Trei mese
1 Corinteni 10.14-22

Jacob Gerrit Fijnvandraat

© Bode, Online începând de la: 27.03.2021, Actualizat: 27.03.2021

Versete călăuzitoare: 1. Corinteni 10.14-22

1. Corinteni 10.14-22: De aceea, preaiubiţii mei, fugiţi de idolatrie. Vorbesc ca unora cu judecată: judecaţi voi ce spun. Paharul binecuvântării, pe care-l binecuvântăm, nu este el comuniune cu sângele lui Hristos? Pâinea, pe care o frângem, nu este ea comuniune cu trupul lui Hristos? Pentru că noi, cei mulţi, suntem o singură pâine, un singur trup, pentru că toţi luăm parte dintr-o singură pâine. Uitaţi-vă la Israelul după carne: cei care mănâncă jertfele, nu sunt ei părtaşi cu altarul? Deci ce spun eu? Că ceea ce este jertfit unui idol este ceva? Sau că un idol este ceva? Dar ceea ce jertfesc ei, jertfesc demonilor, şi nu lui Dumnezeu. Şi eu nu vreau ca voi să fiţi părtaşi cu demonii. Nu puteţi bea paharul Domnului şi paharul demonilor; nu puteţi lua parte la masa Domnului şi la masa demonilor. Sau Îl provocăm pe Domnul la gelozie? Suntem noi mai tari decât El?

Una sau cealaltă …

În 1. Corinteni 10.21 găsim un contrast dublu. Paharul Domnului este pus în contrast cu paharul demonilor şi Masa Domnului stă în contrast cu masa demonilor. Participarea la paharul şi la masa Domnului exprimă faptul că noi avem părtăşie cu Domnul şi unii cu alţii. Baza acestei părtăşii este realitatea nespus de mare că Domnul Isus Hristos Şi-a vărsat sângele pentru noi spre iertarea păcatelor noastre şi Şi-a dat trupul, cu care El a purtat păcatele noastre şi a fost făcut păcat pentru noi, la moarte pentru noi (Efeseni 1.7; 1. Petru 2.21-24). Cu toate că în 1. Corinteni 10.14-22 este vorba de drepturile Domnului şi sfinţenia Sa, este de asemenea adevărat că aceia care iau parte la „serviciul divin creştin”, arată prin aceasta că ei au fost împăcaţi cu Dumnezeu şi Îl cunosc pe Domnul Isus ca Răscumpărătorul şi Domnul lor. Aceia care în templele idolilor beau paharul demonilor şi iau parte la masa demonilor (aceasta înseamnă mesele de jertfă), exprimă prin aceasta legătura lor cu idolii – aceasta înseamnă de fapt cu demonii. Jertfele lor au scopul de a onora pe idoli şi de a-i îmblânzi. Între aceste două „servicii divine” este o diferenţă ca de la cer la pământ. Pavel le spune foarte serios şi accentuat credincioşilor din Corint, că ei nu pot lua parte la ambele servicii divine. Dacă ei iau parte la serviciul divin creştin şi totodată participă şi la mesele de jertfă păgâne, Îl provoacă pe Domnul la gelozie. Noi nu putem sluji la doi stăpâni. Noi nu putem sluji lui Dumnezeu şi idolilor. Dumnezeu vrea să ne aibă în totul pentru Sine, şi la fel vrea şi Domnul Isus. Dumnezeu „nu va permite” ca noi să nu-I acordăm locul care I se cuvine. Gândim noi că noi am putea sta împotriva Lui? Pe scurt: Cele două servicii sunt incompatibile şi de neîmpăcat.

Şi masa …

În titlul articolului acesta am făcut aluzie la o a treia posibilitate, fără să o descriu mai îndeaproape. Întrebarea este, dacă conform Scripturii există şi alte „pahare” şi alte „mese”. Scriptura nu vorbeşte categoric de alte mese; avem voie noi s-o facem? Sunt comentatori care vorbesc despre o „masă a oamenilor” sau despre o „masă a acestei sau acelei grupe sau adunări”, dacă serviciile divine de acolo nu sunt în concordanţă cu părerea lor. Felul acesta de vorbire este urmarea sciziunilor din creştinătate, şi este bine să se înţeleagă. Se considera că masa în alte biserici sau grupe nu se poate numi Masa Domnului, deoarece acolo au loc lucruri cu care nu se era de acord; pe de altă parte nu s-a considerat a fi corect să se vorbească de o masă a demonilor. Deci se căuta o denumire care să fie, ca să zicem aşa, la mijloc. Întrebarea este însă dacă aceasta se poate justifica biblic, şi dacă da, în ce situaţii se poate folosi o astfel de denumire.

