Hristos şi Adunarea Sa (3)
Hristos şi mădularele diferite ale trupului Său

William John Hocking

© SoundWords, Online începând de la: 28.05.2019, Actualizat: 28.05.2019

Versete călăuzitoare: 1 Corinteni 12

Introducere

Locul acesta din Scriptură (1 Corinteni 12) este unul din mai multe locuri din Noul Testament care tratează tema apartenenţei la trupul lui Hristos.

Am văzut săptămâna trecută că unitatea trupului lui Hristos este prezentată simbolic la Masa Domnului prin o pâine. Acolo era prezentată realitatea unităţii trupeşti în legătură cu amintirea de Domnul Isus în moartea Sa; dar aici în capitolul 12 din 1 Corinteni se exprimă foarte clar diversitatea care este în trupul lui Hristos.

Trupul lui Hristos este unul şi în privinţa aceasta este total diferit de unitatea poporului Israel. Această naţiune era constituită, aşa cum ştim, din douăsprezece seminţii, şi aceste douăsprezece seminţii erau prezentate înaintea Domnului prin cele douăsprezece pâini de pe masa prezentării pâinilor, o pâine pentru fiecare seminţie. Era exprimată o unitate naţională în faptul că toate seminţiile erau acolo, şi naţiunea ca întreg era reprezentată în felul acesta, în timp ce faptul că ei aveau responsabilitatea comună de conducere era prezentat prin aceea că erau douăsprezece pâini. În prezentarea Adunării lui Hristos este însă numai o singură pâine. Şi această unitate intimă constă în ciuda faptului că trupul lui Hristos se compune din credincioşi dintre iudei şi dintre păgâni, din liberi şi din cei care nu sunt liberi, da, din toate clasele şi raporturile sociale dintre oameni. Ei toţi au fost aduşi laolaltă şi prin Duhul Sfânt sunt contopiţi într-o singură corporaţie: trupul lui Hristos.

Însă Adunarea nu este o părtăşie şi o aglomerare de oameni care sunt toţi la fel, care toţi sunt identici în caracter, predispoziţie şi constituţie înaintea Domnului şi care constituie, ca să spun aşa, o mulţime stabilă din părţi identice. Există diversitate între mădularele lui Hristos, care este necesară pentru viaţă, pentru acţionarea vie între ei şi spre mărturie în lume pentru Dumnezeu. De aceea Duhul lui Dumnezeu foloseşte această imagine a corpului omenesc ca să prezinte raportul credincioşilor unul faţă de altul în trupul lui Hristos şi în contextul lor cu El ca şi Cap al lor aflat în înălţime.

Legătura cu Capul

Când se vorbeşte despre trupul lui Hristos deseori se trece cu vederea că trupul fără Cap este lipsit de importanţă. Trupul decapitat al lui Goliat era numai dovada înfrângerii lui definitive. Trupul lui Hristos pe pământ este realmente de neimaginat fără Capul lui; şi noi ne putem uşor lăsa jefuiţi de frumuseţea şi puterea acestui adevăr, prin aceea că uităm că există o legătură reală şi vie între sfinţii lui Dumnezeu ca întreg şi Domnul Isus Hristos în înălţime. El este Capul viu acolo, şi deoarece El este Capul viu acolo, trupul lui Hristos trăieşte şi pe pământ, şi el va trăi şi trebuie să trăiască atâta timp cât Capul rămâne neatins în glorie.

Faptul acesta este un izvor de mângâiere pentru sfinţii lui Dumnezeu, care sunt cu adevărat încercaţi şi devin neliniştiţi prin constituţia actuală a lucrurilor bisericeşti, care este aşa de diferită de ceea ce noi găsim în Sfânta Scriptură. Probabil unele persoane sunt doborâte prin încurcătura care există; ele spun: ce se va petrece cu noi? Ce se va petrece cu sfinţii lui Dumnezeu? Ce se va petrece cu Adunarea lui Dumnezeu? Se vor distruge toate? Să se destrame absolut în bucăţi şi mărturia să devină total distrusă? Niciodată, şi anume din cauza acestei legături nevăzute, dar reale cu Domnul Isus Hristos în înălţime.

Şi această legătură – dacă îmi permiteţi să rămân un moment la punctul acesta – a „trupului” cu Hristos depinde la fel de puţin de noi înşine, precum părtăşia personală cu Hristos depinde de noi înşine. Ca să dăm un exemplu: ştim foarte bine că putem petrece o zi întreagă în dialog fericit cu Domnul Isus Hristos, însă aceasta este rezultatul unui efort conştient din partea noastră. Pe de altă parte putem pierde complet sentimentul părtăşiei, pe care o avem cu Tatăl şi cu Fiul, şi de care ar trebui să ne bucurăm ca şi copii ai lui Dumnezeu, deoarece pe căile noastre suferim şi lăsăm lucruri să vină asupra noastră şi lăsăm problemele temporale să cucerească locul principal în inima noastră. De aceea, privit sub forma aceasta, bucuria părtăşiei personale depinde de noi. Însă legătura minunată a Adunării lui Dumnezeu cu Domnul Isus Hristos nu depinde de noi. Noi suntem botezaţi prin Duhul Sfânt al lui Dumnezeu să alcătuim un trup, şi Duhul Sfânt al lui Dumnezeu este cel care constituie legătura puternică între sfinţii lui Dumnezeu ca trup al lui Hristos pe pământ şi Capul glorificat în cer. Şi atâta timp cât Adunarea este pe pământ, Duhul rămâne în această locuinţă a lui Dumnezeu.

De aceea putem scoate îndrăzneală şi mângâiere din amintirea de această realitate. Trebuie să reţinem şi faptul că această purtare de grijă activă, pe care Domnul o practică, nu ne eliberează de orice responsabilitate cu privire la Adunare. Aceasta este accentuat categoric prin Scriptură. Noi avem responsabilitatea proprie ca mădulare ale trupului lui Hristos, şi în acest capitol 12 sunt prezentate lucruri care se petrec între sfinţii lui Dumnezeu spre zidire, spre bucuria lor spirituală, spre pacea lor, spre puterea de mărturie a lor despre adevăr în lumea aceasta. Duhul lui Dumnezeu ne arată aici că toţi sfinţii lui Dumnezeu sunt dependenţi unii de alţii; că bunăstarea lor comună şi creşterea spirituală se bazează pe efortul, pe credinţa şi pe părtăşia fiecăruia în parte cu Domnul Isus Hristos.

Duhul glorifică pe Hristos

Veţi vedea că la începutul acestui capitol apostolul se referă la diferenţa categorică, care ar trebui să se vadă între puterea Duhului Sfânt al lui Dumnezeu, când ea lucrează în Adunare, şi acţiunea falsă a trimişilor lui satan – a demonilor, care exercită o influenţă distrugătoare asupra oamenilor prin idoli.

