Cine ar trebui să conducă o Adunare/Biserică?
Ce spune Biblia în privinţa aceasta?

Stanley Bruce Anstey

© SoundWords, Online începând de la: 09.02.2021, Actualizat: 09.02.2021

S-ar putea pune întrebarea: „Dacă trebuie să venim la strângerile laolaltă aşa cum s-a recomandat în capitolul anterior („Unde să merg? Care drum bisericesc este cel corect?), cine ar trebui atunci să conducă această Adunare?

Răspunsul nostru este: Dacă vom crede cu adevărat că Domnul Isus este în mijloc, aşa cum El a făgăduit, atunci vom vrea să ne lăsăm călăuziţi şi îndrumaţi de El prin Duhul. Când Hristos S-a înălţat la cer, El a trimis pe Duhul Sfânt în lume, pentru ca El să locuiască în Adunare/Biserică tocmai cu acest scop (compară cu Ioan 7.39; Faptele apostolilor 2.1-33). Misiunile principale ale Duhului Sfânt în creştinism sunt: să glorifice pe Hristos, să lege mădularele trupului lui Hristos de pe pământ prin locuirea Lui în ei cu Capul din cer şi să călăuzească Adunarea în toate lucrurile, fie că este închinarea (Filipeni 3.3), rugăciunea (Efeseni 6.18; Iuda 20; Faptele apostolilor 4.31), slujirea (Ioan 14.26; 16.13-15; 1. Corinteni 12.11) sau evanghelizarea (Faptele apostolilor 8.29; 13.1-4; 16.6,7). Începând din momentul în care Duhul lui Dumnezeu a fost trimis în lume la Rusalii, vom căuta zadarnic în Noul Testament un conducător al Adunării – cu excepţia că Duhul Sfânt conduce suveran! El este Cel care trebuie să conducă strângerile laolaltă ale Adunării.

Toate grupările bisericeşti vor spune că ele posedă prezenţa Duhului, însă dovada pentru faptul că noi credem cu adevărat în puterea şi prezenţa Duhului se va arăta prin aceea, dacă noi Îi permitem să călăuzească lucrurile în strângerile laolaltă ale Adunării/Bisericii! Ceea ce Sfânta Scriptură cere de la noi este credinţa în prezenţa Duhului. Această credinţă se dovedeşte prin aceea că noi Îi oferim dreptul care I se cuvine, să folosească pentru vorbire în strângerea laolaltă pe acela pe care El îl vrea. Pentru toţi cei care voiesc să se strângă conform ordinii biblice a lui Dumnezeu este necesară credinţa. Însă aceasta nu ar trebui să ne surprindă pe noi ca şi creştini, deoarece fiecare pas pe drumul nostru ar trebui să se facă în credinţă: „Şi ceea ce trăiesc acum în carne, trăiesc prin credinţă, aceea în Fiul lui Dumnezeu, care m-a iubit şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru mine” (Galateni 2.20). Şi iarăşi: „Cel drept va trăi din credinţă” (Galateni 3.11).

Dacă Dumnezeu a creat prin puterea Duhului lumea şi tot ce este în ea (compară cu Iov 26.13; 33.4; Geneza 1.2), atunci El ar trebui cu siguranţă să fie în stare să conducă o grupă de creştini, care sunt adunaţi pentru închinare şi slujire în Cuvânt! Având pe cineva, care este aşa de mare şi de competent ca această Persoană divină, care este prezentă în mijlocul sfinţilor adunaţi, nu este necesar să punem un om, pentru ca el să facă lucrarea Duhului, indiferent cât de dotat ar fi el. C.H. Mackintosh spune:

Dacă Hristos este în mijlocul nostru (Matei 18.20), de ce ar trebui să ne gândim chiar de a folosi un lider uman? De ce să nu-I acordăm locul de drept şi să permitem Duhului lui Dumnezeu să conducă şi să călăuzească închinarea şi slujirea [în Cuvânt]? Autoritatea umană nu este necesară.[1]

Fără să ţină seama de aceasta, denominaţiunile au rânduit un om (un „păstor” sau „preot”) pentru conducerea serviciului divin. Însă noi nu găsim nimic în Biblie că Dumnezeu a pus un păstor sau un preot, pentru ca el să conducă serviciul divin al Bisericii. Şi ca să exprimăm cu cuvintele lui W.T.P. Wolston:

În creştinătate este concepţia că un „păstor” este un om, care este pus pentru conducerea unei Biserici. Această concepţie este în capetele oamenilor, dar nu este în Sfânta Scriptură![2]

Dacă aceasta nu este rânduiala lui Dumnezeu, atunci este clar că ea trebuie să fie o invenţie omenească. Să pui un om în strângerile laolaltă, pentru ca el să „împartă” Cina Domnului, este cu adevărat o greşeală gravă, deoarece în Cuvântul lui Dumnezeu nu este nici măcar un singur indiciu că un om, nici măcar un apostol, ar fi fost pus pentru aşa ceva. Scriptura spune simplu: „Fiind adunaţi să frângem pâinea” (Faptele apostolilor 20.7).

Şi cu toate acestea această rânduială omenească este aşa de mult răspândită în creştinism, că ea se poate vedea de la Domul lui Petru din Roma şi până la cele mai mici bisericuţe evanghelice. În loc ca credincioşii să se adune numai în Numele Domnului pentru închinare şi slujire [în Cuvânt] şi să aştepte călăuzirea Duhului, aproape că nu se găseşte o adunare de rugăciune fără să nu fie numit cineva (un conducător al rugăciunii), care s-o conducă. Ce altceva este aceasta, decât că omul ia cu forţa locul Duhului Sfânt! Este rodul trist al faptului că nu se crede că El este prezent personal în mijlocul sfinţilor. Să pui un om, oricât de dotat ar fi el, ca să conducă o Adunare, este tăgăduire practică a prezenţei şi puterii Duhului Sfânt. Este realmente necredinţă şi necunoaştere cu privire la aptitudinea Duhului Sfânt de a conduce strângerile laolaltă. Cât de trist este că un astfel de amestec omenesc a anulat simplitatea ordinii divine. Fie ca Domnul să elibereze pe poporul Său de un astfel de sistem, care contrazice aşa de mult gândurile Sale.

Preoţia generală

Înţelesul de bază al cuvântului „preot” este: „Unul care jertfeşte” (Evrei 5.1; 8.3; 1. Petru 2.5). Un preot este cineva care are privilegiul să vină în prezenţa lui Dumnezeu în numele poporului. În creştinism preotul exercită preoţia lui prin aceea că el aduce jertfe de laudă şi adresează rugăciuni lui Dumnezeu (Evrei 13.15; 1Ioan 5.14,15). Unul din motivele pentru slăbiciunea şi confuzia care domină în bisericile mărturisitoare, este însă că preoţia în multe cazuri a fost revendicată ca drept al unei clase privilegiate de persoane, unele din ele nici măcar nefiind mântuite!

Adevărul este, că toţi creştinii credincioşi sunt preoţi! Aceasta învaţă Sfânta Scriptură. În cartea Apocalipsa se spune că prin credinţa în lucrarea făcută de Hristos la cruce ei au fost făcuţi „preoţi pentru Dumnezeul Său” (Apocalipsa 1.6; 5.10). Epistola lui Petru ne confirmă aceasta şi spune: „Şi voi înşivă, ca nişte pietre vii, sunteţi zidiţi o casă spirituală, o preoţie sfântă, ca să aduceţi jertfe spirituale bine primite lui Dumnezeu prin Isus Hristos” (1. Petru 2.5,9). În afară de aceasta, epistola către Evrei încurajează pe creştinii credincioşi ca întreg, să intre prin perdea în Locul Preasfânt (compară cu Evrei 10.19-22; 13.15,16)!

Niciunul din pasajele biblice din Noul Testament, în care se tratează preoţia, nu aminteşte şi nici măcar nu face aluzie că numai unii sunt preoţi sfinţi, şi de asemenea în nici un alt text din Noul Testament nu este inclus un astfel de gând. Când Noul Testament vorbeşte despre preoţie, în acelaşi moment el se referă la faptul că toţi credincioşii au fost puşi ca preoţi. În afară de aceasta aceste versete ne spun nu numai că toţi creştinii credincioşi sunt preoţi, ci noi mai învăţăm şi că ei sunt preoţi cu privilegii care depăşesc cu mult privilegiile timpului vechi-testamental! Un preot în creştinism are privilegiul „să intre” în prezenţa directă a lui Dumnezeu: în Sfânta Sfintelor. Acesta este un loc în care nici un fiu al lui Aaron nu avea acces. Chiar şi Aaron, marele preot al lui Israel, intra o singură dată pe an prin perdea, el nu intra cu îndrăzneala cu care noi putem intra acum. În marea zi a ispăşirii el intra cu teamă de moarte, însă noi putem intra „în siguranţa deplină a credinţei” (Evrei 10.22). În afară de aceasta preoţia aaronită nu avea înţelegere foarte mare a slujirii făcute de ea. Ei nu ştiau pentru ce să facă lucrurile care le-au fost poruncite. Însă noi avem o „slujire [divină] înţeleaptă” (Romani 12.1). Noi putem executa acţiunile noastre preoţeşti şi înţelegem tot ce facem în prezenţa lui Dumnezeu.