Deci, după părerea mea sunt motive să se vorbească despre „alte” mese decât cele două, pe care Scriptura le menţionează categoric. Putem în privinţa aceasta să facem o comparaţie cu 1. Corinteni 11.20,21, unde apostolul nu vorbeşte despre Masa Domnului ci despre Cina Domnului. Credincioşii din Corint serbau în comun o cină, pe care o considerau a fi Cina Domnului, însă Pavel combate foarte categoric aceasta: Nu este „ca să mâncaţi Cina Domnului”. Însă el nu adaugă că prin urmare ar fi vorba de masa demonilor. Vom vedea mai târziu cum putem numi cina pe care o serbau credincioşii din Corint împreună; acum este vorba numai de a arăta că o denumire ca „cina oamenilor” sau altceva asemănător nu este de nerefuzat din punct de vedere biblic. Asemănător nu este de nerefuzat să se vorbească despre o „masă a oamenilor”. Rămâne însă întrebarea, în ce situaţii se poate folosi o astfel de denumire. Ca să găsim răspunsul ne îndreptăm încă o dată spre tema mai mult sau mai puţin asemănătoare din 1. Corinteni 11 despre mâncarea Cinei Domnului.

De ce credincioşii din Corint nu mâncau „Cina Domnului”?

Credincioşii din Corint aveau o masă la care mâncau pâine şi beau vin ca la Cina Domnului. Evident ei gândeau – cum am spus -, că serbează Cina Domnului, însă Pavel contestă aceasta şi ca motiv el numeşte faptul că „fiecare, mâncând, îşi ia mai înainte propria cină”. Ei mâncau pâinea adusă de ei. În sine, aceasta nu era greşit, dacă ei nu ar fi privit-o ca mâncarea Cinei Domnului. Însă ei făceau aşa, şi aceasta era greşeala lor. Mai era ceva, care nu era în ordine cu cina lor: dacă din Cina Domnului se face o cină obişnuită, pentru a-ţi potoli foamea, trebuiau totuşi să se gândească cel puţin la fraţii şi surorile care nu puteau aduce destulă mâncare cu ei. Însă credincioşii mai înstăriţi din Corint nu au făcut aşa. Au mâncat şi au băut pe săturate şi nu s-au interesat de fraţii lor mai săraci şi de surorile lor mai sărace: o scenă umilitoare! Este frumos când se vine împreună ca Adunare, ca să mănânce împreună, dar dacă strângerea are loc pentru aşa ceva, atunci se poate la fel de bine mânca acasă.

Însă prin aceasta nu s-a spus totul. Greşeala propriu-zisă a corintenilor era că pâinea pentru ei nu era o prezentare a trupului lui Hristos, şi în cazul vinului nu s-au gândit la faptul că Hristos a trebuit să-Şi verse sângele, ca să ne împace cu Dumnezeu. Aceasta rezultă, după părerea mea, din ceea ce scrie Pavel în 1. Corinteni 11.27-34. Ceea ce face o cină să fie Cina Domnului, aceasta lipsea la ei. Deci dacă la o „sărbătoare de cină” în creştinătate lipseşte acest element principal, atunci se poate vorbi despre o cină a oamenilor, dar dacă credincioşii vor să serbeze Cina Domnului cu sinceritate (chiar dacă este lipsă de cunoştinţă sau o fac cu lipsuri practice), în amintirea a ceea ce El a făcut prin suferinţele Lui ispăşitoare şi prin moartea Sa, nimeni nu are voie să spună că este vorba de o cină a oamenilor, numai pentru faptul că unul sau altul din detalii nu este în concordanţă cu cunoaşterea proprie. În diferitele biserici şi cercuri „fidele Bibliei” se serbează desigur Cina Domnului; acolo se bea paharul Domnului şi se ia parte la Cina Domnului.

Să revenim la tema „Masa Domnului sau masa oamenilor” şi să aplicăm acelaşi principiu. Noi avem voie să vorbim despre masa oamenilor numai atunci când „paharul binecuvântării, pe care îl binecuvântăm” nu mai are nimic a face cu „părtăşia cu sângele lui Hristos” şi dacă „pâinea, pe care o frângem” nu mai are nimic a face cu „trupul lui Hristos”. Dacă nu mai este Cina Domnului, ci este o cină a oamenilor, atunci nu se mai poate vorbi despre Masa Domnului, deoarece cele două noţiuni sunt legate de nedespărţit una de alta. Acolo unde este vorba de Cina Domnului este vorba şi de „Masa Domnului”.

