Îngăduiţi-vă unii pe alţii
Efeseni 4.2; Romani 14; 1 Corinteni 8

Charles van Wettum

© Bode, Online începând de la: 05.01.2019, Actualizat: 11.01.2019

Versete călăuzitoare: Efeseni 4.2; Romani 14; 1 Corinteni 8

Efeseni 4.2: … umblaţi … cu toată smerenia şi blândeţea, cu îndelungă-răbdare, îngăduiţi-vă unii pe alţii în dragoste, …

Romani 14.1,4,10: Iar pe cel slab în credinţă primiţi-l, însă nu pentru hotărârea întrebărilor îndoielnice. … Cine eşti tu care judeci pe slujitorul altuia? Pentru stăpânul lui stă în picioare sau cade. … Dar tu, de ce-l judeci pe fratele tău? Sau, de asemenea, tu de ce-l dispreţuieşti pe fratele tău?

Introducere

Există multă ruptură între creştini. Uneori această ruptură este inevitabilă, deoarece este vorba de lucruri fundamentale. Deseori însă ea este urmarea diferenţelor de cunoaştere a anumitor subiecte, despre care Biblia spune că noi trebuie să ne îngăduim unii pe alţii cu privire la ele. Desigur este greu să „îngăduim”, deoarece natura noastră se opune să ofere altora libertatea reală în lucrurile în care noi – oricât de sincer am gândi noi – avem convingeri biblice personale ferme.

Să mănânci carne?

Aşa au fost probleme în Biserica din primul secol cu privire la consumul de carne. Toată carnea, care se vindea pe piaţă, provenea din animale care erau tăiate în templele idolilor; carne „normală” nu se găsea de primit. Creştinii nu erau una în privinţa faptului, dacă era permisă consumarea acestei cărni.

Unii erau de părere că nu era permis: carnea era în fond închinată idolilor. Cu toate că în Vechiul Testament problema nu este explicit tratată, şi nici Domnul Isus nu a vorbit clar despre aceasta, aceşti credincioşi puteau găsi argumente destule în Vechiul Testament. Ei se puteau referi la poruncile referitoare la curăţie, la pericolul infectării prin necurăţie, etc. Ei erau convinşi pentru ei înşişi, că susţin un punct de vedere biblic: consumarea acestei cărni era păcătuire.

Alţi creştini argumentau altfel: idolii nu sunt nimic, şi dacă se consumă carnea animalelor, care nu a fost jertfită „nimănui”, cu această carne nu este nimic deosebit. Deci, spuneau aceşti creştini, nu este nici un motiv să nu se consume această carne. Drept urmare şi ei aveau argumentele lor: neputinţa idolilor şi biruinţa Domnului Isus asupra lui satan. Pentru ei înşişi aceasta era de ajuns ca să poată consuma carnea aşa cum se cuvine.

Pavel tratează această problemă foarte importantă pentru creştinii din timpul acela în epistola către Romani 14 şi 1 Corinteni 8. Pentru aceasta pune în discuţie două principii.

Conştiinţa proprie

Primul principiu este: „Fiecare să fie deplin convins în mintea lui.” Cu alte cuvinte: tu nu eşti legat de ceea ce alţii gândesc, ci de ceea ce tu însuşi gândeşti că trebuie să faci în ascultare de Dumnezeu (compară cu 1 Corinteni 4.3; 2 Corinteni 10.5,6). Desigur premisa pentru aceasta este, că Cuvântul lui Dumnezeu dă norma (regula) pentru aceasta. Este însă evident posibil, ca credincioşii care iau în serios Biblia în toate privinţele şi cu rugăciune meditează asupra ei, să ajungă totuşi în domeniile practice la concluzii diferite.

