Poţi tu apărea înaintea gloriei lui Dumnezeu?
Isaia 6

W. B.

© SoundWords, Online începând de la: 17.08.2019, Actualizat: 17.08.2019

Versete călăuzitoare: Romani 3.23: Isaia 6

Romani 3.23: Pentru că toţi au păcătuit şi nu ajung la gloria lui Dumnezeu.

Niciunul nu va găsi vreo greutate să înţeleagă prima parte a acestui pasaj biblic. Faptul că toţi au păcătuit este o realitate pe care o recunoaşte fiecare. Nimeni nu este aşa de neştiutor, ca s-o tăgăduiască. Nici omul cel mai mulţumit cu sine însuşi nu va ezita să ocupe locul sub sentinţa „toţi au păcătuit”. Dar cum stau lucrurile cu partea a doua: „şi nu ajung la gloria lui Dumnezeu”? Ce înseamnă aceste cuvinte? Este uşor de înţeles că uneori nu se împlinesc anumite obligaţii şi că în ceea ce priveşte dreptatea, pe care o cer cele zece porunci, de asemenea nu este greu de înţeles, dar înseamnă aceasta că noi nu ajungem la gloria lui Dumnezeu? Aici este dată o linie nouă de ghidare, un etalon nou. Dar cum putem s-o găsim?

Viziunea mare, pe care Isaia a avut-o şi pe care o descrie în capitolul 6 al cărţii sale profetice, ne va ajuta. Haideţi s-o studiem.

Isaia 6.1-8: În anul morţii împăratului Ozia L-am văzut pe Domnul şezând pe un tron, înalt şi ridicat; şi poalele Lui umpleau templul. Serafimii stăteau deasupra Lui; fiecare avea şase aripi: cu două îşi acopereau faţa şi cu două îşi acopereau picioarele şi cu două zburau. Şi unul striga către altul şi zicea: „Sfânt, sfânt, sfânt este Domnul oştirilor; tot pământul este plin de gloria Lui“. Şi temeliile pragurilor se zguduiau de glasul celui care striga şi casa s-a umplut de fum. Atunci am zis: „Vai de mine! pentru că sunt pierdut; pentru că sunt un om cu buze necurate şi locuiesc în mijlocul unui popor cu buze necurate; pentru că ochii mei L-au văzut pe Împăratul, Domnul oştirilor!“ Şi unul dintre serafimi a zburat spre mine şi avea în mâna lui un cărbune aprins, pe care-l luase cu cleştele de pe altar. Şi l-a atins de gura mea şi a zis: „Iată, acesta s-a atins de buzele tale, şi nelegiuirea ta este îndepărtată şi păcatul tău este ispăşit“. Şi am auzit glasul Domnului, zicând: „Pe cine să trimit şi cine va merge pentru Noi?“ Şi eu am zis: „Iată-mă, trimite-mă!“

Să observăm timpul când a avut loc această viziune. Era în anul morţii împăratului Ozia. Când mor monarhii, marile evenimente ale domniei lor trec din nou prin faţa ochilor oamenilor şi pentru un timp scurt sunt subiectul discuţiilor. Ozia era unul din marii împăraţi ai lui Iuda. Domnia lui, care s-a întins pe parcursul a 52 de ani, a fost deosebit de înfloritoare. În război, în diplomaţie şi în multele misiuni de viaţă paşnice i-a mers minunat de bine. Dar bunăstarea are pericolele ei, şi este un vrăjmaş a cărui fortăreaţă este în inima omenească, căruia îi reuşeşte uneori să dea la iveală stricăciunea noastră, dacă nu reuşeşte să facă altceva. Ozia a învăţat aceasta pe propria piele. Într-o zi s-a dus în Templul Domnului ca să ardă tămâie acolo. Ar fi trebuit să ştie că el nu avea nici un drept pentru a face aceasta. Însă aroganţa l-a făcut să fie impertinent. Cu îndrăzneală nebunească, care curând a fost pedepsită, a luat tămâietoarea cu tămâia aprinsă şi a păşit cu demnitate înaintea ochilor celorlalţi în Locul preasfânt, unde nimeni în afară de preot nu avea voie să intre. Urmarea directă a fost lepra. El era un om lovit. A simţit aceasta, a ştiut şi s-a grăbit să iese afară. Începând din ceasul acela soarele lui apusese, pentru ca niciodată să nu mai răsară. Treburile împărăţiei lui au trecut în mâinile altora şi începând din timpul acela Ozia a trăit singur, exclus de la Casa Domnului, un om necurat şi o mărturie inspiratoare de frică despre sfinţenia lui Dumnezeu, pe care el nu a luat-o în seamă şi pe care şi noi deseori o uităm.

