Glorii ale lui Isus Hristos în evanghelia după Ioan 17 (1)
Gloaria divină şi veşnică a lui Hristos

William Henry Westcott

© SoundWords, Online începând de la: 19.09.2018, Actualizat: 23.09.2018

Versete călăuzitoare: Ioan 17; 1,1; Evrei 1; Coloseni 1

Introducere

Când într-o seară am savurat privilegiul ca împreună cu prietenii să citim şi să studiem pe scurt capitolul 17 al evangheliei după Ioan, după ce m-am retras la odihnă, în duhul meu s-au ridicat cu mare prospeţime cele cinci glorii ale lui Hristos, care sunt amintite în acest capitol.

În speranţa că unii cititori vor avea câştig din acest studiu şi vor fi stimulaţi să mediteze la ele, le scriu.

Locul pe care îl ocupă capitolul 17 al evangheliei după Ioan este cunoscut. În capitolul 12 Isus încheie lucrarea Sa publică printre iudei, căci acolo se spune în versetul 36: „Isus le-a spus aceste lucruri; apoi a plecat şi S-a ascuns de ei” (Ioan 12.36), şi în versetul 37: „Măcar că făcuse atâtea semne înaintea lor, ei tot nu credeau în El” (Ioan 12.37). Împietrirea a atins poporul ca judecată, aşa cum a fost prorocit prin prorocul Isaia, şi cu toate că mulţi din bărbaţii de frunte au fost convinşi de trimiterea Sa divină, toată influenţa lor asupra poporului a fost nimicită, deoarece ei de frica fariseilor nu L-au mărturisit. Cuvintele lui Hristos de la sfârşitul capitolului  ne arată rezultatul. Chiar dacă atunci judecata nu a venit peste ei, totuşi lepădarea Lui Însuşi şi a cuvintelor Sale însemna judecata „în ziua de pe urmă”.

De aceea începând cu capitolul 13 şi până la sfârşitul capitolului 16 El Se ocupă numai cu ucenicii Săi, arătându-le cu mare certitudine ce înseamnă plecarea Lui şi cum se păstrează intimitatea cu El pe locul pe care El îl va ocupa începând de acum, cu toate că ei vor rămâne pe pământ, şi cum în timpul absenţei Lui ei vor fi păstraţi pe pământ în pace, cum vor aduce roadă şi cum vor fii mărturie.

După ce ne-a fost prezentată această slujbă pentru însoţitorii Lui preaiubiţi, în capitolul 17 ne este relatată rugăciunea Sa adresată Tatălui, rostită în prezenţa lor, pentru ca ei să aibă bucuria deplină în ei înşişi (Ioan 17.13). Lor le-a fost permis să audă acest schimb de gânduri cu Tatăl, pentru ca ei să cunoască locul pe care ei îl aveau în sentimentele Lui şi în ale Tatăl, şi să savureze bucuria care decurge din aceasta. În această intimitate şi bucurie suntem noi – chiar noi – introduşi în versetul 20. Oricât de cunoscut ar putea fi versetul acesta, recomand cititorilor mei să mediteze la el. În această rugăciune găsim cele cinci glorii amintite mai înainte.

Gloria divină şi veşnică

Ioan 17.5: Şi acum, Tată, preamăreşte-Mă la Tine Însuţi cu slava pe care o aveam la Tine înainte de a fi lumea.

Versetul 5 ne numeşte prima glorie, şi cea mai veche în ce priveşte timpul. Este clar că aici este vorba de glorie divină şi veşnică, de gloria „pe care o aveam la Tine înainte de a fi lumea”. El Se adresează Tatălui în toată liniştea cunoscutei intimităţi şi ca Unul care a luat în calcul importanţa cuvintelor Sale, căci El Se roagă fiind conştient că ucenicii Lui Îl ascultă, şi ţinând cont şi de bucuria lor. În rugăciunea Sa El merge înapoi în acea părtăşie veşnică cu El în glorie, care a existat înaintea tuturor lucrurilor temporale şi materiale ale creaţiei. Aici suntem înainte de Geneza 1. La început Dumnezeu a creat cerurile şi pământul. Însă în timp era Unul înainte de a fi cerurile şi pământul, şi Acesta existent mai înainte este Elohim-Dumnezeu. În versetul al doilea al acelui capitol al cărţii Geneza, care începe dezvăluirea în scris a Dumnezeirii, Duhul lui Dumnezeu este prima Persoană divină amintită separat. Dar în Ioan 17.5 sunt arătaţi inimilor noastre adoratoare Tatăl şi Fiul ca Persoane divine în propria lor glorie şi Fiul ca Unul, care era deja înainte de crearea lumii, necreat. În felul acesta se întregeşte privirea noastră cu privire la Dumnezeu Trinitatea veşnică.

