată, am păcătuit împotriva cerului şi împotriva ta, 19. şi nu mai sunt vrednic să mă chem fiul tău; fă-mă ca pe unul din argaţii tăi.» 20. Şi s-a sculat, şi a plecat la tatăl său. Când era încă departe, tatăl său l-a văzut, şi i s-a făcut milă de el, a alergat de a căzut pe grumazul lui, şi l-a sărutat mult. 21. Fiul i-a zis: «Tată, am păcătuit împotriva cerului şi împotriva ta, nu mai sunt vrednic să mă chem fiul tău.» 22. Dar tatăl a zis robilor săi: «Aduceţi repede haina cea mai bună, şi îmbrăcaţi-l cu ea; puneţi-i un inel în deget, şi încălţăminte în picioare. 23. Aduceţi viţelul cel îngrăşat, şi tăiaţi-l. Să mâncăm şi să ne veselim; 24. căci acest fiu al meu era mort, şi a înviat; era pierdut, şi a fost găsit.» Şi au început să se veselească. 25. Fiul cel mai mare era la ogor. Când a venit şi s-a apropiat de casă, a auzit muzică şi jocuri. 26. A chemat pe unul din robi, şi a început să-l întrebe ce este. 27. Robul acela i-a răspuns: «Fratele tău a venit înapoi, şi tatăl tău a tăiat viţelul cel îngrăşat, pentru că l-a găsit iarăşi sănătos şi bine.» 28. El s-a întărâtat de mânie, şi nu voia să intre în casă. Tatăl său a ieşit afară, şi l-a rugat să intre. 29. Dar el, drept răspuns, a zis tatălui său: «Iată, eu îţi slujesc ca un rob de atâţia ani, şi niciodată nu ţi-am călcat porunca; şi mie niciodată nu mi-ai dat măcar un ied să mă veselesc cu prietenii mei; 30. iar când a venit acest fiu al tău, care ţi-a mâncat averea cu femeile desfrânate, i-ai tăiat viţelul cel îngrăşat.» 31. «Fiule», i-a zis tatăl, «tu întotdeauna eşti cu mine, şi tot ce am eu este al tău. 32. Dar trebuia să ne veselim şi să ne bucurăm, pentru că acest frate al tău era mort, şi a înviat, era pierdut şi a fost găsit.“

În concordanţă cu Coloseni 1, unde împăcarea este legată cu plinătatea (Dumnezeirii), în capitolul acesta găsim în pildă pe Fiul (= păstorul, care merge să caute oaia pierdută), pe Duhul (= femeia, care caută drahma) şi pe Tatăl preocupaţi să aducă pe om iarăşi în părtăşie cu Sine. Vedem în capitolul acesta că în cadrul împăcării omului nu este vorba atât de mult de ceea ce primește omul (cu toate că și la aceasta se face aluzie); este vorba în mod deosebit de bucuria lui Dumnezeu faţă de împăcare. Astfel la reîntoarcerea fiului pierdut este descrisă detaliat bucuria tatălui, nu însă bucuria fiului, ceea ce noi mai degrabă am fi aşteptat. În fiecare parte a pildei este accentuată în mod deosebit bucuria persoanei care găseşte ce era pierdut.

În afară de aceasta în pildele din Luca 15 este accentuată pierderea: „oaia mea, care era pierdută”, „leul pe care-l pierdusem”; „era pierdut, şi a fost găsit”. Aceste pilde ne arată un lucru: Dumnezeu a pierdut ceva, pe care El îl preţuieşte foarte mult. El a creat pe om, ca să aibă părtăşie cu el; însă această părtăşie netulburată s-a pierdut prin căderea în păcat a imului. Că Dumnezeu a pierdut ceva, găsim deja pe primele pagini ale Bibliei, unde citim că Dumnezeu caută pe om (Geneza 3.4,5). Dacă pildele relatează despre faptul că în cele din urmă ce a fost pierdut a fost găsit, citim şi despre bucuria mare a păstorului, a femeii şi a tatălui. În aceasta putem vedea bucuria triunităţii lui Dumnezeu. De aceea şi bucuria mare pentru regăsirea celor pierdute. De asemenea aici mai vedem că poziţia celor regăsite este mult mai bună decât a fost înainte.

  • Oaia nu este readusă în turmă, ci „acasă”.
  • Fiul pierdut nu numai vine înapoi acasă, ci el obţine haina cea mai bună şi viţelul îngrăşat.

Tot aşa este şi cu omul. Prin împăcare a devenit din nou posibilă părtăşia netulburată între Dumnezeu şi om. Aşa cum în pilde oaia, leul şi fiul au fost regăsite, tot aşa Dumnezeu, ca să zicem aşa, „a regăsit” pe om. Acesta este rezultatul împăcării. Omul nu este readus în vechea lui poziţie, ci el obţine o poziţie cu totul nouă înaintea lui Dumnezeu. El nu este readus în starea în care s-a aflat în Eden înainte de căderea în păcat, ci el este adus la ceea ce Dumnezeu deja demult a prevăzut pentru el: în savurarea întregii Lui dragoste în casa Sa.