1 Corinteni 12.1-3: Dar despre cele spirituale, fraţilor, nu doresc să fiţi neştiutori. Ştiţi că, atunci când eraţi dintre naţiuni, eraţi duşi spre idolii cei muţi, ca şi cum aţi fi fost mânaţi. De aceea vă fac cunoscut că nimeni, vorbind prin Duhul lui Dumnezeu, nu spune: „Isus să fie anatema!“ Şi nimeni nu poate spune: „Isus este Domn!“, decât prin Duhul Sfânt.

Corintenii erau obişnuiţi prin starea lor naturală cu descoperirile spirituale şi de aceea puteau fi înşelaţi când acestea aveau loc în Adunarea lui Dumnezeu. Prin urmare apostolul le-a dat un test, prin care ei puteau verifica ce era de la Duhul Sfânt şi ce era de la un duh necurat; şi această piatră de încercare era suveranitatea lui Hristos. Duhul lui Dumnezeu glorifică constant pe Domnul Isus Hristos şi Îl numeşte „Domn”; dar un duh necurat niciodată nu face aceasta. Niciodată! El este prezent, ca dacă este posibil să dezonoreze Persoana Domnului Isus şi să-L îndepărteze din raza de privire a sfinţilor lui Dumnezeu. Apostolul scrie: „De aceea vă fac cunoscut că nimeni, vorbind prin Duhul lui Dumnezeu, nu spune: «Isus să fie anatema!» Şi nimeni nu poate spune: «Isus este Domn!», decât prin Duhul Sfânt.”

Acţiunea divină şi darurile

După aceea el continuă şi arată în versetele 4 până la 6 că lucrurile, care au loc spre zidirea şi întărirea reciprocă, rezultă din acţiunea Duhului lui Dumnezeu, din acţiunea Domnului Isus Hristos, da, a lui Dumnezeu Însuşi. El spune:

1 Corinteni 12.4-6: Dar sunt deosebiri ale darurilor, însă este acelaşi Duh; şi sunt deosebiri ale slujbelor, şi acelaşi Domn; şi sunt deosebiri ale lucrărilor, dar este acelaşi Dumnezeu, care lucrează toate în toţi.

El exprimă aici marea realitate că, orice slujitor învrednicit să lucreze printre sfinţii lui Dumnezeu vine la noi prin puterea lui Dumnezeu, care lucrează în mijlocul nostru. Aceasta pare să fie un adevăr foarte simplu şi elementar, dar are o importanţă reală pentru noi, deoarece noi ne găsim probabil într-o grupă foarte mică de oameni, unde, de fiecare dată când ne strângem, elementele slăbiciunii ne sar în ochi. Şi dacă presupunem că sursele noastre de ajutor sunt cu totul în mâinile şi în inimile acelora care sunt adunaţi laolaltă, probabil devenim deprimaţi din cauza acestei stări sărăcăcioase. Ne cuprinde deznădejdea din simplul motiv că am uitat existenţa Duhului lui Dumnezeu; am uitat suveranitatea lui Hristos; am uitat că Dumnezeu Însuşi lucrează totul în toţi în Adunare. Pe scurt, avem trecut cu vederea încurajarea întreită cuprinsă în aceste versete.

Pavel spune mai întâi: în Adunare sunt prezente multe şi diferite daruri de har, însă acolo este un Duh, care le dă. Acelaşi Duh împarte darurile Sale unuia şi altuia, aşa cum Îi place Lui. El este suveranul. El numeşte. Nu este nici o organizare omenească, ci diferitele feluri de daruri de har descind de la acelaşi Duh. Precis aţi observat cum în capitolul acesta se întâlneşte mereu expresia „acelaşi Duh”. Este un Duh, Unul, care a coborât la Rusalii, Unul, care locuieşte în Adunare, Unul, pe care Domnul ni L-a promis, că El va trebui să fie întotdeauna la noi. Nu este un duh omenesc, un duh rău, ci acelaşi Duh al lui Dumnezeu, El dă darurile.

Însă în al doilea rând un om poate avea un dar al Duhului şi poate fi îngrijorat să ştie cum şi când trebuie să-l folosească. Pentru călăuzirea în acest domeniu el trebuie să privească la Domnul Isus, aşa cum se poate deduce din învăţătura cuprinsă în versetele care urmează. Ei aveau felurite slujbe, în ceea ce priveşte stabilirea timpului când darul trebuia să acţioneze. Era ordinea mişcărilor sufletului, care călăuzea pe fiecare om când trebuia să vorbească şi când trebuia să tacă; în ce loc trebuia să vorbească şi ce loc nu trebuia să-l viziteze. Toate astfel de acţiuni stau sub conducerea „aceluiaşi Domn”.

Exemple în acest sens se găsesc în cartea Faptele apostolilor. Aceia, care voiau să călătorească spre Bitinia, au fost împiedicaţi prin Duhul lui Hristos să meargă acolo (Faptele apostolilor 16.7). Domnul a vorbit cu Pavel în Corint şi i-a spus că El are un popor mare în cetatea aceea, şi apostolul a rămas 18 luni acolo şi i-a învăţat Cuvântul lui Dumnezeu (Faptele apostolilor 18.9-11), şi astfel găsim aici cum Domnul Îşi exercită dreptul Lui la suveranitate în mijlocul Adunării. Omul, care a primit un dar de la Duhul Sfânt, nu are nici un drept să-l folosească, decât numai la îndrumarea Domnului. Domnul nu va permite nimănui să folosească darurile Lui spre propria satisfacţie a celui care îl posedă, ci numai aşa cum El vrea să-l vadă folosit în mijlocul Adunării. Chiar şi atunci când este vorba numai de a cânta o cântare de laudă comună în Adunare, Domnul Isus Hristos spune: „Te voi lăuda în mijlocul Adunării” (Evrei 2.12). El conduce pe ai Săi în laudă şi mulţumire aduse lui Dumnezeu.

Aşa se face că Domnul supraveghează ce fel de lucrări au loc în trupul lui Hristos pentru menţinerea lui. Şi după aceea apostolul spune: „sunt deosebiri ale lucrărilor, dar este acelaşi Dumnezeu, care lucrează toate în toţi.” El arată clar, că este Dumnezeu Însuşi, care lucrează – nu că Duhul nu ar fi Dumnezeu, El este Dumnezeu; nu că Domnul Isus nu ar fi Dumnezeu, El este Dumnezeu. Însă apostolul rezumă Trinitatea într-un cuvânt şi ne arată că Dumnezeu Însuşi este foarte interesat de toate chestiunile Adunării lui Dumnezeu. El lucrează totul în toţi în Adunare. Cuvintele sunt aşa fel aşezate că nu este nici un loc de subterfugiu de la acţiunea Lui. Nu este nici un mădular mic necunoscut, a cărui misiune să fie omisă. Nu este făcută nici o faptă minusculă, nici o misiune cum ar fi propunerea unei cântări sau împlinirea unei alte misiuni mici de către un mădular al trupului lui Hristos, fără ca Dumnezeu Însuşi să fie Acela care lucrează totul în toţi. Cât de mult atribuie o astfel de lucrare un caracter sfânt Adunării! Şi cât de eficient este aceasta pentru binele Adunării!

