Epistola către Evrei capitolul 11
Evrei 11

Hermanus Cornelis Voorhoeve

© SoundWords, Online începând de la: 17.09.2018, Actualizat: 17.09.2018

Aceste reflectări îl conduc pe scriitorul epistolei la prezentarea a ceea ce este credinţa şi ce poate ea, şi la ceea ce este partea credinciosului pe pământ. O viaţă în credinţă era ceva cu totul nou pentru aceşti evrei convertiţi. Ei nu puteau înţelege, că ei se aflau în greutăţi mai mari decât înainte şi trebuiau să îndure înjosiri şi umiliri, pe care niciodată nu le-au cunoscut. Părea ca şi cum totul ar fi împotriva lor. Ei s-au aşteptat la pace, la fericire şi prosperitate, dar erau batjocoriţi, dispreţuiţi şi lepădaţi. Pavel le arată că credinţa niciodată nu se poate aştepta la altceva aici jos pe pământ şi niciodată nu va avea parte de altceva. Sfinţii din timpurile trecute, care au umblat în credinţă şi au săvârşit fapte de credinţă minunate, au fost străini pe pământ, nu au găsit nici un loc de odihnă aici, ci au fost batjocoriţi, prigoniţi, maltrataţi şi omorâţi. Dar ei au rămas în credinţă; ei au aşteptat cu răbdare; ei nu s-au lăsat nici speriaţi, nici descurajaţi; şi, cu toate că nu au văzut împlinirea făgăduinţei, ei s-au ţinut de Cel nevăzut ca şi cum L-ar fi văzut. Privirea lor era îndreptată spre viitorul minunat, la biruinţa viitoare asupra tuturor vrăjmaşilor Domnului.

Acest capitol minunat ne va arăta deci ce este credinţa şi ce poate ea, şi ce găseşte credinciosul aici pe pământ. Nori de martori ne sunt prezentaţi, începând cu începutul creaţiei şi până în zilele lui Isus Hristos. Toţi aceştia au perseverat în credinţă, fără să obţină făgăduinţa. În împrejurările cele mai grele şi în suferinţele cele mai grele ei au rămas statornici şi au obţinut biruinţa. Ei ne sunt prezentaţi ca modele, pentru ca noi să prindem curaj şi tot aşa ca ei să perseverăm până la sfârşit.

Să observăm că nu ne este prezentată o listă completă a credincioşilor vechiului legământ, ci urmările acelor eroi ai credinţei sau bărbaţi ai credinţei, care au dovedit credinţa lor în mod deosebit. Dacă suntem conştienţi de aceasta, nu ne vom mira că aici lipsesc nume, care în alte împrejurării neapărat ar trebui amintite, deoarece ele aparţin credincioşilor din perioada de timp a Vechiului Testament.

Cine a citit cu atenţie acest capitol şi a meditat asupra lui, a observat că Duhul Sfânt urmăreşte un anumit plan în succesiunea prezentării persoanelor şi evenimentelor, prin care ne sunt prezentate adevăruri şi însuşiri diferite ale credinţei.

După descrierea naturii credinţei în versetul 1 şi a stării sfinţilor Vechiului Testament în versetul 2, găsim în versetele 3-7 o prezentare a marilor adevăruri principale ale creştinismului. După aceea versetele 8-16 arată cum credinţa ne face să fim străini aici pe pământ, şi versetele 17-22 arată cum această credinţă este o încredere desăvârşită în împlinirea făgăduinţelor, chiar şi în lucrurile pământeşti. Şi în final, de la versetul 22 până la sfârşitul capitolului, găsim descrisă puterea credinţei, prin care sunt biruite greutăţile aflate pe calea bărbaţilor lui Dumnezeu. Să ne ocupăm pe scurt cu aceste secţiuni.

Capitolul începe cu descrierea naturii credinţei.

Evrei 11.1: Iar credinţa este siguranţa celor sperate, o convingere despre lucrurile viitoare.

Noi nădăjduim să obţinem gloria şi să vedem biruinţa Domnului asupra tuturor vrăjmaşilor Săi; credinţa este deplina încredinţare cu privire la aceasta, căci prin credinţă noi ştim că gloria este partea noastră şi biruinţa va veni. Nimeni dintre noi nu a văzut pe Dumnezeu sau pe Isus; prin credinţă avem convingerea că Ei există. De aceea credinţa este pentru noi lucrul cel mai de încredere care există.