În ceea ce un creştin consideră ca fiind o îndrumare biblică clară a lui Dumnezeu, el trebuie să acţioneze corespunzător acesteia. Însă el nu are voie să impună aceasta altora: cine mănâncă, mănâncă pentru Domnul (aceasta înseamnă, înaintea feţei Lui, cu o conştiinţă sinceră; spre onoarea Lui); cine nu mănâncă, face aceasta în acelaşi fel pentru Domnul.

Îngrădiri de bună voie

Este însă şi un al doilea principiu: că eu nu trebuie neapărat să mă folosesc de libertatea mea personală. Când fratele meu mă vede că mă folosesc de libertatea mea, atunci probabil va vrea să facă la fel ca mine, însă diferenţa mare este atunci, că conştiinţa lui îl va condamna. Înaintea conştiinţei lui el ar fi neascultător de Domnul său, şi eu aş fi acela care l-a adus în această situaţie. Nu, spune Pavel, eu vreau să nu mănânc nici un fel de carne, dacă prin aceasta pot sluji fratelui meu, chiar dacă în conştiinţa mea am deplina libertate să mănânc.

Faptul că libertatea personală nu este folosită în această privinţă, desigur nu înseamnă că ea se pierde. Foarte uşor pe parcursul anilor s-ar putea ca faptul, că libertatea nu este folosită, să conducă la tradiţie (sau chiar la „principiu”), că libertatea respectivă nu mai există. De aceea este bine să fim conştienţi, pentru ce noi nu facem anumite lucruri.

Ţine minte! Nu este vorba că cineva are „probleme” sau „rezerve” cu privire la ceva. În astfel de cazuri putem vorbi despre aceasta, însă în final este numai un drum: să ne permitem reciproc libertatea de conştiinţă. În cadrul acestor principii nou-testamentale este vorba exclusiv de situaţia că eu l-aş aduce pe un altul într-o comportare pe care el o consideră păcătoasă. Dacă eu cedez prea repede unuia care „are probleme cu aceasta”, atunci nu este bine. El ar putea în continuare să considere ca de la sine înţeles, că conştiinţa lui este piatra de încercare pentru comportarea altora. Prin faptul că se stimulează o astfel de gândire, nimănui nu i se face o lucrare de slujire. Conform cunoaşterii lui el ocupă poziţia unuia „tare” – dar tocmai în acest caz el trebuie să îngăduie pe cei slabi, pe fraţii şi surorile cu o altă înţelegere.

Exemple actuale

Desigur pentru noi exemplul „a mânca carne” este simplu. Noi aproape nu ne putem imagina, ce probleme de conştiinţă enorme a fost aceasta pentru credincioşii din timpul acela. Prin aceasta am putea subaprecia importanţa principiilor tratate. Însă aceasta va deveni altfel, dacă numim actualele exemple:

  • Trebuie eu să ţin duminica ca zi de odihnă, şi ce înseamnă exact aceasta? (vezi Romani 14.5; Galateni 4.10,11) Să nu merg cu bicicleta, să nu înot, să nu cumpăr îngheţată, să nu cumpăr combustibil pentru autoturism?
  • Am voie să mă las vaccinat? Să închei o asigurare? Să am casa mea, să am televizor, pom de crăciun?
  • Este studiul biblic o „strângere laolaltă ca Adunare (Biserică)”, la care toţi credincioşii trebuie să participe? (vezi Faptele apostolilor 2.42; Evrei 10.25).
  • Are voie o femeie să taie din părul ei? Şi când „lung” este exact de „lung” (vezi 1 Corinteni 11)?
  • Cum şi când poate fi înfiinţată o „adunare” nouă? Cât de mare trebuie/are voie să fie o adunare?
  • Este permis să se lucreze împreună cu creştini din alte comunităţi de credinţă, de exemplu în lucrarea evanghelistică?
  • Care botez este valabil: stropirea bebeluşilor, botezul celor care cred, botezul caselor? Este permis/necesar botezul „din nou”, putem permite participarea la Masa Domnului a credincioşilor care au fost stropiţi ca bebeluşi?
  • etc.

