Evenimente trăite împreună cu profetul Elisei (12)
Du-te în pace!

John Thomas Mawson

© SoundWords, Online începând de la: 01.10.2018, Actualizat: 01.10.2018

Versete călăuzitoare: 2 Împăraţi 5.15-19

2 Împăraţi 5.15-19: 15. Şi s-a întors la omul lui Dumnezeu, el şi toată suita lui, şi a venit şi a stat înaintea lui şi a spus: „Iată, acum cunosc că nu este Dumnezeu pe tot pământul, decât în Israel; şi acum primeşte, te rog, un dar de la robul tău“. 16. Şi el a zis: „Viu este Domnul înaintea căruia stau, că nu voi primi!“ Şi a stăruit de el să-l ia, dar el a refuzat. 17. Şi Naaman a zis: „Dacă nu, te rog, să se dea robului tău din pământul acesta cât pot duce doi catâri; pentru că robul tău nu va mai aduce de acum ardere-de-tot şi jertfă altor dumnezei, ci Domnului. 18. În lucrul acesta să ierte Domnul pe robul tău: când stăpânul meu intră în casa lui Rimon, ca să se închine acolo, şi se sprijină de mâna mea, mă închin şi eu în casa lui Rimon: Domnul să ierte pe robul tău, te rog, în lucrul acesta, când mă închin eu însumi în casa lui Rimon“. 19. Şi el i-a zis: „Mergi în pace“. Şi a plecat de la el o bucată de drum.

Cum obţine siguranţă cel vindecat

Leprosul a fost curăţit şi s-a întors ca un om smerit şi recunoscător înapoi la prorocul lui Dumnezeu. Nu există nimic, care să smerească aşa de mult pe om, ca harul, căci, în puţine cuvinte, acesta este ce a devenit Dumnezeu pentru noi în Hristos, şi nu ce suntem noi pentru El. Harul arată ce poate face El pentru noi, şi nu ce putem face noi pentru El, şi această lecţie trebuia s-o înveţe acum acest sirian recunoscător. După ce a renunţat la gândurile lui greşite, el vorbeşte ca un om din al cărui duh a dispărut orice nesiguranţă. »Iată, cunosc acum că nu este Dumnezeu pe tot pământul, decât în Israel.« Cuvântul »cunosc« este un cuvânt mare şi triumfător în dicţionarul creştinului, şi el are dreptul să-l folosească, căci Dumnezeu Însuşi i-l pune pe buze. Când lumina Evangheliei pătrunde în inima unui om, orice îndoială şi orice nesiguranţă este alungată din inimă, şi deplina certitudine ia locul, care se arată în încredere nezguduită în Dumnezeu şi în Cuvântul harului Său. În timp ce priveşte în trecut, el poate spune: »Eu una ştiu: că eram orb, şi acum văd«, şi dacă se gândeşte la prezent, citeşte cu bucurie: »V-am scris aceste lucruri ca să ştiţi că voi, care credeţi în Numele Fiului lui Dumnezeu, aveţi viaţa veşnică« (1 Ioan 5.13), şi dacă în inima lui vin gânduri cu privire la acele păcate, care i-au pătat sufletul, poate să scoată asigurarea din aceleaşi cuvinte, care nu greşesc: »Ştiţi că El S-a arătat ca să ia păcatele; şi în El nu este păcat« (1 Ioan 3.5). Şi mai departe: »Vă scriu, copilaşilor, fiindcă păcatele vă sunt iertate pentru Numele Lui« (1 Ioan 2.12). Ce siguranţă triumfătoare cu privire la viitor se cuprinde în cuvintele: »Ştim, în adevăr, că dacă se desface casa pământească a cortului nostru trupesc, avem o clădire în cer, de la Dumnezeu, o casă, care nu este făcută de mână, ci este veşnică« (2 Corinteni 5.1). Şi chiar mai minunat decât aceasta este: »Ştim că atunci când se va arăta El, vom fi ca El; pentru că Îl vom vedea aşa cum este« (1 Ioan 3.2).

Cât de cu totul altfel este vorbirea creştinului, decât plângerile agnosticului, care umblă în întuneric, până la mormânt, şi care întreabă: „Urmează după noaptea liniştită o zi nouă? Este moartea uşa spre lumina nouă? Cine poate spune? Soarta omului este închisă tainic şi fără cuvinte; ne este ascunsă. Nu ştim nimic! Putem numai să sperăm şi să aşteptăm.”

