Şapte scuze, aduse deseori, ca să nu te desparţi de sistemele bisericeşti

Stanley Bruce Anstey

© SoundWords, Online începând de la: 28.11.2020, Actualizat: 28.11.2020

Obiecţii

1. „Noi nu ar trebui să judecăm pe ceilalţi creştini!”

Uneori oamenii spun: „Eu nu voi vrea să mă despart de biserica mea, căci dacă aş face-o, eu aş judeca-o, şi Biblia spune să nu ne judecăm unii pe alţii.”

Tema aceasta ar putea fi înţeleasă de unii ca şi cum noi într-un duh fariseic am vrea să judecăm pe alţi creştini. Sperăm foarte mult să nu fie înţeles aşa, căci cu siguranţă nu este intenţia noastră să criticăm pe alţi creştini, numai pentru a găsi greşeli la ei. Noi nu judecăm după motivaţiile lor, căci numai Dumnezeu este Judecătorul motivelor (Matei 7.1; 1. Samuel 2.3; 1. Corinteni 4.4,5). Dar noi ar trebui să judecăm învăţătura lor (1. Corinteni 10.15, 14.29), faptele lor (1. Corinteni 5.12,13) şi roadele lor (Matei 7.15-20).

Noi nu ar trebui să gândim că aceia care gândesc serios să se despartă de biserica lor, sau chiar au făcut aceasta, se consideră mai buni decât ceilalţi creştini, care continuă să lucreze în casa lui Dumnezeu cu mijloace omeneşti. Singurul ghid valabil al creştinului este Cuvântul lui Dumnezeu, şi el este cuvântul care declară falsă ordinea făcută de oameni în sistemul bisericesc. Ca şi creştini ar trebui să judecăm ceea ce judecă Cuvântul lui Dumnezeu. Când întreaga ordine a lucrurilor în creştinătate va fi atins punctul culminant în biserica falsă în cartea Apocalipsa (în imaginea despre „Babilonul cel mare”, Apocalipsa 17.5), Dumnezeu va face judecata Sa asupra ei, şi ea va dispare pentru totdeauna. Acesta va fi sfârşitul organizaţiilor făcute de oameni în creştinism. Când va avea loc aceasta, întreg cerul se va bucura de aceasta, şi credincioşilor li se va spune: „Dumnezeu a judecat judecata voastră împotriva ei” (Apocalipsa 18.20). Aceasta arată că deja înainte de timpul acesta credincioşi sinceri au rostit sentinţa lor în privinţa aceasta. În ziua aceea care va veni Dumnezeu va purta de grijă ca judecata lor să fie îndreptăţită public, prin aceea că El va face judecata Sa asupra bisericii false. Aceasta arată din nou: creştinii trebuie să judece ca atare ceea ce în creştinătate este nebiblic şi să se despartă de acestea.

În Vechiul Testament este un alt exemplu care ilustrează subiectul acesta. Ieroboam a introdus în Israel un sistem nou de serviciu divin, pe care el însuşi şi l-a imaginat. El n-a avut nici un cuvânt de la Dumnezeu să facă aceasta. Cu toate acestea el a înfiinţat în Israel două centre noi pentru serviciul divin: în Betel şi în Dan. În aceste locuri a rânduit şi o preoţie nouă, care arăta „asemenea” [1. Împăraţi 12.32] rânduielii lui Dumnezeu în Ierusalim. El a făcut aceasta pentru a da oamenilor sentimentul că noua lui ordine era de la Dumnezeu, căci ea se asemăna cu rânduiala stabilită de Dumnezeu în Ierusalim. Însă el a ademenit pe Israel la păcat, prin aceea că l-a încurajat să se închine acolo şi nu în Ierusalim (1. Împăraţi 12.28-33)! Aproape că nu este necesar să se amintească că Domnului nu I-a plăcut chestiunea.

Nu la mult timp după aceea Domnul a trimis un profet la Betel care trebuia să strige împotriva altarului pe care Ieroboam l-a clădit acolo: profetul „a strigat împotriva altarului prin Cuvântul Domnului şi a zis: «Altarule, altarule! Așa zice Domnul …» Şi, în ziua aceea, a dat un semn, zicând: «Acesta este semnul că Domnul a vorbit: Iată, altarul se va despica şi cenuşa de pe el se va vărsa” (1. Împăraţi 13.1-3).