Descoperirea Duhului

Am vorbit deja de faptul că Duhul oferă darurile în general (1 Corinteni 12.4).

1 Corinteni 12.7-10: Dar fiecăruia i se dă arătarea Duhului spre folos. Pentru că unuia i se dă, prin Duhul, cuvânt de înţelepciune; şi altuia, cuvânt de cunoştinţă, potrivit aceluiaşi Duh; şi altuia, credinţă, în acelaşi Duh; şi altuia, daruri de vindecare, în acelaşi Duh; şi altuia, lucrări de putere; şi altuia, profeţie; şi altuia, deosebirea duhurilor; şi altuia, felurite limbi; şi altuia, interpretarea limbilor.

Apostolul vorbeşte şi mai clar începând cu versetul 7 despre descoperirea Duhului! „Dar fiecăruia i se dă arătarea Duhului spre folos.” Ce să înţelegem noi prin „descoperirea Duhului”? Descoperirea este actul prin care prezenţa Duhului este făcută clar şi deschis pentru alţii. Ce este ascuns este desigur nedescoperit: şi Duhul Sfânt Însuşi este aici în lumea aceasta sub formă invizibilă. Domnul Isus Hristos, Dumnezeu Fiul, a fost descoperit în carne. El a fost văzut de îngeri şi de oameni. El a fost văzut şi auzit de apostoli şi de alţi oameni. El a fost descoperit în lume. Însă Duhul Sfânt nu a devenit carne, şi de aceea prezenţa Lui şi lucrarea Lui sunt în cea mai mare parte ascunse. Descoperirea Duhului are loc prin mădularele trupului lui Hristos. Faptul că o persoană sau alta are un dar este cunoscut numai Duhului, cu excepţia cazului în care Duhul Însuşi se revelează, prin aceea că El lucrează prin această persoană şi darul este practicat. De aceea apostolul vorbeşte aici despre „arătarea Duhului dată fiecăruia spre folos”.

Să venim la primul exemplu. Un om oarecare are cuvântul înţelepciunii! El este prezent în sufletul lui. Este o putere, pe care o are în sine însuşi să diferenţieze adevărul spiritual. Duhul i-a dat-o, şi el însuşi se bucură de ea. Dar în ceea ce priveşte restul Adunării, ei nu ştiu nimic despre aceasta, până când Duhul Sfânt conduce acea persoană să folosească cuvântul înţelepciunii spre mângâierea şi întărirea fraţilor lui. Atunci se arată lucrarea Duhului Sfânt. Când un frate se scoală şi aduce un cuvânt de înţelepciune, atunci eu îmi spun: aceasta este de la Duhul lui Dumnezeu. Omul acesta vorbeşte ca şi cum este călăuzit de Dumnezeu. Ştiu că în cuvântul acesta este cuprins ceva pe care eu pot să-l transpun în viaţa mea. Simt că puterea Duhului de înţelepciune îl însoţeşte. - În felul acesta apostolul ne dă de fapt o regulă după care noi putem recunoaşte lucrarea Duhului Sfânt între mădularele trupului lui Hristos. Dacă aceia care posedă daruri ale harului sunt mânaţi de Duhul Sfânt al lui Dumnezeu, ei fac ceva sau spun ceva în Adunare care este de folos fraţilor şi surorilor. O astfel de exercitare folositoare nu ia naştere simplu prin faptul că o persoană are un gând foarte fericit, care i-a venit în timpul săptămânii şi la care omul gândeşte acum că el îl poate face cunoscut tuturor celorlalţi în dimineaţa zilei Domnului. Nicidecum nu este o consecinţă logică că cuvântul de la Dumnezeu, care i-a fost foarte de folos, este în această ocazie deosebită şi un cuvânt de înţelepciune pentru alţii. Cine poate judeca ce este potrivit pentru toţi cei adunaţi în Numele Domnului Isus? Este Duhul lui Dumnezeu, care descoperă puterea Lui de control şi influenţă, prin aceea că El alege şi conduce slujirea pentru sfinţii lui Dumnezeu într-o formă de foarte mare ajutor.

Şi astfel aveţi această prezentare a diferitelor slujbe, care ne arată descoperirea felurită a Duhului: cuvântul înţelepciunii şi cuvântul cunoştinţei – ambele, spune apostolul categoric, au loc prin acelaşi Duh. După aceea el spune: „şi altuia, credinţă, în acelaşi Duh; şi altuia, daruri de vindecare, în acelaşi Duh.” De ce în această enumerare a diferitelor lucruri găsim repetarea: „în acelaşi Duh”? Deoarece noi suntem înclinaţi să aprobăm numai anumite daruri deosebite, care ne plac, în timp ce lăsăm la o parte marea diversitate în acţiunile Duhului Sfânt. Sunt de exemplu unii care găsesc foarte mare plăcere în etalarea de înţelepciune. O persoană care poate parcurge foarte repede Scriptura de la Geneza şi până la Apocalipsa şi de pe fiecare pagină ciuguleşte una sau alta, trezeşte admiraţia lor. Ei spun: Cât de bine cunoaşte el Scriptura! Şi arătarea de cunoaştere – faptul că el posedă evident o familiarizare intimă cu adevărurile Scripturii – pare pentru ei a fi un semn al aptitudinii spirituale.

Aici se spune că cuvântul cunoaşterii este descoperire dată de Duhul; şi el are locul lui ca mijloc de învăţătură; dar atunci eu nu trebuie să spun: iubesc cuvântul de cunoaştere şi îl prefer mai mult decât celelalte. S-ar putea ca Duhul lui Dumnezeu să vadă că eu am nevoie mai întâi de un cuvânt de înţelepciune. Acesta este cu totul altceva decât un cuvânt de cunoaştere, deoarece înţelepciunea este aplicarea corectă a adevărului lui Dumnezeu la împrejurările încurcate şi grele, în care ne aflăm deseori. O persoană ne dă un cuvânt prin Duhul Sfânt, care ne arată drumul ca o strălucire de fulger. Probabil mult timp ne-am rugat şi ne-am gândit ce era corect pentru noi; şi în final unul este călăuzit să ne dea cuvântul de înţelepciune. Atunci ştim care este voia lui Dumnezeu. El a pus înaintea noastră acel adevăr al Scripturii, care ca o lumină a luminat cărarea noastră. Să fi capabil să faci aceasta înseamnă să ajungi la un ţel înalt în slujba pentru sfinţi. Presupun că numai acea persoană poate rosti cuvintele de înţelepciune care este smerită în sine însuşi şi nu se înalţă; un om care poartă în sine teama de Dumnezeu şi trăieşte în părtăşie cu Fiul; căci numai Duhul lui Dumnezeu ne poate învăţa cum poate fi aplicat adevărul la diversitatea de greutăţi, care zi de zi se ridică. Însă omul înţelept este acela care ca şi Maria stă la picioarele Domnului Isus şi ascultă cuvântul Său – acel Cuvânt care întotdeauna este în stare să ne ajute şi să ne păzească de rătăciri, cărora suntem expuşi.

