Eliberarea de sub puterea păcatului
Formalismul şi ceremoniile nu ne duc departe

John Thomas Mawson

© SoundWords, Online începând de la: 21.09.2018, Actualizat: 21.09.2018

Versete călăuzitoare: Ioan 1.14-16; Ioan 4; 7; 1 Împăraţi 3; Ezechiel 47

Introducere

S-ar putea ca în strângerile noastre laolaltă din aceste zile să se ridice întrebări în unele inimi: întrebări referitoare la trecut, întrebări referitoare la stilul de viaţă actual, întrebări referitoare la viitor şi întrebări referitoare la ceea ce se face şi cum trebuie să slujim Domnului, căruia Îi aparţinem. Unii ar putea chiar să aibă nopţi nedormite, deoarece ei sunt neliniştiţi în inimile lor cu privire la aceste lucruri. Însă din cauza aceasta nimeni nu trebuie să fie trist, căci cu cât exerciţiul este mai profund, cu atât binecuvântarea este mai mare, dacă prin acesta eşti adus pe deplin la Domnul. Din plinătatea Lui primeşti răspuns la fiecare greutate, la fiecare întrebare.

Ioan 1.14-16: Cuvântul S-a făcut carne şi a locuit printre noi, … plin de har şi de adevăr. … Pentru că noi toţi am primit din plinătatea Lui, şi har peste har.

Ce înseamnă aceasta? Aceasta vorbeşte despre marea nemărginită a harului, care se revarsă val după val în teritoriul nevoii umane, ca să umple orice golf, orice loc de refugiu şi orice peşteră. Oriunde s-ar privi este spaţiu, care poate fi copleşit cu binecuvântare. Este plinătatea Dumnezeirii, care a fost adusă la noi în Isus, căci I-a făcut plăcere Tatălui ca în El să locuiască plinătatea, şi ea a locuit cu adevărat în El. Şi ea este încă în El, căci în El, Salvatorul tău, locuieşte trupeşte toată plinătatea Dumnezeirii. Acolo nu este nici un necaz, pe care El să nu-l poată rezolva. Nu este nici un loc în inima ta, pe care El nu ar putea să-l umple. Nu vrei să primeşti de la El?

Eliberarea de sub puterea păcatului

Este ceva specific Scripturii: când la începutul unei cărţi din Biblie ne este prezentat un cuvânt profund, de cele mai multe ori găsim explicarea acestui cuvânt în aceeaşi carte a Bibliei. Şi eu cred că noi găsim şi în Evanghelia după Ioan ce înseamnă plinătatea Sa, har peste har. Dacă eşti neliniştit din cauza trecutului, dacă păcatele tale apasă asupra conştiinţei tale ca o povară insuportabilă, atunci vreau să-ţi strig: „Iată Mielul lui Dumnezeu, Cel care ridică păcatul lumii” (Ioan 1.29). Aceasta este prima mărturie publică, care a fost dată despre Isus, după ce El a apărut printre oameni. Şi tu trebuie mai întâi să-L cunoşti ca „Mielul lui Dumnezeu”. Acesta este începutul plinătăţii Sale pentru tine. Este primul val care spală nenorocirea ta provocată prin păcat şi te eliberează pentru totdeauna de povara şi de pedeapsa păcatelor tale.

Meditează la titlul care Îi este dat aici. Este Mielul. Aceasta îl caracterizează pe El la începutul activităţii Sale publice ca Acela care este destinat să sufere şi să moară. Viaţa Sa în slujba pentru om şi pentru Dumnezeu a atins punctul culminant la cruce. Acolo avea să moară ca jertfă pentru păcat. Şi El a mers cu hotărâre să ajungă la acest ţel spus mai dinainte. Nimic nu-L putea abate de la aceasta, căci fără moartea Sa niciodată plinătatea Lui nu putea ajunge la tine şi tu nu puteai fi salvat. Însă acum tu poţi şti, că El a purtat păcatele tale în trupul Său pe cruce, că El a fost rănit din cauza fărădelegilor noastre şi zdrobit din cauza nelegiuirilor noastre. Eşti descurajat? Eşti încă greu împovărat cu păcate? „Iată Mielul lui Dumnezeu.” Du-te la locul unde stă crucea, şi vei pierde povara – vei fi salvat de pedeapsa pentru păcatele tale.