Cuvântul – Ioan 1.1

Ioan 1.1: La început era Cuvântul şi Cuvântul era cu Dumnezeu, şi Cuvântul era Dumnezeu.

Trei locuri semnificative din Scriptură se referă la această dezvăluirea minunată a gloriei Domnului Isus. Primul capitol al evangheliei după Ioan este o antiteză la Geneza 1 şi merge înapoi până în veşnicia nemăsurabilă. Evident este o diferenţă uriaşă între „la început Dumnezeu a creat” şi „la început era”. Primul loc relatează începutul a ceea ce avea un început, ultimul se referă la Acela care era deja prezent şi a fost atunci când au început toate celelalte, care au un început. Cuvântul nu a început niciodată să fie Cuvântul; în El vedem veşnicia existenţei Sale, cu toate că duhul nostru limitat ajunge să se clatine când privim aceasta. Cuvântul a fost din veşnicie distinctiv în personalitatea Sa, căci El era la Dumnezeu. El nu este Acelaşi ca Tatăl, şi nici nu este Acelaşi ca Duhul Sfânt. El nu era o revărsare a Tatălui. El nu a devenit Cuvântul, nici prin creaţie, nici prin evoluţie sau naştere într-un moment îndepărtat al veşniciei din trecut, căci atunci ar fi avut un început, ceea ce ar fi în contradicţie cu ceea ce este constatat în primele trei versete. Căci în momentul începutului unui lucru oarecare, care avea început, El era. Gloria, pe care El o avea la Tatăl, înainte de a fi lumea, era glorie divină şi veşnică: Cuvântul era Dumnezeu.

Însă ca, Cuvântul în Dumnezeire El este Acela în care Dumnezeirea putea să Se exprime şi în care S-a exprimat. Ca să explicăm aceasta, dorim să spunem cu reverenţă, că Tatăl rămâne nevăzut şi Duhul nu ia nici o înfăţişare personală (cu toate că El uneori a luat forme simbolice ca porumbel sau flacără de foc şi este prezentat simbolic prin untdelemn). Însă Fiul a devenit Om, Cuvântul a devenit carne. Desigur noi nu putem spune în ce fel Dumnezeirea Îşi împărtășea gândurile cu Dumnezeirea pe când erau numai Ei singuri şi nu exista nimic altceva. Nimeni nu cunoaşte pe Fiul, ci numai Tatăl. Desigur nu ne poate întrista că acolo sunt glorii mai profunde şi mai mari în Fiul necreat, decât noi fiinţele create le putem pricepe. Însă în ce fel şi în ce timp Dumnezeu S-a arătat: Cuvântul veşnic era acea Persoană a Dumnezeirii, în care El a făcut aceasta!

Când de aceea de exemplu Dumnezeirea a vrut să Se arate în creaţie, toate lucrurile au fost create prin El, şi fără El nu a fost făcut nimic din cele făcute. S-ar putea să fie greu să explicăm înţelesul acelui verset minunat, însă vrem să tragem concluzia din el că totul, de la cele mai extreme până la cele mai neînsemnate şi de la cele mai mari până la cele mai mici au venit din mâna Cuvântului, şi anume cu intenţia ca fiecare lucru în măsura lui să fie o expresie a gloriei Dumnezeului nevăzut (vezi Romani 1.19-20 şi Psalmul 19.1). Nu numai că era creat, şi nici că a fost creat prin acţiunea Fiului – ambele rămân totdeauna adevărate –, ci că atunci când au fost chemate la existenţă au primit forma şi misiunea ca o parte a creaţiei nemărginite cu scopul să exprime puterea veşnică şi Dumnezeirea Creatorului lor. În felul acesta este posibil să găsim în natură, în legile ei, în formele ei, în culorile ei, în mineralele ei, în puterile ei nemărginite prezentări simbolice ale realităţilor divine. Însă lucrurile materiale nu sunt ultima realitatea mare, ci ele slujesc ca mijloace să facă creaturile dotate cu inteligenţă să înţeleagă realitatea mare care se ascunde înapoia lor. Şi această realitate este Dumnezeu Însuşi.