Prin credinţă „au primit mărturie cei din vechime”. Aceasta se spune la începutul şi la sfârşitul capitolului nostru (vezi Evrei 11.39), şi pe lângă aceasta la unii din ei, ca la Abel, este amintit în mod deosebit. Toţi cei din vechime au primit prin credinţă mărturia că ei au fost plăcuţi lui Dumnezeu. Credinţa este darul lui Dumnezeu şi fundamentul divin pentru viaţa sufletului nostru. Această credinţă au avut-o ei toţi, tot aşa cum o avem şi noi. În privinţa aceasta nu este nici o diferenţă. Fără credinţă nimeni nu poate fi plăcut lui Dumnezeu; prin credinţă primim mărturia, că ne putem apropia de Dumnezeu, ne putem încrede în El şi putem avea părtăşie cu El.

După aceasta urmează marile adevăruri de bază ale creştinismului – creaţia lumii, ispăşirea, înălţarea la cer şi judecata celor păcătoşi.

Evrei 11.3: Prin credinţă pricepem că lumile au fost întocmite prin Cuvântul lui Dumnezeu, astfel că cele văzute n-au fost făcute din cele care se arată.

Aici suntem conduşi înapoi la ceea ce citim în Geneza 1.1: „La început Dumnezeu a creat cerurile şi pământul”. Nu ne este revelat în Scriptură ce s-a petrecut între această creare a universului şi naşterea haosului, despre care este vorba în versetul 2, însă ni se relatează ce a făcut Dumnezeu după aceea, ca să aducă pământul în starea în care el se află astăzi. În aşa numita creaţie de şase zile pământul este amintit numai în legătură cu omul, în timp ce în primul verset se spune că Dumnezeu din nimic a chemat tot universul la existenţă. Credinţa înţelege aceasta. Noi credem nu numai că aşa este, ci totodată noi înţelegem că nu poate fi altfel. Pentru credinţă este rezolvată enigma creaţiei. Ceea ce cei mai mari înţelepţi nu pot pricepe, ceea ce i-a determinat la cele mai diferite teorii, care se contrazic reciproc şi din care una este mai nebună decât cealaltă, este pe deplin raţional pentru copilul cel mai mic, care crede în Dumnezeul atotputernic. Să recunoşti pe Dumnezeu ca Creatorul, ca Cel care din nimic a făcut universului întreg, tot ce există, pământul şi cerul cu toate astrele, ne satisface pe deplin, în timp ce toate sistemele filozofilor vechi şi noi ne lasă în întuneric.

După creaţie urmează împăcarea. Aici nu se vorbeşte de căderea omului, căci aceasta era opusul unei fapte de credinţă; era neascultarea necredinţei. Prin această cădere a venit păcatul în lume şi omul s-a desprins de Dumnezeu; cum ar fi putut omul să mai stea înaintea Lui? Răspunsul la această întrebare îl primim în ceea ce ni se relatează despre Abel.

Evrei 11.4: Prin credinţă, Abel I-a adus lui Dumnezeu o jertfă mai bună decât Cain, prin care a primit mărturie că este drept, Dumnezeu mărturisind despre darurile lui; şi prin ea vorbeşte el încă, deşi a murit.

Învăţat prin cuvintele şi faptele Domnului, care imediat după cădere a făgăduit un Salvator şi a făcut îmbrăcăminte de piele, singurele prin care goliciunea lor putea fi acoperită, Abel a recunoscut prin credinţă că el nu putea să stea înaintea lui Dumnezeu şi nu putea fi plăcut înaintea Lui fără o jertfă de sânge. În timp ce Cain gândea că el ca păcătos ar putea să se apropie de Dumnezeu şi să-I aducă o jertfă plăcută, Abel a mărturisit că el a meritat moartea şi judecata şi că este numai o singură posibilitate să te apropii de Dumnezeu, şi anume, ca Dumnezeu să primească jertfa lui sacrificată în locul său. El a pus jertfa sa între el şi Dumnezeu. Prin aceasta a recunoscut dreptatea lui Dumnezeu şi a dovedit încrederea lui în harul lui Dumnezeu. Dumnezeu a primit jertfa lui Abel. Prin aceasta Abel a primit mărturia că el a fost socotit drept.