Încrederea copiilor lui Dumnezeu nu este o simplă presupunere, este mai mult. Ca la Naaman. Dacă creştinul a probat în experienţa proprie fericită ce poate să facă Dumnezeul lui Israel pentru un lepros lipsit de speranţă, care ascultă de El, şi oricine a crezut Evanghelia mântuirii noastre, vestea bună, cu privire la Fiul Său Isus Hristos, Domnul nostru, cunoaşte puterea eliberatoare şi aducătoare de pace a lui Dumnezeu şi poate să vorbească cu certitudine despre ea. Dar această certitudine nu se întemeiază pe experienţa lui, oricât de preţioasă ar fi fost aceasta, ci pe cuvintele Dumnezeului cel viu, care nu poate să mintă. Noi trebuie să mulţumim permanent lui Dumnezeu pentru Sfintele Scripturi, pentru Cuvântul Său încercat şi neschimbabil. Creştinul găseşte în el o autoritate sigură, pe care poate să-şi întemeieze încrederea. Şi toate binecuvântările, care îl fac să se bucure, precum şi pacea adevăratei cunoaşteri creştine, se bazează pe marile realităţi, pe care ni le descoperă celelalte constatări ale Cuvântului. »Ştim că Fiul lui Dumnezeu a venit« (1 Ioan 5.20). »Noi am cunoscut şi am crezut dragostea pe care o are Dumnezeu faţă de noi. Dumnezeu este dragoste« (1 Ioan 4.16). Binecuvântarea pe care a primit-o Naaman prin Elisei, i-a descoperit pe Dumnezeul adevărat; binecuvântarea pe care noi o primim prin Isus Hristos, Mântuitorul nostru, ne-a descoperit că Dumnezeu este dragoste. »Şi dragostea stă nu în faptul că noi am iubit pe Dumnezeu, ci în faptul că El ne-a iubit pe noi, şi a trimis pe Fiul Său ca jertfă de ispăşire pentru păcatele noastre« (1 Ioan 4.10).

Era normal ca Naaman să aibe dorinţa să răsplătească pe binefăcătorul lui, căci având în vedere cine era el, el nu putea înţelege, să primească o binecuvântare aşa de mare fără să plătească pentru aceasta un preţ ca contraserviciu. El s-a simţit în stare s-o facă, şi voia s-o facă într-o formă simplă. Aici avea de învăţat, că Dumnezeu nu voia ca binecuvântarea Lui să fie plătită. El era convins cu privire la puterea lui Dumnezeu, dar acum avea de învăţat ce era harul Său. Cât de accentuate erau cuvintele lui Elisei: »Viu este Domnul, al cărui slujitor sunt, că nu voi primi.« Aceasta era o lecţie aspră pentru un om cu prestigiu. »Cât de anevoie vor intra în Împărăţia lui Dumnezeu cei ce au avuţii!« (Marcu 10.23); această bogăţie poate consta din bani, vază sau neprihănire proprie. Nu au nici o valoare lucrurile acestea?, întreabă cei ce le posedă. Naaman poseda din belşug acest fel de bogăţii, dar ele nu puteau să-l vindece de lepra lui; şi este sigur că ele nu vor putea ispăşi păcatele unui păcătos, că ele nu pot să-i mântuiască sufletul. Sunt sigur, că Naaman a înţeles acest mare adevăr, atunci când a stat înaintea lui Elisei, că Dumnezeu nu vinde binecuvântările Lui. Din două motive nu poate să le vândă: cu toată bogăţia lui, Naaman era prea sărac, şi Dumnezeu era prea bogat, ca să primească preţul lui. Totul era harul şi dărnicia lui Dumnezeu faţă de un om, care nu putea să merite darul Său. Nu este nici un alt adevăr, pe care trebuie să-l învăţăm, ca acesta.

Dar să nu gândim, că acest har, care iartă pe păcătos şi îl îndreptăţeşte, înseamnă că păcatul este ceva neînsemnat şi că Dumnezeu ar putea să-l treacă uşor cu vederea. O, nu! El nu poate, şi aici doresc să citez cuvintele foarte valoroase ale unui alt comentator: „Harul are ca premiză, că păcatul este aşa de îngrozitor, că Dumnezeu nu poate să-l tolereze. Dacă ar sta în puterea omului, după ce el a recunoscut că face ce nu este bine şi că el este rău, să-şi îmbunătăţească căile şi să se restabilească în aşa fel, că ar putea sta înaintea lui Dumnezeu, atunci nu ar mai fi nevoie de har. Faptul pentru care Domnul întâmpină pe oameni în har arată că păcatul este un lucru rău, că numai harul liber poate să salveze pe omul a cărui stare a fost definitiv stricată, că numai acest har este în stare să-l salveze din necazul lui. În momentul în care înţeleg că sunt un om păcătos, şi că Domnul a venit la mine, cu toate că El a cunoscut toată mărimea păcatului meu şi a simţit toată grozăvia lui, înţeleg ce este harul. Credinţa mă face să văd, că Dumnezeu este mai mare decât păcatul meu şi că păcatul meu nu poate fi mai mare decât Dumnezeu.” Harul este intervenţia lui Dumnezeu în dragoste faţă de aceia care nu au nici o putere să se salveze singuri şi care erau duşmanii Lui.