Este altceva dacă, cu toate că se mărturiseşte cu gura, intenţionat nu se ţine seama de drepturile Domnului. Însă în acest caz nu se mai poate vorbi de fidelitate faţă de Biblie. Prin „fidelitate faţă de Biblie” vreau să spun că Biblia este considerată ca fiind Cuvântul lui Dumnezeu infailibil şi se vrea să se acţioneze conform ei. Dacă intenţionat nu se face aşa, atunci ia naştere o altă situaţie, însă subiectul acesta nu-l tratez în articolul acesta.

Deci … se poate merge pretutindeni …?

Din cele spuse mai sus s-ar putea deduce că este tot una la care biserică sau adunare se merge, dacă aceasta este „fidelă Bibliei” şi la Cină se vesteşte moartea Domnului. Însă concluzia aceasta nu este corectă. Pentru conştiinţa noastră proprie este vorba mai mult decât numai de întrebarea dacă se corespunde însuşirii principale a sărbătorii Cinei. Aşa cum Dumnezeu a prescris în vechiul legământ cum să se procedeze la slujirea în cortul din pustie, la fel El a dat îndrumări pentru strângerea laolaltă a Adunării, de care noi trebuie să ţinem seama. În privinţa aceasta ar putea fi diferenţe în cunoaştere şi slăbiciunile ar putea juca un rol în împlinirea acestor îndrumări, aceasta este clar. Să ne gândim numai la formularea repetată din epistola către Corinteni: „Când voi vă adunaţi [ca Adunare] …” – după care urmează îndrumări precise. Fără să condamnăm având un duh legalist pe credincioşii care se adună altfel decât noi, trebuie totuşi ca noi să acţionăm conform cunoştinţei la care am ajuns prin studiul Cuvântului lui Dumnezeu. Dar ce este de făcut dacă ceilalţi nu corespund Cuvântului? O istorisire din Vechiul Testament ne poate ajuta să formăm atitudinea noastră în cadrul acestei întrebări şi totodată să rămânem păziţi de un punct de vedere normativ şi sectant.

Domnul meu, Moise, opreşte-i ….

Istoria la care mă refer nu are nimic a face cu „serviciul divin”, ci serveşte numai ca o comparaţie, ca să arate cât de îndelung-răbdător este Dumnezeu, atunci când lucrurile nu se desfăşoară exact aşa cum El a rânduit. Şi aceasta este valabil şi pentru lipsurile referitoare la serviciul divin, deoarece Dumnezeu este încă acelaşi Dumnezeu îndelung-răbdător. În Numeri 11.16,17 citim că Moise primeşte misiunea să adune 70 de bătrâni din popor înaintea Cortului întâlnirii. O parte din duhul, care era peste Moise, Dumnezeu îl va pune peste aceste 70 de persoane, aşa că ele vor putea să-l ajute pe Moise să poarte povara poporului. Moise cheamă 70 de bărbaţi înaintea Cortului întâlnirii, şi într-adevăr ei primesc o parte din duhul lui Moise şi cu această ocazie profeţesc (mai târziu nu mai fac aceasta). Un eveniment măreţ! Ce purtare de grijă a lui Dumnezeu pentru Moise şi pentru popor!

Însă „doi bărbaţi au rămas în tabără; numele unuia era Eldad şi numele celuilalt Medad”. Ei făceau parte din cei 70 de bărbaţi, care au fost prevăzuţi ca bătrâni, însă ei „nu ieşiseră afară la cort”. Deci erau neascultători! Desigur peste ei nu vine o parte a duhului!? Aceasta nu putea fi, deoarece ei nu erau la locul unde ar fi trebuit să fie. Aşa am argumenta noi. Ce se întâmplă însă? Ei primesc desigur o parte din duh! Aceasta rezultă din faptul că şi ei au profeţit la fel ca ceilalţi 68 de bărbaţi dinaintea Cortului întâlnirii. Un tânăr, care a observat aceasta, a alergat plin de zel la Moise şi i-a povestit ce s-a petrecut în tabără. Iosua, slujitorul lui Moise, stă alături, atunci când tânărul povesteşte întâmplarea, şi spune revoltat: „Domnul meu, Moise, opreşte-i!” Aceasta este o comportare exemplară din partea lui Iosua, nu-i aşa?! El intervine hotărât pentru adevăr. Să vină la Cortul întâlnirii – acesta era începutul, şi Eldad  şi Medad nu l-au făcut. Această neascultare trebuie oprită!