Prin jertfa sa Abel vorbeşte încă, cu toate că el a murit; căci el ne arată drumul credinţei şi singurul fundament pe care păcătosul poate apărea înaintea lui Dumnezeu. Jertfa lui Abel vorbeşte despre Mielul lui Dumnezeu, care a fost sacrificat pentru păcatele noastre. Dacă noi venim înaintea lui Dumnezeu cu jertfa lui Isus, atunci noi vom fi îndreptăţiţi, şi prin credinţă obţinem mărturia că suntem drepţi. Dumnezeu a dat mărturie despre jertfa lui Isus; El a primit-o; căci Acela care a murit încărcat cu păcatele noastre la cruce, pe Acela El L-a înviat şi L-a înălţat şi glorificat la dreapta Sa. Noi putem apărea înaintea lui Dumnezeu cu această jertfă primită de El. Îndreptăţiţi şi ca drepţi ne aflăm în părtăşie cu El şi putem, dacă Dumnezeu consideră că este bine, să intrăm imediat în cer, deoarece moartea şi păcatul au fost nimicite. Ispăşirii înfăptuite nu mai trebuie să i se adauge nimic. Nu este nicidecum vorba de o maturizare pentru cer, de o educare pentru glorie; căci totul este în ordine, totul a fost înfăptuit; pe baza jertfei lui Isus primită de Dumnezeu, noi stăm înaintea feţei Domnului fără pată sau zbârcitură. De aceea după ispăşire urmează aici înălţarea la cer. Cu toate că pentru cei mai mulţi credincioşi după mântuirea lor urmează o călătorie prin pustie, totuşi această umblare prin pustie nu este necesară pentru a-i face capabili pentru cer. Ei pot în acelaşi moment, în care ei au primit pe Isus şi jertfa Sa, să intre în cer. Tâlharul a mers de pe cruce direct în paradisul ceresc. Aceia care se vor pocăi scurt înainte de revenirea Domnului, vor intra în casa Tatălui fără a călători prin pustie.

Evrei 11.5: Prin credinţă, Enoh a fost răpit, ca să nu vadă moartea; şi nu a fost găsit, pentru că Dumnezeu îl răpise; pentru că, mai înainte de răpire, a primit mărturia că era plăcut lui Dumnezeu.

Enoh este o imagine a Adunării (Bisericii). El a umblat cu Dumnezeu. El s-a despărţit de lumea rea, care îl înconjura. El avea mărturia, că era plăcut lui Dumnezeu. El a fost luat în cer pe baza biruinţei asupra morţii; şi prin Duhul lui Dumnezeu el depune mărturie despre judecata care va lovi lumea (Iuda 14,15); dar, fără să treacă prin această judecată, el a fost luat din timpul acesta. Tot aşa şi Adunarea (Biserica) la revenirea lui Isus va fi salvată imediat înainte de venirea ceasului încercării, care va veni peste tot pământul locuit. Ea va fi dusă în întâmpinarea Domnului în văzduh, fără să treacă prin moarte, unde El va coborî ca s-o ia şi s-o ducă în locuinţa ei cerească (Apocalipsa 3.10; 1 Tesaloniceni 4.13-18; 1 Corinteni 15.51-54).

Atunci se va constata că moartea a fost nimicită. Deja acum moartea pentru un credincios nu mai este moarte în sensul obişnuit al cuvântului, căci Mântuitorul nostru a suferit pentru noi moartea ca plată a păcatului. Moartea este un câştig pentru noi, deoarece noi, departe de trup suntem acasă la Domnul. Cu toate acestea moartea este urmarea păcatului, şi atâta timp cât credincioşii mor, nu se vede că moartea a fost nimicită. Dar când va veni Isus, atunci sfinţii care au adormit vor învia şi apoi Adunarea (Biserica), care trăieşte pe pământ, nu va muri, ci va fi transformată într-o clipită, şi atunci se va împlini deodată cuvântul scris: „Moartea a fost înghiţită de biruinţă”.

Este ciudat şi preţios ce ni se spune despre Enoh. Înainte de răpirea lui el a avut mărturia că el este plăcut lui Dumnezeu. Cine umblă cu Dumnezeu are mărturia că el este plăcut lui Dumnezeu; el savurează dulceaţa părtăşiei şi are mărturia Duhului. El savurează revărsarea de har şi a gândurilor lui Dumnezeu în conştientizarea prezenţei Sale şi fiind conştient că el umblă potrivit Cuvântului Său. Un copil care umblă împreună cu un tată deosebit de iubitor, în discuţia cu tatăl său savurează conştient plăcerea tatălui. Fie ca noi să savurăm permanent gloria şi dulceaţa unei astfel de umblări în părtăşia Sa.

După creaţie urmează salvarea, după salvare urmează înălţarea la cer a Adunării, şi după această înălţare la cer urmează judecata asupra lumii, în timpul căreia sfinţii, care vor trăi atunci, vor fi păziţi. Aceasta ne este prezentat prin Noe şi potop.

Evrei 11.7: Prin credinţă, Noe, după ce a fost divin înştiinţat despre cele nevăzute încă, fiind cuprins de teamă, a pregătit o corabie pentru salvarea casei lui; prin aceasta a condamnat lumea şi s-a făcut moştenitor al dreptăţii, cea potrivit credinţei.