Observă: profetul a strigat împotriva altarului, nu împotriva oamenilor care ţineau acolo servicii divine! Altarul cu viţelul, care stătea în centrul închinării din Betel, reprezenta sistemul întreg pe care-l ridicase Ieroboam. Aceasta ilustrează ceea ce vrem să spunem: noi nu încercăm să protestăm (sau să condamnăm) împotriva fraţilor noştri şi a surorilor noastre de credinţă, care iau parte la neorânduiala din casa lui Dumnezeu, ci împotriva sistemului, deoarece el nu este de la Dumnezeu!

Mesajul profetului l-a neliniştit foarte mult pe Ieroboam, şi el l-a prins pe profet, dar mâna lui s-a uscat. Fără să ţină seama de aceasta, profetul s-a rugat ca mâna lui Ieroboam să se facă sănătoasă. Aceasta a dovedit că el nu avea intenţia să atace pe Ieroboam sau poporul. El voia binele şi binecuvântarea lor. Când se abordează subiectul despărţirii de neorânduiala din casa lui Dumnezeu, mulţi creştini, care vor să fie legaţi cu sistemul bisericesc din creştinism, se simt jigniţi personal, ca Ieroboam. Însă nu este intenţia noastră să atacăm pe cineva, ci noi dorim să spunem cu dragoste adevărul lui Dumnezeu (compară cu Efeseni 4.15). Noi ar trebui ca niciodată să jignim pe cineva personal, însă când adevărul vine la cineva care nu-l vrea, acesta se va simţi câteodată jignit (compară cu Matei 15.12; Galateni 4.16). Dacă aşa stau lucrurile, atunci trebuie să lăsăm aceasta în seama Domnului.

2. „Nu este dragoste, dacă te desparţi!”

Unii creştini consideră că a te despărţi de alţi credincioşi, care „au alte păreri”, este prea extrem şi înseamnă să dovedeşti lipsa de dragoste.

Însă Biblia spune că felul cel mai bun cum noi putem arăta dragoste copiilor lui Dumnezeu este ascultarea personală de Dumnezeu. „Prin aceasta cunoaştem că-i iubim pe copiii lui Dumnezeu, când Îl iubim pe Dumnezeu şi ţinem poruncile Lui. Pentru că aceasta este dragostea lui Dumnezeu: să ţinem poruncile Lui. Şi poruncile Lui nu sunt grele” (1Ioan 5.2,3). Noi întrebăm: „Ce este mai important: să fi ascultător de Dumnezeu şi prin aceasta să dovedim dragostea noastră faţă de El sau să rămâi într-o poziţie nebiblică, deoarece noi vrem să arătăm dragoste oamenilor de acolo?” Să fi neascultător de Sfânta Scriptură, nu este dragoste. Este una să fii într-o aşa-zisă biserică şi să nu cunoşti rânduiala biblică a lui Dumnezeu, şi este alta să rămâi acolo, pentru că şti mai bine ce trebuie să faci (compară cu Iacov 4.17). Noi nu ar trebui să punem poporul lui Dumnezeu mai presus de Domnul. El trebuie să fie pe primul loc. Domnul Isus spune: „Dacă Mă iubiţi, ţineţi poruncile Mele. … Cine are poruncile Mele şi le ţine, acela este cel care Mă iubeşte” (Ioan 14.15,21).

3. „Biserica noastră creşte!”

Alţii reacţionează la aceste lucruri cu cuvintele: „Dar, noi creştem! Aceasta dovedeşte că Dumnezeu binecuvântează biserica noastră. Şi dacă Dumnezeu o binecuvântează, nu poate fi fals! De ce să mă despart de ceva, pe care evident Dumnezeu îl binecuvântează?”

Problema este aici în definiţie. Când oamenii vorbesc despre creştere, ei se referă de regulă la creşterea numerică. Însă Biblia vorbeşte despre creştere ca dezvoltare spirituală şi maturizare a credincioşilor (1. Petru 2.2; 2. Petru 3.18; Efeseni 4.15,16; Coloseni 1.10; 2.19; 1. Tesaloniceni 3.12; 4.10; 2. Tesaloniceni 1.3; Faptele apostolilor 9.22).