Nu mă îndoiesc că acel glorios comandant suprem al armatei, a cărui carne leproasă a devenit ca şi carnea unui copilaş, s-a plecat înaintea omului lui Dumnezeu într-un duh de copil, dânduşi seama că fapta bună de care a avut parte era mai presus de orice valoare. El spune: »Fiindcă nu vrei să primeşti tu, îngăduie să se dea robului tău pământ cât pot duce doi catâri, căci robul tău nu mai vrea să mai aducă altor dumnezei nici ardere de tot, nici jertfă, ci va aduce numai Domnului.« El a vrut să construiască un altar pentru Dumnezeu, să mărturisească Numele Lui şi numai Lui să I se închine. Nimic altceva decât aceasta putea să fie corect şi promisiunea solemnă a lui Naaman arată în ce constă privilegiul şi adevărata viaţă a creştinului. El aduce jertfă nu pentru a obţine mântuirea, căci el a fost făcut desăvârşit pentru totdeauna prin jertfa unică a trupului lui Isus Hristos, aşa cum se spune în capitolul 10 din epistola către Evrei. El face aceasta, deoarece pe baza acelei jertfe desăvârşite nu se va mai aduce aminte de păcatele şi fărădelegile lui, deoarece el este mântuit şi el aparţine Salvatorului lui. Clare şi binecuvântate sunt cuvintele din epistola către Romani 12: »Vă îndemn dar, fraţilor, pentru îndurarea lui Dumnezeu, să aduceţi trupurile voastre ca o jertfă vie, sfântă, plăcută lui Dumnezeu: aceasta va fi din partea voastră o slujbă duhovnicească«, şi acela, care a fost mântuit prin har şi ştie aceasta, va împlini cu inima plină de bucurie această solicitare.

Dar un gând cu privire la viitor îl îngrijorează pe Naaman. Se aştepta de la el, ca să participe la obiceiurile idoleşti ale împăratului său şi ale ţării sale. »Să ierte Domnul pe robul tău«, s-a rugat el. Răspunsul prorocului a fost foarte scurt: »Du-te în pace!« Aceasta era tot ce el îi putea spune la toate temerile lui. Înseamnă aceasta, că un mărturisitor al Dumnezeului adevărat ar putea face compromise cu slujbele idoleşti şi are voie să se facă una cu lumea? Desigur nu! Înseamnă: lasă aceasta pe seama lui Dumnezeu. Dumnezeu, care te-a vindecat, te poate şi păzi. Lasă viitorul tău în mâna Lui, du-te în pace. »Şi Dumnezeu, care este credincios, nu va îngădui să fiţi ispitiţi peste puterile voastre; ci, împreună cu ispita, a pregătit şi mijlocul să ieşiţi din ea, ca s-o puteţi răbda.« (1 Corinteni 10.13). S-ar putea să fie aşa, că printre cititorii mei să fie vreunul care tremură la gândul trecerii peste pragul adevăratei vieţi creştine, deoarece el simte, că o viaţă dăruită din toată inima este singurul răspuns corect la harul care l-a eliberat şi l-a făcut aşa de bogat, dar care se teme de urmările care se par a fi prea grele pentru el, de cele mai multe ori propria lui slăbiciune în împrejurările vieţii. Aici este un adevărat cuvânt de mângâiere pentru el: »Nu vă îngrijoraţi de nimic; ci în orice lucru, aduceţi cererile voastre la cunoştinţa lui Dumnezeu, prin rugăciuni şi cereri, cu mulţumiri. Şi pacea lui Dumnezeu, care întrece orice pricepere, vă va păzi inimile şi gândurile în Hristos Isus« (Filipeni 4.6-7). Cu astfel de cuvinte în inimă poate sufletul mântuit, fericit şi plin de încredere să meargă »în pace«.

Partea anterioară Partea următoare


Tradus de la: Erlebnisse mit dem Propheten Elisa (12)

Titlul original: „‚Gehe hin in Frieden.‘ Wie der Geheilte Gewissheit erlangt“
din seria de articole: „Befreiende Gnade wie sie in den Worten und Wegen des Propheten Elisa vor uns gebracht wird“
din periodicul lunart Der Dienst des Wortes,  Ediţia 12, 1933, pag. 41–46

Traducere: Ion Simionescu

Mai multe articole din categoria Comentarii (81)


Nota redacţiei:

Redacţia SoundWords este răspunzătoare pentru publicarea articolului de mai sus. Aceasta nu înseamnă că neapărat ea este de acord cu toate celelalte gânduri ale autorului publicate (desigur cu excepţia articolelor publicate de redacţie) şi doreşte să atragă atenţia, să se ţină seama de toate gândurile şi practicile autorului, pe care el le face cunoscut în alte locuri. „Cercetaţi toate lucrurile, şi păstraţi ce este bun” (1 Tesaloniceni 5.21).

Bibeltexte im Artikel anzeigen