Eşti tu gelos pentru mine?

Ne putem imagina foarte bine indignarea lui Iosua. Noi suntem deseori exact ca el. Dacă nu se corespunde sută la sută Cuvântului lui Dumnezeu (sau cunoştinţelor noastre referitoare la Cuvânt), aceasta este neascultare şi trebuie pedepsită. Dacă o grupă se strânge laolaltă într-un alt fel decât facem noi în biserica/adunarea noastră sau cercul nostru, atunci trebuie intervenit. Însă Iosua primeşte un refuz. Moise îl pedepseşte cu cuvintele: „Eşti tu gelos pentru mine?” Deci, Moise îşi dă seama de un motiv mult mai profund la slujitorul lui. El era plin de râvnă pentru stăpânul lui Moise. Acesta [Moise] a fost desconsiderat de Eldad şi Medad. Şi el, Iosua, era slujitorul lui Moise, aşa că dezonoarea adusă stăpânului lui l-a lovit şi pe el întrucâtva. Cum privim noi aici într-o oglindă! Dacă lucrurile nu decurg conform cunoaşterii noastre (şi ea poate fi corectă, la fel ca a lui Iosua), simţim aceasta ca o dezonoare adusă nouă, grupei noastre sau conducătorilor noştri. Desigur, după părerea noastră este vorba de onoarea Domnului, şi aceasta poate fi adevărat, însă onoarea noastră, onoarea grupei „noastre” stă pe prim plan (probabil fără ca noi să observăm). Şi noi procedăm cu mână de fier. Alungăm oameni care nu merg în acelaşi tempo cu noi, din biserica/adunarea noastră sau din cercul nostru. Întrerupem legături cu credincioşii, care au existat mulţi ani, cu toate că la aceşti credincioşi nicidecum nu poate fi vorba de rău real.

De ar fi tot poporul Domnului profeţi …

În loc să dea dreptate lui Iosua şi să pedepsească pe Eldad şi Medad, Moise exprimă dorinţa de a fi tot poporul Domnului profeţi, fără să spună ceva despre problema venirii la Cortul întâlnirii şi  despre profeţirea în tabără. Iosua ar fi trebuit să remarce că Domnul Însuşi nu a pedepsit pe Eldad şi Medad, lipsindu-i de primirea duhului. El le-a dat din duhul şi faptul acesta ar fi trebuit să spună ceva lui Iosua, însă faptul acesta nu a făcut nici o impresie asupra lui. Iosua nu a privit pe oamenii aceştia ca împreună-luptători, ci ca adversari. La fel şi noi suntem în pericol să privim pe credincioşii care se strâng în alte locuri, ca adversari şi nu ca pe împreună-luptători. Nu luăm seama la binecuvântarea pe care Dumnezeu le-o dă. În ochii noştri ei „nu sunt deplin” ascultători de Cuvântul lui Dumnezeu, însă aceasta este altceva decât „nicidecum ascultători”.

Însă cele spuse mai sus nu înseamnă că cei 68 de bătrâni ar fi putut la fel de bine rămâne în tabără. Fiecare din cei 70 era răspunzător să fie acolo unde Domnul i-a chemat.

Unde este pentru noi Cortul întâlnirii?

Pentru cei 70 nu era nici o problemă să ştie unde trebuiau ei să fie. Locul, la care Domnul i-a chemat, era Cortul întâlnirii. „Diferenţe în interpretarea” rânduielilor lui Dumnezeu, diferenţe în cunoaştere sau altceva asemănător nu au jucat nici un rol pentru ei. La noi însă este aşa, dacă punem întrebarea cum şi unde vrea Domnul să ne strângem. De aceea nu dezbat mai departe aici exemplul acesta şi nu mă refer la înţelesul tipologic al Cortului întâlnirii. Acum este vorba exclusiv de faptul ca fiecare pentru sine să cerceteze în Scriptură ce a revelat Domnul în ea despre strângerea laolaltă a credincioşilor.