Noe se afla în mijlocul judecăţii care a venit peste lume. El a vestit altora judecata, nu ca unul care era în afara ei, ci ca unul care însuşi trebuia să treacă prin ea. El însuşi a fost înştiinţat şi el a înştiinţat şi pe alţii; şi fiind cuprins de teamă a construit o corabie pentru salvarea casei sale, prin care el a condamnat lumea. Enoh nu a trebuit să construiască o corabie, ca să poată trece prin potop; el nu a intrat în potop, căci Dumnezeu l-a luat la Sine înainte de potop. În timp ce Enoh mergea în cer, Noe a fost pus deoparte pentru lumea nouă. Adunarea (Biserica) va fi luată din lume înainte să vină ziua răzbunării; rămăşiţa iudaică va trece prin judecată şi va moşteni Împărăţia lui Hristos. Iudeii credincioşi ai ultimelor zile vor trece prin judecăţi, din care noi, ca unii care nu aparţinem lumii, vom fi salvaţi; ei vor fi moştenitori ai dreptăţii, care este prin credinţă, şi martori ai lui Dumnezeu despre această dreptate într-o lume nouă, în care va fi practicată dreptatea prin El, Cel care va veni şi va pune pe toţi vrăjmaşii Săi aşternut picioarelor Sale.

Am observat că umblarea prin pustia lumii nu ocupă un loc în rândul adevărurilor de bază ale creştinismului, aşa cum acestea ne sunt prezentate în primele şapte versete ale capitolului nostru. Cu toate acestea călătoria prin pustie are o importanţă mare. Cu toate că ea nu este necesară, ca să ne facă apţi pentru cer, pentru noi cei care prin lucrarea lui Hristos am fost făcuţi apţi pentru prezenţa lui Dumnezeu, totuşi această umblare prin pustie are o importanţă mare. De aceea urmează acum descrierea ei în versetele 8-16 (Evrei 11.8-16). Credincioşii sunt aici pe pământ străini şi călători şi au privirea îndreptată spre o patrie mai bună – patria cerească. În viaţa patriarhilor Avraam, Isaac şi Iacov ne este prezentat aceasta.

Este important să observăm cum este prezentat mai întâi caracterul general a vieţii acestor eroi ai credinţei (Evrei 11.8-16), în timp ce după aceea, de la versetul 17 şi până la versetul 22, este amintită fiecare faptă de credinţă deosebită a lor. În ceea ce priveşte primul aspect, ei toţi erau egali, cu privire la al doilea aspect, fiecare din ei avea virtutea lui.

Prin credinţă Avraam a ascultat de chemarea făcută de Dumnezeu şi a părăsit ţara sa şi rudenia sa, ca să meargă la locul pe care urma să-l primească ca moştenire, fără să ştie unde va merge. Şi ajuns acolo, s-a comportat ca străin în ţara făgăduită, ca într-o ţară străină şi a locuit în corturi, nu în case sau în cetăţi – cu Isaac şi Iacov, care erau împreună moştenitori ai aceleiaşi făgăduinţe (versetele 8-9). Ei ar fi avut timp suficient să se reîntoarcă în patria lor de mai înainte, dar nu s-au întors, căci ei aşteptau cetatea al cărei Meşter şi Creator este Dumnezeu, şi ei erau dornici după ceva mai bun, aceasta înseamnă după patria cerească. În felul acesta ei au rămas toată viaţa lor străini şi locuitori fără cetăţenie în ţara pe care Dumnezeu le-a făgăduit-o; şi cu toate că ei au murit, fără să primească făgăduinţa, ei au ţinut totuşi cu tărie la făgăduinţă, nu s-au lăsat prin nimic descurajaţi şi au avut privilegiul să facă experienţa minunată că Domnul este Dumnezeul lor. Ei s-au încrezut în împlinirea făgăduinţei Sale, pe care prin credinţă au privit-o de departe (Evrei 11.10-16).

 Aceasta este şi acum poziţia credincioşilor în lumea aceasta. Ei nu sunt din lume, ei nu au aici o cetate stătătoare; ei trec aici numai prin ea; ei umblă pe pământ ca străini; patria lor nu este aici jos, ci acolo sus; ochiul lor este îndreptat spre cer, unde Domnul le-a pregătit o cetate. Deoarece ei sunt moştenitori ai lui Dumnezeu şi moştenitori împreună cu Hristos, ei aşteaptă domnia care le va fi dată în curând asupra pământului acesta, şi se află, atâta timp cât diavolul stăpâneşte pământul, ca locuitori fără cetăţenie aici, care nu se preocupă cu conducerea lumii.