Deoarece Scriptura învaţă deci că toţi creştinii credincioşi sunt preoţi şi că noi toţi avem acelaşi privilegiu de a exercita preoţia noastră în prezenţa lui Dumnezeu, este clar: nu este necesar ca un preot să fie pus mai presus de ceilalţi credincioşi, pentru a exercita aceste privilegii în numele celorlalţi. În strângerile laolaltă pentru închinare şi pentru rugăciune (unde creştinii credincioşi exercită preoţia lor) noi trebuie să aşteptăm numai după Duhul lui Dumnezeu, pentru ca El să iniţieze rugăciunile şi lauda în sfinţi. Dacă Îi permitem să conducă în Adunare la locul care I se cuvine, El va călăuzi pe un frate de aici, pe altul de acolo, ca să exprime ca şi gură a Adunării închinarea şi lauda. (Noi ştim desigur, că noi nu exercităm preoţia noastră numai atunci când ne strângem ca Adunare. Un creştin credincios poate intra ca preot în orice timp în prezenţa directă a lui Dumnezeu pentru rugăciune şi închinare. Însă în contextul acestui studiu este vorba de creştinii care se adună pentru închinare şi slujire în Cuvânt.)

Dacă vedem legătura strânsă pe care o au creştinii credincioşi ca mădulare ale trupului şi mireasă a lui Hristos, putem înţelege cât de total incompatibil este aceasta cu părerea că o clasă de preoţi ar trebui să stea mai aproape de Dumnezeu decât ceilalţi (compară cu Efeseni 2.13; 5.25-32). Dacă vrem să avem o astfel de clasă pentru noi ca şi creştini, prin aceasta tăgăduim că noi ca şi preoţi am fost făcuţi capabili să aducem lui Dumnezeu jertfe spirituale! Aceasta tăgăduieşte realmente privilegiile creştinismului şi într-un anumit sens restabileşte iudaismul sau cel puţin ne aduce înapoi pe această treaptă. În timp ce puţine biserici merg atât de departe să denumească un duhovnic cu titlul de „preot” (ceea ce arată că ceilalţi din această biserică nu sunt), cele mai multe biserici evanghelicale numesc pe duhovnicii lor „păstor” sau „paroh”. Aceasta nu este o diferenţă mare, pentru că această poziţie în Biserică – indiferent dacă ea este numită „păstor” sau „preot” – nu este în concordanţă cu adevărul Sfintei Scripturi. Este numai o funcţie creată de oameni.

Diferenţa între preoţie şi dar

Este important să se înţeleagă diferenţa între preoţie şi dar. Acestea sunt două lucruri diferite în Sfânta Scriptură: un preot merge la Dumnezeu în numele poporului; cineva, care practică darul său, merge în Numele lui Dumnezeu la oameni.

Darurile

Darurile sunt ceea ce Domnul ca şi Cap al Bisericii înălţat la cer dă mădularelor trupului Lui, pentru ca ele să fie capabile să ocupe locul în trup, pe care Dumnezeu li l-a rânduit. Biblia învaţă că fiecare mădular al trupului lui Hristos a primit un dar (compară cu 1. Corinteni 12.7; Efeseni 4.7; 1. Petru 4.10; Romani 12.6-8). Desigur nu toate mădularele trupului lui Hristos au un dar pentru a sluji în Cuvânt. Unii au probabil un dar care este clar de recunoscut, cum ar fi de exemplu ca evanghelist, păstor sau învăţător (compară cu Efeseni 4.4-16; Romani 12.4-8; 1. Corinteni 12.4-31); la alţii ar putea fi mai puţin marcant, ca de exemplu „practicarea îndurării” (Romani 12.8). Fie că este vorba de evanghelizare sau „ajutorare” (1. Corinteni 12.28), un lucru este sigur: noi toţi avem o misiune în trupul lui Hristos. Scopul darurilor este: ele sunt „pentru desăvârşirea sfinţilor, în vederea lucrării de slujire, pentru zidirea trupului lui Hristos, până vom ajunge toţi la unitatea credinţei şi a cunoştinţei depline a Fiului lui Dumnezeu, la starea de om matur, la măsura staturii plinătăţii lui Hristos; ca să nu mai fim prunci, bătuţi de valuri şi purtaţi încoace şi încolo de orice vânt de învăţătură prin înşelăciunea oamenilor, prin viclenia lor în uneltirea rătăcirii; ci, ţinând adevărul în dragoste, să creştem în toate până la Cel care este Capul, Hristos” (Efeseni 4.12-15). Aceasta ne arată că darurile sunt spre folosul spiritual al Bisericii.

Diferenţa între talent şi dar

În Matei 25.14-30 Domnul face o diferenţiere între „talentul” [natural] şi „dar” [de la Domnul]. El relatează istoria unui om, care a călătorit într-o ţară depărtată, şi înainte să plece el a dat slujitorilor lui talanţi (o sumă de bani), cu care ei ar trebui să facă comerţ, până el va reveni. Unii au primit mai mult, alţii mai puţin. Aceasta este o aluzie evidentă la faptul că Domnul a dat daruri poporului Său, pe care ei trebuie să le folosească pentru El în timpul absenţei Sale. El va reveni într-o zi şi noi vom da socoteală despre ce am făcut cu ceea ce El ne-a dat ca dar. În ziua aceea vor fi răsplătiţi cei care şi-au făcut lucrarea cu credincioşie (compară cu Matei 25.19-23).

Este remarcabil că omul a dat „fiecăruia” talanţi (daruri) „după puterea [= aptitudinile] lui” (Matei 25.15). Aici Domnul diferenţiază între aceste două lucruri: aceşti slujitori aveau aptitudinile lor diferite [talente naturale], înainte ca omul să-i cheme la el, ca să le dea talanţii.

Talentul este ceva care a fost dat omului, atunci când el este născut în lume. În previziunea Sa Dumnezeu alege vasul conform scopurilor Sale şi îl formează cu mult timp înainte ca el să fie mântuit. În şcoala Sa El formează puterile spirituale şi aptitudinile unei persoane, chiar dacă ea nu este încă mântuită. Un dar dimpotrivă este ceva care este dat de Domnul unei persoane prin Duhul, când ea este mântuită. În timp ce talentul este o chestiune naturală, darul este o chestiune spirituală. Un dar este dat cuiva, pentru ca el să poată face lucrarea lui de slujire în trupul lui Hristos. Înţelepciunea Domnului se arată aici în aceea că El dă daruri corespunzător aptitudinilor noastre [naturale]. De exemplu El nu dă darul de evanghelist unei persoane care este rezervată şi îi lipsesc aptitudinile comunicative. Probabil un astfel de dar va fi dat unuia care prin natura lui este cu plăcere împreună cu oamenii şi îi place să vorbească. La fel darul de învăţător necesită o oarecare măsură de dotare naturală în domeniul aptitudinilor spirituale.

Amintim aceasta deoarece în mărturia creştină este o mare derută în privinţa acestui punct. Auzim deseori că creştinii spun despre muzicieni renumiţi convertiţi sau despre sportivi că aptitudinile lor naturale ar fi „darurile lor”. Darul este însă o manifestare spirituală în trupul lui Hristos. El are a face cu lucruri spirituale (compară cu 1. Corinteni 12.1; 14.1). Noi nu vedem în Scriptură că Dumnezeu doreşte ca Biserica să aibă strângeri laolaltă în care aceste persoane pot arăta aptitudinile lor naturale. Deseori aceste persoane renumite sunt folosite nu mai mult decât pentru divertisment. Noi întrebăm: „Se întemeiază credincioşii în adevăr prin astfel de strângeri laolaltă?” Darurile nu au fost date pentru desfătarea sfinţilor lui Dumnezeu, ci pentru zidirea spirituală a sfinţilor în „credinţa preasfântă” (Iuda 20). J.N. Darby spune:

Este un principiu total fals, că aptitudinile naturale ar fi un motiv suficient ca ele să fie folosite. Eu pot avea o putere uimitoare sau o viteză uimitoare la fugă; cu una înving un om, cu cealaltă câştig o cupă. Muzica poate fi o chestiune exigentă, însă principiul este acelaşi. După părerea mea punctul acesta este de cea mai mare importanţă. Creştinii au pierdut influenţa lor morală, prin aceea că au introdus natura şi lumea ca ceva nevătămător [în Biserică]. Toate lucrurile îmi sunt permise. Dar cum am spus, duhul şi carnea nu pot fi amestecate.[3]

Ce este slujirea?