Însă acolo este mai mult! Harul se revarsă val după val. În versetul 33 citim: „Acesta este Cel care botează cu Duh Sfânt”. El înlătură pedeapsa pentru păcate şi El frânge şi puterea păcatului. Cred că chiar şi unii dintre voi, care sunt siguri că sunt eliberaţi de pedeapsa pentru păcate, chiar dacă este numai în taină, totuşi oftează încă sub puterea ei. Tu eşti un sclav, când ar trebui să fi liber! Numai plinătatea Lui te poate aşeza în libertate. Dacă crezi Evanghelia, atunci El ţi-a dat Duhul Sfânt, care locuieşte în tine. „Sau nu ştiţi că trupul vostru este templu al Duhului Sfânt, care locuieşte în voi, pe care Îl aveţi de la Dumnezeu, şi voi nu sunteţi ai voştri? Pentru că aţi fost cumpăraţi cu un preţ.” Preţul este sângele Mielului. Şi acum prin locuirea înăuntru a Duhului Sfânt El a luat în posesiune cea ce a dobândit. Prin Duhul vine la tine plinătatea Sa, ca să te elibereze de puterea păcatului.

Să luăm în seamă aceasta. Cum ia naştere? Din propria experienţă ştiu că un creştin tânăr în credinţă gândeşte în mod obişnuit că el trebuie să se preocupe serios cu păcatele proprii, aşa cum te preocupi cu un şarpe uriaş, care a încolăcit pe cineva. Şi el speră şi crede că Duhul Sfânt a venit să-l ajute în această luptă şi în cele din urmă să-i dea biruinţa. Dar deoarece el nu vede mai mult decât această părere şi nu a fost altfel învăţat, el se forţează zadarnic, până când strigă cuprins de deznădejde: „O, nenorocit om ce sunt! Cine mă va elibera din acest trup al morţii?” Şi acesta este momentul biruinţei, pe care tu, aşa cum sper, o vei obţine în curând! Duhul Sfânt trebuie să asiste, dacă am voie să spun aşa, şi să aştepte până când va fi atins acest punct. Dar dacă tu zaci ca un suflet lipsit de ajutor, nenorocit, uitându-te pe tine însuţi, eliberat de orice încredere de sine, atunci eşti pregătit pentru plinătatea Lui, pentru a o primi val după val.

Ia seama la faptul care urmează după anunţul că Mielul botează cu Duhul Sfânt: „Şi cei doi ucenici [ai lui Ioan Botezătorul] l-au auzit vorbind şi L-au urmat pe Isus.” Ioan Botezătorul era profund impresionat şi a dat mărturie despre Acela a cărui glorie umplea privirea lui, şi această mărturie a fost folosită de Duhul să trimită pe acei doi bărbaţi la Isus. Aici este taina eliberării de puterea păcatului: inima ta trebuie să aibă un subiect, care să alunge gândurile şi dorinţele proprii. Isus este singurul care este demn şi capabil să facă aceasta. Lucrarea mare a Duhului Sfânt nu este să-ţi dea daruri neobişnuite şi putere mare, prin care să obţii un nume, ci să umple gândurile tale cu harul şi gloria Salvatorului tău. El a venit, ca să ia din ceea ce este al Domnului şi să ţi le arate. O inimă nesatisfăcută şi mulţumită cu sine însuşi niciodată nu poate fi eliberată de puterea păcatului; întrebarea referitoare la eliberarea de puterea păcatului este o întrebare de inimă. Tu trebuie să înveţi ce vrea să se spună prin o simpatie nouă prin puterea care alungă. Atunci vei fi în stare să spui: „Mulţumesc lui Dumnezeu, prin Isus Hristos, Domnul nostru!”