  Deci aşa precum în creaţie, tot aşa în Providenţă, în întrupare, în mântuire, în înviere şi în glorie şi în domnia din zilele viitoare, precum şi în judecata sau binecuvântarea finală şi veşnică, Hristos este Acela în care lui Dumnezeu Îi place întotdeauna să Se arate.

Fiul – Evrei 1

Al doilea loc semnificativ din Scriptură, care se referă la această glorie a lui Isus, este primul capitol al epistolei către Evrei. Demnitatea Fiului în legătură cu mărimea tuturor celor care au fost făcute şi întemeiate prin El pare să fie tema scriitorului. Dacă noi avem pe Hristos, atunci avem realitatea. Modelul şi umbra, simbolizarea şi prorocia au fost în trecut, o dezvăluire parţială a gândurilor şi voii lui Dumnezeu au fost suficiente pentru timpul şi locul unde şi când au fost date. Dar la sfârşitul acestor zile Dumnezeu a vorbit în Fiul Său, care L-a revelat pe deplin în plinătatea înţelegerii, puterii şi demnităţii şi prin faptul că în El s-a împlinit orice model şi umbră, El a dovedit că toate poruncile şi practicile de odinioară sunt nu numai de prisos, ci sunt şi slabe şi nefolositoare (Evrei 7.18).

Însă toate acestea aveau loc cu privire la demnitatea Fiului. El este mai presus de îngeri (Evrei 1-2), mai mare decât Moise (Evrei 3), mai mare decât Iosua (Evrei 4), Mai mare decât Aaron (Evrei 5), mai mare decât Avraam şi Melhisedec, care a binecuvântat pe Avraam, sau decât preoţi leviţi, care erau în coapsele lui Avraam, atunci când cel mai mic a fost binecuvântat de cel mai mare (Evrei 7.7).

Dumnezeu nu numai spune despre Fiul: „Toţi îngerii lui Dumnezeu să I se închine!”, şi nici nu pune numai onoarea lui Moise, care a fost credincios ca slujitor în casa sa, faţă în faţă cu onoarea lui Hristos, Fiul era peste Casa lui Dumnezeu, ci El ne aminteşte în versetul al doilea al primului capitol că El ca Fiu era înainte de toate veacurile şi El era puterea activă, prin care Dumnezeu a făcut sau urma să facă toată ordinea şi constituirea veacurilor care urmau să vină. În fiecare din veacurile care au urmat unul după altul a devenit vizibilă o parte a planului lui Dumnezeu ca prezentare anticipată al gloriilor nesfârşite, care toate devin vizibile în Fiul. Această prezentare nu va înceta când noi vom fi glorificaţi şi vom intra în starea veşnică. Căci în timp ce despre veşnicie se vorbeşte deseori ca despre un veac, ea este descrisă ca vecii vecilor (în Efeseni 3.21 şi deseori în Apocalipsa [4.9; 20.10; 22.5]). Învăţăm din aceasta că va fi o prezentare veşnică a lui Dumnezeu în Hristos, orice revelare necesitând propria veşnicie, pentru ca oştirile salvate şi fericite să priceapă şi prin El să fie pregătite să corespundă lui Dumnezeu cu înţelegere şi sentimente.

Dacă noi cunoaştem pe Hristos, atunci suntem în legătură vie cu Acela ale cărui demnităţi şi glorii ca Fiu erau în Dumnezeirea veşnică înainte de toţi vecii, atunci suntem realmente duşi înapoi în gloria pe care El o avea la Tatăl înainte de a fi lumea.