În imaginaţia celor mai mulţi oameni „slujirea” este ceea ce fac păstorii şi clericii, în timp ce ei exercită lucrarea lor ca şi capete ale unei grupări bisericeşti. Însă Biblia învaţă că slujirea este practicarea darului propriu (compară cu 1. Petru 4.10,11; 1. Timotei4.6; Efeseni 4.11,12). Deoarece toţi creştinii credincioşi au un dar, toţi creştinii credincioşi sunt în „slujire”! Aşa cum am spus, probabil nu toţi au darul de a vesti public Cuvântul lui Dumnezeu, însă toţi au un dar de practicat. Slujirea nu se referă întotdeauna la vorbirea publică, aşa cum gândesc mulţi. O mare parte din slujire este slujirea făcută pentru poporul Domnului, la care se vorbeşte puţin sau chiar deloc.

Problema în Biserică astăzi este că sunt mulţi ca Arhip, care nu-şi fac slujirea. Apostolul a trebuit să-l atenţioneze: „Ia seama la slujba pe care ai primit-o în Domnul, ca s-o împlineşti!” (Coloseni 4.17). Aceasta este o atenţionare serioasă şi pentru noi astăzi. Şi unul din motivele pentru care mulţi nu-şi împlinesc slujirea, este, că în Biserică este un sistem clerical imens, făcut de oameni, care îi împiedică. Într-o biserică confesională cu un regulament de organizare a bisericii specific cineva care are darul pentru o slujire publică va fi reţinut, dacă Duhul lui Dumnezeu i-ar da un cuvânt, şi el nu şi-ar putea exercita darul. Dacă el ar continua să facă slujirea, ar fi o deranjare a serviciului divin în derulare.

Părerea obişnuită în creştinătate este astăzi, că cineva care se simte „chemat pentru slujire”, trebuie să parcurgă un sistem de instruire, prin care el obţine statutul de „cleric” sau „păstor”. Şi nici măcar atunci el nu poate exercita darul lui, până când o biserică nu îl alege (în mod obişnuit printr-un sfat de diaconi [respectiv, prezbiterei] ca păstor al lor! Mulţi, care au intenţii bune, dar care nu cunosc rânduiala lui Dumnezeu, cred că ei trebuie să se supună acestui proces şi să absolvească o calificare, dacă vor să slujească cu Cuvântul lui Dumnezeu. Deoarece tradiţia a stabilit aceasta, mulţi cred că Dumnezeu îi trimite în acest scop la o şcoală pentru pregătire teologică. Şi aceasta li se pare a fi foarte logic, deoarece acesta este drumul obişnuit pentru a pregăti „duhovnici”. Fără a mustra pe cineva pentru sinceritatea lui, trebuie să spunem că toată această rânduială nu se găseşte în Sfânta Scriptură.

Biblia învaţă: dacă cineva are un dar oarecare, atunci deja posedarea acestui dar este o legitimare divină pentru folosirea lui. Se spune: „Fiecare, după cum a primit un dar de har, slujind cu el unii altora, ca buni administratori ai harului felurit al lui Dumnezeu” (1. Petru 4.10). Sfânta Scriptură nu spune: „Fiecare, după cum a primit un dar de har, să se califice într-un seminar şi să se lase ordinat, şi apoi să slujească.”

Sfânta Scriptură spune: „Dacă vorbeşte cineva, să fie ca şi cuvinte ale lui Dumnezeu, dacă slujeşte cineva, să fie ca din puterea pe care o dă Dumnezeu” (1. Petru 4.11). Observă că nu se spune: „Lasă-l să facă o pregătire şi apoi lasă-l să vorbească.”

Şi mai departe: „Dar având diferite daruri de har, după harul care ne-a fost dat: fie profeţie, să profeţim potrivit măsurii de credinţă; fie slujbă, să stăruim în slujire; fie cel care învaţă pe alţii, în învăţătură; fie cel care îndeamnă, în îndemnare; cel care împarte, în simplitate; cel care conduce, cu sârguinţă; cel care arată îndurare, cu bucurie” (Romani 12.6-8). Şi aici nu stă nici un cuvânt că cineva trebuie să ia parte la un institut de instruire, înainte de a exercita darul lui.

În afară de aceasta Scriptura spune: „Când vă strângeţi, fiecare dintre voi are un psalm, are o învăţătură, are o vorbire într-o limbă, are o descoperire, are o interpretare: toate să fie făcute spre zidire” (1. Corinteni 14.26). Şi aici nu stă nici un cuvânt că cineva trebuie să ia parte la un institut de instruire, înainte să poată exercita darul lui în Adunare. Se spune simplu, că dacă cineva are o învăţătură, şi aşa mai departe, „toate să fie făcute spre zidire”.

Este adevărat că darul unei persoane trebuie dezvoltat. Este nevoie de timp şi exerciţiu (compară cu Faptele apostolilor 9.20-22; Galateni 1.17; Faptele apostolilor 9.30; 11.25,26; 13.1-14). Cu cât un om se maturizează mai mult în lucrurile divine, cu atât mai folositor va fi în slujire (compară cu Faptele apostolilor 18.24-28; Marcu 4.20). Calea biblică, cum o persoană este învăţată în lucrurile divine, este prin strângerile laolaltă sub forma în care le-am tratat mai înainte. Domnul foloseşte aceste strângeri laolaltă, care sunt călăuzite de conducerea suverană a Duhului Sfânt, ca să ne înveţe adevărul. El foloseşte şi manuale (sau prelegeri) ale persoanelor dotate şi cu experienţă, care sunt capabile să ne înveţe adevărul. Însă noi vom căuta în zadar în Scriptură după ideea că o persoană trebuie să meargă la o şcoală biblică, la un seminar [respectiv să studieze teologia], pentru a fi echipat pentru o poziţie de „duhovnic” sau „păstor” într-o biserică. Aşa cum am spus, aceasta este o invenţie pur omenească, să pregăteşti un om pentru o poziţie într-un sistem creat de oameni. Creştinismul biblic nu are nevoie de astfel de instituţii de pregătire. O mare parte din învăţământul în aceste seminarii constă în a pregătii pe cei care devin păstori, cum se conduce o biserică conform acestui sistem clerical, care nu se găseşte în Biblie!

Slujirea în Biserică

Dacă ne îndreptăm spre prima epistolă către Corinteni (compară cu 1. Corinteni 11.17-14.40), vedem cum trebuie folosite darurile, atunci când Biserica este adunată într-un anumit loc. Pasajul acesta din Scriptură începe prin aceea, că apostolul spune: „Pentru că, întâi, când voi veniţi împreună în [sau: ca] adunare …” (1. Corinteni 11.18). Înainte ca el să vorbească despre slujire, apostolul Pavel vorbeşte mai întâi despre privilegiul Cinei, care este probabil întrunirea cea mai minunată a Bisericii. Această strângere laolaltă nu serveşte pentru exercitarea darurilor, ci pentru amintirea de Domnul în moartea Sa. În această oră putem exercita preoţia noastră, prin aceea că aducem Tatălui şi Fiului închinare şi laudă.

După ce Pavel a rânduit diferite lucruri referitoare la Cină, în capitolele următoare de la capitolul 12 la 14 descrie ordinea pentru slujirea în Adunare:

  • În capitolul 12 primim trăsăturile mari ale serviciului creştin.
  • În capitolul 13 găsim Duhul, în care trebuie să fie făcută această slujire; dragostea.
  • În capitolul 14 descrie ordinea darurilor în Adunare, pentru ca slujirea să slujească la zidirea tuturor.

Hristos trebuie glorificat în fiecare slujire

Dacă studiem mai exact 1. Corinteni 12, vedem: primul principiu mare al oricărei slujiri este glorificarea lui Isus ca Domn. Dovada călăuzirii Duhului în lucrare este că Hristos este întotdeauna glorificat şi că niciodată nu se vorbeşte despre El defavorabil sau dispreţuitor. Pavel spune: „De aceea vă fac cunoscut că nimeni, vorbind prin Duhul lui Dumnezeu, nu spune: ‚Isus să fie anatema!’ Şi nimeni nu poate spune: ‚Isus este Domnul!’, decât prin Duhul Sfânt” (1. Corinteni 12.3). Ioan scrie: „El [Duhul Sfânt] Mă va glorifica” (Ioan 16.14).