Tocmai la astfel de aspecte iau naştere „tabere”, care îşi reproşează reciproc „greşeli”. Atunci nu mai putem avea nici un respect faţă de hotărârile pe care alţii le-au luat înaintea Domnului. Nu mai oferim nici un spaţiu celuilalt să acţioneze conform conştiinţei.

Expresiile cu care se denumesc reciproc în acest caz sunt de forma „nebiblic”, „nespiritual”, „credincioşi slabi” (folosită de cele mai multe ori de credincioşii cu o conştiinţă ceva mai severă, pentru aceia care „îşi permit mai mult”) sau „legalist”, „tradiţionalist”, „sectant” (folosită de cele mai multe ori de credincioşii „mai libertini”, când vorbesc despre aceia care sunt „mai puţin flexibili”).

Dovezi scripturistice

Care sunt mai concret lucrurile în care noi trebuie să ne acordăm reciproc libertatea de conştiinţă? Putem spune că toate, pentru care există „norme biblice”, nu pot fi lăsate pe seama libertăţii de conştiinţă. Însă desigur aceasta nu este suficient. Fiecare creştin serios încearcă să fie ascultător de Domnul în toate lucrurile, şi pentru aceasta citeşte Biblia. Şi cu toate acestea rămân diferenţe în cunoaştere. Acesta este un proces foarte uşor de înţeles şi deplin omenesc. Recunoaştem cel mai uşor acele lucruri biblice care sunt în concordanţă cu gândurile noastre, şi avem greutăţi în recunoaşterea celorlalte lucruri. Ceea ce găsim în Biblie spre sprijinirea gândurilor noastre, devine foarte repede pentru noi „dovadă biblică”. Mult prea uşor trecem cu vederea că ceea ce noi personal considerăm dovadă biblică, nu trebuie din cauza aceasta să fie dovadă biblică. Dacă nu cunoaştem delimitarea noastră omenească proprie, supraevaluăm părerea noastră cu privire la ceea ce spune Biblia.

Se aude uneori: „Este clar, că nu era păcat să mănânci carne. De aceea principiul libertăţii de conştiinţă trebuie aplicat numai la acele lucruri care în sine sunt permise din punct de vedere biblic.” Aceasta nu ţine seama de ceea ce este vorba de fapt: pentru mulţi credincioşi din Roma şi din Corint era vorba de lucruri care (conform cunoaşterii lor) erau „absolut nebiblice”. Cu toate acestea Pavel le-a interzis să impună aceste cunoaşteri fraţilor şi surorilor lor. Ca să formulăm exagerat: ei trebuiau să permită fraţilor şi surorilor lor să facă lucruri pe care ei înşişi le considerau „nebiblice”!

Tocmai creştinii care au primit multă înţelegere în Scriptură trebuie să fie foarte atenţi cu privire la pericolul de a impune altora cunoştinţele lor, fie prin aceea că ei le prezintă ca fiind „singura cale biblică”, sau prin aceea că ei îngrădesc libertatea celorlalţi, prin aceea să se referă la propria conştiinţă, care are probleme cu unele lucruri.

Nu judecaţi

Prima consecinţă din cele spuse mai înainte este, că noi trebuie să recunoaştem că cei credincioşi împreună cu noi au nu numai libertatea de a gândi altfel decât noi, ci şi să acţioneze în concordanţă cu aceste gânduri.