Creşterea numerică nu este un semn că ceva are aprobarea sau binecuvântarea Domnului. Este aroganţă să pui pe aceeaşi treaptă numărul crescând cu binecuvântarea lui Dumnezeu. Dacă ar fi aşa, atunci Biserica Romano Catolică ar fi sistemul bisericesc pe care Dumnezeu îl numeşte bun, căci ea se laudă că are numărul cel mai mare de dintre toate bisericile! Martorii lui Iehova se laudă cu o creştere numerică fenomenală. Înseamnă aceasta că Dumnezeu îi binecuvântează? Dacă criteriul pentru evaluarea întrebării dacă Dumnezeu binecuvântează ceva constă în numărul adepţilor, atunci Dumnezeu trebuie să-i binecuvânteze pe mahomedani! Ei se laudă că un sfert din populaţia mondială sunt mahomedani!

Cuvântul lui Dumnezeu spune că singurul lucru care va creşte la număr în ultimele zile în biserică sunt „oameni răi şi înşelători” şi sunt „mulţi” care îi vor urma (2. Timotei 3.13; 2. Petru 2.2)! Dacă ne lăudăm cu numărul mare, atunci fără să vrem ne aliniem la o grupă de care Sfânta Scriptură ne atenţionează că în ultimele zile ea va creşte în biserică. Desigur nu întotdeauna este aşa, dar ar trebui să determine pe fiecare să se abţină de a se lăuda cu numărul mare de oameni. Din Sfânta Scriptură rezultă clar că vor fi tot mai puţini credincioşi fideli şi temători de Dumnezeu, când zilele vor deveni mai întunecate (compară cu 2. Timotei 1.15; Psalmul 12.2).

Într-un sistem bisericesc, care este susţinut în mare parte prin donaţii şi daruri din partea comunităţii, creşterea numerică este importantă pentru această biserică. Însă Dumnezeu nu Se preocupă cu numerele, aşa cum fac oamenii. Aceasta se arată în puţinele întâmplări în care sunt amintite numere în cartea Faptele apostolilor. Se spune simplu: „În ziua aceea s-au adăugat cam trei mii de suflete” (Faptele apostolilor 2.41; 4.4). Şi: „erau toţi cam doisprezece bărbaţi” (Faptele apostolilor 19.7). Felul de creştere, pe care Dumnezeu îl caută în poporul Său răscumpărat, este creşterea în maturizare spirituală. Dacă vizităm o adunare de creştini şi dacă la un an după aceea revenim şi constatăm că ei într-adevăr au crescut în teama de Domnul şi în dragoste unii pentru alţii, atunci în mod justificat putem spune că adunarea aceasta creşte, cu toate că numărul credincioşilor a rămas acelaşi (2. Tesaloniceni 1.3).

În acest context se pune întrebarea: „Câtă creştere este între credincioşii din diferitele sisteme bisericeşti?” Deoarece cunoaşterea adevărului lui Dumnezeu este un test pentru maturizarea spirituală proprie (compară cu 1. Corinteni 10.15; Filipeni 1.9,10; Evrei 5.14), întrebăm: „Vor primi aceşti credincioşi adevărul despre Biserică cu privire la ordinea şi funcţia ei, dacă acesta le-ar fi prezentat?” Ne temem că cei mai mulţi ar respinge adevărul, aşa cum a profeţit Pavel pentru ultimele zile (2. Timotei 4.3,4).

4. „Dumnezeu foloseşte sistemele bisericeşti şi denominaţiunile!”

Unii creştini spun: „Eu încă nu cred că este fals să serbez împreună cu o grupă de credincioşi serviciul divin în comunitatea lor de credinţă, numai pentru faptul că ordinea lor bisericească nu este în Biblie. În fond Dumnezeu foloseşte aceste sisteme bisericeşti! Acolo oamenii devin mântuiţi şi creştinii sunt binecuvântaţi. Dacă Dumnezeu îi poate folosi, atunci ei nu sunt aşa de răi, pentru ca eu să trebuiască să mă despart de ei!”