Adunarea locală are nevoie ca fiecare să contribuie cu darurile lui

Al doilea principiu mare în acest capitol despre slujirea creştină este: Hristos a dat prin Duhul daruri diferitelor mădulare ale trupului Său; şi deoarece aceste daruri le are nu numai unul singur, avem nevoie ca în strângerile laolaltă toţi să contribuie cu ceva, cu darul pe care l-a primit pentru aceasta. Apostolul spune: „Pentru că unuia i se dă, prin Duhul, cuvânt de înţelepciune; şi altuia, cuvânt de cunoştinţă, potrivit aceluiaşi Duh” (1. Corinteni 12.4-10,29,30). Din locul acesta rezultă clar că darurile nu stau în mâna unui singur om. Dacă este aşa, atunci este evident că Biserica are nevoie de mai mult decât de un singur om, care slujeşte, dacă ea vrea să primească foloasele depline de la darurile care sunt în mijlocul ei!

Unii spun probabil: „Dar biserica noastră are nu numai un singur om ca duhovnic. Noi avem doi sau trei păstori.” Însă aceasta trece pe lângă sensul pasajului acesta din Scriptură. Planul lui Dumnezeu este ca Biserica să se zidească prin fiecare mădular, şi nu numai prin doi sau trei (compară cu Efeseni 4.16). Este adevărat: nu toţi au darul de a vesti public Cuvântul, însă Scriptura arată că toţi, care sunt capabili pentru aceasta, trebuie să aibă libertatea în Adunare pentru a sluji. Ea spune: „Puteţi toţi să profeţiţi, câte unul, pentru ca toţi să înveţe şi toţi să fie încurajaţi” (compară cu 1. Corinteni 14.24,31).

De asemenea este adevărat, că cineva poate avea mai mult decât numai un singur dar, însă Scriptura este clară, că o persoană nu are toate darurile. Luat în sens strict, apostolul atenţionează cu privire la pericolul de a nu se ţine seama de darurile diferite, pe care Dumnezeu le-a dat trupului. El spune: „Ochiul nu poate spune mâinii: ‚Nu am nevoie de tine’; sau, din nou, capul, picioarelor: ‚Nu am nevoie de voi’” (1. Corinteni 12.21). Aceasta arată că toate mădularele trupului au de contribuit cu ceva, chiar dacă ele probabil ni se par lipsite de importanţă. Însă ordinea clericală în biserică este un sistem, în care una sau două persoane („păstori” sau „preoţi”) fac slujirea. Este un sistem care (probabil neintenţionat) împiedică darurile să lucreze în Biserică, şi în fond spun: „Nu am nevoie de tine.”

Cine ocupă o astfel de funcţie spirituală în biserică se va împotrivi energic, deoarece el încurajează pe oamenii din denominaţiunea lui să exercite darurile lor în cercuri familiare, etc. Însă în contextul acestui capitol practicarea darurilor este în strângerile laolaltă ale Bisericii (compară cu 1. Corinteni 11.17,18,20,33,34; 14.23,26). Întrebarea este: Permit „preoţii” sau „păstorii” libertatea practicării darurilor în Biserică? Aşa cum am arătat, ei nu fac aceasta.

Duhul lui Dumnezeu ar trebui să folosească pe cine vrea El pentru vorbire

Al treilea principiu mare al slujirii creştine prezentat în capitolul al doisprezecelea al primei epistole către Corinteni este: Când ne strângem laolaltă în Adunare, Duhul lui Dumnezeu trebuie să aibă dreptul care I se cuvine, să folosească pentru vorbire pe cine vrea El. Am arătat deja în legătură cu preoţia că Duhul trebuie să fie liber să folosească pe cine vrea El la închinare şi la rugăciune; în acelaşi fel ar trebui să avem încredere că El coordonează diferitele daruri în slujire.

Capitolul arată clar, că darurile trebuie să lucreze în Biserică prin acelaşi Duh, care a dat fiecăruia daruri, atunci când aceştia au fost mântuiţi: „Dar toate acestea le lucrează unul şi acelaşi Duh, împărţind fiecăruia în parte cum vrea El” (1. Corinteni 12.7,11). Noul Testament nu cunoaşte o altă ordine a slujirii decât numai călăuzirea suverană a Duhului Sfânt. Sfânta Scriptură are ca premisă că noi ne încredem călăuzirii Duhului. Dacă Îi permitem să conducă în Adunare, El va lua darurile prezente şi le va folosi în slujire pentru zidirea sfinţilor.

Principiul este deci simplu: Duhul Sfânt este în Adunare şi foloseşte darurile aşa fel cum El consideră că este bine spre zidirea tuturor. Aceasta este rânduiala lui Dumnezeu pentru slujirea creştină. Noi întrebăm: „Cum să dea Duhul Sfânt fiecăruia aşa cum vrea El, dacă biserica a introdus o ordine prin care un om ocupă această poziţie de conducere în adunare?” Prezidenţia Duhului Sfânt este tăgăduită în practică! Probabil ea cheamă pe unul sau pe altul la slujire, însă aceasta este blocat şi împiedicat prin rânduiala omenească. În multe comunităţi se stabilesc dinainte serviciile divine – uneori cu multe zile înainte! Însă un astfel de gând nu găsim în Sfânta Scriptură. Probabil aceasta are loc cu intenţii bune, dar cu certitudine nu este rânduiala lui Dumnezeu.

Darurile trebuie coordonate prin dragoste şi capacitate de discernământ

După ce apostolul a vorbit în capitolul 13 al primei epistole către Corinteni despre motivaţia pentru slujire – dragostea -, în capitolul 14 el dă principiile simple care trebuie să decidă slujirea în Biserică/Adunare. Prima parte a capitolului accentuează purtarea de grijă, pe care ar trebui s-o aibă dragostea, pentru a se asigura că nu se petrece timpul vorbind despre lucruri pe care cei prezenţi nu le pot înţelege. Exact aceasta se petrecea în Corint. Unii oameni vorbeau cu darul vorbirii în limbi, fără ca acolo să fie cineva care să traducă. Drept urmare cei prezenţi în Adunare nu ştiau ce s-a spus. Apostolul arată: dacă cineva vorbeşte spre zidirea tuturor, fără să aibă o purtare de grijă divină, în realitate el este ca o trompetă care scoate un sunet neclar. Oamenii nu ştiu cum trebuie să reacţioneze la această vorbire, deoarece ei nu ştiu ce se spune. În cazul credincioşilor din Corint era folosirea greşită a darului vorbirii în altă limbă; însă indiferent despre ce dar este vorba, principiul este acelaşi şi el este o îndrumare pentru noi astăzi. Probabil cineva vorbeşte în strângerile noastre laolaltă într-un fel în care oamenii nu pot înţelege ce se spune. Dacă lucrurile, pe care le spune cineva nu sunt „spre zidirea şi încurajarea şi mângâierea” (1. Corinteni 14.3) tuturor, atunci ar fi mai bine dacă el nu ar vorbi. Dragostea şi grija pentru binele altora va regla aceasta (compară cu 1. Corinteni 14.1-11).

Principiul de bază, care ar trebui să călăuzească adunările, este deci: slujirea noastră trebuie să servească la zidirea tuturor. Pavel spune că este mai bine să se vorbească puţin în Adunare („cinci cuvinte”), şi toţi să le înţeleagă şi să aibă foloase din ele, decât să vorbeşti mult („zece mii de cuvinte”), şi nimeni nu le înţelege (compară cu 1. Corinteni 14.12-17).

El mai arată: dacă Biserica s-ar strânge laolaltă pentru slujire [în Cuvânt] conform ordinii stabilite de Dumnezeu, unde Duhul lui Dumnezeu are locul care I se cuvine de drept în Adunare şi conduce slujirea, atunci aceasta ar fi o mărturie puternică pentru aceia care vin la aceste strângeri laolaltă (compară cu 1. Corinteni 14.23-25).

Pavel continuă şi arată că la strângerile laolaltă ale sfinţilor „fiecare”, care are ceva de adus, ar trebui să aibă libertatea să slujească în Adunare spre câştigul spiritual al tuturor. Problema la credincioşii din Corint era că în strângerile lor laolaltă era o întrecere. Toţi voiau să vorbească şi să nu aştepte darul şi călăuzirea Duhului (compară cu 1. Corinteni 14.26). Ca să corecteze aceasta, Pavel le spune că cu toate că toţi ar putea contribui cu ceva, aceasta nu înseamnă că toţi ar trebui să vorbească. Ei trebuie să aştepte călăuzirea Duhului. La diferite ocazii puteau vorbi diferite persoane, aşa cum călăuzeşte Duhul. (Compară cu 1. Corinteni 14.27,28,30,31; cuvântul „a profeţi” nu înseamnă aici să prezici lucruri viitoare, aşa cum ar putea presupune unii, ci să exprimi gândurile lui Dumnezeu pentru fiecare moment.)

