Cei cu inima zdrobită

Hamilton Smith

© SoundWords, Online începând de la: 11.09.2018, Actualizat: 11.09.2018

Versete călăuzitoare: Luca 4,18; Psalmul 147.2-4

Luca 4.18: Duhul Domnului este peste Mine, pentru că M-a uns să vestesc săracilor Evanghelia; M-a trimis să vestesc captivilor eliberare şi orbilor vedere, să pun pe cei zdrobiţi în libertate.

Psalmul 147.2-4: Domnul zideşte Ierusalimul, adună pe cei risipiţi ai lui Israel; El îi vindecă pe cei cu inima zdrobită şi leagă rănile. El socoteşte numărul stelelor: le dă nume tuturor.

În capitolul patru al evangheliei după Luca avem relatarea plăcută despre intrarea Domnului în slujba Sa publică în această lume a păcatului şi durerilor, şi totodată auzim din gura Sa caracteristica slujbei Sale. El Se referă la prorocia lui Isaia cu privire la El, care spune: „Duhul Stăpânului Domnul este peste Mine, căci Domnul M-a uns să aduc veşti bune celor blânzi: El M-a trimis să pansez pe cei cu inima zdrobită.” (Isaia 61.1)

În toată lumea sunt din aceia care au inima zdrobită. S-ar putea ca ei să facă eforturi să ascundă în exterior necazul lor prin voioşie şi râs; „Chiar în mijlocul râsului, inima poate fi mâhnită” (Proverbe 14.13). Înapoia toatei veselii exterioare a lumii sunt necazuri ascunse şi inimi zdrobite.

Dacă ne îndreptăm spre Cuvântul lui Dumnezeu vom descoperi spre mângâierea noastră, că Dumnezeu nu este indiferent faţă de aceste inimi zdrobite. Psalmistul ne spune că Dumnezeu este Unul care „vindecă pe cei cu inima zdrobită şi le leagă rănile”. În afară de aceasta psalmistul adaugă imediat: „El socoteşte (sau: numără) numărul stelelor şi le dă nume la toate. Mare este Domnul nostru” (Psalmul 147.2-5). Numărul stelelor este prea mare pentru noi, ca să le numărăm; necazul unei inimi zdrobite este prea adânc pentru noi, ca să-l măsurăm; dar Dumnezeu poate număra stelele de pe cer şi poate vindeca inimile zdrobite de pe pământ. În mărimea dragostei Lui El a dat pe singurul Său Fiul, ca El să vină în lumea aceasta şi să vindece pe cei cu inima zdrobită.

Dacă privim la Isus, atunci vedem pe singurul Om desăvârşit, care a venit în lume să caute inimile zdrobite. Diavolul s-a străduit să-L îndepărteze de la lucrarea Lui, prin aceea că I-a arătat toate împărăţiile lumii acesteia şi slăvile ei. Dar El a respins lumea, onoarea şi bogăţiile ei, şi a ales să devină un Om sărac şi să caute inimile zdrobite, ca să le usuce lacrimile şi să le panseze rănile.

Dacă urmărim drumul Lui prin această lume a lacrimilor în căutarea acelora care erau cu inima zdrobită, vedem în evanghelia după Luca cum El vindecă inima unei păcătoase zdrobite, cum pansează rănile inimii zdrobite ale unui sfânt şi usucă lacrimile inimii zdrobite ale unei văduve. În afară de aceasta vedem că păcătoşenia şi împietrirea inimii omeneşti merge aşa de departe, că în cele din urmă şi inima Lui a fost zdrobită. Noi am zdrobit inima Unuia care a venit să vindece inima noastră zdrobită.

Descoperim în felul acesta, că inimile prin păcatele păcătosului, prin lipsa sfinţilor, prin moartea unui drag al nostru şi mai ales prin dragoste neîmpărtăşită devin zdrobite.

1. Inima zdrobită a femeii păcătoase

 Luca 7.36-38: Dar unul dintre farisei Îl ruga să mănânce cu el. Şi, intrând în casa fariseului, a stat la masă. Şi, iată, o femeie din cetate, care era păcătoasă, şi care ştia că El stătea la masă în casa fariseului, luând un vas de alabastru cu mir şi stând la spate, la picioarele Lui, plângând, a început să-I stropească picioarele cu lacrimi, şi I le ştergea cu părul capului ei şi Îi săruta picioarele şi le ungea cu mir.