Probabil se vede aşa ca şi cum Dumnezeu ar folosi sistemele bisericeşti (şi ne-bisericeşti); însă noi dorim să ne grăbim să adăugăm că Dumnezeu nu foloseşte sistemul bisericesc făcut de oameni, ci Cuvântul Său. Biblia spune: „Cuvântul lui Dumnezeu nu este legat” (2. Timotei 2.9). Oriunde El este vestit – Dumnezeu poate folosi Cuvântul Său spre binecuvântare şi El face aceasta. Când un aşa-numit păstor sau duhovnic predică Cuvântul şi vesteşte ascultătorilor săi adevărul, Duhul lui Dumnezeu Îl va lua şi Îl va aplica la inima şi conştiinţa oamenilor. Oamenii vor fi mântuiţi în locul acela; nicidecum nu se pune la îndoială că aceasta nu va avea loc. Însă faptul că Dumnezeu salvează suflete în această biserică nu înseamnă că El numeşte bună această ordine bisericească creată de oameni, care este în contradicţie cu Cuvântul Său. Niciodată El nu aprobă ceva care contrazice Cuvântul Său. O persoană ar putea vesti Cuvântul Său într-un bar sau o bodegă şi Duhul ar putea folosi Cuvântul ca să salveze oameni. Însă cu siguranţă noi nu vom vrea să spunem, că Dumnezeu foloseşte bodegile! Faptul că acolo oameni pot fi mântuiţi nu justifică existenţa lor. Desigur acesta este un exemplu extrem, însă ilustrează punctul nostru de vedere că Dumnezeu poate folosi pretutindeni Cuvântul Său, chiar şi într-un loc păcătos.

În timp ce Dumnezeu foloseşte Cuvântul Său, acolo unde Îi place (compară cu Isaia 55.11), creştinul să nu meargă acolo unde îi place lui. El trebuie să umble aşa fel că drumul lui este în concordanţă cu drumul pe care Dumnezeu i l-a hotărât în Cuvântul Său. Creştinul trebuie să iubească întreg poporul lui Dumnezeu, însă picioarele lui trebuie să rămână pe drumul ascultării de Cuvântul lui Dumnezeu, şi Cuvântul acesta îi cere să se despartă de neorânduiala pe care oamenii au adus-o în casa lui Dumnezeu (compară cu 2. Timotei 2.20,21). Numai pentru faptul că într-un sistem sau într-o comunitate de credinţă se vede binecuvântarea, nu înseamnă că creştinul este dezlegat de responsabilitatea lui de a umbla în adevărul Cuvântului lui Dumnezeu. El nu are voie să renunţe la drumul ascultării, ca să aibă părtăşie cu ceva despre care el ştie că este nebiblic.

5. „Eu pot face mult bine, dacă rămân în biserica mea!”

Alţii spun probabil: „Ştiu că în biserica mea sunt multe lucruri care nu sunt în totalitate corecte, dar de ce ar trebui să părăsesc multele lucruri, pe care eu le consider bune, pentru câteva lucruri care nu sunt în concordanţă cu Scriptura? În afară de aceasta am sentimentul că eu pot face mult bine dacă ajut pe oameni acolo. Dacă plec nu le voi mai putea ajuta.”

Aceasta este o scuză mult răspândită. Ea este adusă în mod obişnuit de aşa-zişii păstori şi duhovnici ca să menţină ordinea nebiblică în bisericile lor. Mulţi au sentimentul că ei au un câmp de lucru mai mare, unde ei pot sluji Domnului, dacă ei rămân în părtăşie cu oameni din bisericile nebiblice. Aşa cum spune proverbul vechi: „Trebuie să mergi acolo unde sunt peşti.”

Dacă revenim la imaginea pe care Pavel o foloseşte despre vasele „din casa mare” [2. Timotei 2.20,21], vedem: nu este vorba de faptul dacă vasele de cinste, care sunt amestecate cu vasele de necinste, pot fi folosite de stăpânul casei. Problema este: ele nu pot fi folosite pentru tot ceea ce stăpânul casei doreşte să aibă făcut. Un castron murdar în casă este folositor pentru unele lucrări. Dacă de exemplu trebuie să schimbi uleiul la maşină, un castron murdar este suficient. Însă un castron curat poate fi folosit în orice scop. Principiul acesta este valabil şi în casa lui Dumnezeu.

Unii au probabil impresia că noi vorbim dispreţuitor despre creştinii care sunt legaţi cu sistemele bisericeşti, prin aceea că noi deducem că ei nu sunt curaţi. Noi nu gândim că noi vorbim dispreţuitor despre vreunul din poporul lui Dumnezeu. Şi dorim să amintim cititorului, că acestea nu sunt cuvintele noastre, ci este ceea ce spune Cuvântul lui Dumnezeu. Este Scriptura cea care spune că cineva abia atunci este un vas „sfinţit”, când el s-a curăţit de neorânduiala din casa lui Dumnezeu, prin aceea că se desparte de ea (compară cu 2. Timotei 2.21).

