Evenimente trăite împreună cu profetul Elisei (8)
Foamete în Adunare/Biserică?!

John Thomas Mawson

© SoundWords, Online începând de la: 01.10.2018, Actualizat: 01.10.2018

Versete călăuzitoare: 2 Împăraţi 4.38

2 Împăraţi 4.38: Elisei s-a întors la Ghilgal, şi în ţară bântuia o foamete. Pe când fiii prorocilor şedeau înaintea lui, a zis slujitorului său: „Pune oala cea mare, şi fierbe o ciorbă pentru fiii prorocilor!”

O foamete în ţară: Cum descoperă cei întristaţi cauza şi remediul întristării

»O foamete în ţară.« Aşa cum îi place diavolului. Căci nu vor batjocori popoarele păgâne, care urau pe Israel, zicând: „Aceasta este tot ce poate să facă Domnul vostru, cu care vă lăudaţi, pentru voi? Când aţi venit în această ţară, curgea lapte şi miere, iar acum se aseamănă cu o pustie arsă de soare, sau cu o pustie fără apă. Şi voi, poporul ales, preaiubiţii Domnului, aproape că muriţi de foame.”  Dar numai Israel era de vină. Toate acestea au venit, pentru că ei au nesocotit poruncile Lui. Diavolul se bucura de aceste suferinţe, dar inima compătimitoare a lui Dumnezeu era întristată, şi Numele Lui era batjocorit printre popoare.

»O foamete în ţară.« De câte ori nu auzim din gura copiilor lui Dumnezeu plângerea tristă, că adevărul a făcut loc rătăcirii, că sufletele lor nu mai sunt hrănite ca în timpul de odinioară, că, atunci când se roagă pentru pâine, primesc piatră, căci nimic altceva nu sunt învăţăturile înşelătoare ale oamenilor, pe care nici o putere nu le poate transforma în pâine, decât numai o imitaţie a diavolului, invenţiile lui, ca să batjocorească dorinţa sufletului. Ei citesc despre zilele când Hristos era vestit în puterea Duhului Sfânt şi Adunările erau zidite sufleteşte, când creştinii mărturiseau cu inima înflăcărată pe Hristos şi aşteptau plini de dorinţă revenirea Lui. Ei îşi pot aminti de zilele când inima lor era plină de fericire în urma lucrării de vestire a Cuvântului lui Dumnezeu, care în zilele noastre, în general, nu este iubit şi este făcut ineficient prin aceia care se lasă pradă plăcerilor carnale şi iubesc desfătările.

Există astăzi părerea, că trebuie să se ofere poporului ceva interesant, ceva atrăgător; distracţiile şi plăcerile trebuiesc promovate. Se spune, că aceasta ar fi misiunea bisericii. Copiii lui Dumnezeu suferă din cauza aceasta, iar inima Domnului este întristată. Numele lui este batjocorit de aceia care nu-L iubesc, care spun: „Nu v-a uitat Domnul vostru? Nu este creştinismul vostru depăşit? Vă mai satisface? Veniţi la noi şi lăsaţi-ne pe noi să îngrijim de voi; mâncaţi pâinea noastră, este mai bună decât a voastră.” Nu ocupă lumea, firea pământească şi diavolul locul dintâi la sărbătorile lor? Dragostea faţă de Hristos s-a răcit, starea duhovnicească slăbeşte, viaţa creştină este bolnavă şi este ameninţată să moară, şi lumea, care susţine toate acestea şi râde, aproape că nu poate să-şi ascundă dispreţul faţă de biserica dusă în rătăcire şi necredincioasă.

Ar fi foarte uşor să se scrie volume cu expunerea acestei stări triste a lucrurilor, dar toţi aceia, pentru care scriem, nu au nevoie de ele, căci le cunosc şi le simt adânc. Unii dintre ei părăsesc lucrarea primită duminica şi îşi varsă plângând în rugăciune necazul lor înaintea Domnului. Care sunt cauzele acestei foamete din ţară? Şi de ce nu primeşte poporul lui Dumnezeu hrana adevărată? Nu există nici un medicament? La această întrebare vreau să răspund.