Însă în epistola către Evrei nu este vorba atât de mult de prezentarea harului şi dragostei Tatălui – aceasta este tema lui Ioan –, ci de întemeierea unui sistem nou al apropierii şi al venirii în apropierea lui Dumnezeu, replica adevărată a ceea ce în cortul vechi constituia un sistem al depărtării şi nedesăvârşirii. Ultimul era numai temporar, însă ceea ce Hristos a introdus este veşnic. Ca Fiu El are tot aşa de puţin un început precum are ca şi Cuvântul. Filiaţiunea Sa este o glorie pe care El o avea la Tatăl înainte de a fi lumea. În demnitatea şi gloria şi mărimea persoanei Sale El era pe deplin corespunzător să stea la sfat cu Tatăl, precum şi să facă voia Sa şi să introducă un sistem al binecuvântării, în care Dumnezeu Îşi găseşte satisfacţia veşnică, deoarece prin aceasta El putea să aibă pe poporul Său la Sine în apropierea Sa fericită şi sfântă. (vezi Evrei 10).

Fiul dragostei Tatălui – Coloseni 1

Şi al treilea loc din Scriptură ni-L prezintă în legătură cu gloria pe care El o avea la Tatăl înainte de a fi lumea. Acesta este Coloseni 1. Despre creştinii credincioşi se spune că ei au fost mutaţi în Împărăţia Fiului dragostei Sale (Coloseni 1.13). Cuvântul „împărăţie” pune înaintea noastră gândul la domnie. Desigur noi nu am fost mântuiţi ca să trăim fără nici o lege, ci ca să venim sub domnia Fiului. Totul este coordonat din înălţimea deplină a gloriei filiaţiunii lui Isus. În această împărăţie El este Cel sublim şi domneşte peste viaţa noastră ca viaţă a acelora care au fost aduşi în această împărăţie. Însă înapoia autorităţii şi demnităţii Sale este dragostea Tatălui. El este Fiul dragostei Tatălui.

Celebritatea în sine însuşi poate fi rece, formală şi oficială. Însă în acest caz ea este legată cu căldură, cu căldura cea mai preţioasă a unei dragoste sfinte. Tatăl iubeşte pe Fiul, şi ca roadă a sentimentului, care generează onoarea şi bucuria cea mai mare pentru El, noi am fost aduşi într-un domeniu unde El ca Fiu al acelei dragoste poate exercita asupra noastră domnia Sa plină de binecuvântare pentru trup, suflet şi duh. Influenţa cea mai mare în lume nu o exercită materia, şi nici duhul, ci dragostea, dragostea lui Dumnezeu. Fiul este acea Fiinţă minunată în care se odihneşte dragostea Tatălui, El este în orice privinţă corespunzător să fie subiectul ei. Pe El Îl caracterizează o demnitate şi o frumuseţe morală, care în ochii Tatălui este mai presus de toate celelalte. El este Acela în care se găseşte o dragoste care desfătează inima Tatălui, care iubeşte pe Tatăl Său tot aşa cum Tatăl Îl iubeşte pe El, şi care este un izvor de ajutor suficient şi aşa de deplin pentru voia Tatălui, precum El Însuşi merită simpatia Sa.

El este Reprezentantul autorizat al lui Dumnezeu, care Îl reprezintă faţă de toată creaţia. Nevăzut, aşa cum trebuie să fie Dumnezeu în Dumnezeirea Sa nesfârşită şi fundamentală, noi nu avem nici o pierdere prin aceasta, căci tot ce este Dumnezeu a luat chip în Hristos. El este chipul lui Dumnezeu. (De aceea este o prostie să faci un chip al lui Hristos. Noi nu avem nevoie de un tablou al unui tablou). Hristos Cel viu, aşa cum este El acum în înviere, este adevăratul chip al lui Dumnezeu. El Îl prezintă în plinătate şi glorie morală, precum şi pe calea conducerii şi autorităţii. Sunt şi alte autorităţi şi puteri, dar toate vin de la El şi sunt subordonate Lui. Ele au un loc în ordinea creaţiei, fiind însă create numai de El şi pentru El, ele există numai pentru a-I sluji în sfera pusă lor la dispoziţie conform voii Sale, şi însuşirile domniei lor şi sursele puterii lor sunt de la El.