Prin ceea ce ni se face cunoscut aici, aflăm totodată că sfinţii vechiului legământ prin părtăşia lor cu Dumnezeu au cunoscut şi învăţat multe lucruri, care nu le-au fost revelate lor direct. În Vechiul Testament nu este vorba de învierea morţilor, despre o cetate care are temelii, despre o patrie cerească; dar prin părtăşia lor cu Dumnezeu ei au fost introduşi în aceste adevăruri importante şi prin aceasta s-au ridicat deasupra perioadei de timp în care se aflau. Este ciudat în cel mai înalt grad. Ceea ce noi nu putem presupune la citirea Vechiului Testament, ne este făcut cunoscut aici prin Duhul Sfânt, care totodată ne dă o evaluare a multor fapte de credinţă, la care noi nu ne putem gândi atunci când citim istoria lor. Sara, de exemplu, care din necredinţă a râs atunci când i s-a vestit naşterea lui Isaac, cu siguranţă noi nu am fi citat-o în rândul eroilor credinţei; şi totuşi ea este enumerată aici în rândul lor.

După această prezentare adecvată a locului pe care credincioşii îl ocupă aici jos, ne este prezentată ca model încrederea deplină a acestor bărbaţi ai credinţei în făgăduinţa lui Dumnezeu. Ciudat este, că Avraam, Isac şi Iacov sunt numiţi aici încă o dată. În versetele 8-16 ei sunt prezentaţi numai ca străini şi locuitori fără cetăţenie pe pământ, care au locuit în corturi şi aveau ochii îndreptaţi spre patria cerească; însă după aceea, în versetele 17-22, ne sunt relatate faptele lor de credinţă deosebite.

Evrei 11.17-19: Prin credinţă, Avraam, când a fost încercat, l-a adus jertfă pe Isaac; şi el, care îşi însuşise promisiunile, oferea jertfă pe singurul său fiu, ca acela căruia i se spusese: „În Isaac ţi se va numi sămânţa!“, socotind că Dumnezeu poate să învieze chiar dintre morţi, de unde, vorbind figurativ, l-a şi primit.

Avraam a oferit de două ori dovada, că el a crezut în puterea lui Dumnezeu, care înviază morţii; prima dată, atunci când Dumnezeu i-a promis, că el va primi un fiu de la Sara. El nu s-a uitat, spune apostolul Pavel în epistola către Romani capitolul 4, la sine însuşi, al cărui trup era aproape mort, şi nici la pântecele ca şi mort al Sarei. Şi a doua oară, atunci când Domnul i-a poruncit să jertfească pe Isaac. Aceasta era o încercare a credinţei mai grea decât prima. De Isaac depindea împlinirea făgăduinţei lui Dumnezeu. Dacă Isaac va fi jertfit, făgăduinţa nu mai putea fi împlinită. Ce trebuia Avraam să facă? Să jertfească pe Isaac? Dar atunci nu mai puteau fi binecuvântate în el toate seminţiile pământului. Să se împotrivească? Dar atunci înceta să mai fie prietenul lui Dumnezeu. Ce este de făcut? Ascultă, dar apoi crede că Isaac va fi înviat din morţi. O chibzuinţă plăcută lui Dumnezeu! Credinţă minunată! Domnul a fost glorificat prin aceasta şi Avraam este numit tatăl credincioşilor.

În acelaşi fel Hristos a renunţat la drepturile Sale mesianice şi a mers în moarte, dăruindu-Se voii lui Dumnezeu şi încredinţându-Se Lui. La înviere El a primit totul înapoi. Acelaşi lucru ar trebui să facă şi creştini evrei cu privire la Mesia şi la făgăduinţele date lui Israel. Să observăm că atunci când te încrezi în Dumnezeu şi renunţi la toate pentru a face voia Sa, totdeauna câştigi şi cunoşti mai mult din căile atotputerniciei Sale; decât dacă potrivit cu voia lui Dumnezeu renunţi la ceva care ţi-a fost deja dat. Avraam a renunţat la făgăduinţa dată pentru carne (fire); el privea spre cetatea care are temelii şi dorea o patrie cerească; el a renunţat la Isaac, în care a fost dată făgăduinţa şi a recunoscut adevărul, şi anume nădejdea în înviere; căci Dumnezeu este neschimbabil.

Evrei 11.20: Prin credinţă, Isaac i-a binecuvântat pe Iacov şi pe Esau cu privire la cele viitoare.