Aşa învăţăm să fim înţelepţi; şi Duhul Sfânt ne dă apoi valoarea înţelepciunii, adică aptitudinea s-o folosim aşa fel ca ea să fie folositoare altora. Citim în cartea Proverbelor: „Limba înţelepţilor foloseşte [exprimă, redă] drept cunoştinţa” (Proverbele 15.2). Această slujbă nu este în mod necesar întotdeauna un cuvânt, care trebuie spus în strângerile laolaltă ale Adunării. Un cuvânt de înţelepciune poate fi spus în viaţa particulară a două mădulare ale trupului lui Hristos. Şi dacă noi înşine putem spune în lucrurile particulare un cuvânt de înţelepciune unei persoane, care în lucrurile vieţii zilnice stă nedumerit şi încurcat, aceasta are valoare mare; este ceva care promovează binele spiritual al întregului trup al lui Hristos. Să ne gândim că Duhul lui Dumnezeu dă toate aceste lucruri. Cu siguranţă noi am vrea cu plăcere să posedăm darurile de har ale vindecării; însă Duhul lui Dumnezeu pune pe primul loc cuvântul înţelepciunii; şi în afară de aceasta cuvântul de cunoaştere şi cuvântul de credinţă stau înainte. Credinţa este puterea de a apuca pe Dumnezeu, de a se agăţa de Cuvântul Său, de a te încrede în El în faţa greutăţilor de orice fel şi a oricărui vrăjmaş. Sunt din aceia care au această credinţă, cărora le-a fost dată prin Dumnezeu Duhul. Noi toţi suntem credincioşi, dar nu fiecare credincios are credinţa despre care este vorba aici – credinţa care mută munţii, credinţa care se împotriveşte lui satan şi stinge toate săgeţile arzătoare ale răului, credinţa care întotdeauna triumfă, credinţa care umblă chiar şi pe valurile mării.

Nouă daruri, un singur Duh

Aşa cum rodul Duhului este de nouă ori în Galateni 5.22,23, la fel şi aici sunt enumerate nouă daruri ale Duhului spre ajutorul şi spre binecuvântarea Adunării, însă veţi remarca că apostolul spune în versetul 11:

1 Corinteni 12.11: Dar toate acestea le lucrează unul şi acelaşi Duh, împărţind fiecăruia în parte cum vrea.

În felul acesta puterea şi autoritatea Duhului lui Dumnezeu sunt prezente în mijlocul Adunării. Gândesc că ar trebui să fim foarte atenţi la autoritatea Duhului lui Dumnezeu între sfinţi, pentru ca ea să nu fie desconsiderată.

Domnul Isus a trimis Duhul Sfânt în lumea aceasta şi locuinţa Lui este în Adunare. Prezenţa Lui este desigur tăgăduită de lume. Vai, ea este în mare măsură tăgăduită şi de creştinătate; şi noi, care cunoaştem gloria lui Hristos, credincioşia Lui faţă de Cuvântul Său şi că El a trimis Duhul Său Sfânt la Rusalii şi că Dumnezeu Duhul Sfânt este încă în mijlocul sfinţilor Săi – cât de des nu recunoaştem prezenţa Sa! Nu ar trebui să ne supunem întotdeauna autorităţii Sale? Nu ar trebui să aşteptăm călăuzirea Lui? Nu ar trebui să căutăm întotdeauna să luăm în inimile noastre o astfel de atitudine, ca El să ne poată folosi aşa cum vrea El?

Această necesitate de dependenţă se referă la surori şi la fraţi, la tăcere şi la vorbire. Căci Duhul Sfânt răspunde aşteptării care este în inima celor adunaţi laolaltă; şi noi toţi trebuie să aşteptăm mişcarea Lui. Spun eu: să aşteptăm? Da, în adorarea noastră audibilă trebuie să aşteptăm; noi trebuie întotdeauna să aşteptăm călăuzirea Duhului lui Dumnezeu. Dar cuvântul „a aştepta” este uneori greşit înţeles în acest context. Permiteţi-mi să încerc să fac foarte clar pentru prietenii cei mai tineri ai noştri din seara aceasta. Noi venim – să zicem la ora 11 – laolaltă pentru frângerea pâinii, şi probabil şedem împreună un sfert de oră liniştiţi; noi aşteptăm; dar sunt inimile noastre inactive în acest timp? Nu se petrece nimic în sufletele noastre potrivit cu Dumnezeu? Este Duhul un gol, ca să zicem aşa, se aşteaptă o persoană care să întrerupă tăcerea şi să vorbească cu voce tare?

Dacă este aşa, atunci aştepţi fals. Duhul lucrează în inimile acelora care recunosc prezenţa Lui, şi El doreşte să lucreze în inimile tuturor celor adunaţi laolaltă. La ora 11, la timpul stabilit, Domnul Isus este prezent. Adorarea Domnului Isus şi amintirea de moartea Sa ar trebui să înceapă la ora 11. Nu este aşa, că ceva audibil este însuşirea esenţială. Aşteptarea este atitudinea de dependenţă, pe care noi o luăm faţă de Domnul Isus şi faţă de Duhul Sfânt. Noi suntem împreună, ca să ne amintim de Domnul, şi El aduce Cuvântul Său sfânt înaintea inimilor noastre; Duhul pune înaintea inimilor noastre gloria lui Hristos, frumuseţea Persoanei Sale şi minunile jertfei Sale; şi noi izbucnim în adorare şi laudă înaintea Lui, când inimile noastre sunt conduse ca să-L contemple atunci când Şi-a dat viaţa pentru noi.

O, prieteni dragi, Duhul Sfânt este realmente prezent între sfinţi, şi El lucrează, lucrează foarte sigur în astfel de ocazii, dacă noi credem cu adevărat în prezenţa Lui şi împiedicăm apariţia nerăbdării în carnea noastră!

„Tot aşa şi Hristosul”

1 Corinteni 12.12-14: Pentru că, după cum trupul este unul singur şi are multe mădulare, iar toate mădularele trupului, fiind multe, sunt un singur trup, tot aşa este şi Hristosul. Pentru că, de asemenea, noi toţi am fost botezaţi de un singur Duh într-un singur trup, fie iudei, fie greci, fie robi, fie liberi; şi tuturor ni s-a dat să bem dintr-un singur Duh. Pentru că şi trupul nu este un singur mădular, ci multe.