Dar ce trebuie să fac, când văd pe credinciosul ca mine făcând lucruri care conform cunoaşterii mele din Scriptură nu sunt în ordine? Dacă sunt suficient de importante, ar trebui să vorbesc cu el despre ele. Dacă se constată (cum cu regret se poate întâmpla), că credinciosul respectiv nu acţionează în părtăşie cu Domnul, eu îi pot sluji prin restabilirea relaţiei între viaţa practică şi ascultarea faţă de Domnul Isus. Dar dacă totuşi se constată că fratele meu s-a gândit serios, că a cercetat Biblia, că are libertatea deplină şi conform conştiinţei lui acţionează în ascultare faţă de Domnul, atunci chestiunea este cu totul altfel. Dacă nu este vorba de evidentă învăţătură rătăcită sau de păcate, care se pot dovedi, atunci este o chestiune de conştiinţă. În acest caz conştiinţa mea nu este etalonul pentru comportarea celorlalţi.

Urmarea acestui fapt este desigur, că eu nu am voie să spun, că fratele meu sau sora mea păcătuieşte. La fel este de la sine înţeles, că în astfel de lucruri niciodată nu poate fi vorba de disciplinare din partea Bisericii sau de întreruperea părtăşiei.

Lucruri comune

Toate acestea sunt relativ simple, când este vorba de lucruri personale. Mult mai complicat este când cunoştinţele referitoare la punctele de vedere ale părtăşiei şi la felul de a proceda sunt foarte diferite. Atunci a devenit cu adevărat o chestiune în care un credincios poate arăta smerenia lui şi dispunerea de a se jertfi: eu pot accepta smerit că în această privinţă am evident cunoştinţe insuficiente. Pot atunci să las hotărârea pe seama celor care au o capacitate de judecare mai bună şi să mă alătur rezultatului, chiar dacă acesta contrazice conştiinţa mea personală.

Eu nu sunt constrâns să-mi adaptez cunoaşterea mea. Pentru mine este un exerciţiu spiritual, că alţi fraţi fideli Bibliei judecă altfel decât mine. Însă la fel de puţin eu nu trebuie să blochez cu conştiinţa mea personală pe ceilalţi, în ceea ce vor să facă conform conştiinţei lor în ascultare de Domnul. Şi nu vrea fiecare creştin să facă o astfel de slujbă pentru fraţii şi surorile lui?

Să remarcăm în treacăt, că aici nu există nici un „principiu al reciprocităţii”. Nu este aşa, că eu am „dreptul” ca fratele meu să gândească şi să acţioneze aşa. Probabil el ar trebui să se adapteze la mine, sau probabil nu; în orice caz eu trebuie să fiu smerit faţă de el.

Una în Domnul

Aşa de mulţi fraţi şi aşa de multe surori şi totuşi aşa de diferiţi. Îngăduiţi-vă unii pe alţii, când unul are să se plângă de celălalt; dacă unul nu poate urma pe celălalt în cunoaşterea lui; dacă unul ameninţă să condamne pe celălalt în gândurile lui, deoarece nu are părerea lui.

Desigur, ceilalţi trebuie să asculte de Domnul. Însă eu sunt răspunzător, ca eu să fiu ascultător în primul rând. Şi probabil intoleranţa noastră reciprocă se datorează foarte mult faptului că prea puţin suntem conştienţi, că este o poruncă pentru noi: să ne îngăduim unii pe alţii. Să facem aceasta. Este o chestiune de ascultare.


Tradus de la: Einander ertragen

Preluat din Bode van het heil in Christus,
Anul 136 (1993) 12, pag. 261–263; Anul 137 (1994) 1, pag. 16–18
http://www.schneid9.de/glaube.html

Traducere: Ion Simionescu

Mai multe articole din categoria Adunarea/Biserica (39)


Nota redacţiei:

Redacţia SoundWords este răspunzătoare pentru publicarea articolului de mai sus. Aceasta nu înseamnă că neapărat ea este de acord cu toate celelalte gânduri ale autorului publicate (desigur cu excepţia articolelor publicate de redacţie) şi doreşte să atragă atenţia, să se ţină seama de toate gândurile şi practicile autorului, pe care el le face cunoscut în alte locuri. „Cercetaţi toate lucrurile, şi păstraţi ce este bun” (1 Tesaloniceni 5.21).