Credinţa l-a făcut pe Isaac capabil să deosebească dreptul poporului lui Dumnezeu potrivit alegerii de drepturile naturale ale celui întâi născut. Cel mai tânăr este binecuvântat de el; asupra celui întâi născut este rostită judecata. Aceasta era potrivit cu Cuvântul lui Dumnezeu şi cu gândurile lui Dumnezeu; şi Isaac a recunoscut aceasta prin credinţă.

Evrei 11.21: Prin credinţă, Iacov, când era pe moarte, i-a binecuvântat pe fiecare din fiii lui Iosif şi s-a închinat pe vârful toiagului său.

Din viaţa lungă şi agitată a lui Iacov, oricât de bogată ar fi în tot felul de întâmplări, nu este amintită nici o faptă de credinţă, cu excepţia a ceea ce el a făcut pe patul de moarte. După ce pe căile lui proprii a avut parte de tot felul de vicisitudini, şi odată a fost chiar pe punctul de a părăsi locul lui de străin aici jos pe pământ, atunci când a vrut să se unească cu oamenii din Sihem, la sfârşitul drumului său, pe patul de moarte, prin credinţă a ocupat poziţia sa adevărată de străin. Rezemat pe toiagul lui de călător, cu care a trecut prin Iordan, a binecuvântat pe cei doi fii ai lui Iosif, ai fiului lepădat de fraţii săi, şi i-a dat astfel o moştenire dublă.

Iosif, care în Egipt a ajuns să aibă autoritatea cea mai mare, şi a câştigat onoare, prestigiu şi avere, a cunoscut prin credinţă că izraeliţii vor părăsi cândva ţara în care slujesc ca robi, şi ca popor liber vor intra în Canaanul făgăduit lor de Dumnezeu, şi a dat poruncă ca la această ieşire să ia cu ei sarcofagul lui (Evrei 11.22).

Începând cu versetul 23 urmează faptele credinţei, care constau în biruinţa asupra greutăţilor, aşa cum le întâmpină omul credinţei pe drumul său prin această lume rea. Sunt amintite detalii deosebit de importante şi ele dau învăţături importante.

Credinţa părinţilor lui Moise nu s-au interesat de porunca îngrozitoare a lui faraon; ei nu s-au temut de porunca împăratului; ci, „pentru că au văzut că era frumos copilaşul”, şi de aceea l-au considerat eliberatorul lui Israel, l-au ascuns trei luni. Credinţa nu discută, ci acţionează potrivit făgăduinţei lui Dumnezeu şi lasă urmările în seama mâinii Domnului (Evrei 11.23).

Însă împrejurările, pe care Domnul le-a folosit, ca să ţină pe Moise în viaţă, au fost totodată mijloacele ca să-l aducă în poziţia cea mai privilegiată, pe care el o putea ocupa în Egipt. Moise a avut parte de tot ce în vremea aceea putea aduce unui om onoare şi prestigiu, bogăţie şi putere; însă prin credinţă el a cunoscut obligaţia sa şi chemarea sa. El a refuzat să fie numit un fiu al fiicei lui faraon; el a părăsit curtea şi comorile Egiptului, ca să fie împreună cu poporul Domnului, sărac, dispreţuit şi subjugat, căruia i-au fost date făgăduinţele lui Dumnezeu. Să fie tratat rău împreună cu poporul lui Dumnezeu a fost pentru el mai plăcut decât să aibă parte de plăcerile trecătoare ale păcatului. Pavel spune: Moise a socotit ocara lui Hristos o bogăţie mai mare decât comorile Egiptului. Căci Mântuitorul nostru scump a fost de asemenea bogat şi S-a făcut sărac, S-a predat batjocurii şi ocării din partea lumii, S-a asociat cu rămăşiţa săracă, dispreţuită a iudeilor, şi ca cum ar fi fost Unul dintre ei S-a lăsat botezat de Ioan. De aceea Pavel numeşte ceea ce a făcut Moise, o alegere a ocării lui Hristos în locul comorilor Egiptului, cu toate că Moise nu s-a gândit la ocara lui Hristos şi nici nu se putea gândi la ea.

Este important să observăm aici că credinţa se lasă condusă prin motivaţii, care sunt lucrate în inima omului şi conduse de către Dumnezeu Însuşi, fără ca lui să-i fie cunoscute căile prevăzute de Dumnezeu pentru el. Niciodată nu s-a văzut aşa de clar şi aşa de ciudat intervenţia providenţei lui Dumnezeu, ca în istoria lui Moise. El a fost dus în chip minunat la curtea lui faraon şi acolo a fost învăţat timp de patruzeci de ani toată înţelepciunea Egiptului. Dar prin credinţă el a părăsit curtea lui faraon şi a renunţat la privilegiile lui, ca să se alipească de poporul Domnului. Învăţăm din aceasta, că providenţa lui Dumnezeu conduce împrejurările, dar credinţa conduce comportarea noastră şi inima noastră.