În următoarele trei versete (1 Corinteni 12.12-14) apostolul continuă să vorbească despre unitatea trupului. El spune mai întâi: „Pentru că, după cum trupul este unul singur şi are multe mădulare, iar toate mădularele trupului, fiind multe, sunt un singur trup, tot aşa este şi Hristosul.” Apostolul a vorbit despre darurile Duhului – cuvântul cunoaşterii, pentru unul, cuvântul înţelepciunii, pentru altul, credinţa, la un altul, vindecarea bolnavilor, la alţii, şi aşa mai departe -, însă toţi oamenii au daruri. Apostolul vorbeşte acum despre trupul întreg, care este compus din multe mădulare. Ele toate sunt una, chiar dacă sunt multe. Există o diversitate în trup, căci toate mădularele au însuşirile lor specifice; dar din cauza acestor diferenţe ele toate contribuie la binele şi puterea întregului trup. Această unitate nu este ceva care trebuie lucrat de noi înşine, de mădulare; ea nu este rezultatul faptului că fiecare îşi pierde individualitatea şi în felul acesta se contopeşte cu ceilalţi. Nu acesta este felul în care se constituie trupul. Găsim că ele se constituie prin legătura mădularelor cu Domnul Isus Hristos. Aici este o expresie foarte remarcabilă: „toate mădularele trupului, fiind [cu toate că sunt] multe, sunt un singur trup, tot aşa este şi Hristosul.” Apostolul vorbeşte evident despre Capul în glorie şi de trupul aici pe pământ, ceea ce reprezintă un „om” spiritual, la care Hristos este Capul şi toţi sunt mădulare ale trupului. Dacă el spune: „tot aşa şi Hristosul”, omul acela tainic este denumit cu un nume – Hristosul.

Avem un exemplu asemănător în Vechiul Testament, unde în Geneza 5.2, unde este vorba de crearea omului, citim: „Parte bărbătească şi parte femeiască i-a creat; şi i-a binecuvântat şi le-a pus numele Adam [sau: om] în ziua când au fost creaţi.” Amândoi, soţ şi soţie, au fost priviţi ca o singură carne, care poartă un nume. Amândoi erau una, şi la unitatea din grădina Eden se face aluzie în Efeseni 5.30-32 în legătură cu Hristos şi Adunare sub aspect nupţial. Avem aici unitatea intimă existentă între trupul de pe pământ şi Hristos din glorie. „Tot aşa şi Hristosul”, Hristos şi trupul Lui sunt descrişi ca fiind una.

„Pentru că”, spune el, „de asemenea, noi toţi am fost botezaţi de un singur Duh într-un singur trup, fie iudei, fie greci, fie robi, fie liberi; şi tuturor ni s-a dat să bem dintr-un singur Duh.” După toate aparenţele aici sunt amintite ambele orânduieli creştine: mai întâi botezul şi Masa Domnului în „adăpaţi dintr-un singur Duh”. Desigur această aluzie nu include că botezul cu apă ar avea ceva a face cu formarea trupului, ci apostolul foloseşte această noţiune bine cunoscută, ca să descrie acţiunea Duhului Sfânt, când El a coborât ca să formeze acea unitate nouă. El a botezat pe toţi cei care credeau dintre iudei şi păgâni, sclavi şi liberi, în acel novum, care este numit trupul lui Hristos, în care ei toţi sunt una.

Dar apostolul foloseşte o a doua imagine: „Noi toţi am fost adăpaţi dintr-un singur Duh”. Şi aceasta explică probabil sau cel puţin ajută să explice de ce în 1 Corinteni 10, unde se vorbeşte despre Masa Domnului, paharul este amintit înaintea pâinii, deoarece în aceste versete este vorba de părtăşie, de legătură; şi „băutul paharului” include în mod deosebit părtăşia noastră cu Hristos şi a noastră unii cu alţii la Masa Domnului. În mod corespunzător apostolul spune aici, că noi „toţi am fost adăpaţi dintr-un singur Duh”, „pentru că şi trupul nu este un singur mădular, ci multe”. Toate mădularele au parte de acţiunile unui singur Duh. Să ne amintim că Domnul nostru foloseşte expresia „a bea” în legătură cu coborârea Duhului Sfânt la Rusalii (Ioan 7.37-39).

Piciorul şi mâna

În continuare Pavel arată cum diferitele mădulare, care alcătuiesc Adunarea lui Dumnezeu, sunt dependente unul de altul. Există o interdependenţă a tuturor acelora care împreună alcătuiesc trupul lui Hristos. Nici o persoană, nici un mădular, nu se poate izola de trup şi să păstreze independenţa.

1 Corinteni 12.15: Dacă piciorul ar spune: „Fiindcă nu sunt mână, nu sunt din trup“, nu este pentru aceasta din trup?

Seriozitatea unui astfel de duh de independenţă constă în efortul de a îndepărta de legătura practică cu trupul lui Hristos. Este nu numai aşa, că un picior, care consideră că nu are nici o legătură cu mâna, face nedreptate mâinii, ci tot trupul este afectat. Apostolul întreabă: „nu este pentru aceasta din trup?” Dacă piciorul sau mâna sau ambele ar fi despărţite de trup, relaţiile ar fi altele, însă ambele constituie o parte esenţială a trupului. Ce este trupul fără picior? El este ceva incomplet. Un trup mutilat este nedesăvârşit, şi bunăstarea lui are de suferit. De aceea este necesar ca fiecare mădular să fie în trup la locul lui şi să-şi îndeplinească funcţia. Dacă piciorul nu-şi îndeplineşte funcţia, la ce foloseşte el atunci? Chiar dacă el este o parte a trupului, el este totuşi un mădular nefolositor. El nu este de folos, şi toate mădularele sunt afectate. Toate suferă, deoarece el nu-şi îndeplineşte obligaţia.

Nu vedem noi aplicarea la noi înşine? Funcţiile piciorului şi mâinii, umblarea şi slujirea pentru Dumnezeu în lumea aceasta, nu ar trebui să fie despărţite. Ambele sunt necesare, deoarece noi ar trebui să umblăm faţă de lume ca aceia care aparţin lui Hristos, la fel cum noi ar trebui să slujim spre glorificarea lui Hristos. Aceasta este valabil în aceeaşi măsură pentru un mădular şi pentru mai multe mădulare. Persoana care slujeşte activ şi cu grijă, dar care nu umblă în teama de Domnul, jigneşte trupul lui Hristos. Ea produce un spectacol mare şi de regulă arată multe activităţi, dar acolo nu este consecinţă logică în viaţă. Trebuie să fie umblare corectă şi cu credincioşie, la fel cum este slujba devotată. Acelaşi principiu se referă la ochi şi la ureche şi la celelalte mădulare.