Lumea şi vraja ei

Merg acum la capitolul 4, în care se relatează despre femeia, care a venit printre farmecele lumii şi a fost dezamăgită şi ea însăşi s-a dezonorat. Viaţa ei a fost nesatisfăcută, era un joc al lui satan. Obosită, mergea în miezul zilei, ca de obicei, cu urciorul la izvorul lui Iacov – o păcătoasă singuratică, ocolită de toţi. Dar ce zi era aceasta pentru ea! Ea s-a întâlnit cu Isus. Căci din pricina ei El venise în Samaria, şi a aşteptat-o la acea fântână. Ce schimbare mare a avut loc prin acea discuţie scurtă cu ea! Ea s-a grăbit să meargă la locuitorii cetăţii şi le-a strigat: „Veniţi să vedeţi un Om … pe Hristos.” Desigur El era un Om, nu putea fi nici o îndoială, căci El era însetat şi flămând. Dar acest Om era Hristosul! Ochii ei erau deschişi şi au văzut ceea ce alţii nu puteau diferenţia, aceia care nu au privit prin credinţă la El. Inima ei era deschisă, şi a primit din plinătatea Lui. Probabil locuitorii cetăţii au întrebat-o: „Vrei cu adevărat să ne povesteşti, că El a vorbit cu tine?” – „Da”, a spus ea, „voi nu vreţi să vorbiţi cu mine şi mă ocoliţi, şi nici un iudeu n-ar vorbi cu mine, dar El a stat lângă mine acolo la fântână şi nu mi-a inspirat nici o teamă. Mai degrabă, El a vorbit cu mine, până când nenorocirea mea m-a părăsit şi speranţa a intrat în mine şi odată cu speranţa şi bucuria.”

Dar ce i-a spus El, ce a dat naştere la această schimbare? Nu era punerea în lumină a ceea ce era ea, ci descoperirea plinătăţii Sale. Ascultă cuvintele Lui, căci sunt cuvinte ale vieţii veşnice: „Oricine bea din apa aceasta va înseta din nou; dar cine va bea din apa pe care i-o voi da Eu nicidecum nu va înseta niciodată, ci apa pe care i-o voi da Eu va deveni în el izvor de apă, ţâşnind spre viaţa veşnică.” Ce cuvânt captivant! Şi un cuvânt adevărat, un cuvânt de la El, Cel care rostea cuvinte pe care niciodată nu le-a rostit vreun om.

Lumea aceasta nu poate satisface inima omului. Numai plinătatea lui Dumnezeu poate s-o satisfacă; însă această plinătate este în Hristos, şi El o dă. El nu a venit să ceară de la noi ceea ce noi niciodată nu am putea da, ci să dea, şi El dă fără limită, har după har. Priveşte cum El Îşi propune să ridice această femeie de la o căutare umilitoare după fericire în lume, pe care ea niciodată nu o poate da, la Dumnezeu, pe care ea L-a uitat total. Darul Lui, apa vie, era nu numai spre satisfacerea ei, ci ca în ea să se reîntoarcă la originea lui; în acea regiune, de unde a venit: la Dumnezeu Însuşi. Aceasta era mai mult decât eliberarea de puterea păcatului. Creatura este adusă în relaţia corectă cu Dumnezeu Creatorul. Însă Dumnezeu S-a făcut cunoscut nu numai ca Creator, nu, El vrea să Se reveleze în dragostea Lui ca Tată, care a trimis pe Fiul Său ca Salvator al lumii. Căci Tatăl caută adoratori.