În timpul acela, când toate acestea au devenit vii în amintirea oamenilor, Isaia a văzut marea viziune. Un tron stătea înaintea lui, înaintea căruia toate tronurile pământeşti erau nimic, şi pe el stătea Domnul, Împăratul, Împăratul împăraţilor, a cărui glorie umplea curţile Templului. Alături de El stăteau serafimii cu multele lor aripi şi vesteau cu glas tare sfinţenia lui Dumnezeu. Nu este de mirare că profetul a fost cuprins de frică şi tremur. „Vai de mine! pentru că sunt pierdut”, a strigat el. „Necurat, necurat” era strigătul leprosului în toate zilele vieţii lui, şi la fel făcea Isaia acum. Niciodată înainte nu a simţit aceasta aşa de mult ca acum. Probabil între oameni el să fi avut un nume din cauza evlaviei lui şi a râvnei lui pentru lucrurile lui Dumnezeu, dar toate acestea se asemănau acum cu frunzele uscate. Dreptatea lui era ca o haină murdară. El a fost măsurat cu gloria lui Dumnezeu, şi a fost găsit sărac. „Necurat, necurat” era tot ce buzele lui tremurânde puteau rosti.

Să ne optim un moment şi să ne întrebăm, dacă o verificare asemănătoare a avut loc vreodată cu putere asupra sufletelor noastre? Suntem noi corespunzători pentru gloria lui Dumnezeu? Putem noi sta în prezenţa Lui? Aceasta este etalonul. Întrebarea nu este, dacă noi ne-am îndeplinit obligaţiile faţă de oameni sau dacă am corespuns cerinţelor Legii, ci dacă suntem corespunzători pentru gloria lui Dumnezeu sau dacă ducem lipsă în privinţa aceasta. Dacă lui Ozia i-a fost interzis să intre în „Locul Preasfânt, făcut de mâini”, suntem noi suficienţi de curaţi să intrăm în cerul însuşi şi acolo să stăm înaintea lui Dumnezeu?

Să ascultăm ce a spus Iov, acel om plin de virtuţi, bunătate şi generos, a cărui participare sufletească şi promptitudine în ajutorare a făcut inimile multor văduve să cânte de bucurie. Şi el s-a aflat într-o zi înaintea lui Dumnezeu, şi ce a spus el atunci: „Auzisem de Tine, cu auzul urechii, dar acum ochiul meu Te vede. De aceea mi-e scârbă de mine şi mă pocăiesc în ţărână şi cenuşă” (Iov 42.5,6).

Am ajuns noi vreodată într-un astfel de punct? A ieşit de pe buzele noastre un strigăt asemănător?

Ar trebui să fim mulţumitori că această viziune mare ne spune ceva mai mult decât numai verificarea sufletului pentru nepotrivirea lui pentru gloria lui Dumnezeu. Dacă acolo este vorba de un tron, înaintea căruia nici un om păcătos nu poate sta, acolo este şi un altar, prin care se poate veni în întâmpinarea nevoii mari, care a devenit cunoscută. „Şi unul dintre serafimi a zburat spre mine şi avea în mâna lui un cărbune aprins, pe care-l luase cu cleştele de pe altar. Şi l-a atins de gura mea şi a zis: «Iată, acesta s-a atins de buzele tale, şi nelegiuirea ta este îndepărtată şi păcatul tău este ispăşit»“. Ce cuvinte binecuvântate. Cât de mult a fost adusă la linişte prin aceste cuvinte inima îngrozită a profetului!

Altarul acela ne vorbeşte în aceste zile ale Evangheliei harului despre o jertfă mult mai de preţ, decât curţile din faţă iudaice a cunoscut-o vreodată, şi despre un sânge mult mai bogat decât cel stropit vreodată pe scaunul îndurării al lor. Aceia au avut parte de umbre, nouă ne aparţine realitatea. Hristos a venit, şi prin jertfirea de Sine Însuşi a îndepărtat păcatul. El a venit ca să satisfacă cerinţele tronului, în timp ce a luat păcatele noastre asupra Sa şi a purtat urmările lor grave. Ah, ce limbaj vorbeşte Golgota! Păşeşte mai aproape, suflet scump, păşeşte mai aproape cu picioarele descălţate şi priveşte acolo pe Mântuitorul tău. Ascultă strigătul Lui. Este strigătul Unuia părăsit de Dumnezeu. Şi din ce cauză a fost El părăsit? El, Cel care este strălucirea gloriei Sale şi întipărirea Fiinţei Sale, Purtătorul puternic al tuturor lucrurilor, care în natura Sa omenească pe pământ niciodată nu s-a abătut de la cărarea ascultării şi încrederii, din ce cauză a trebuit El să fie părăsit de Dumnezeu? Nu ne mirăm dacă îngerii stau consternaţi din cauza aceasta. Ah, nu este nimic asemănător crucii – steaua speranţei, singurul loc de scăpare al celui pierdut. De acolo străluceşte în toată maiestatea şi puterea sfinţenia lui Dumnezeu, dreptatea Lui, dragostea Lui, dat tot ce preamăreşte Numele Lui.