Purtarea de grijă unul pentru altul

1 Corinteni 12.16-25: Şi dacă urechea ar spune: „Fiindcă nu sunt ochi, nu sunt din trup“, nu este pentru aceasta din trup? Dacă tot trupul ar fi ochi, unde ar fi auzul? Dacă totul ar fi auz, unde ar fi mirosul? Dar acum Dumnezeu a pus mădularele, pe fiecare din ele, în trup, după cum a dorit. Iar dacă toate ar fi un singur mădular, unde ar fi trupul? Dar acum sunt multe mădulare şi un singur trup. Ochiul nu poate spune mâinii: „Nu am nevoie de tine“; sau, din nou, capul, picioarelor: „Nu am nevoie de voi“. Ba mai mult, mădularele trupului care par a fi mai slabe sunt necesare. Şi pe cele ale trupului, pe care le considerăm a fi de mai puţină onoare, pe acestea le înconjurăm cu mai multă onoare; şi cele ale noastre lipsite de frumuseţe au mai multă frumuseţe; dar cele plăcute ale noastre nu au nevoie de împodobire. Dar Dumnezeu a întocmit trupul dând mai multă onoare celor lipsite de onoare, ca să nu fie dezbinare în trup, ci pentru ca mădularele să îngrijească deopotrivă unele de altele.

Eu nu trebuie să mă ocup cu fiecare din aceste versete. Esenţialul este, că toate mădularele diferite au obligaţiile şi relaţiile lor reciproce şi că ele toate se ajută reciproc. Toate mădularele ar trebui „să îngrijească deopotrivă unele de altele”. Noi am fost conduşi prin puterea lui Dumnezeu şi prin lucrarea Duhului lui Dumnezeu la o legătură spirituală, şi pentru că este aşa, avem răspundere nu numai faţă de Domnul, Capul nostru, ci şi unii faţă de alţii. Noi trebuie să ne slujim unii altora în dragoste. Noi trebuie să ne ajutăm unii pe alţii în lucrurile Domnului. Noi trebuie să contribuim la bucuria spirituală şi pacea spirituală reciprocă. Acolo unde se poate face ceva, ca să se adâncească cunoaşterea Scripturii şi cunoaşterea Domnului Isus Hristos la alţii, este obligaţia noastră să facem ce putem în această privinţă. Uneori uităm răspunderea noastră faţă de fraţii noştri şi de surorile noastre, care ne sunt aşa de aproape. Ne gândim la ţări şi insule, care sunt departe, şi la popoare îndepărtate, care sunt despărţite de noi prin înclinaţii naturale şi obiceiuri şi altele de aceeaşi natură; şi uităm pe aceia cu care săptămână de săptămână stăm alături unul de altul, ale căror feţe le vedem şi cu al căror glas ne putem uni în cântări de laudă aduse Domnului, cu care îngenunchem împreună înaintea tronului de har. Este foarte uşor să uităm că noi toţi, de aproape şi de departe, suntem mădulare ale trupului lui Hristos şi că răspunderea noastră faţă de ei este din acest motiv mai mare decât faţă de oricare alţi oameni de pe rotocolul îndepărtat al pământului.

Mădularele lui Hristos ar trebui să aibă aceeaşi purtare de grijă unii faţă de alţii. Această purtare de grijă necesită reflectare, necesită acţionare înţeleaptă, necesită lepădare de sine. Ea necesită o anumită porţie de pierdere şi deseori jertfire de sine, ca să ne ajutăm cu adevărat unii altora. Uneori putem rata şi deveni consternaţi, dacă încercăm să ajutăm pe alţii. Noi nu trebuie să ne lăsăm descurajaţi, căci responsabilitatea noastră rămâne încă. Noi nu putem evita eşecurile ocazionale, şi aceasta nu schimbă nimic din faptul că noi suntem obligaţi să slujim unii altora.

Curentul vitalităţii spirituale în trup curge în jos de la Capul din cer, şi el vine la fraţii mei şi la surorile mele la fel cum vine la mine. Această putere vie ne leagă practic unii cu alţii în îndeplinirea relaţiilor noastre reciproce de dragoste şi a răspunderilor noastre. Apostolul spune în versetul 26:

1 Corinteni 12.26: Şi, dacă un mădular suferă, toate mădularele suferă împreună; dacă un mădular este glorificat, toate mădularele se bucură împreună.

Aici, gândesc, este rezumată acţiunea acestei lucrări nevăzute a Duhului lui Dumnezeu între sfinţi, pe care noi spre paguba noastră deseori o trecem cu vederea, deoarece este altfel decât slujba verbală în Adunare.

Foarte des ceea ce noi facem şi spunem în viaţa noastră în domeniul particular, în rugăciune şi în studiul biblic, în practicarea virtuţilor creştine, în străduinţa de a urma cu credincioşie pe Hristos are, fără să ştim, influenţă asupra celor ce sunt în jur mădulare ca şi noi. Noi exercităm o influenţă unii asupra altora, fără a încerca să facem aceasta. Ştim foarte bine, că, dacă uneori venim în prezenţa anumitor persoane, ne cuprinde un sentiment pe care înainte nu l-am avut. O anumită măsură de bucurie, o anumită măsură de pace, o atmosferă sărbătorească de nedescris ne cuprinde şi pare că ne ajută şi ne face bine. Strânsul mâinii, simpla privire a feţei, sunt deseori, fără să fie spus un cuvânt, suficiente să arate influenţa puternică spre bine, pe care fiecare mădular al lui Hristos o poate răspândi peste un confrate al lui. Aceasta poate fi valabil atât pentru un tânăr cât şi pentru unul în vârstă. Noi exercităm influenţa mare binefăcătoare de această natură asupra altora în măsura în care noi înşine primim de la Capul nostru glorificat ceea ce numai El poate da ca viaţă şi părtăşie, ca sfinţenie şi putere. Ah, de ne-am avânta după această putere, de a fi de un folos spiritual real pentru alţii! Pot fi numai doi sau trei în jurul nostru; aceasta nu are nici un rol! Nu este vorba de numere. Toată taina este ca eu însumi să fiu în ordine cu Domnul şi să permit Duhului Sfânt, care locuieşte în Adunarea lui Dumnezeu, să mă influenţeze în viaţa mea şi în faptele mele. Dacă este aşa, atunci acelaşi Duh, care locuieşte în inimile tuturor sfinţilor, care dă naştere la rodul Lui în mine, mă va folosi, probabil în linişte, să fiu de ajutor şi spre binecuvântare pentru alţii.