Eşecul formalismului şi ceremoniei

Mergem la capitolul 7; şi aici ne este prezentată o altă latură a lumii. Nu este latură murdară, josnică, ci este partea ei religioasă. Era în ultima zi mare a celei mai mari sărbători religioase a iudeilor, când Isus S-a sculat şi a strigat: „Dacă însetează cineva, să vină la Mine şi să bea. Cine crede în Mine, după cum a spus Scriptura, din inima lui vor curge râuri de apă vie.” Domnul a privit la feţele obosite ale acelor oameni religioşi plin de zel şi în inimile lor. El ştia că obiceiurile şi ceremoniile lor erau lipsite de binecuvântare şi ştia cât de odioase erau înaintea lui Dumnezeu practicările lor fără inimă. El a vegheat asupra lor în timpul sărbătorii şi a aşteptat ultima zi, cea mai mare, şi apoi S-a oferit pe Sine Însuşi în locul tuturor acelora, care i-a dezamăgit atât de mult: „Veniţi la Mine!”, a strigat El. Ce minunată era oferta Lui, şi cât de binecuvântată trebuie să fi fost plinătatea Sa, care realizează toate acestea! El nu vorbeşte numai despre un râu, ci despre râuri, râuri de apă vie! Şi acestea curg nu numai înăuntru, ci şi în afară, în afară spre o lume uscată, întinată, încărcată cu păcate şi dezamăgită. Şi singurul lucru, care este necesar, este setea! „Dacă însetează cineva, să vină la Mine.”

În zilele noastre sunt foarte mulţi care încearcă cu o religie construită. Formalităţile religioase i-a atras. Însă aceasta este un lucru mort, neroditor. Acolo nu este apă vie. Ele lasă sufletul nesatisfăcut şi neeliberat; în timp ce stimulează simţămintele, omoară conştiinţa. Dar ţie nu îţi place să fii atras de lucrurile acestea; dar îţi este sete? Sau ai încercat să te mulţumeşti prin mergerea la biserică şi prin îndeplinirea obligaţiilor religioase? Observi tu, că viaţa ta nu este viaţa despre care vorbeşte Biblia? Observi tu, că acolo este o lipsă şi că de aceea tu nu eşti fericit şi de asemenea nu poţi fi o binecuvântare pentru alţii, ceea ce tu de fapt îţi doreşti foarte mult? Aici este răspunsul şi mijlocul de vindecare: „Vino la Mine!” Gândeşte la cuvintele „plinătatea Sa”, şi poţi veni cu cele mai mari speranţe. Spune-I simplu: Doamne Isuse, eu încă nu am înţeles importanţa cuvintelor Tale, dar vin la Tine şi Te rog, fă-mă s-o văd.

Nu mai căuta mult timp în inima ta ceva care să te satisfacă şi să fie altora spre binecuvântare. Vino la El! Nu te îndrepta spre ceremonii religioase sau formalism mort. Vino la El! Nu-ţi pune încrederea în oameni dotaţi sau strângeri laolaltă creştine, în literatură în concordanţă cu Scriptura sau într-o poziţie bisericească corectă. Vino la El! Întreţine relaţii personale cu Isus. Bea din plinătatea Lui, şi apele vieţii vor curge din tine: acasă şi la lucru, când dai învăţătură sau depui mărturie în lume despre Salvatorul tău, în viaţă şi în slujire; zi de zi, ceas de ceas vor curge atunci râuri de apă vie din tine.

Ce trebuie să facem noi?

Doresc să mă mai refer la două locuri din Vechiul Testament, ca să îndrept atenţia la exerciţiu şi hărnicie din partea noastră. În 2 Împăraţi 3 găsim trei împăraţi cu oştirile lor însetate, aflate la limita morţii. Nu era apă pentru toţi. Dar profetul, omul lui Dumnezeu, a apărut ca profet al harului, ca să le deschidă plinătatea lui Dumnezeu în necazul lor. El a spus: „Aşa zice Domnul: «Faceţi în valea aceasta groapă lângă groapă [sau: şanţuri]». Pentru că aşa zice Domnul: «Nu veţi vedea vânt şi nu veţi vedea ploaie; totuşi valea aceasta se va umple de apă şi veţi bea voi şi turmele voastre şi animalele voastre.» … Şi a fost aşa: dimineaţa, pe când se aducea darul de mâncare, iată, a venit apă de pe calea Edomului şi pământul s-a umplut cu apă.” Numai Dumnezeu putea trimite apa. Era darul din plinătatea Lui. Însă ei trebuiau să creeze spaţiu pentru apă: să sape canale şi să dea la o parte tot ce împiedica apa să curgă în vale.