În scena impresionantă care a avut loc în casa lui Simon, fariseul, ni se oferă o privire în cea  mai minunată întâmplare din câte au avut loc – întâlnirea dintre Mântuitorul şi femeia păcătoasă. O femeie sărmană, cunoscută în cetate ca păcătoasă, a auzit de Isus. Ea a auzit poporul vorbind, că Isus era „un prieten al vameşilor şi al păcătoşilor”. Probabil că ea a auzit din gura Lui acea invitaţie plină de har: „Veniţi la Mine toţi cei trudiţi şi împovăraţi şi Eu vă voi da odihnă”. Obosită de viaţa ei îngrozitoare, cu o conştiinţă încărcată de păcat, fără nici un prieten în lumea aceasta, ea aude de Isus, de Fiul lui Dumnezeu. Ea aude, că El este prietenul păcătoşilor şi că El o roagă să vină.

Mânată de nevoia ei şi atrasă de harul Său, ea vine la Isus; şi în această scenă frumoasă putem vedea rezultatul când un păcătos vine la Mântuitorul. Ea simţea că ea trebuie să ajungă cu orice preţ în prezenţa acestui Mântuitor minunat. Astfel ea intră în casa fariseului şi se duce direct la picioarele lui Isus. La început nu este rostit nici un cuvânt, au însă loc două lucruri, căci noi citim: „… stătea înapoi, lângă picioarele lui Isus şi plângea” şi Îi „săruta picioarele”. Acele lacrimi vorbesc despre o inimă, care a fost zdrobită, şi acele sărutări vorbesc despre o inimă care a fost câştigată.

Ce a fost, care i-a zdrobit inima? Şi ce a fost, care i-a câştigat inima? Nu a fost faptul că în prezenţa inimii Sale pline de dragoste şi har ea şi-a văzut viaţa ei cu toate păcatele ei? Ea a descoperit că harul Său era mai mare decât păcatele ei şi că El, cu toate că ştia toate relele ei, totuşi a iubit-o şi nu a respins-o, şi nici măcar nu i-a făcut vre-un reproş. Ea a putut rezista batjocuri oamenilor şi surâsului batjocoritor al fariseilor, dar o dragoste ca aceasta i-a frânt inima. Nu răutatea omului, ci bunătatea lui Dumnezeu conduce la pocăinţă (Romani 2.4).

După ce El i-a zdrobit inima prin harul Său, El îi vindecă inima cu cuvinte de dragoste, căci El spune: „Iertate îţi sunt păcatele … Credinţa ta te-a mântuit; du-te în pace” (Luca 7.48-50).

Drumul acestei femei cu inima zdrobită este totdeauna drumul binecuvântării pentru fiecare păcătos sărman:

  1. Păcatele noastre şi nevoile noastre ne sunt făcute cunoscut.
  2. Dumnezeu în harul Său ne aduce vestea bună despre Unul, singurul care poate să întâmpine nevoile noastre. Noi auzim despre Mântuitorul, care a venit în lume ca să mântuiască pe păcătoşi, care S-a dat pe Sine Însuşi ca preţ de răscumpărare pentru toţi şi S-a jertfit fără cusur lui Dumnezeu, şi astfel a satisfăcut pe Dumnezeu prin lucrarea Sa măreaţă de la Golgota, aşa că Dumnezeu vesteşte unei lumi de păcătoşi iertarea şi invită, ca cine vrea să creadă în Isus.
  3. Vedem, că noi, crezând în El, putem şti pe baza autorităţii Cuvântului lui Dumnezeu, că păcatele noastre au fost iertate şi sufletele noastre au fost salvate (Faptele apostolilor 11.20-21; 10.43).

Binecuvântat moment, când noi ne-am recunoscut nevoia şi am auzit de Isus, am crezut în El şi ne-am adresat Lui, când ne aflăm singuri în prezenţa Lui conştienţi fiind de păcatele noastre; dar apoi să constatăm că El, cu toată cunoaşterea Sa a tuturor păcatelor noastre, ne iubeşte. O astfel de dragoste va zdrobi inima noastră şi o va câştiga pentru totdeauna.

2. Inima zdrobită a credinciosului

Luca 22.54-62: Şi, apucându-L, L-au luat şi L-au dus în casa marelui preot. Şi Petru Îl urma de departe. Şi, aprinzând un foc în mijlocul curţii şi aşezându-se ei împreună, Petru s-a aşezat între ei. Şi o servitoare, văzându-l stând la foc şi privindu-l ţintă, a spus: „Şi acesta era împreună cu El“. Dar el a tăgăduit, spunând: „Femeie, nu-L cunosc“. Şi, la scurt timp, un altul, văzându-l, a spus: „Şi tu eşti dintre ei“. Dar Petru a spus: „Omule, nu sunt“. Şi, după aproape un ceas, un altul întărea acelaşi lucru, spunând: „În adevăr, şi acesta era cu El, pentru că şi el este galileean“. Şi Petru a spus: „Omule, nu ştiu ce spui“. Şi îndată, pe când vorbea el încă, a cântat cocoşul. Şi Domnul, întorcându-Se, a privit la Petru. Şi Petru şi-a amintit cuvântul Domnului, cum îi spusese: „Mai înainte de a cânta cocoşul, Mă vei tăgădui de trei ori“. Şi Petru, ieşind afară, a plâns cu amar.