Toate „lucrurile” create, în care ele slujesc, precum forma şi natura slujbei lor şi autorităţii lor şi măsura puterii lor sunt toate dependente de legea Sa, El este mai presus de toate acestea, este Întâiul-Născut din toată creaţia, deoarece El a creat toate. El este ziditorul tuturor lucrurilor, oricât de îndepărtată în urmă în timp ar fi naşterea lor – pot să fie milioane de ani –, El este înainte de ele toate, şi toate stau împreună în El. Noi suntem duşi înapoi în timp înainte de a fi fost orice putere şi domnie şi stăpânire şi găsim acolo o Fiinţă mare, sublimă şi măreaţă, pe Fiul dragostei Tatălui. Vedem că în această scenă a timpului a venit porunca şi chiar vrăjmăşia, însă El a fost autorizat prin Dumnezeire să aducă pretutindeni eliberarea de puterea lui satan şi să împace toate lucrurile cu Sine. Însă înainte de a intra dezordinea – fie că este vorba de lumea văzută sau lumea nevăzută – El era în gloria Dumnezeirii subiectul simpatiei veşnice a Tatălui Său. El, Cel care a fost rânduit mai dinainte, ca Om să fie Cap al tuturor lucrurilor, a creat toate sferele autorităţii, în care se realizează pe deplin domnia Sa măreaţă şi plinătatea Dumnezeirii Sale nesfârşite – aşa cum va fi în creaţia salvată. El va marca propriul Său caracter asupra întregii creaţii şi va aduce toate cele din cer şi de pe pământ în supunere faţă de Dumnezeu şi în concordanţă cu Dumnezeu.

Originea tuturor acestora este mărimea Persoanei Sale, înainte să fi existat vreunul din aceste lucruri. Întregii plinătăţi i-a plăcut să locuiască în El, orice acţiune a Maiestăţii şi plinătăţii Dumnezeirii, toată autoritatea şi puterea, toate însuşirile şi acţiunile ei, toată înţelepciunea şi cunoaşterea ei şi adevărata natură a lui Dumnezeu, dragostea,  a fost prezentată şi făcută accesibil omului.

Când ucenicii în călătoria furtunoasă au fost liniştiţi prin liniştirea vântului şi valurilor, ei s-au văzut constrânşi să spună: „Cine este Acesta, de Îl ascultă chiar şi vântul şi marea?” Cu cât studiem mai mult cuvintele Sale: „Slava, pe care El o avea la Tatăl înainte de a fi lumea”, cu atât mai mult inimile noastre se vor pleca înaintea Lui în adorare şi laudă.

El este Cuvântul, în care Dumnezeu S-a arătat, El este Fiul veşnic, a cărui demnitate este mai mare decât a oricărei fiinţe create şi care potrivit planului divin a devenit Om, ca să aducă mulţi fii în apropierea şi părtăşia gloriei, El este Creatorul tuturor lucrurilor ca subiect veşnic al dragostei Tatălui Său şi Reprezentantul lui Dumnezeu şi a putut fi Creatorul şi Susţinătorul şi apoi Cel care a împăcat toate lucrurile şi autorităţile cu Dumnezeu.

Partea următoare


Tradus de la: Herrlichkeiten Jesu Christi in Johannes 17 (1)

Titlul original: „Glories. A Meditation on John 17. Divine and Eternal Glory“
din Scripture Truth, vol. 18, 1926, pag. 87–91

Traducere: Ion Simionescu

Mai multe articole despre cuvântul cheie Slava lui Hristos (30)

Mai multe articole din categoria Isus Hristos (81)


Nota redacţiei:

Redacţia SoundWords este răspunzătoare pentru publicarea articolului de mai sus. Aceasta nu înseamnă că neapărat ea este de acord cu toate celelalte gânduri ale autorului publicate (desigur cu excepţia articolelor publicate de redacţie) şi doreşte să atragă atenţia, să se ţină seama de toate gândurile şi practicile autorului, pe care el le face cunoscut în alte locuri. „Cercetaţi toate lucrurile, şi păstraţi ce este bun” (1 Tesaloniceni 5.21).