Moise a fost capabil să facă aceasta, deoarece el s-a uitat spre răsplătire. Răsplătirea, pe care Dumnezeu a făgăduit-o, nu este motivaţia acţiunilor noastre, dar ea sprijină şi încurajează inima. Ea ne fereşte de influenţa lumii, de influenţa lucrurilor care ne înconjoară, atât cele plăcute cât şi cele neplăcute, sau chiar de cele care ne îngrozesc, şi ne îndreaptă privirea spre gloria viitoare. Taina statorniciei, fermităţii şi mărimii morale constă în cârmuirea spre un ţel care nu se vede.

Credinţa, fără să vadă, realizează şi intervenţia lui Dumnezeu. Moise „a stăruit, ca văzându-L pe Cel nevăzut”; şi prin aceasta a fost eliberat de orice frică de vrăjmaşii lui Dumnezeu şi ai poporului său.

Evrei 11.27: Prin credinţă a părăsit Egiptul, netemându-se de mânia împăratului.

Istoria ne spune cu câtă demnitate şi cutezanţă Moise s-a împotrivit mâniei lui faraon şi i-a vestit judecăţile Domnului.

Greutatea devine mai mare pentru inimă, dacă Dumnezeu nu intervine, şi anume, dacă conştienţa păcatului şi gândul la judecata, pe care am meritat-o, ne face să tremurăm înaintea lui Dumnezeu, Judecătorul nostru. Însă credinţa recunoaşte prin stropirea uşorilor uşii cu sânge, că izraelitul ca şi egipteanul este subiectul judecăţii lui Dumnezeu; şi prin faptul că se încrede în puterea sângelui, el primeşte mărturia lui Dumnezeu şi poate aştepta în linişte judecata lui Dumnezeu. În noaptea, în care judecata Domnului a venit peste tot Egiptul, Moise a putut prin credinţă să serbeze sărbătoarea eliberării lor, paştele (Evrei 11.28).

După aceea urmează o altă serie de fapte de credinţă. Prin credinţă izraeliţii au trecut prin Marea Roşie; prin credinţă au căzut zidurile Ierihonului; prin credinţă a fost cruţată curva Rahab. Ciudate legături! Cu siguranţă nu fără intenţie aşezate în felul acesta prin Duhul Sfânt. Trecerea prin Marea Roşie este un model al salvării noastre depline de sub puterea vrăjmaşului prin moartea şi învierea lui Hristos. Apele judecăţii, în care au pierit egiptenii, au fost pentru izraeliţi drumul spre salvare. Prin moarte ei au trecut la viaţă. Acesta era pentru noi modelul, care s-a împlinit în Hristos. Crucea înseamnă moarte şi judecată, cele două urmări îngrozitoare ale păcatului, soarta veşnică a păcătosului. Însă pentru noi crucea este salvarea, deoarece Hristos a suferit judecata şi moartea pentru noi la cruce, aşa că noi suntem eliberaţi de ele. Hristos a murit şi a înviat, şi noi parcurgem în credinţă ceea ce ar fi fost condamnarea noastră veşnică, dar care acum a devenit salvarea noastră veşnică. Noi trecem prin mare fără să ne înecăm. Moartea şi judecata sunt siguranţa noastră; şi prin învierea lui Isus Hristos dintre morţi, noi ajungem într-o stare nouă.

Izraeliţii trebuiau nu numai eliberaţi de sub autoritatea lui faraon, ci ei trebuiau şi să ia în posesiune ţara Canaan făgăduită lor; pentru aceasta trebuiau alungaţi vrăjmaşii din ţară. Prin credinţă au căzut zidurile Ierihonului, după ce ele au fost înconjurate şapte zile, şi prin aceasta credinţa s-a arătat în puterea şi statornicia ei. Acum toată ţara se întindea deschisă înaintea lor. După salvarea noastră de moarte şi judecată, prin credinţă ocupăm locul nostru în locurile cereşti şi cucerim binecuvântările cereşti de la vrăjmaşul sufletelor noastre, marele acuzator al fraţilor (Apocalipsa 12.10).

Prin credință curva Rahab nu a murit împreună cu cei necredincioși, deoarece a primit cu pace pe cercetași. Prin credință ea s-a așezat de partea poporului Domnului şi a fost primită în popor ca străină, şi anume a fost admisă în seminţia din care, după carne, a venit Mesia. Aşa vor avea parte păgânii de binecuvântările lui Israel; şi aşa sunt deja acum credincioşii dintre naţiuni un singur trup cu credincioşii din Israel, împreună părtaşi ai aceloraşi făgăduinţe şi tovarăşi ai casei lui Dumnezeu.