Am privit inima zdrobită a unei femei păcătoase în casa lui Simon fariseul, acum avem ocazia să privim inima zdrobită a unui sfânt care s-a abătut, aflat în casa marelui preot. Noi putem avea cu adevărat iertarea păcatelor noastre şi putem să iubim pe Domnul cu toată râvna şi toată sinceritatea apostolului Petru, şi totuşi, dacă harul Domnului nu ne păzeşte, putem eşua ca şi apostolul şi tăgădui pe Domnul. Prin furtună şi cer senin acest slujitor devotat a urmat în de aproape pe Domnul său în timpul anilor slujbei Sale minunate. Dar a venit o zi în care el „L-a urmat de departe”. Deoarece el umbla la o oarecare depărtare de Domnul lui, el ajunge curând în societatea duşmanilor Domnului său. Aşa citim, că atunci când duşmanii Domnului „au aprins un foc şi au stat împreună jos”, „Petru s-a aşezat şi el printre ei.” În timp ce stă printre duşmanii Domnului, nu durează mult până ajunge să fie pus la încercare. Părea într-adevăr să fie numai o încercare mică, căci ea vine de la „o slujnică” oarecare. Vai, departe de Domnul, în tovărăşie dăunătoare, este suficient un lucru mic ca să ne ducă la cădere. Slujnica putea să fie desigur slabă, dar ea foloseşte o ocazie potrivită pentru sărmanul Petru, căci ea „l-a văzut cum şedea la para focului”. Ea spune numai atât: „Şi omul acesta era cu El”. Petru simte pericolul şi fără să tărăgăneze, el, omul care în încrederea în sine însuşi a spus: „Sunt gata să merg cu Tine în închisoare şi în moarte”, tăgăduieşte cu hotărâre pe Domnul, spunând: „Femeie, nu-L cunosc!”

De trei ori tăgăduieşte pe Domnul şi după aceea „a cântat cocoşul”, potrivit cuvintelor Domnului. Petru a tăgăduit pe Domnul, dar S-a schimbat inima Domnului faţă de Petru? Preamărit să-I fie Numele, dragostea Lui este o dragoste care nu se schimbă; „fiindcă iubea pe ai Săi care erau în lume, i-a iubit până la capăt.” Aşa se face că în acelaşi moment în care Petru s-a întors de la Domnul, Domnul S-a întors spre Petru, căci noi citim: „Domnul S-a întors şi a privit la Petru”. Noi Îi putem întrista inima, dar dragostea Lui nu o putem schimba. Putem fi siguri că acea privire a fost o privire a unei dragoste infinite, care trebuia să-i spună lui Petru: „Tu te-ai lepădat de Mine, Petru, tu ai spus că nu Mă cunoşti, dar cu toată minciuna ta, Eu te iubesc.”

Care a fost efectul acelei priviri? Ea a zdrobit inima lui Petru decăzut, căci noi citim: „Petru, ieşind afară, a plâns cu amar.” Tot aşa ca şi femeia păcătoasă decăzută din Luca 7, şi ucenicul decăzut din Luca 22 îşi vede păcatele în lumina dragostei Domnului. Şi dragostea, care este mai presus de păcatele sale, îi zdrobeşte inima.

Noi cunoaştem şi drumul pe care merge dragostea măreaţă în dimineaţa învierii, ca să vindece inima zdrobită a acestui om şi să-i şteargă lacrimile. În felul acesta El restaurează sufletele noastre în toate abaterile noastre, prin aceea că El zdrobeşte inimile noastre şi câştigă inimile noastre cu dragostea Sa nemărginită.

3. Inima zdrobită a văduvei

Luca 7.11-15: Şi a fost că, după aceea, El a mers într-o cetate numită Nain, şi cu El mergeau mulţi ucenici ai Săi şi o mare mulţime. Şi, când S-a apropiat de poarta cetăţii, iată, duceau afară un mort, singurul fiu al mamei lui, şi ea era văduvă; şi o mulţime foarte mare din cetate era împreună cu ea. Şi, când a văzut-o Domnul, I s-a făcut milă de ea şi i-a spus: „Nu plânge!“ Şi, apropiindu-Se, a atins sicriul şi cei care-l duceau s-au oprit. Şi El a spus: „Tinere, ţie îţi spun: ridică-te!“ Şi mortul s-a ridicat şi a început să vorbească. Şi l-a dat mamei lui.