Şi nu ne vorbesc toate acestea despre pace într-o măsură mult mai mare, decât Isaia putea s-o cunoască vreodată? „El a făcut pace prin sângele crucii Lui.” Nici un efort şi nici o lacrimă din partea noastră, nici o îngrijorare, nici o scrâşnire din dinţi, nici o schimbare a vieţii nu pot adăuga ceva la valoarea jertfei Sale. Să adaugi ceva la ea ar însemna să întuneci gloria ei. El este singurul – centrul a două veşnicii – spre care priveau odihnindu-se ochii uimiţi ai profeţilor şi ai oamenilor sfinţi şi spre care vor privi înapoi ochii mult mai uimiţi ai răscumpăraţilor Domnului din veacurile viitoare cele mai îndepărtate. Acum nu este un cărbune aprins de pe altar, aşa cum Isaia l-a văzut, ci este sângele lui Isus Hristos, al Fiului lui Dumnezeu, şi numai acesta ne curăţeşte de toate păcatele.

Şi toţi cei care cred în El sunt curăţiţi. Mai alb decât zăpada este sufletul acelora care şi-a luat scăparea la El. Ei au devenit părtaşi ai moştenirii sfinţilor în lumină. Aceasta este explicaţia simplă a pasajului din Coloseni 1.12. Făcut corespunzător! Nu o lucrare progresivă de desăvârşire, care va fi terminată când sufletul nostru se va ridica ca să intre în căminul dragostei. Noi suntem acum făcuţi corespunzători. După urarea tatălui de bun-venit şi sărutul lui a urmat haina cea mai bună, inelul în deget şi sandale în picioare. Fiul pierdut – acum nu mai era cel pierdut – a fost făcut prin aceasta corespunzător pentru casa tatălui. Nu este la fel şi cu noi? Cu siguranţă. În Duhul şi prin puterea Duhului Sfânt noi intrăm acum în casa Tatălui şi savurăm deja bucuria care va fi partea noastră în toată veşnicia.

Cititorule, şti tu ceva despre această binecuvântare? Sau stai deoparte, cu frică şi tremur, neştiind dacă necurăţia ta a fost îndepărtată? Nu prin simţăminte, stări sufleteşti şi experienţe, căci acestea sunt lucruri şovăielnice, îţi va fi aceasta confirmat. Cuvântul lui Dumnezeu este nesfârşit mai bun decât acestea. Acolo poţi citi că niciodată nu se va mai aduce aminte de păcatele şi de fărădelegile tale. Cuvintele acestea le găseşti în epistola către Evrei 10.17. Cât de simple sunt ele! Acestea sunt cuvintele Aceluia care te iubeşte şi care nu poate minţi. Nu vrei să-L crezi?

După ce el a fost curăţit şi adus la linişte, un alt glas a venit la urechea profetului. Era glasul Domnului, care a zis: „Pe cine să trimit şi cine va merge pentru Noi?“ Atunci el a răspuns: „Iată-mă, trimite-mă!“ El era gata să ducă mesajul Domnului, şi aştepta numai ca să fie trimis.

Este tot aşa şi cu noi? Dumnezeul nostru are nevoie de mesageri. Şi El îi va trimite – pe unii în ţări civilizate, dar pe cei mai mulţi în ţări locuite de necredincioşi, pe alţii în ţinuturi întunecate, unde trăiesc canibali, pe unii în câmpiile secetoase ale Africii, pe alţii pe câmpiile de gheaţă ale eschimoşilor şi unii vor lucra în apropierea locului lor de domiciliu. Dar ei merg ca trimişi de El. Şi dacă nici un strigăt nu vine spre noi, pentru a merge în ţinuturile îndepărtate, şi dacă misiunea noastră este mică şi raza noastră de acţiune este mică, poate totuşi să ni se încredinţeze un mesaj preţios de linişte pentru cei obosiţi. În casa naturii atât vrabia cât şi vulturul îşi au locul lor. Mesajele lui Dumnezeu sunt exprimate nu numai prin cuvinte, noi putem trăi pentru Hristos şi atunci când nu predicăm. Însă ordinea este aceasta: mai întâi dovedirea, apoi curăţirea şi apoi dedicarea pentru slujba pentru Dumnezeu. Mulţumiri fie aduse Lui, fiecare credincios a fost făcut corespunzător pentru moştenirea cerească, fie însă ca prin har fiecare să năzuiască „să fie un vas spre onoare, sfinţit, folositor Stăpânului, pregătit pentru orice lucrare bună” (2 Timotei 2.21).

„Iată-mă! Trimite-mă!”


Tradus de la: Kannst du vor der Herrlichkeit Gottes erscheinen?

Titlul original: „The Vision of God“
din Simple Testimony, Anul 27, 1910, pag. 253–259
şi în Edification, Anul 3, 1929, pag. 262–268.

Traducere: Ion Simionescu

Mai multe articole despre locul din Biblie Isaia 6 (1)


Nota redacţiei:

Redacţia SoundWords este răspunzătoare pentru publicarea articolului de mai sus. Aceasta nu înseamnă că neapărat ea este de acord cu toate celelalte gânduri ale autorului publicate (desigur cu excepţia articolelor publicate de redacţie) şi doreşte să atragă atenţia, să se ţină seama de toate gândurile şi practicile autorului, pe care el le face cunoscut în alte locuri. „Cercetaţi toate lucrurile, şi păstraţi ce este bun” (1 Tesaloniceni 5.21).