S-ar putea – şi uneori este aşa – ca cineva, care este călăuzit de carne, se impune şi îşi revendică timp cu vorbiri nefolositoare, care nu zidesc pe credincioşi. Însă Adunarea nu este o platformă pentru carne. Apostolul spune: „duhurile profeţilor sunt supuse profeţilor” (1. Corinteni 14.32). Aceasta înseamnă: persoana ar trebui să ştie cum să se stăpânească pe sine însuşi, şi să renunţe la vorbire în astfel de situaţii. Fără să se ţină seama de îndemnul acesta, deseori se gândeşte aşa, că ceea ce ea spune ar aduce câştig şi ar fi ziditor, şi drept urmare insistă să vorbească. În capitolul acesta Pavel spune că Biserica poate obiecta. Apostolul spune: „Doi sau trei apostoli să vorbească, iar ceilalţi să judece” (1. Corinteni 14.29). O Adunare care acţionează conform Scripturii este responsabilă pentru „judecarea” slujirii care se face în mijlocul ei. Şi dacă această slujire nu aduce câştig, Adunarea are autoritate să exercite disciplinare divină, prin aceea că cere unui astfel de om să tacă în strângerile laolaltă (compară cu 1. Corinteni 14.27-33).

Aceste îndrumări sunt deosebit de importante pentru creştinii credincioşi, care se adună conform Sfintei Scripturi, căci dacă în strângerile laolaltă există libertate, această libertate poate fi folosită abuziv. Aceste îndrumări aproape că nu îşi găsesc aplicarea în sistemele (clericale) confesionale obişnuite, deoarece creştinii de acolo nu cunosc nici o ordine în „serviciile divine” ale lor, unde se află libertate pentru o astfel de slujire. Cu toate acestea ar trebui să ne gândim: libertatea Duhului nu este (aşa cum unii gândesc greşit) libertatea sfinţilor de a vorbi în strângerile laolaltă, aşa cum vor ei; este libertatea Duhului! Noi nu trebuie să vorbim, dacă nu suntem călăuziţi de Duhul.

În final apostolul arată în versetele din 1. Corinteni 14.34-40 locul pe care trebuie să-l ocupe surorile în strângerile laolaltă publice. Mai mult se va arăta mai târziu într-un capitol [al acestei cărţi]. După aceea el încheie capitolul, dând un ultim principiu de călăuzire: „Dar toate să se facă aşa cum se cuvine şi în ordine” (1. Corinteni 14.40).

Adunarea locală trebuie să menţină învăţătura sănătoasă

În final apostolul accentuează în capitolul 15 al primei epistole către Corinteni că în Adunare trebuie menţinută învăţătura sănătoasă. Credincioşii din Corint au fost duşi în rătăcire cu privire la învăţătura despre înviere, şi el a corectat înţelegerile lor greşite. Acesta este un principiu important pentru noi. Noi trebuie să menţinem o învăţătură sănătoasă şi în Adunare.

Avem deci rânduiala lui Dumnezeu cu privire la slujirea în Biserică. Însă observă: noi nu găsim nimic despre faptul că trebuie rânduiţi un bărbat sau doi (păstori), pentru ca ei să facă slujirea pentru ceilalţi. Dacă Dumnezeu ar fi intenţionat ca aceasta să fie calea pentru slujirea în Biserică, atunci El ar fi menţionat aceasta în aceste capitole, care se ocupă cu această temă. Însă în privinţa aceasta nu se găseşte nici un cuvânt aici.

Dacă în afară de aceasta numai câţiva ar trebui să aibă locul slujirii în Biserică (adică, clerul), atunci ar fi fost scrise capitole speciale despre slujire – aşa cum în sistemul mozaic Domnul a dat grupei deosebite de persoane (preoţii aaroniţi), care erau separaţi de restul poporului, îndrumări speciale pentru slujirea în cortul din pustie. Însă în aceste capitole nu se găseşte nimic despre aşa ceva. Dimpotrivă, rânduiala din aceste capitole a fost dată întregii Biserici.

„Înseamnă aceasta, că voi nu credeţi că voi ar trebui să aveţi un păstor?”

Probabil unii deduc din aceasta, că noi nu credem, că noi nu ar trebui să avem păstori, însă desigur noi credem că avem păstori în Biserică, deoarece Biblia vorbeşte despre aceasta (compară cu Efeseni 4.11). Un păstor este o persoană căreia i-a fost dat darul să păstorească turma lui Dumnezeu. El este unul din cele patru daruri, pe care Hristos le-a dat Adunării/Bisericii. Însă la ce noi suntem împotrivă este ceea ce bisericile confesionale denumesc „păstor”. Ele au făcut darul unui păstor să fie ceva ceea ce nu se găseşte în Sfânta Scriptură. Ele au luat o noţiune biblică şi au legat-o de poziţia unui duhovnic [clerul], ceea ce nu se găseşte în Biblie. Şi ceea ce este aşa de derutant în toate acestea, este: cineva poate ocupa această poziţie şi nici măcar nu are darul de păstor! El ar putea să aibă darul unui evanghelist sau învăţător şi aşa mai departe, şi totuşi să poarte titlul de „păstor”! Ce derutare tristă a adus aceasta în casa lui Dumnezeu!

Titluri măgulitoare

Organizaţiile bisericeşti din creştinătate nu numai au creat poziţii care nu există în Cuvântul lui Dumnezeu, ci şi ele au legat diferite titluri de aceste poziţii, care pur şi simplu nu sunt în Cuvântul lui Dumnezeu. Titluri precum „preoţi”, „păstori” sau „doctor în teologie” sunt mult răspândite în cele mai multe confesiuni.

Este adevărat că în Biblie este amintit cuvântul „păstor”, dar niciodată el nu este folosit ca titlu. Aşa cum am spus, cuvântul păstor este descrierea unui dar, şi nu titlul unui duhovnic. Într-adevăr Cuvântul lui Dumnezeu spune: „Vă rog, nu voi părtini pe nimeni, nici nu voi linguşi pe cineva, pentru că nu ştiu să linguşesc; Cel care m-a făcut m-ar lua imediat” (Iov 32.21,22).

Domnul Isus spune: „Dar voi să nu [vă lăsaţi să] fiţi numiţi Rabi, pentru că Unul singur este Îndrumătorul vostru; şi voi toţi sunteţi fraţi. Şi nu numiţi tatăl vostru pe nimeni pe pământ, pentru că Unul singur este Tatăl vostru: Acela care este în ceruri; nici să nu vă numiţi îndrumători [învăţători], pentru că Unul singur este Îndrumătorul vostru: Hristosul. Iar cine este mai mare între voi să fie slujitorul vostru. Şi oricine se va înălţa pe sine va fi smerit; şi oricine se va smeri pe sine va fi înălţat” (Matei 23.8-12). Cu toată claritatea acestor pasaje din Biblie unele confesiuni numesc pe preoţii lor „tată”. Alte organizaţii bisericeşti folosesc titlul de „doctor”. Cuvântul „doctor” vine din latină, docere, ceea ce înseamnă „a învăţa pe alţii”. Drept urmare un doctor este un învăţător. Însă Domnul a spus că noi nu trebuie să ne numim aşa unii pe alţii! Când un om este prezentat ascultătorilor ca „doctor”, cuvintele lui au o autoritate suplimentară pe baza absolvirii studiilor sale. Desigur aceasta nu are nici o bază în Scriptură. Noi nu spunem că este fals să porţi numele de „doctor” în domeniile seculare (lumeşti), însă în lucrurile lui Dumnezeu nu îşi are nici un loc.

Alte denominaţiuni merg atât de departe că folosesc titlul „reverend” [demnitate înaltă, sfinţia voastră]. Însă Biblia spune că „reverend” este unul din Numele Domnului! „Numele Lui este sfânt şi înfricoşător [în engleză: reverend, traducerea Darby]” (Psalmul 111.9). Să preia oamenii Numele Domnului şi să şi-L însuşească făcându-L să fie al lor? Desigur nu.