Istoria inimii zdrobite a văduvei ne atenţionează, că chiar şi peste scena cea mai luminoasă a lumii acesteia stă umbra întunecoasă a morţii. Nain înseamnă „senin” şi aşezarea cetăţii era frumoasă, dar moartea era acolo. Dar spre mângâierea noastră aflăm, că în această lume a morţii era Domnul vieţii şi nu numai cu puterea de a învia morţii, ci şi cu dragostea şi compasiunea care simte împreună cu noi în necazurile noastre, care ne şterge lacrimile şi care poate vindeca pe cei cu inima zdrobită. Aşa se fac că Isus „Se ducea într-o cetate numită Nain” şi „împreună cu El mergeau ucenicii Lui şi popor mult”. Această societate cu Domnul vieţii în mijlocul ei întâmpină o altă societate cu un mort în mijloc; căci pe când El se apropia de cetate „duceau la groapă pe un mort, singurul fiu al mamei lui, care era văduvă; şi cu ea erau o mulţime de oameni din cetate.” Ce frumos este drumul pe care merge Domnul ca să vindece inima ei zdrobită. Cuprins de milă faţă de ea, mai întâi El îi şterge lacrimile şi apoi înlătură cauza necazului ei. Dacă noi am fi avut putere, probabil noi am fi înviat mai întâi mortul şi apoi am fi spus văduvei: „Nu mai plânge!” Dar Isus merge un alt drum – un drum mai bun – care face relatarea să fie plină de mângâiere pentru noi. El spune mai întâi mamei, care este cu inima zdrobită: „Nu plânge!”, şi apoi înviază mortul. După aceea femeia putea să spună: „În necazul meu mare El a venit aşa de aproape de mine, că El mi-a şters lacrimile. El nu numai m-a scos din starea mea de întristare, ci El a mers alături de mine şi a luat parte la ea.” Aşa arată El prin mila şi compătimirea Lui, că El poate şterge lacrimile noastre, înainte ca El să învieze morţii noştri. Aceasta este valabil şi pentru noi, căci Isus nu este prezent în trup şi încă nu înviază pe cei dragi ai noştri, când sunt luaţi de la noi; dar El mângâie inimile noastre zdrobite şi şterge lacrimile noastre, în timp ce noi aşteptăm ziua în care El va învia pe cei dragi ai noştri care au adormit în El. Compasiunea Lui are ca premisă bunătăţile Lui. Noi posedăm mângâierea dragostei Lui în timp ce aşteptăm desfăşurarea puterii Lui de înviere. Atunci se va împli pe deplin Cuvântul: „Dumnezeu va şterge orice lacrimă din ochii lor. Şi moartea nu va mai exista.” (Apocalipsa 21.4).

4. Inima zdrobită a Mântuitorului

 Luca 19.41-48: Şi, când S-a apropiat, văzând cetatea, a plâns pentru ea, spunând: „Dacă ai fi cunoscut şi tu, măcar în această zi a ta, cele care sunt spre pacea ta! Dar acum sunt ascunse de ochii tăi. Pentru că vor veni peste tine zile când vrăjmaşii tăi vor face întărituri în jurul tău, şi te vor încercui, şi te vor strânge din toate părţile şi te vor face una cu pământul, şi pe copiii tăi care sunt în tine; şi nu vor lăsa în tine piatră pe piatră, pentru că n-ai cunoscut timpul cercetării tale“. Şi, intrând în templu, a început să-i scoată afară pe cei care vindeau în el şi cumpărau, spunându-le: „Este scris: «Casa Mea este casă de rugăciune», dar voi aţi făcut din ea «peşteră de tâlhari»“. Şi El îi învăţa zi de zi în templu. Dar preoţii de seamă şi cărturarii şi cei dintâi ai poporului căutau să-L omoare; şi nu găseau ce să-I facă, pentru că tot poporul se ţinea după El, ascultându-L.