Aici este partea ta în această chestiune. Unii dintre voi au dorit mult să aibă o cunoaştere mai profundă a plinătăţii lui Hristos, însă încă nu aşa, ca să sape gropi. Sunt încă lucruri care împiedică curgerea apei, şi tu le cunoşti foarte bine. Dar dacă nu le cunoşti, atunci îndreaptă-te spre Dumnezeu în rugăciune: „Cercetează-mă, Dumnezeule, şi cunoaşte-mi inima! Încearcă-mă şi cunoaşte-mi gândurile! Şi vezi dacă este în mine vreo cale a întristării şi condu-mă pe calea eternă!” (Psalmul 139.23,24). El îţi va arăta, care sunt şi unde sunt obstacolele. Apoi ridică-te în puterea harului, pe care El ţi-l dă, şi desparte-te de ele. „Fă groapă lângă groapă în vale.” Dimineaţa, pe când se aducea darul de mâncare, a curs apa. Această jertfă vorbea simbolic despre scumpătatea lui Hristos pentru Dumnezeu. Şi în măsura în care noi Îl preţuim şi suntem gata să privim celelalte lucruri ca un gunoi datorită valorii nespus de mari a cunoaşterii lui Hristos Isus, începe o dimineaţă nouă pentru noi, şi apele încep să curgă.

Dar mai este nevoie şi de altceva, şi aceasta ni-l arată Ezechiel 47. Este istoria despre râul binecuvântării, care curge din Casa lui Dumnezeu şi în care profetul a fost introdus pas cu pas. Acesta a curs aşa de mult, până când el a putut să înoate – până când apa nu avea fund şi maluri. Dar profetul nu ar fi putut merge în această apă, dacă nu ar fi fost în tovărăşia Omului care ţinea măsura de măsurat. Acest om este o imagine a Duhului Sfânt, care „cercetează toate, chiar adâncimile lui Dumnezeu” (1 Corinteni 2.10). El este acela care te va călăuzi în tot adevărul (Ioan 16.13). Plinătatea trebuie să curgă în noi. Noi trebuie să creăm spaţiu, loc, pentru ea şi s-o primim val după val. Noi trebuie să fim călăuziţi în ea. Numai Duhul Sfânt poate face aceasta. De aceea să luăm seama la îndemnul: „Nu-L întristaţi pe Duhul Sfânt al lui Dumnezeu, cu care aţi fost pecetluiţi pentru ziua răscumpărării” (Efeseni 4.30).

Fie ca fiecare din noi să fie capabil să spună din toată inima şi cu faţa radiind de fericire: „Noi toţi am primit din plinătatea Lui, şi har peste har”, din pricina Numelui Său.


Traducere de la: Befreiung von der macht der Sünde

Titlul original: „His Fulness“
în Scripture Truth, ediţia, 1931, pag. 217–221
Prelegere din 23. August 1931 în High Leigh, Hertfordshire

Traducere: Ion Simionescu


Nota redacţiei:

Redacţia SoundWords este răspunzătoare pentru publicarea articolului de mai sus. Aceasta nu înseamnă că neapărat ea este de acord cu toate celelalte gânduri ale autorului publicate (desigur cu excepţia articolelor publicate de redacţie) şi doreşte să atragă atenţia, să se ţină seama de toate gândurile şi practicile autorului, pe care el le face cunoscut în alte locuri. „Cercetaţi toate lucrurile, şi păstraţi ce este bun” (1 Tesaloniceni 5.21).