Când oamenii din Listra au încercat să dea lui Barnaba şi lui Pavel nume măreţe, aceştia au respins şi au zis: „Oamenilor, de ce faceţi aceasta? Şi noi suntem oameni de aceeaşi fire cu voi” (Faptele apostolilor 14.15). Slujitorii Domnului ar trebui şi astăzi să respingă aceste titluri linguşitoare. Cuvântul lui Dumnezeu învaţă că păstorii sunt numai unul din multele daruri, pe care Hristos le-a dat (compară cu Efeseni 4.11). De ce acest dar să fie asociat în Biserică cu un titlu oficial, ca şi cum el ar avea prioritate faţă de celelalte daruri? Nu există nici măcar un singur verset în Sfânta Scriptură care să se refere la faptul că Biserica ar trebui să facă aşa ceva.

Alegerea unui „păstor”

Practica actuală a bisericii la alegerea unui aşa-zis „păstor” este de asemenea ceva care contrazice Scriptura. Noi ne referim la procedura în care un duhovnic primeşte conducerea într-o comunitate bisericească locală. Procedeul obişnuit este că cel care urmează să fie „păstor” sau „preot” este invitat într-o aşa-zisă biserică, unde i se oferă ocazia să se prezinte, prin aceea că ţine câteva predici. Dacă predicile lui sunt acceptabile pentru oamenii din biserică, ei îl aleg ca „păstor” al lor. Toate acestea sunt departe de rânduiala lui Dumnezeu.

În primul rând Cuvântul lui Dumnezeu, care trebuie să ne călăuzească întotdeauna, nu ne dă indicaţii pentru aşa ceva. Realmente în Biblie nu este nici o adunare locală care a ales un păstor! Nici măcar una! De asemenea niciodată un apostol nu a numit vreodată un pastor în vreo adunare locală. Scriptura atenţionează cu privire la alegerea învăţătorilor lor de către biserici, spunând: „Va fi un timp când nu vor suporta învăţătura sănătoasă, ci, dorind să-şi desfăteze urechile, îşi vor strânge o mulţime de învăţători după poftele lor” (2. Timotei 4.3).

În al doilea rând: ideea de a numi un „păstor” este un principiu democratic lumesc. Biserica nu este o democraţie. Este o chestiune păcătoasă să pui puterea deciziei în mâinile tinerilor şi ale celor convertiţi de curând. Ei nu sunt consolidaţi în adevăr şi nici nu au suficientă experienţă în lucrurile divine, ca să-şi poată forma o decizie spirituală pentru o aşa dimensiune.

În afară de aceasta omul este adus într-o situaţie foarte neplăcută. Dacă el vrea neapărat o astfel de poziţie în organizaţie, el este ispitit să dea oamenilor ce vor ei să audă. În mod normal sunt teme precum „dragostea şi căsnicia” sau „profeţie”. Orice slujire pentru conştiinţă va sta probabil foarte jos pe lista lui. Chiar şi după ce el a primit poziţia în comunitate, el este permanent confruntat să ştirbească adevărul din pricina oamenilor, deoarece el ştie că poziţia şi activitatea lui sunt puse la probă, dacă numărul vizitatorilor scade. El trebuie să menţină comunitatea bine dispusă. Rezultatul este că oamenii pot controla/dirija persoana şi felul slujirii, pe care vor s-o audă, şi ei fac deseori aceasta! Dacă el trăieşte sub această formă de obligaţii, el va deveni cu adevărat „păstorul” lor (compară cu Judecători 17.7-13; „i-a fost preot”). Şi aceasta este foarte departe de felul în care slujitorii Domnului au slujit în Biblie.

Domnul secerişului (recoltei) dirijează darurile

Când Scriptura vorbeşte despre faptul că Hristos este Capul, atunci El este aceasta cu privire la chestiunile comune ale Bisericii; când ea vorbeşte despre faptul că El este Domnul, atunci aceasta este în legătură cu conducerea Lui suverană a fiecărui credincios. De aceea noi nu citim că Hristos este Domnul Bisericii. Scriptura spune însă că El este „Domnul secerişului” (Matei 9.38). El, şi nu Biserica, trimite lucrătorii acolo unde El vrea să-i folosească în slujire. Când Hristos dă daruri, atunci ei sunt în slujirea lor răspunzători direct faţă de El. Aşa cum am arătat, darurile coboară de la Hristos din cer şi servesc pentru foloasele spirituale ale trupului Său (întreg). Cineva cu un anumit dar ar trebui să încerce să slujească întregii Biserici a lui Dumnezeu, cel puţin atunci când el poate face aceasta, fără să facă compromise la principiile biblice. El nu ar trebui să se limiteze la o anumită confesiune [grupă], care a fost făcută de oameni. Darul lui este pentru zidirea întregului trup.

Hristos este nu numai Izvorul acestor daruri, ci El este şi conducătorul acestor daruri. Deoarece slujitorii stau în părtăşie cu Domnul, El îi va călăuzi în domeniul lor de slujire. Deoarece sursa şi conducerea darurilor, şi anume Hristos, este în cer, darurile sunt în afara oricărui control prin vreo organizaţie religioasă pământească (făcută de oameni), aşa cum este foarte frecvent cazul în bisericile creştinătăţii. Auzim deseori oameni spunând, „păstorul cutare şi cutare” a fost trimis de o anumită organizaţie bisericească ca să facă o anumită slujire. Însă în Sfânta Scriptură nu există aşa ceva, că o biserică sau o organizaţie din cadrul unei comunităţi/biserici trimite pe cineva cu un anumit dar într-un anumit loc, pentru ca acolo el să slujească Domnului. Scriptura spune: „Rugaţi deci pe Domnul secerişului să scoată lucrători la secerişul Său” (Matei 9.38). Şi în continuare: „Şi, pe când slujeau ei Domnului şi posteau, Duhul Sfânt a zis: «Puneţi-Mi deoparte acum pe Barnaba şi pe Saul pentru lucrarea la care i-am chemat”. Atunci, după ce au postit şi s-au rugat şi au pus mâinile peste ei, le-au dat drumul. Ei deci, fiind trimişi de Duhul Sfânt, au coborât la Seleucia şi de acolo au plecat cu corabia spre Cipru” (Faptele apostolilor 13.2-4).

Din versetele acestea devine clar că Domnul este Cel care prin Duhul trimite pe slujitorii Săi. Biserica trebuie să recunoască un dar ca fiind trimis de Domnul şi să dea unui astfel de om „drepturile părtăşiei” (Galateni 2.9), care ar putea fi un dar practic sub forma unui ajutor financiar. Însă Biserica nu trimite pe cineva în felul acesta. Biserica din Antiohia nu avea nimic de spus în chestiunea că Barnaba şi Saul au fost trimişi de Domnul. Ei „le-au dat drumul”, deoarece au cunoscut că Domnul i-a trimis prin Duhul [compară cu Faptele apostolilor 13.2,3]. Un comentator respectat al Cuvântului lui Dumnezeu, Clarence Esme Stuart, spune:

Noi ne putem opri aici un moment, ca să privim lucrarea [din Faptele apostolilor]. Samaria a fost evanghelizată, păgânii din Cezareea au fost primiţi în Împărăţia lui Dumnezeu, grecii din Antiohia s-au convertit: aceasta este relatarea pe scurt. În afară de lucrarea în Iudeea şi în Ierusalim, totul a fost făcut fără conducere apostolică şi fără autoritate omenească. Duhul Sfânt a deschis, aşa cum am văzut, câmpuri de lucru independent de o conducere omenească. Ce a făcut El atunci, noi ne putem aştepta de la El să facă şi astăzi. Ar fi foarte înţelept să-L lăsăm să lucreze, aşa cum vrea El, şi apoi, ca şi apostolii, să recunoaştem cu plăcere ce a făcut El. Practicarea slujirii în Cuvânt niciodată nu a fost în zilele de început supusă conducerii apostolice. Noi ne întrebăm: Să fie această slujire astăzi subordonată oamenilor, oricât de evlavioşi şi serioşi ar fi ei? Cu siguranţă cititorul poate însuşi să-şi dea răspunsul.[4]

Dacă Domnul trimite între noi pe cineva cu darul unui păstor, atunci noi trebuie să recunoaştem acest dar şi să-l lăsăm să slujească ca atare. Noi nu trebuie să ne punem de acord, dacă noi vrem sau nu să-l avem ca „păstor” al nostru, şi – dacă este acceptabil pentru noi – să-l punem într-o „funcţie” în Biserică, care nu există în Cuvântul lui Dumnezeu! El nu este slujitorul nostru. El este slujitorul Domnului. J.N. Darby spune:

Dacă Hristos a considerat că este corect să-mi dea un dar, atunci eu trebuie să acţionez cu talentul meu ca slujitor al Lui, şi Biserica nu are nimic a face cu aceasta: în nici un caz eu nu sunt slujitorul ei. […] Eu resping categoric să fiu slujitorul ei. Dacă eu ca individ spun sau fac ceva, care necesită disciplinare, aceasta este o altă chestiune; dar dacă eu acţionez cu talentul meu, atunci nu acţionez nici într-o adunare şi nici pentru o adunare. Dacă merg să dau învăţătură, eu merg personal acolo, ca să practic darul meu. […] Aceia, care susţin această idee [greşită], prin aceasta tăgăduiesc că Hristos este Domn [peste slujitorul Lui]; ei vor să facă adunarea sau pe ei înşişi domn al lor. Dacă sunt slujitorul lui Hristos, atunci eu trebuie să-I slujesc în libertatea Duhului. Ei vor să facă slujitorii lui Hristos slujitori ai Adunării şi tăgăduiesc că slujirea personală este răspunzătoare numai faţă de Hristos. […] Eu sunt liber să acţionez în slujirea mea pentru Hristos fără să cad la învoială cu ei: ei nu sunt stăpânii slujitorilor Domnului.[5]

Este clar: un slujitor al Domnului, care cunoaşte gândurile lui Dumnezeu despre Biserică, nu poate fi slujitorul unei anumite confesiuni, fără să nu facă compromise cu privire la adevăr. Dacă el se întâlneşte întâmplător cu aceia care sunt legaţi cu confesiuni [diferite grupări din creştinătate], el le poate sluji, deoarece ei sunt mădulare ale trupului lui Hristos. Dar dacă el doreşte să fie călăuzit de Domnul, el nu se poate limita la o sectă [grupă], căci atunci el poate sluji numai în cadrul cercului lor autorizat de comunitate. Terenul este prea îngust. Alexander Hume Rule spune:

Domnul are întreaga Biserică înaintea Sa, şi dacă slujitorul este răspunzător înaintea Lui, cum poate el atunci să se subordoneze unei secte [unei anumite confesiuni], şi să fie credincios atât faţă de ea cât şi faţă de Domnul? Este imposibil. Dacă un om este un păstor prezbiterian, este clar că el nu este un păstor baptist. Dacă ele este un păstor al unei secte oarecare, faptul acesta îl exclude de la toate celelalte şi slujirea lui este limitată în mod necesar la secta în care el este, sau la interesele ei.[6]

Un slujitor al Domnului nu trebuie să se lase legat şi încătuşat de o organizaţie confesională făcută de oameni. Apostolul Pavel nu a permis să ajungă sub autoritatea vreunei organizaţii făcute de oameni. El a spus: „Caut eu să plac oamenilor? Dacă aş mai plăcea oamenilor, n-aş fi robul lui Hristos” (Galateni 1.10). El a mai spus: „Robul chemat în Domnul este un eliberat al Domnului; tot astfel, cel care a fost chemat liber este rob al lui Hristos. Aţi fost cumpăraţi cu un preţ; nu vă faceţi robi ai oamenilor” (1. Corinteni 7.22,23).

Omul nu are voie să angajeze pe slujitorul lui Dumnezeu

Legat cu practica falsă, de a alege un „păstor”, este angajarea acestei persoane cu un salariu. Niciunde Biblia nu face aluzie la aşa ceva. Omul (sau o organizaţie de oameni) nu are voie să angajeze pe slujitorul lui Dumnezeu contra plată, căci acesta stă în slujba unui Stăpân mai înalt, aşa cum am văzut. Aceasta poate fi periculos; căci dacă cineva îşi primeşte salariul de la o organizaţie, el este înclinat să devină slujitorul acestei organizaţii.

Desigur organizaţiile bisericeşti nu privesc ca angajaţi pe duhovnicii lor angajaţi, dar s-ar putea numi multe lucruri care arată că în practică nu este nimic altceva decât o relaţie de angajat. Un exemplu pentru aceasta este o scrisoare, pe care nu demult am primit-o de la un om, căreia i-a alăturat o carte de vizită care îl legitima ca preot „pensionat” al unei confesiuni cunoscute. Dacă a fost un moment când el a ieşit din această poziţie, aceasta înseamnă în mod necesar că a existat un moment în care el a fost angajat. Dar angajează Dumnezeu slujitori şi îi trimite El în pensie? Aceasta sună ca o activitate comercială. Chiar dacă nu vrem să punem la îndoială motivele lor, cel puţin aceasta este impresia pe care o face înaintea lumii. Astfel de lucruri te fac să întrebi dacă nu cumva această poziţie falsă în biserică nu este în realitate totuşi acelaşi lucru cu angajarea unor clerici. Nouă ne este clar că sunt mulţi care îndeplinesc cu râvnă pentru Domnul această poziţie şi probabil nu se gândesc că poziţia aceasta nu este conform Scripturii.

La fel de puţin vrem să tăgăduim faptul că ei pot sluji cu adevărat bisericii lor cu Cuvântul lui Dumnezeu şi că într-o zi care va veni ei vor fi răsplătiţi pentru motivele şi slujba lor, dacă Domnul va considera că este drept să dea o răsplată. Vrem aici să arătăm numai că toată poziţia a unui duhovnic angajat nu poate fi susţinută prin Cuvântul lui Dumnezeu.

Cum ar trebui sprijiniţi financiar slujitorii Domnului?

S-ar putea pune întrebarea: „Cum ar trebui sprijiniţi financiar slujitorii Domnului? Dacă ei nu trebuie să aibă un salariu, cum ar trebui ei sprijiniţi?”

Noi trebuie din nou să ne îndreptăm spre Cuvântul lui Dumnezeu, ca să găsim răspunsul. Găsim acolo că apostolul Pavel şi alţii, care au slujit împreună cu el, sunt un exemplu pentru felul în care slujitorii Domnului trebuie să facă slujirea lor pentru El (compară cu 1. Timotei 1.16; Filipeni 3.17). Ei erau „robi ai lui Isus Hristos”, şi nu slujitori ai unei secte sau ai unei sciziuni în Biserică (Romani 1.1; Filipeni 1.1; 2. Petru 1.1; Iuda 1, şi aşa mai departe). Ei credeau că Domnul i-a trimis în lucrarea lor şi că, dacă El i-a trimis, El Se şi va îngriji de ei. „Cine merge la război pe cheltuiala sa” (1. Corinteni 9.7). Aşa au plecat ei şi „nu au luat nimic de la cei dintre naţiuni”, deoarece ei s-au încrezut că Dumnezeu Se va îngriji de toate nevoile lor (compară cu 3Ioan 7; Filipeni 4.19). Ca să se facă aceasta este nevoie de credinţa unui slujitor. Hudson Taylor spune:

Lucrarea lui Dumnezeu făcută în felul lui Dumnezeu nu va duce niciodată lipsă de purtarea de grijă din partea lui Dumnezeu.[7]

La începutul Bisericii erau două căi prin care slujitorii Domnului au fost susţinuţi financiar:

  1. Ei înşişi s-au îngrijit, prin aceea că au lucrat cu mâinile proprii. Apostolul Pavel este un exemplu pentru aceasta. El a lucrat ca făcător de corturi, în timp ce slujea Domnului (Faptele apostolilor 18.3). El a spus bătrânilor din Efes: „Voi înşivă cunoaşteţi că aceste mâini au slujit trebuinţelor mele şi celor care erau cu mine. În toate v-am arătat că, lucrând astfel, trebuie să-i ajutăm pe cei slabi şi să ne amintim de cuvintele Domnului Isus, că El Însuşi a spus: «Este mai ferice să dai, decât să primeşti»” (Faptele apostolilor 20.34,35; 18.3). Credincioşilor din Tesalonic Pavel le-a spus: „Nici n-am mâncat pâine de la cineva fără plată, ci în trudă şi osteneală, lucrând noapte şi zi, ca să nu împovărăm pe cineva dintre voi; nu că nu avem dreptul, dar ca să ne dăm pe noi înşine model vouă, spre a ne imita” (2. Tesaloniceni 3.8,9).

  2. Slujitorii Domnului au fost sprijiniţi prin darurile sfinţilor, care voiau să exprime legătura lor cu lucrarea în care slujitorii erau activi. Darurile acestea veneau din două surse: din adunările locale, aşa cum de exemplu Pavel a spus credincioşilor din Filipi: „Dar bine aţi făcut luând parte la necazul meu” (Filipeni 4.14-17); şi de la persoane individuale, aşa cum de exemplu el a spus credincioşilor din Galatia: „Cel care primeşte învăţătură în Cuvânt să-i facă parte celui care-l învaţă, din toate bunurile” (Galateni 6.6; compară cu Evrei 13.16; 1. Timotei 6.17-19).