În versetele 32-38 (Evrei 11.32-38) Duhul Sfânt aminteşte în general faptele de credinţă ale sfinţilor vechiului legământ din timpuri diferite şi în împrejurări diferite, prin care puterea credinţei şi statornicia ei s-au confirmat în suferinţele cele mai îngrozitoare şi prigoanele cele mai grele. Probabil în versetele 37 şi 38 este vorba de credincioşii care în timpul macabeilor au suferit sub prigoanele îngrozitoare ale împăratului sirian Antiochus Epiphanes. Lumea nu era demnă să aibă în mijlocul ei astfel de martori credincioşi (fideli) ai lui Dumnezeu.

Deosebit de importante sunt ultimele două versete ale capitolului.

Evrei 11.39,40: Şi toţi aceştia, primind mărturie prin credinţă, n-au primit promisiunea, Dumnezeu având în vedere ceva mai bun pentru noi, ca ei să nu fie făcuţi desăvârşiţi fără noi.

Aşa cum s-a spus la început, tot aşa se spune şi la sfârşitul acestui capitol despre toţi sfinţii vechiului legământ, că ei au fost plăcuţi lui Dumnezeu. Şi cu toate acestea n-au primit făgăduinţa. Ei au murit, înainte ca făgăduinţa să fie împlinită. De ce n-au primit ei împlinirea făgăduinţei? Deoarece trebuia mai întâi ca noi să ajungem în revelarea deplină şi minunată a noii perioade, aceea a Bisericii; şi Dumnezeu a prevăzut pentru noi ceva mai bun, pentru ca ei să nu fie făcuţi desăvârşiţi fără noi.

În această epistolă suntem învăţaţi cu privire la adevărul, că lucrurile cereşti sunt lucruri în care noi trăim prin unirea lui Hristos cu Adunarea (Biserica) şi prin intrarea noastră liberă în Sfânta Sfintelor cerească prin sângele Său. Pentru noi nu este vorba de o făgăduinţă, prin care noi din depărtare privim locul în care noi nu avem încă voie să intrăm; căci noi putem intra cu îndrăzneală în prezenţa lui Dumnezeu; noi aparţinem Locului Preasfânt ceresc, unde locuieşte Dumnezeu; noi avem acolo cetăţenia noastră. Hristos ca Om este glorificat în cer; El, Capul nostru, este Înaintemergătorul nostru. Avraam a umblat aici pe pământ, având privirea îndreptată spre cetatea cerească; dar el nu stătea în legătură cu cerul într-o relaţie prin Hristos, care a intrat în glorie. Noi suntem în Hristos în cer. Desigur, aici Duhul Sfânt nu intră în detalii cu privire la acest subiect, deoarece nu este intenţia Lui să ne prezinte aici poziţia minunată a Bisericii (El face aceasta în epistola către Efeseni); dar El ne arată printr-un singur cuvânt această poziţie minunată. Oricât de binecuvântaţi ar fi fost patriarhii, totuşi poziţia creştinului este cu totul alta, şi mai înaltă. Noi avem privilegii, pe care sfinţii din perioada Vechiului Testament nu au avut-o. Faptul că Omul Hristos Isus este în cer, după ce El a făcut lucrarea de mântuire, şi că Duhul Sfânt, prin care noi suntem legaţi cu Hristos, este aici pe pământ şi locuieşte în noi, ne face să înţelegem că privilegiile noastre sunt mult mai înalte şi mai mari decât ale sfinţilor Vechiului Testament. Cel mai mic în Împărăţie este mai mare decât cel mai mare dintre cei care au trăit înainte de venirea acestei Împărăţii.

Partea anterioară Partea următoare


Tradus de la: Der Hebräerbrief (11)

Traducere: Ion Simionescu

Mai multe articole din categoria Comentarii (162)

Mai multe articole ale autorului Hermanus Cornelis Voorhoeve (1)


Nota redacţiei:

Redacţia SoundWords este răspunzătoare pentru publicarea articolului de mai sus. Aceasta nu înseamnă că neapărat ea este de acord cu toate celelalte gânduri ale autorului publicate (desigur cu excepţia articolelor publicate de redacţie) şi doreşte să atragă atenţia, să se ţină seama de toate gândurile şi practicile autorului, pe care el le face cunoscut în alte locuri. „Cercetaţi toate lucrurile, şi păstraţi ce este bun” (1 Tesaloniceni 5.21).