Adunarea locală

Apostolul a vorbit până aici despre Adunarea lui Dumnezeu ca trup al lui Hristos văzut în unitate. El priveşte la totalitatea sfinţilor lui Dumnezeu pe pământ la un moment dat. Cu greu pot presupune că Scriptura afirmă, că Adunarea lui Dumnezeu – aceasta înseamnă, Adunarea lui Dumnezeu alcătuită din toţi cei care cred în Hristos începând de la Rusalii şi până în ziua venirii Sale – este descrisă ca trup. Trupul este ceva viu la un anumit moment pe pământ, chiar dacă este în legătură cu Hristos în cer. Sfinţii, care au adormit şi sunt acum la Hristos, constituie încă o parte a Adunării, pe care Hristos o zideşte, însă trupul lui Hristos este organizaţia vie pe pământ. Domnul Isus Hristos a fost aici în trupul pregătit Lui, şi era Martorul credincios şi adevărat al lui Dumnezeu. Când El S-a înălţat la cer, El a constituit Adunarea, care este trupul Lui, pentru ca ea să fie o mărturie pentru Numele Său, care vorbeşte tuturor din lume despre Hristos, care S-a înălţat la cer.

În versetul 27 Pavel nu repetă ce am văzut în versetul 13: „Noi toţi am fost botezaţi de un singur Duh” (1 Corinteni 12.13), sau ce avem în 1 Corinteni 10.17: „Pentru că noi, cei mulţi, suntem o singură pâine, un singur trup”, sau în Romani 12.5: „Noi, cei mulţi, suntem un singur trup în Hristos”. În aceste pasaje el vorbeşte despre creştini în general, despre ceea ce este adevărat cu privire la toţi credincioşii, oriunde s-ar afla ei. Însă aici el spune:

1 Corinteni 12.27: Iar voi sunteţi trup al lui Hristos, şi mădulare în parte.

„Iar voi sunteţi trup al lui Hristos”, aceasta înseamnă aceia, cărora el le-a scris, Adunarea din Corint. El vrea să spună că ei erau locţiitori. Ei erau răspunzători potrivit măsurii lor, în limitele lor, aşa cum erau sfinţii lui Dumnezeu de pretutindeni. Ei nu alcătuiau în ei înşişi trupul întreg, dar ei erau suplinirea lui locală. Adunarea din Corint era suplinitoare pentru întreaga Adunare a lui Hristos. „Iar voi sunteţi trup al lui Hristos, şi mădulare în parte.” Fiecare dintre ei era mădular al trupului lui Hristos. Din aceasta nu rezultă că cei din Corint trebuiau să aibă aceeaşi diversitate în descoperirea Duhului, care era în Adunare ca întreg. Ştim că într-o adunare unde sunt numai două sau trei persoane nu putea fi o duzină de daruri ale Duhului între aşa puţine persoane. Însă împărţirea darurilor nu este aşa de decisivă aici. Ei erau trup al lui Hristos în măsura în care au primit partea cuvenită lor din binecuvântările lui Hristos, Capul din înălţime. Doi sau trei, oricâţi ar fi ei, vor primi aceeaşi măsură de daruri ale harului Său ca şi trupul întreg. Domnul Isus Hristos nu este lipsit de simţăminte faţă de aceia care Îl reprezintă aici pe pământ în slăbiciune şi nedesăvârşire. El îi priveşte ca trup al Lui şi ca mădulare ale trupului Său. Nu că ei din cauza aceasta au un motiv de mulţumire cu ei înşişi sau că au ceva cu care ar putea să se laude. Adevărul a fost rostit adunării din Corint spre mângâiere şi spre reproş, însă noi nu putem acum să ne ocupăm mai mult cu acest adevăr interesant.

Apostoli, profeţi, învăţători

Apostolul continuă în versetul 28 să vorbească despre darurile care sunt în Adunare în general:

1 Corinteni 12.28-30: Şi Dumnezeu a pus pe unii în adunare: întâi, apostoli; al doilea, profeţi; al treilea, învăţători; apoi puteri miraculoase; apoi daruri de vindecări, ajutorări, cârmuiri, felurite limbi. Toţi sunt apostoli? Toţi, profeţi? Toţi, învăţători? Toţi au puteri miraculoase? Toţi au daruri de vindecări? Toţi vorbesc în limbi? Toţi interpretează? Să doriţi deci stăruitor darurile mai mari; şi vă şi arăt o cale nespus mai bună.

Pe aceştia i-a aşezat Dumnezeu în mod normal acolo. El nu se referă aici la sfinţi ca trup, ci ca Adunare. Şi astfel el vorbeşte despre daruri, care au fost date prin Hristos, atunci când El S-a înălţat la cer şi a dat daruri oamenilor. Primii trei, pe care el îi enumeră aici în ordinea importanţei lor, sunt apostolii, profeţii şi învăţătorii; aceştia par să fie darurile personale. Astfel apostolii au fost atât de mulţi câţi au fost daţi Adunării. Ei nu au avut urmaşi, deoarece ei au fost daţi cu scopul precis de a întemeia Adunarea. Ei au dispărut atunci când această lucrare a avut loc. Ei au pus temelia (Efeseni 2.20); lor nu li s-au adăugat alţii, deoarece slujba lor practică nu a fost continuată. Profeţii Adunării aveau darul să facă cunoscut planul lui Dumnezeu referitor la adevărurile şi binecuvântările care urmau după moartea şi învierea Domnului Isus, în timp ce apostolii au făcut cunoscut planul şi voia lui Dumnezeu în ordinea nou-testamentală a lucrurilor pentru Adunarea nou creată. Învăţătorii urmează pe aceşti doi ca aceia care explicau sfinţilor lui Dumnezeu îndrumările care au fost date Biserici de la început prin darurile cele mai înalte şi care interpretau şi scrierile vechi-testamentale în lumina Noului Testament.

Pavel pune acestei trei clase pe primul loc, pentru a corecta greşeala deosebit de mare şi de dăunătoare, care a fost făcută în Corint. În această Adunare ei preţuiau mai mult decât orice darurile vizibile în exterior al limbilor şi al vindecărilor; şi apostolul îi mustră paşnic tocmai prin această ordine. Darul limbilor era foarte bun şi folositor la locul cuvenit, însă scopul principal în exercitarea darurilor era zidirea spirituală a Adunării. Aceasta era marea probă de valoare, şi de aceea apostolii, profeţii şi învăţătorii erau pe primul loc. Dumnezeu i-a aşezat în Adunare pe primul loc, şi Pavel, el însuşi cel mai mare dintre apostoli, i-a plasat pe primul loc. Noi trebuie să-i lăsăm acolo, adică scrierile lor. Celelalte daruri, ca cele de ajutorare şi călăuzire  rămân în Adunare şi vor rămâne până la sfârşit. Această enumerare arată diversitatea mare a darurilor date. Însă apostolul arată că ei nu toţi sunt apostoli şi nu toţi sunt profeţi. Ei sunt împărţiţi corespunzător după număr şi persoane. Este un număr mare de daruri diferite, ca să se satisfacă nevoile sfinţilor, şi să împlinească ţelul planului lui Dumnezeu, să ajute Adunarea şi s-o binecuvânteze.