Cât de mult şi-a dorit Dumnezeu să readucă înapoi la Sine pe om, vedem şi din fraza scurtă: „Când era încă departe, tatăl său l-a văzut”. Fiul a fost în depărtare, şi cu toate acestea tatăl său l-a văzut acolo. Tot timpul în care omul era înstrăinat de Dumnezeu, Dumnezeu nu a încetat să privească la el. Dacă tatăl sărută pe fiul, atunci aceasta este o imagine expresivă pentru faptul că prin împăcare a fost înlăturată depărtarea între Dumnezeu şi om.

Până acum am studiat numai aspectul harului din partea tatălui (care este o imagine a lui Dumnezeu). În cadrul împăcării este însă important şi aspectul responsabilităţii din partea păcătosului. Acest aspect este în zilele noastre din păcate uneori trecut cu vederea, în mod deosebit şi atunci când este vorba de aplicarea practică a istorisirii despre fiul pierdut la refacerea relaţiilor stricate. Nu citim că tatăl s-a dus după fiu în ţara îndepărtată, şi el nu s-a dus la el nici atunci când fiul păzea porcii.[1] Mai întâi fiul a trebuit să-şi dea bine seama de starea lui, apoi să se ridice pentru întoarcere înapoi. Aceasta este pocăinţă; ea trebuie principial să aibă loc mai înainte. După ce tatăl l-a sărutat, nu a lipsit nici mărturia fiului: „Am păcătuit împotriva cerului şi împotriva ta.” Fără mărturisire nu este iertare şi împăcare adevărată. Problema vinovăţiei trebuie necondiţionat rezolvată, dacă trebuie să aibă loc o împăcare adevărată.

În cuvintele tatălui din Luca 15.22 vedem o imagine a „creaţiei noi”, pe care Dumnezeu a făcut-o în cel credincios: „Aduceţi repede haina cea mai bună, şi îmbrăcaţi-l cu ea; puneţi-i un inel în deget, şi încălţăminte în picioare.” Fiul este adus într-o stare cu mult mai bună decât aceea în care s-a aflat înainte de a pleca de la tatăl. Depărtarea dintre tată şi fiu nu este simplu depăşită. Hainele zdrenţuite ale fiului pierdut nu sunt spălate şi cârpite, sandalele nu sunt reparate, ci totul devine nou.

Aşa cum Dumnezeu ne încredinţează nouă astăzi misiuni, tot aşa au primit misiuni şi slujitorii tatălui (Luca 15.22,23). Desigur este Duhul Sfânt, Cel care lucrează în oameni, însă Dumnezeu doreşte să folosească oameni pentru vestirea cuvântului împăcării (vezi 2 Corinteni 5.19). Ce har, dacă El vrea să ne folosească!

În afară de aceasta, Dumnezeu doreşte ca noi să ne simţim bine în prezenţa Sa.[2] Noi putem deja astăzi să ne simţim bine în prezenţa lui Dumnezeu, aşa cum noi ne vom „simţi bine” cândva în cer în veşnicie la Domnul, când vom savura prezenţa Sa. Noi nu trebuie să ne mai temem, noi nu ne simţim suspectaţi, nu ne simţim străini, da, nici măcar ca oaspeţi; noi aparţinem locului acela, aşa cum copiii noştri ne aparţin în casele noastre.

Şi fiul regăsit trebuia să se simtă bine în prezenţa tatălui, după ce s-a reîntors acasă; de aceea tatăl a procedat cu fiul aşa cum citim în versetele 20 până la 24. Prin sărutare totul a fost clarificat din partea tatălui. Fiul nu a devenit mai plăcut prin aceea că el avea îmbrăcată haina cea mai bună, dar s-a schimbat mult în simţămintele fiului. Fără o haină nouă, îmbrăcat în continuare în hainele lui rupte, el nu ar fi putut să se simtă bine în prezenţa tatălui. Aici avem gândul împăcării, referitor la om. Când fiul pierdut a fost îmbrăţişat de tatăl şi a devenit conştient că avea favoarea tatălui său, şi că tatăl nu era supărat pe el, şi după ce el a rostit mărturia sa – atunci el era împăcat. Dar era numai o parte a împăcării, căci el sta acolo încă în hainele lui murdare, în zdrenţele lui, şi desculţ. În această stare fiul nu se putea simţi bine în prezenţa tatălui, care i-a dovedit numai dragoste şi acum îndurare deplină. Abia după ce el a avut îmbrăcată haina cea mai bună[3], sandale în picioare[4] şi un inel pe deget[5], el era în stare să savureze conştient împăcarea.