Fiecare credincios este personal responsabil să se strângă acolo unde Scriptura vrea să-l aibă. Nimeni nu trebuie să spună: „Eu pot merge unde vreau eu, dacă îmi place”, sau altceva asemănător. Nu, noi trebuie să fim acolo unde Domnul vrea să ne aibă conform convingerii noastre, fără ca prin aceasta să respingem pe ceilalţi credincioşi sau să-i acuzăm de erezie.

Noi Îl preţuim

În Noul Testament este descris un eveniment care arată unele concordanţe cu ceea ce stă scris în Numeri 11. Citim în evanghelia după Marcu 9.38-41 şi în evanghelia după Luca 9.49,50, că ucenicii Domnului au întâlnit pe cineva care alunga demoni în Numele lui Isus. În loc să se bucure de acest fapt şi să încurajeze bărbatul, ei l-au împiedicat să continue lucrarea sa plină de binecuvântare. Ei au arătat şi motivul pentru care au făcut aceasta: „pentru că nu Te urmează [împreună] cu noi”. Ceea ce făcea omul acesta niciodată nu putea fi bun în ochii lor. Obiecţia lor cea mai mare nu era că el nu-L urma pe Domnul, ci pentru că el nu-L urma pe Domnul împreună cu ei. Nu cunoaştem noi foarte bine aceasta?! Însă Domnul îi mustră. Cineva care face minuni într-adevăr în Numele Domnului, nu trebuie vorbit de rău. Ucenicii au trebuit să înveţe lecţia următoare: „Cine nu este împotriva noastră este pentru noi.”

Lecţia aceasta trebuie să ne-o punem şi noi pe inimă. Desigur noi cunoaştem mult mai bine o altă afirmaţie, deoarece aceasta este mult mai aproape de înclinaţiile noastre. Este afirmaţia: „Cine nu este cu Mine este împotriva Mea” (Matei 12.30; Luca 11.23). Uităm că în acest caz este vorba de farisei, care spuneau că Isus scotea demonii cu mai marele demonilor. Ar trebui să luăm seama mai mult la afirmaţiile pozitive ale Domnului şi să verificăm mai atent pe cele negative, să vedem ce vrea să spună Domnul.

Omul, care a fost mustrat de ucenici, nu l-a urmat pe Domnul, aşa cum au făcut cei doisprezece. Trebuiau cei doisprezece să uite chemarea lor şi ca şi omul acesta să plece individual pe drum? Nu, ei trebuiau să fie ascultători de chemarea de care au avut parte. La fel şi noi trebuie să mergem pe drumul pe care Domnul ni l-a arătat. Aceasta este valabil şi pentru strângerile noastre laolaltă şi pentru sărbătoarea Cinei. Trebuie să facem aşa cum am găsit în Cuvântul lui Dumnezeu. Fiecare este răspunzător să acţioneze corespunzător luminii pe care o are, dar lăsaţi ca în relaţiile cu credincioşii, care „merg pe un alt drum”, să ţinem mai mult seama de ceea ce ne uneşte, decât de ceea ce ne desparte.

Remarca redacţiei: 
În 1. Corinteni 10.14-22 alături de „Masa Domnului” şi „masa demonilor” există şi masa vechi-testamentală, altarul. Altarul acesta este numit în Maleahi 1.7 şi Ezechiel 41.22; 44.16 „Masa Domnului”. Faptul acesta arată încă o dată mai mult că părtăşia are a face cu principiile care stau înapoia mesei. Căci israelitul, care venea la altar, era – aşa cum ne învaţă apostolul Pavel – în părtăşie cu altarul, aceasta înseamnă desigur nu cu arama care îmbrăca lemnul, ci cu principiile vechi-testamentale, care erau legate cu altarul.


Tradus de la: Drei Tische

Titlul original: „Drie tafels“
Tradus din Bode van het heil in Christus, 140 (1997) 10/11, pag. 200–204, 226–228.

Traducere: Ion Simionescu

Mai multe articole despre cuvântul cheie Masa demonilor (1)

Mai multe articole din categoria Adunarea/Biserica (52)


Nota redacţiei:

Redacţia SoundWords este răspunzătoare pentru publicarea articolului de mai sus. Aceasta nu înseamnă că neapărat ea este de acord cu toate celelalte gânduri ale autorului publicate (desigur cu excepţia articolelor publicate de redacţie) şi doreşte să atragă atenţia, să se ţină seama de toate gândurile şi practicile autorului, pe care el le face cunoscut în alte locuri. „Cercetaţi toate lucrurile, şi păstraţi ce este bun” (1 Tesaloniceni 5.21).

Bibeltexte im Artikel anzeigen