S-ar putea spune: „Ce slujire doreşte Domnul să aibă, la care El nu ar putea chema pe cineva dintr-un sistem bisericesc?” Să presupunem că ar fi unii creştini, care gândesc serios la adevărul cum trebuie creştinii să se strângă pentru închinare şi slujire conform voii lui Dumnezeu. Ar putea Domnul să cheme pe cineva dintr-un sistem bisericesc pentru a prezenta modelul biblic pentru închinare şi slujire? Şi chiar dacă cineva, dacă este legat cu aceste biserici, ar şti ceva despre adevărul Scripturii referitor la acest subiect – dacă el ar încerca să prezinte adevărul acesta, el însuşi s-ar condamna, pentru că el nu face ceea ce el spune altora ce ar trebui să facă. Cuvintele lui ar da impresia că el s-ar distra pe seama adevărului, şi cuvintele lui n-ar avea nici o putere să elibereze o persoană din această poziţie (compară cu Geneza 19.14).

Nu este nici o îndoială, că o persoană poate face ceva bun în biserici. Eldad şi Medad sunt un model vechi-testamental în această chestiune (compară cu Numeri 11.26). Ei au rămas în tabăra lui Israel, atunci când Domnul i-a chemat la Sine afară din această tabără (Numeri 11.16,24-26). Ei erau de folos acolo, dar era chemarea cea mai înaltă pentru ei, când Domnul le-a zis clar: „Strânge-Mi şaptezeci de bărbaţi dintre bătrânii lui Israel”? Un alt exemplu este Naomi în ţara Moab. Ea era un ajutor pentru Rut în măsura în care Rut s-a întors de la idoli la Dumnezeu, ca să slujească Dumnezeului viu şi adevărat (Rut 1.16,17 [compară cu 1. Tesaloniceni 1.9]). Însă aceasta nu justifică faptul că Naomi a fost în Moab. De la început ea nu trebuia să fie acolo! Domnul ar fi putut s-o ducă pe Rut la cunoaşterea adevăratului Dumnezeu fără ca Naomi să facă un compromis.

Scriptura spune: „Iată, ascultarea este mai bună decât jertfa” (1. Samuel 15.22). Aceasta înseamnă: ascultarea este prima noastră datorie şi restul trebuie să-l lăsăm în seama Domnului. Walter Potter (1847-1937) a spus, că prima noastră responsabilitate constă în a respecta principiile, şi că Dumnezeu Se va preocupa cu persoanele. Domnul preţuieşte ascultarea mai mult decât oricare altă slujire pe care noi am putea-o face. Ajutorul cel mai mare, pe care noi l-am putea da acelora care sunt implicaţi în neorânduiala casei mari, constă în a sta în afara neorânduielii şi în a încerca să scoatem pe oameni afară din neorânduială (compară cu 2. Timotei 2.24-26). J.G. Bellett a spus: Dacă vedem pe cineva că se scufundă într-o mlaştină, să nu intrăm în mlaştină pentru a-l ajuta să iese. În cele din urmă noi înşine ne-am putea împotmoli în mlaştină. În loc de aceasta ne aşezăm pe un teren tare şi încercăm să-l ajutăm să iese de acolo. La fel este şi cu lucrurile divine.

6. „Noi nu ar trebui să neglijăm strângerile laolaltă!”

Alţii au spus: „Dar nu ne atenţionează Cuvântul lui Dumnezeu să nu neglijăm strângerile laolaltă [Evrei 10.25]? Dacă mă despart de biserica mea, nu voi fi ascultător de acest verset al Scripturii.”

Da, Biblia ne spune că noi nu trebuie să neglijăm strângerile noastre laolaltă (compară cu Evrei 10.25). Însă un creştin nu trebuie să facă parte dintr-o comunitate de credinţă nebiblică (sau vreo denominaţiune), ca să asculte de acest loc din Scriptură. Domnul Isus a spus: „Unde sunt doi sau trei adunaţi în Numele Meu, acolo Eu sunt în mijlocul lor” (Matei 18.20).

7. „Să te desparţi de alţi creştini înseamnă să distrugi unitatea Duhului!”