Însă slujitorii Domnului aveau în vedere să nu ia „nimic de la cei dintre naţiuni”, cărora le-au predicat Cuvântul lui Dumnezeu (3Ioan 7). „Naţiunile” sunt aici lumea necredincioasă, unde ei au predicat. Slujitorii nu au luat bani de la cei necredincioşi pentru a evita ca lumea să poată crede că Evanghelia ar fi ceva care s-ar putea cumpăra. Noi credem că acesta este şi astăzi modelul pentru slujitorii lui Dumnezeu.

Organizaţii para-bisericeşti – ajutor sau obstacol pentru Evanghelie

William MacDonald spune:

În ultimii ani a luat naştere în creştinătate o explozie organizatorică de o aşa dimensiune că te apucă ameţeala. De fiecare dată când un credincios are o idee nouă pentru promovarea chestiunii lui Hristos, el întemeiază o asociaţie, o societate de misiune sau o instituţie! Una din urmările acestui fapt este că învăţători şi predicatori capabili sunt atraşi din slujirea lor propriu-zisă, ca să devină administratori. Dacă toţi conlucrătorii din administraţia unei lucrări misionare ar sluji pe câmpul de misiune, necesarul de personal pe acest câmp ar scădea foarte mult. Un alt rezultat al revărsării de organizaţii este, că sume imense de bani sunt necesare pentru costurile administrative şi în felul acesta ele sunt retrase din lucrarea directă a Evangheliei. O mare parte a fiecărui dolar [euro] donat multelor organizaţii creştine este folosită pentru menţinerea organizaţiei în loc să fie folosită pentru scopul principal, pentru care a fost creată organizaţia.[8]

Rezumatul greşelilor principale ale sistemului clerical

Credem că prin cele spuse anterior am arătat concludent logic că conceptul sistemului clerical, potrivit căruia un aşa-zis „păstor” sau „preot” este pus peste o comunitate de creştini, nu are nici un suport în Noul Testament. Aşa ceva nu numai că nu are nici o bază, ci contrazice învăţătura Noului Testament. Punctele care urmează sunt un rezumat scurt al principiilor pe care noi le-am tratat până aici şi care arată de ce nu este conform Cuvântului lui Dumnezeu, dacă un preot este angajat:

  • Duhului lui Dumnezeu nu I se oferă locul care I se cuvine ca şi Conducător al Adunării. Deoarece El trebuie să conducă şi să coordoneze desfăşurarea, ideea de a pune un preot în această funcţie împinge deoparte practic pe Duhul Sfânt.

  • Este contrar principiului preoţiei pentru toţi credincioşii (compară cu 1. Petru 2.5; Apocalipsa 1.6; 5.10; Evrei 13.15.16).

  • Împiedică exercitarea liberă a darurilor în Adunare, prin aceea că slujirea este limitată samavolnic la o singură persoană (aşa-numitul păstor), care are un drept oficial la aceasta (compară cu 1. Corinteni 12; 14).

  • Acolo unde sunt unul sau doi bărbaţi, care sunt în principal răspunzători pentru învăţătură în comunitatea (locală), aşa cum este în cazul aşa-numitului „păstor” sau „preot”, nu există posibilitatea de a analiza critic învăţătura şi de a o compara. Drept urmare există pericolul interpretării unilaterale, dacă nu chiar al învăţăturii false. Unde dimpotrivă există libertatea Duhului de a vorbi în Biserică prin diferite daruri, se aduc la lumină mai multe aspecte ale adevărului. Acolo unde credincioşi compară cu râvnă scriptură cu scriptură (compară cu 1. Corinteni 14.26-32) ei vor fi mai puţin expuşi greşelilor.

  • Acolo unde un duhovnic este angajat, există tendinţa ca între membrii comunităţii să se promoveze lipsa de activitate. Deoarece sistemul nu permite nici o libertate oamenilor de a se înrola în slujire, deseori ia naştere o lipsă în practicarea lucrurilor divine. Mulţi au impresia că ei înşişi nu trebuie să se intereseze de slujire, deoarece comunitatea plăteşte pe cineva pentru aceasta (pe duhovnic); ca să preia slujirea pentru ei. Drept urmare prin această ordine se împiedică dezvoltarea în practica spirituală şi în creştere a sfinţilor (compară cu 1. Corinteni 3.1-4; Evrei 5.11-14).

  • Se ajunge ca oamenii să se strângă în jurul unui vorbitor înzestrat cu talent, şi prin aceasta este împotriva principiilor lui Dumnezeu, că creştinii credincioşi trebuie să se strângă prin Duhul numai în Numele Domnului Isus Hristos (compară cu 1. Corinteni 1.12,13; 3.1-4; Matei 18.20).

  • Se intervine în responsabilitatea directă a slujitorului faţă de Domnul în exercitarea darului Său. Persoana (duhovnicul) este răspunzătoare faţă de organizaţia făcută de om, care este deasupra lui şi îl plăteşte. El este răspunzător să-şi îndeplinească îndatoririle şi metodele slujirii şi să obţină ţelurile pe care organizaţia le-a stabilit pentru el; şi în felul acesta el este înclinat să fie călăuzit mai degrabă de organizaţie decât de Domnul (compară cu 1. Corinteni 7.22,23; Galateni 1.10).

Ce gândesc „păstorii” şi „preoţii” despre aceste lucruri?

Probabil unii vor întreba pe „preoţii” sau „păstorii” lor despre aceste lucruri, şi probabil ei vor auzi că noi nu suntem corecţi. Aceasta este absolut de înţeles. Foarte probabil el nu va accepta aceste adevăruri, deoarece ele condamnă exact poziţia pe care el o ocupă. Dacă lucrurile de aici sunt adevărate (şi cu siguranţă ele sunt adevărate), unde îl vor conduce atunci acestea pe un bărbat care ocupă poziţia unui „păstor” şi face „slujirea” ca profesie? Dacă el recunoaşte adevărul acesta, atunci aceasta are consecinţe foarte practice, şi anume că el renunţă la job-ul lui! Noi nu vrem să-i atribuim pe nedrept, că el este în „slujire” numai pentru job-ul său. Se poate ca el să facă conştiincios şi cât ştie de bine lucrarea sa. Însă renunţarea la acest loc îl va costa mult. Dacă un creştin obişnuit doreşte să renunţe la ordinea în biserică făcută de oameni şi să practice creştinismul biblic adevărat, nu are de pierdut atât de mult ca acela care este un duhovnic în acest sistem. Dacă însă un duhovnic [cel care aparţine clerului] vrea să fie credincios Cuvântului lui Dumnezeu şi să acţioneze în ascultare de Domnul, Dumnezeu îl va răsplăti, pentru că El a spus: „Pe cel care Mă onorează îl voi onora” (1. Samuel 2.30; 2. Cronici 25.9).


Tradus de la: Wer sollte eine Gemeinde leiten?

Titlul original în engleză: „Who should lead the congregation?“,
din God’s Order for Christians Meeting together for Worship and Ministry: The Biblical Answer to Church Traditions, pag. 78–105
Christian Truth Publishing 1999.

Traducere: Ion Simionescu

 

Adnotare

[1] C.H. Mackintosh, Miscellaneous Writings, Cartea a 2-a: „The Assembly of God“, ca. 1868, pag. 23.

[2] W.T.P. Wolston, The Church: What is it?, 1905, pag. 173.

[3] J.N. Darby, Letters, 1881, vol. 3, Nr. 351; pag. 476.

[4] C.E. Stuart, „9: The Gospel at Antioch, and Peter’s Deliverance at Jerusalem. Acts 11:19—12:25“ în Tracings from the Acts of the Apostles Or, Thirty Years of Christian Work, 1894.

[5] J.N. Darby, „Gift as to the Assembly; Lordship of Christ“, în Letters, November 1870, vol. 2, Nr. 56, pag. 92,93.

[6] A.H. Rule, „A Few Thoughts on the Church: As Seen in the Word of God With Reasons for Standing Apart from Sects“ în Selected Ministry of A.H. Rule, vol. 1, pag. 120.

[7] Howard & Geraldine Taylor, Das geistliche Geheimnis Hudson Taylors, Bad Liebenzell 1980, pag. 86.

[8] W. MacDonald, din articolul Online „Parachurch Organization“.


Nota redacţiei:

Redacţia SoundWords este răspunzătoare pentru publicarea articolului de mai sus. Aceasta nu înseamnă că neapărat ea este de acord cu toate celelalte gânduri ale autorului publicate (desigur cu excepţia articolelor publicate de redacţie) şi doreşte să atragă atenţia, să se ţină seama de toate gândurile şi practicile autorului, pe care el le face cunoscut în alte locuri. „Cercetaţi toate lucrurile, şi păstraţi ce este bun” (1 Tesaloniceni 5.21).