Veţi vedea că tot tenorul capitolului este să arate cum lucrează Dumnezeu între sfinţi spre mângâierea şi zidirea lor spirituală, da, pentru ca ei să fie zidiţi pe credinţa lor preasfântă. Dumnezeu Îşi face lucrarea şi astăzi. Pericolul este acela, ca noi să pierdem ocazia să fim binecuvântaţi prin acea lucrare. Probabil noi suntem într-o astfel de stare sufletească sau în astfel de împrejurări, că lucrarea divină şi ţelul divin trec neobservate pe lângă noi, şi de aceea nu primim nici un ajutor prin ceea ce face Dumnezeu ca să zidească sufleteşte pe sfinţii Săi şi să-i încurajeze. Nu mă refer acum la ceea Domnul face pentru noi ca indivizi, ci mai mult la ceea ce este adevărat pentru adunările sfinţilor şi a relaţiilor între ele. Noi putem avea parte deplină la aceste binecuvântări, dacă vrem. Dragostea lui Dumnezeu este la lucru; noi ştim că Duhul Sfânt nu este inactiv. Domnul Isus nici nu doarme şi nici nu aţipeşte. El face lucrarea Sa. Cum se face că noi nu mai suntem binecuvântaţi, aşa cum este cazul real? Unde este obstacolul? Unde este greşeala? Ce este fals? Este ceva fals la Dumnezeu, fals la Duhul lui Dumnezeu, la Capul Adunării? Nu, prieteni dragi, greşeala este la noi înşine. Noi nu ne aducem pe noi înşine în acea atitudine, în acel cadru al sufletului pentru a primi binecuvântările lucrării Duhului lui Dumnezeu.

Râvna pentru darurile cele mai bune

Apostolul spune:

1 Corinteni 12.31: Să doriţi deci stăruitor darurile mai mari; şi vă şi arăt o cale nespus mai bună.

Nu urmăriţi limbile. Gândesc că acest sfat poate fi privit sub două aspecte. Uneori el este privit aşa ca şi cum o persoană este încurajată să aibă o râvnă sfântă să posede un dar mare în Adunare, şi fără îndoială acest punct de vedere este corect, chiar dacă foarte puţine astfel de păreri ambiţioase sunt realizate. Dar nu vrea apostolul să spună mai mult decât aceasta?  Nu vrea el să spună, că toţi sfinţii ar trebui să dorească ca Dumnezeu să lucreze în mijlocul lor prin daruri mai mari, adică prin darul de zidire spirituală?

Să presupunem că, dacă ar fi posibil, o persoană vorbeşte în seara aceasta în mijlocul nostru în limbi, şi nu ar fi nici o interpretare şi de aceea nici o zidire spirituală. Care ar fi folosul pentru sfinţi, aşa cum spune apostolul în continuare? N-ar fi nici un folos. N-ar fi nici o zidire spirituală, nici o încurajare a dragostei, a sfinţeniei, a înţelepciunii sau cunoaşterii. Aşa ceva nu ar fi spre glorificarea Domnului. Nu ar fi prin Duhul lui Dumnezeu. Însă ceea ce este pentru zidirea spirituală a sfinţilor şi pentru gloria Domnului Isus Hristos, este semnul pentru un dar mai mare. Să fim plini de râvnă pentru el! Vai, această stare sărăcăcioasă, în care suntem! Sunteţi voi deseori pe genunchi şi rugaţi pe Dumnezeu să vorbească prin slujitorii Lui, ca ei să prezinte Cuvântul Său sufletelor voastre cu putere? Îl rugaţi voi să vă vorbească prin gura altuia? Poate fi printr-un frate simplu; căci Domnul poate vorbi sufletelor voastre prin oricine.

Dar să presupunem că nu este nici un dar; ce este de făcut? Apostolul spune: „vă arăt o cale nespus mai bună”. Însă el face aceasta în capitolul următor. Profeţiile eşuează, limbile pot înceta, cunoaşterea poate dispare, însă este ceva care rămâne întotdeauna, în timpul prezenţei Adunării pe pământ; şi aceasta este dragostea, dragostea lui Dumnezeu şi dragostea sfinţilor. Şi noi ar trebui să dorim să îngrijim dragostea în noi şi să lăsăm dragostea să-şi facă lucrarea în noi; căci, aşa cum spune apostolul în alt loc, dragostea este cea care zideşte spiritual. O persoană se poate ridica în adunare şi să ţină un discurs foarte atrăgător şi mişcător, dar dacă nu este dragoste, dacă Duhul lui Dumnezeu nu-mi aduce dragostea lui Hristos prin Cuvântul Său, nu va folosi nimic sufletului meu, nu mă va aduce mai aproape de Domnul Isus Hristos în umblarea mea.

Vă las această atenţionare: „Doriţi stăruitor după daruri mai mari” şi căutaţi drumul nespus mai bun al dragostei, care este în raza de acţiune a fiecăruia din noi. Să ne iubim unii pe alţii, deoarece Hristos ne-a iubit şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru noi. El ne-a lăsat un exemplu. El ne-a dat un imbold. El ne-a iubit, pe când nimic vrednic de iubit nu era în noi. El a murit pentru noi, pe când eram păcătoşi. Acest altruism ar trebui să fie natura dragostei noastre. Iubim noi numai pe aceia care ne sunt plăcuţi şi simpatici? Ce este cu cei încăpăţânaţi? Ce este cu persoanele, cu care noi cu greu putem avea contact? Le iubim şi ne rugăm pentru ele? „Doriţi stăruitor după daruri mai mari” şi verificaţi acel drum mult mai bun, care ne este arătat în capitolul 13.

Partea anterioară Partea următoare


Tradus de la: Christus und seine Versammlung (3)
A treia prelegere „Christ and the Various Members of His Body“ din seria de prelegeri Christ and His Church, ţinută în anul 1929 în Wildfell Hall, Catford, Londra.

Traducere: Ion Simionescu

Mai multe articole din categoria Adunarea/Biserica (53)


Nota redacţiei:

Redacţia SoundWords este răspunzătoare pentru publicarea articolului de mai sus. Aceasta nu înseamnă că neapărat ea este de acord cu toate celelalte gânduri ale autorului publicate (desigur cu excepţia articolelor publicate de redacţie) şi doreşte să atragă atenţia, să se ţină seama de toate gândurile şi practicile autorului, pe care el le face cunoscut în alte locuri. „Cercetaţi toate lucrurile, şi păstraţi ce este bun” (1 Tesaloniceni 5.21).

Bibeltexte im Artikel anzeigen