Pentru mulţi credincioşi sinceri şi serioşi pare de neimaginat că un creştin vrea să se despartă de alţi creştini. În mod deosebit atunci nu, când unul din conceptele de bază al părtăşiei creştine constă în aceea că noi toţi alcătuim o familie mare, în care trebuie să domine unitatea şi părtăşia fericită. În ochii lor o despărţire ar însemna să distrugi această unitate (Efeseni 4.3).

Mai întâi vrem să spunem că nici un creştin chibzuit, sincer nu doreşte să se despartă de alţi creştini, căci este normal şi corect să iubim pe toţi cei care fac parte din casa credinţei (compară cu Ioan 13.34,35; Romani 12.9,10; Efeseni 1.15; Evrei 13.13). Şi cu toate acestea dragostea pentru Domnul Isus Hristos şi dorinţa de a-I fi plăcut conduce pe creştinii sinceri să se despartă de ceea ce este spre dezonoarea Domnului Isus (compară cu 2. Timotei 2.19; Ioan 14.15). Chiar dacă ne doare să ne despărţim de fraţii noştri şi de surorile noastre de credinţă, totuşi noi trebuie să ne despărţim de ceea ce Îl dezonorează pe Hristos. Ceea ce I se cuvine trebuie să aibă întotdeauna prioritate.

Problema în cadrul ideii că unitatea ar trebui păstrată cu orice preţ constă în a privi numai o singură parte a adevărului referitor la această temă. Dacă vedem numai latura care vorbeşte despre unitatea creştinilor, fără a lua în seamă cealaltă latură care vorbeşte despre despărţirea de rău, atunci nu ar rămâne altceva de făcut credincioşilor decât să meargă mai departe la întâmplare lipsiţi de speranţă pe drumul lor. Ei ar fi într-un cerc vicios: ei văd într-adevăr ordinea lui Dumnezeu în Cuvântul Său, însă ei nu ar fi în stare s-o practice, deoarece unitatea le cere să persevereze împreună cu alţi creştini în poziţia lor nebiblică. Ei trebuie să rămână în părtăşie cu ceea ce ei ştiu că este în contradicţie cu Cuvântul lui Dumnezeu. Şi pentru ei ar fi un drum al neascultării, căci „aceluia care ştie să facă bine şi nu-l face, aceasta îi este păcat” (Iacov 4.17). Drept urmare ar fi un chin permanent pentru suflet. Noi putem fi mulţumitori să spunem: toată ideea de a păstra unitatea cu preţul sfinţeniei şi ascultării este un principiu fals. Şi aceasta niciodată nu este calea lui Dumnezeu.

Adevărul este: principiul lui Dumnezeu referitor la unitate poate fi practicat corect dacă ne despărţim de rău. J.N. Darby a spus:

Dumnezeu Însuşi trebuie să fie izvorul şi centrul unităţii, şi numai El trebuie să aibă autoritatea sau dreptul. Orice centru al unităţii în afara lui Dumnezeu este o tăgăduire a Dumnezeirii şi a gloriei Sale. Răul există – da, este starea noastră naturală -, nu poate fi nici o unitate, al cărei centru şi putere este Dumnezeul sfânt, decât numai prin despărţirea de rău. Despărţirea este primul element al unităţii şi părtăşiei.[1]

De aceea astăzi, când decăderea şi neorânduiala pătrund mărturia publică a Bisericii, lucrurile referitoare la unitate pot fi practicate numai într-o rămăşiţă a mărturiei. Acesta este un principiu biblic, şi principiul acesta poate fi recunoscut dacă se urmăreşte direcţia spre înainte în istoria mărturiei creştine, aşa cum ea este descrisă în cuvintele Domnului adresate celor şapte Biserici în Apocalipsa 2 şi 3. S-a ajuns la un punct în care Domnul nu mai recunoaşte mulţimea mărturisirii creştine şi continuă numai cu o rămăşiţă a mărturiei. El diferenţiază o rămăşiţă, prin aceea că spune: „Dar vouă vă spun, celorlalţi [rămăşiţa] …” (Apocalipsa 2.24). Asupra lor concentrează după aceea Domnul acţiunea Sa (compară cu Apocalipsa 2.24-29). Motivul pentru aceasta este: starea bisericii a ajuns la un punct în care nu mai este „nici o vindecare” [compară cu 2. Cronici 36.16]. Începând de atunci căile Domnului cu biserica se schimbă foarte clar.[2] Aceasta este făcut cunoscut în apelul: „Ascultaţi ce spune Duhul adunărilor.” Apelul acesta urmează după făgăduinţa dată învingătorului, în loc s-o preceadă, aşa cum a fost cazul până acum. În cuvintele Domnului adresate primelor trei biserici răsplata învingătorului a fost rostită înainte ca Domnul să Se adreseze întregii biserici, căci El încă Se preocupa cu biserica în totalitatea ei. Însă după aceea El renunţă la aceasta. Apelul „Ascultaţi ce spune Duhul adunărilor” este adresat acum unei rămăşiţe, deoarece numai ei vor auzi şi vor învinge. Walter Scott a spus că motivul pentru această schimbare ar fi că mulţimea publică a mărturisirii creştine este tratată ca fiind incapabilă să audă, să se pocăiască şi să practice adevărul. W. Kelly a spus:

Începând de acum Domnul pune făgăduinţa [dată învingătorului] pe primul loc, şi anume pentru aceea că este zadarnic să te aştepţi de la biserică ca întreg ca ea s-o primească … Numai o rămăşiţă va învinge, şi făgăduinţa este pentru ea; în ceea ce priveşte pe ceilalţi, totul este trecut.[3]

Deoarece aceasta este aşa, noi astăzi nu ne putem aştepta ca noi să putem practica principiul lui Dumnezeu al unităţii cu mărturia publică – deci cu biserica ca întreg -, ci noi putem da mărturie despre această unitate numai într-o rămăşiţă.

Cine acordă întâietate unei anumite comunităţi de credinţă bisericească faţă de alta, cu adevărat nu are nici o bază pentru critica lui adresată celor care vor să se despartă de sistemele bisericeşti; căci într-un anumit sens el a făcut acelaşi lucru: el s-a hotărât pentru o anumită denominaţiune, însă prin aceasta s-a despărţit de alţii; căci nu poţi fi în acelaşi timp baptist şi luteran! Prin faptul că s-a alăturat de o anumită denominaţiune, el însuşi s-a pus în situaţia să nu mai fie cu nimeni altcineva împreună. El nu vede nimic fals dacă de exemplu el nu vrea să fie luteran, dar dacă noi nu vrem să fim luterani ni se reproşează că rupem unitatea Duhului!

De fapt denominaţionalismul întrerupe unitatea Duhului

În realitate denominaţionalismul [ideea că există multe denominaţii creştine diferite, care accentuează poziţia lor bisericească] este cel care distruge „unitatea Duhului” (Efeseni 4.3)! Noi nu suntem chemaţi să formăm „unitatea Duhului”, ci s-o păstrăm practic. Unitatea, pe care Dumnezeu a creat-o şi în care creştinii trebuie să umble, este o unitate care exprimă adevărul referitor la un singur trup (compară cu Efeseni 4.4).Să umbli în concordanţă cu conducerea lui Dumnezeu înseamnă: când ne strângem pentru închinare şi slujire, noi facem aceasta conform Cuvântului lui Dumnezeu, căci Duhul lui Dumnezeu nu călăuzeşte niciodată în opoziţie cu Cuvântul lui Dumnezeu. Aceasta este adevărata păstrare a unităţii Duhului. Din păcate aceasta este tocmai ceea ce sistemele bisericeşti nu fac! În loc să se strângă conform Cuvântului lui Dumnezeu, ei au creat o ordine proprie; şi prin aceasta au împărţit biserica în secte diferite şi au distrus „unitatea Duhului”.

Despărţirea nu înseamnă izolare

Când Cuvântul lui Dumnezeu vorbeşte despre despărţire, prin aceasta nu vrea să se spună izolare. Când scriitorii nou-testamentali se ocupă cu decăderea şi neorânduiala care au pătruns în mărturia creştină, atunci niciunul din ei nu vorbeşte că răspunsul pentru creştin ar fi drumul în izolare. Luat în sens strict ei vorbesc exact despre contrariul. Acelaşi pasaj din Scriptură care ne spune că noi trebuie să ne curăţim de neorânduiala din casa mare, prin aceea că ne despărţim, ne spune şi: „Urmăreşte dreptatea, credinţa, dragostea, pacea, cu cei care-L cheamă pe Domnul dintr-o inimă curată” (2. Timotei 2.22).Aceasta arată: noi trebuie să căutăm părtăşia cu aceia care năzuiesc să păzească principiile Cuvântului lui Dumnezeu.