Am văzut că păcatele noastre şi abaterile noastre, văzute în lumina dragostei Sale, pot zdrobi inima noastră şi că moartea îşi aruncă umbrele peste cea mai frumoasă viaţă pe pământ şi de asemenea poate zdrobi inima noastră. Dar în această istorisire emoţionantă de pe Muntele Măslinilor vedem o mâhnire mult mai profundă – mâhnirea pricinuită de lipsa de răspuns la dragoste. Inimile noastre pot fi temporar zdrobite prin lipsa de răspuns la dragoste. Dar aşa cum dragostea Mântuitorului este mai mare decât orice dragoste, tot aşa El simte, când se aduce împotrivire dragostei Lui, într-o măsură mult mai mare decât toţi ceilalţi, mâhnirea dragostei neîmpărtăşite. Adâncimea mâhnirii Sale poate fi măsurată numai prin înălţimea dragostei Sale.

Aşa citim: „când S-a apropiat de cetate şi a văzut-o, Isus a plâns pentru ea.” Dragostea Lui a fost într-o măsură nespus de mare îndreptată spre acest popor sărman, dar ei I-au răsplătit cu rău pentru bine şi cu ură pentru dragostea Sa (Psalmul 109.5). Când El le-a spus că El a venit să panseze pe cei cu inima zdrobită „s-au umplut de mânie şi s-au sculat, L-au scos afară din cetate” (Luca 4.28,29). Când a iertat păcatele, L-au învinuit de blasfemie (Luca 5.21), Când a vindecat pe un sărman handicapat, s-au umplut de furie (Luca 6.11). Când a primit pe păcătoşii sărmani şi a mâncat împreună cu ei, au zis că El este un mâncăcios şi băutor de vin (Luca 7.34). Când a vrut să învie o fetiţă moartă, au râs de El (Luca 8.53), şi când a eliberat un om de demoni, au zis: „El scoate demoni cu Beelzebul, căpetenia demonilor” (Luca 11.15).

Ei şi-au deschis gura împotriva Lui, au vorbit împotriva Lui cu limbă mincinoasă şi s-au războit fără temei cu El, şi pentru dragostea Lui I-au răsplătit cu ură (Psalmul 109.2-5). Cu toate acestea tratamentul lipsit de inimă al omului nu a dat naştere la nici o expresie de revoltă din partea lui Hristos, nici un cuvânt de răzbunare, de amărăciune, nu a venit de pe buzele Lui. Când a fost insultat, nu a răspuns cu insulte, şi când a suferit nu a ameninţat. Împietrirea inimii noastre a dat naştere numai la mâhnire, care s-a văzut în lacrimile Lui. În final noi I-am zdrobit inima, căci El putea spune: „Sunt sărac şi lipsit şi Îmi este rănită inima înlăuntrul Meu”. Şi în timp ce noi I-am zdrobit inima am căutat „să-L omorâm pe Cel cu inima zdrobită” (Psalmul 109.16-22); aşa citim: „Preoţii cei mai de seamă, cărturarii şi mai marii poporului căutau să-L piardă.” Vai, ce scenă! În afara cetăţii, Mântuitorul plin de milă plângea pe păcătoşi, în interiorul cetăţii păcătoşii s-au împietrit, căutând să omoare pe Mântuitorul – au căutat să verse sângele Aceluia care vărsa lacrimi pentru ei.

Nu va mai dura mult, şi acele lacrimi vor primi răspuns; căci foarte curând El va fi înconjurat de o mare mulţime de păcătoşi, care au avut inimile zdrobite, dar care prin har au fost salvaţi, şi de sfinţi care s-au abătut, dar care prin har au fost reabilitaţi, pe o scenă unde „Dumnezeu va şterge orice lacrimă din ochii lor. Şi moartea nu va mai exista. Nu va mai fi nici plâns, nici ţipăt, nici durere, pentru că lucrurile dintâi au trecut.” (Apocalipsa 21.4) Atunci „va vedea rodul muncii sufletului Lui şi va fi mulţumit” (Isaia 53.11).


Tradus de la: Die zerbrochenen Herzens sind

Titlul original: „The Brokenhearted“

Sursa: www.stempublishing.com

Traducere: Ion Simionescu

Mai multe articole despre locul din Biblie Luca 4 (1)

Mai multe articole din categoria Asistenţă spirituală (29)

Mai multe articole despre cuvântul cheie Compătimire (1)


Nota redacţiei:

Redacţia SoundWords este răspunzătoare pentru publicarea articolului de mai sus. Aceasta nu înseamnă că neapărat ea este de acord cu toate celelalte gânduri ale autorului publicate (desigur cu excepţia articolelor publicate de redacţie) şi doreşte să atragă atenţia, să se ţină seama de toate gândurile şi practicile autorului, pe care el le face cunoscut în alte locuri. „Cercetaţi toate lucrurile, şi păstraţi ce este bun” (1 Tesaloniceni 5.21).