Masa comună cu viţelul tăiat în mijloc ne aminteşte de jertfa de pace. Această jertfă vorbeşte despre părtăşia între Dumnezeu şi om pe baza lucrării lui Hristos, despre o părtăşie din care se revarsă o mare bucurie. Această bucurie este exprimată prin cuvintele tatălui: „Să mâncăm şi să ne veselim”  (Luca 15.23). Semnele adevăratei împăcări sunt o relaţie fericită netulburată, în care te simţi bine, precum şi părtăşia şi bucuria.

Luca 23.34: Isus zicea: „Tată, iartă-i, căci nu ştiu ce fac!”

Aici găsim culmea slujbei de împăcare. După ce oamenii L-au răstignit pe Domnul, în ciuda eforturilor dragostei Sale, Domnul Isus spune: „Tată, iartă-i, căci nu ştiu ce fac!”

Luca 24.44,47: Apoi le-a zis: „Iată ce vă spuneam când eram încă cu voi, că trebuie să se împlinească tot ce este scris despre Mine în Legea lui Moise, în proroci şi în psalmi. … Şi să se propovăduiască tuturor neamurilor, în Numele Lui, pocăinţa spre iertarea păcatelor, începând din Ierusalim.

Să ne mai putem noi aştepta că este posibil ca Dumnezeu acum să mai lase să se predice iertarea? Răspunsul lui Dumnezeu la faptul că omul I-a dovedit cea mai mare vrăjmăşie este, că El lasă acum să se predice cuvântul împăcării: „Împăcaţi-vă cu Dumnezeu” (2 Corinteni 5.20). Dar este vorba de mai mult: dacă El lasă să se predice acum iertarea, atunci El mai spune ucenicilor şi: „Începând din Ierusalim!” Tocmai în cetatea care s-a comportat aşa de îngrozitor cu El, cum nu se putea mai rău! Că cuvântul împăcării trebuia adresat mai întâi acestei cetăţi, arată cât de mult Domnul Isus a glorificat pe Dumnezeu. De aceea Dumnezeu poate acum să răspundă la ura şi vrăjmăşia faţă de dragostea Lui cu o dragoste mult mai mare.

Am văzut diferite glorii ale împăcării noastre. Aceasta trebuie să aibă efect asupra umblării noastre. Dacă în ceea ce priveşte poziţia noastră suntem spre bucuria lui Dumnezeu, atunci aceasta va da naştere în noi la dorinţa de a trăi spre bucuria lui Dumnezeu. În poziţia noastră în Hristos înaintea lui Dumnezeu nu mai sunt nici un fel de dezacorduri între Dumnezeu şi noi. Este şi în viaţa noastră zilnică aşa? Dezacordurile sunt primul pas spre înstrăinare, care în cele din urmă poate sfârşi în vrăjmăşie. Este şi dorinţa noastră de a trăi aşa fel cum a putut spune J. N. Darby la sfârşitul vieţii sale: „Între mine şi Tatăl nu este nici un nor”?[6]

Partea anterioară

 

Adnotare

[1] Aici este cu totul altfel decât la păstor: totul depinde de păstor, oaia este total lipsită de putere, şi în cazul leului (drahmei) este altfel, în ban nu este viaţă. În timp ce la fiul pierdut este vorba de responsabilitatea noastră, vedem aici că totul depinde de Dumnezeu, deoarece noi eram fără putere (Romani 5.6) şi morţi în păcate şi fărădelegi (Efeseni 2.1).

[2] Prin aceasta nu vrem să spunem o bunăstare aşa cum ea este propovăduită astăzi prin aşa numita evanghelie a bunăstării.

[3] Aici ne amintim de „haina mântuirii” din Isaia 61.10.

[4] Sandalele în picioare ne fac să ne gândim la intrare  în casa tatălui şi la ieşirea din casa tatălui.

[5] Inelul, în care totul este legat împreună, ne aminteşte probabil şi la relaţiile netulburate şi este totodată un semn al demnităţii.

[6] Sursa: Anon., The Last days of J.N.D. (Christchurch, 1925, pag. 3). citat în Het verhaal van der Broeders, Bd. 1, J. Ouweneel, Uit het Woord der Waarheid, Winschoten 1977, pag. 182.


Tradus de la: Der Dienst der Versöhnung im Lukasevangelium (18)

Traducere: Ion Simionescu


Nota redacţiei:

Redacţia SoundWords este răspunzătoare pentru publicarea articolului de mai sus. Aceasta nu înseamnă că neapărat ea este de acord cu toate celelalte gânduri ale autorului publicate (desigur cu excepţia articolelor publicate de redacţie) şi doreşte să atragă atenţia, să se ţină seama de toate gândurile şi practicile autorului, pe care el le face cunoscut în alte locuri. „Cercetaţi toate lucrurile, şi păstraţi ce este bun” (1 Tesaloniceni 5.21).