Mai multă lumină!

Dacă Cuvântul lui Dumnezeu ne spune că noi trebuie să ne strângem în Numele Domnului nostru Isus Hristos, atunci foarte sigur ne spune şi cum să facem aceasta. Vedem aceasta ca şi confirmare a faptului că Dumnezeu are în Cuvântul Său realmente un model al felului cum creştinii trebuie să se strângă pentru închinare şi slujire. […]

Un principiu important, care stă la baza călăuzirii în ziua de decădere, este: „Încetaţi să faceţi răul! Învăţaţi-vă să faceţi binele!” (Isaia 1.16,17). Atâta timp cât noi nu suntem gata să ne despărţim de ceea ce noi ştim că este fals în mărturisirea creştină, nu ne putem aştepta să primim lumină pentru paşii următori pe cale. Dacă încercăm să umblăm în lumina pe care ne-a dat-o Dumnezeu, El ne va da mai multă lumină. „În lumina Ta vom vedea lumina” (Psalmul 36.9) – acesta este un principiu care străbate întreaga Sfântă Scriptură.

Avraam este un exemplu în acest sens. Dumnezeu l-a chemat, pe când trăia în Ur în Caldeea, şi i-a spus să meargă într-un loc în ţara Canaan, carte îi va fi arătat mai târziu (compară cu Geneza 12.1-3; Faptele apostolilor 7.2,3). Avraam a mers prin credinţă „spre locul pe care urma să-l primească de moştenire, şi a ieşit” (Evrei 11.8). Pe când era în călătorie şi s-a oprit în Haran şi s-a stabilit acolo, el nu a mai primit lumină de la Dumnezeu şi nici alte comunicări referitoare la drumul lui (compară cu Geneza 11.31). Abia după ce el şi-a continuat călătoria spre ţara Canaan, aşa cum Domnul i-a spus, el a primit alte comunicări din partea Domnului (compară cu Geneza 12.4-7).

Şi la fel este şi pentru noi pe drumul credinţei. Este ca farurile unei maşini în mers pe timp de noapte: ele dau şoferului lumină numai pentru 200 sau 300 de metri. Când maşina înaintează, şoferul are alţi 200 sau 300 de metri lumină pe stradă. Dar dacă maşina nu se mai deplasează, şoferul nu primeşte mai multă lumină. Să ne gândim: aceluia care este gata să facă voia lui Dumnezeu, oricât l-ar costa, îi va fi dat să cunoască adevărul (compară cu Ioan 7.17).


Tradus de la: Sieben Entschuldigungen die oft vorgebracht werden um sich nicht von kirchlichen Systemen zu trennen
Titlul original în engleză: „Seven Common Objections“,
din God’s Order for Christians Meeting together for Worship and Ministry, pag. 45–57

Traducere: Ion Simionescu

 

Adnotare

[1] J.N. Darby, Collected Writings, Ecclesiastics, Vol. 1, „Separation from Evil—God’s Principle of Unity“, pag. 355.

[2] Asemănător s-a petrecut în istoria lui Israel. Până în timpul domniei lui Manase Domnul a păzit permanent Ierusalimul, centrul divin al naţiunii (2. Împăraţi 19.32; Isaia 31.4,5; etc.) A venit însă un timp când Domnul nu a mai vrut să Se identifice în exterior cu Israel şi le-a zis, că El nu va mai păzi Ierusalimul ( 2. Împăraţi 21.10-16; 22.15-20; 23.26,27; 24.3,4; Ieremia 15.1,4). Aceasta a avut loc deoarece răutatea naţiunii a ajuns la un punct când nu mai era „nicio vindecare” (2. Cronici 36.16). Şi pentru că era aşa, Domnul a acţionat cu totul altfel cu Israel.

[3] W. Kelly, „Revelation 2“, An Exposition of Revelation.


Nota redacţiei:

Redacţia SoundWords este răspunzătoare pentru publicarea articolului de mai sus. Aceasta nu înseamnă că neapărat ea este de acord cu toate celelalte gânduri ale autorului publicate (desigur cu excepţia articolelor publicate de redacţie) şi doreşte să atragă atenţia, să se ţină seama de toate gândurile şi practicile autorului, pe care el le face cunoscut în alte locuri. „Cercetaţi toate lucrurile, şi păstraţi ce este bun” (1 Tesaloniceni 5.21).