O astfel de situaţie tristă rezultă fără îndoială din faptul că aceia, care mărturisesc pe Domnul, şi-au părăsit dragostea dintâi, au devenit indiferenţi faţă de Cuvântul lui Dumnezeu şi fără grijă cu privire la Numele Domnului. Asemenea lui Israel în vechime, nesocotesc voia Sa. Şi-au îndreptat urechea spre aceia care în primul rând pun la îndoială Cuvântul lui Dumnezeu, şi apoi îl tăgăduiesc, până nu se mai ştie ce a spus Dumnezeu. Da, se ajunge până acolo, că nu mai eşti sigur. Aceştia nu au nici candelă pentru picioarele lor şi nici lumină pentru cărarea lor. Ei se aseamănă cu corabia care pluteşte fără busolă şi fără hartă şi mânată fiind de un vânt greşit va ajunge cu siguranţă să eşueze. Dar aceasta nu este totul. S-au sfărâmat şi barierele, care despărţeau de lumea, care a răstignit pe Hristos. Aşa cum odinioară Israel s-a amestecat cu popoarele, tot aşa buruiana dăunătoare, din care ei se trag, a stricat prin sămânţa ei grădina curată a Domnului, unde a crescut din abundenţă. Indiferenţa faţă de Cuvânt şi tovărăşia cu lumea sunt urmarea faptului, că s-a pierdut dragostea dintâi pentru Domnul. Ambele sunt cei mai mari pustiitori şi cu siguranţă cauza foametei foarte răspândită.

Elisei a venit la Ghilgal, unde fiii prorocilor sufereau din cauza foametei. Ghilgal ar trebui să fie ultimul loc în care te-ai aştepta la foamete. Era situat în apropierea Cetăţii palmierilor, pe malurile dătătoare de viaţă ale Iordanului. Acolo a sărbătorit Israel, după intrarea lui în ţară, pentru prima dată Paştele şi a mâncat din roadele ţării. De acest loc erau legate amintiri fericite, şi fiii prorocilor cunoşteau istoria lui. De aceea s-au gândit plini de tristeţe la acele zile de mult trecute.

Dar ce schimbare le-a adus prezenţa lui Elisei. Din milă pentru ei, Dumnezeu le-a trimis pe Elisei, şi el a adus cu sine har suficient, ca să le împlinească toate nevoile. Ce model frumos al Domnului nostru Isus Hristos a fost Elisei! Ce bine este, că ne putem adresa Lui, care este plin de har şi de adevăr şi în care sunt ascunse toate comorile înţelepciunii şi cunoştinţei. Nici o misiune, nici o greutate, nici o împrejurare sau nevoie, fie cu privire la persoana ta, sau la Adunare, nu sunt prea mari pentru El. El poate să ajute în orice ispită; harul Lui este suficient pentru toate. »În El locuieşte trupeşte toată plinătatea dumnezeirii.« Minunat Mântuitor, lăudat şi totdeauna vrednic de adorare! El este aproape de toţi aceia care se îndreaptă pe deplin spre El, ca să le ajute şi în cea mai mare nevoie a lor.

Există un drum, şi numai unul, pe care harul, puterea şi înţelepciunea Sa devin ale noastre. El îţi stă la dispoziţie, la dispoziţia fiecărui copil al lui Dumnezeu, da, la dispoziţia oricărei Adunări de pe întinsul pământului. Dar noi trebuie să ne adresăm Lui, şi în timp ce facem aceasta, să-L recunoaştem ca Domn al nostru. El trebuie să poată domni peste toate. Cu siguranţă, în Biserica Sa are dreptul la aceasta, căci El a iubit-o şi S-a dat la moarte pentru ea, pentru ca »să înfăţişeze înaintea Lui această Biserică, slăvită, fără pată, fără zbârcitură sau altceva de felul acesta, ci sfântă şi fără prihană.« Cine îndrăzneşte să pună la îndoială acest drept al Lui? Şi totuşi, aşa cum Israel L-a alungat odinioară din via Lui, tot aşa El este astăzi alungat de o mare parte din Biserica Lui mărturisitoare. El stă înaintea unei uşi închise, ca şi la Adunarea din Laodiceea. Cuvântul Lui nu este păzit şi Numele Lui este tăgăduit. Aceasta este cauza mare a foametei.

Singurul remediu de vindecare este în primul rând, întoarcerea la ce a fost la început. »Ţi-ai părăsit dragostea dintâi. Adu-ţi dar aminte de unde ai căzut; pocăieşte-te, şi întoarce-te la faptele tale dintâi.« Trebuie să aibă loc o întoarcere la starea de la început, când Hristos era totul în toţi. Atunci numai voia Lui era decisivă în toate; numai El era onorat, iubit, adorat.

Fie ca copiii lui Dumnezeu, care sufere de foame, să acorde Domnului locul care I se cuvine în mijlocul lor, şi dacă unii sunt în legături religioase, unde nu este posibil să I se acorde Domnului acest loc, atunci ei trebuie imediat şi pentru totdeauna să se despartă de ele. Fă-o din pricina slavei Numelui Său, pentru ca sufletul tău să prospere. Nimeni să nu se dea mulţumit cu ceva mai puţin, decât cu certitudinea deplină, că El are locul de cinste în mijlocul Adunării, că El, şi nu omul, este Cel care domneşte. Atunci vom fi puşi în situaţia de a ne bizui pe acele izvoare de ajutor, care sunt în El, şi El ne va păstra în prospeţimea şi energia adevăratei vieţi creştine.

Nu trebuie să ne aşteptăm la lucruri aşa de mari, ca în primele zile ale creştinismului, dar nu este nici un motiv, pentru care ele să nu fie aşa de strălucitoare ca acelea. Şi ele nu vor fi mai puţin însemnate, căci nici un har, cu care Domnul ne dotează, şi nici o binecuvântare, pe care ne-o oferă prezenţa Sa, nu pot fi neînsemnate. »Pune oala cea mare, şi fierbe o ciorbă pentru fiii prorocilor!«, a zis Elisei. Ei au nevoie de mâncare. Tot aşa Domnul poate să hrănească pe ai Săi, cum a avut loc odinioară în Israel, când Domnul a făcut să plouă pâine din cer. Nu privi la oamenii învăţaţi, nu te baza pe slujitorii Domnului, nu-ţi pune speranţa în conferinţe, sinoade sau pe şcoli biblice; nu! îndreaptă-te exclusiv şi fără rezerve spre El, spre Domnul viu, care hrăneşte şi îngrijeşte Biserica. Recunoaşte-I domnia absolută şi cu simplitate şi inima hotărâtă fă voia Lui, şi cu deplină încredere lasă în seama Lui orice problemă şi urmările ei!

Partea anterioară Partea următoare


Tradus de la: Erlebnisse mit dem Propheten Elisa (8)

Titlul original: „Eine Hungersnot im Lande. Wie solche, die darüber betrübt sind, die Ursache und das Heilmittel entdecken“
din seria de articole: „Befreiende Gnade wie sie in den Worten und Wegen des Propheten Elisa vor uns gebracht wird“
din periodicul lunar Der Dienst des Wortes,  Ediţia 11, 1933, pag. 201–206

Traducere: Ion Simionescu


Nota redacţiei:

Redacţia SoundWords este răspunzătoare pentru publicarea articolului de mai sus. Aceasta nu înseamnă că neapărat ea este de acord cu toate celelalte gânduri ale autorului publicate (desigur cu excepţia articolelor publicate de redacţie) şi doreşte să atragă atenţia, să se ţină seama de toate gândurile şi practicile autorului, pe care el le face cunoscut în alte locuri. „Cercetaţi toate lucrurile, şi păstraţi ce este bun” (1 Tesaloniceni 5.21).