Caracterul şi puterea învierii lui Hristos
Faptele apostolilor 3.13-16; 4.1-2; Filipeni 3.7-11

Walter Thomas Turpin

© SoundWords, Online începând de la: 24.09.2018, Actualizat: 24.09.2018

Versete călăuzitoare: Faptele apostolilor 3.13-16; 4.1-2; Filipeni 3.7-11

Faptele apostolilor 3.13-16: Dumnezeul lui Avraam şi al lui Isaac şi al lui Iacov, Dumnezeul părinţilor noştri L-a glorificat pe Slujitorul Său, Isus, pe care voi L-aţi predat şi L-aţi tăgăduit în faţa lui Pilat, când acesta hotărâse să-I dea drumul. Dar voi L-aţi tăgăduit pe Cel Sfânt şi Drept şi aţi cerut să vi se dăruiască un ucigaş; şi L-aţi omorât pe Domnul vieţii, pe care Dumnezeu L-a înviat dintre morţi, pentru care noi suntem martori. Şi, prin credinţa în Numele Lui, Numele Lui l-a întărit pe acesta, pe care-l vedeţi şi-l ştiţi; şi credinţa care este prin El i-a dat sănătatea aceasta deplină înaintea voastră, a tuturor.

Faptele apostolilor 4.1-2: Şi, pe când vorbeau ei poporului, au venit la ei pe neaşteptate preoţii şi căpitanul templului şi saducheii, supăraţi că aceştia învaţă poporul şi vestesc în Isus învierea dintre morţi.

Filipeni 3.7-11: dar cele care îmi erau câştig le-am socotit pierdere, datorită lui Hristos. Dar în adevăr, şi socotesc că toate sunt pierdere, datorită valorii nespus de mari a cunoştinţei lui Hristos Isus, Domnul meu, pentru care am pierdut toate şi le socotesc ca fiind gunoi, ca să-L câştig pe Hristos; şi să fiu găsit în El nu având ca dreptate a mea pe cea din lege, ci pe aceea care este prin credinţa în Hristos, dreptatea de la Dumnezeu, prin credinţă, ca să-L cunosc pe El şi puterea învierii Lui şi comuniunea suferinţelor Lui, fiind făcut asemenea cu moartea Lui, dacă voi ajunge cumva la învierea dintre morţi.

Introducere

Articolul acesta se preocupă cu „Caracterul şi puterea învierii Domnului Isus Hristos”. Ambele le găsim prezentate în epistola către Filipeni. Învierea dintre morţi era o înviere cu un caracter deosebit. Am văzut realitatea învierii şi ultima dată am văzut roadele învierii, şi este cu adevărat foarte important să privim diferitele aspecte, care sunt în legătură cu învierea. Sunt realmente multe aspecte frumoase şi diferite, care sunt legate cu învierea. Dar să privim caracterul şi puterea învierii. Este vorba de un caracter foarte deosebit, care – mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu – se leagă şi cu învierea noastră, deoarece realizarea şi caracterul învierii Domnului Isus include realitatea şi caracterul învierii noastre. Dacă avem pe una, automat avem şi  pe cealaltă. Învierea Sa sub aceste două aspecte determină învierea noastră. Acestea nu se pot despărţi. Locul lui Hristos hotărăşte locul nostru. Tot ce se referă la El, se referă şi la noi. Este bine dacă ţinem cu tărie aceasta în simţămintele inimii noastre. Locul Lui decide locul nostru, învierea Lui decide învierea noastră. Şi aceasta merge aşa de departe, că felul în care a avut loc învierea Lui determină felul învierii noastre. În afară de aceasta noi suntem rodul învierii Lui.

Omul într-o poziţie nouă înaintea lui Dumnezeu

La început vreau să mă refer la un punct important în legătură cu caracterul învierii lui Hristos dintre morţi: Dumnezeu voia în Hristos cel înviat să aducă pe om într-un loc nou şi într-o poziţie nouă, care corespundea în totul planurilor lui Dumnezeu. Acest punct este foarte important. Şi anume de aceea, deoarece toate încercările ucenicilor Domnului şi toate împotrivirile de care ei au avut şi au parte din partea duşmanilor lor îşi au rădăcina tocmai în aceasta. Voi justifica aceasta în continuare. Dumnezeu a legat de înviere instaurarea unei ordini a lucrurilor complet nouă. Crucea era din punct de vedere moral terminarea a tot ce era vechi şi prin aceasta era pe cale de dispariţie (Evrei 8.13). Deci aceasta a dat naştere nu numai la împotrivire din partea duşmanilor, ci a dezamăgit şi speranţa bucuriei lor.

Ştiţi cât de mult erau legate inimile ucenicilor de lucrurile de pe pământ. Şi presupun că fiecare, care este sincer cu sine însuşi, ştie foarte bine cât de mult au inimile noastre a face cu lucrurile de pe pământ şi cât de greu este să întrerupem legăturile care vor să ne ţină legaţi numai cu lucrurile vizibile. Pământul este îngrozitor de atractiv pentru noi. În privinţa aceasta nu vorbesc nicidecum de lucrurile rele şi lumeşti, ci despre ceea ce este bun şi corect. Atracţia lucrurilor de pe pământ, care ne leagă şi ne atrage spre cele pământeşti, este enorm de puternică şi desigur şi la ucenicii care erau educaţi iudaic cu speranţa într-o Împărăţie pământească; ei priveau spre lucrurile pământului acesta. Pe lângă aceasta ei erau mai mult îndreptăţiţi decât noi, care nu avem aceste făgăduinţe pământeşti şi nu eram şi nu suntem un popor cu făgăduinţe pământeşti.

Ucenicii trebuiau scoşi din toate acestea şi trebuiau să privească moartea lui Hristos şi ca moarte a speranţelor lor pământeşti, şi aceasta era foarte amar pentru ei. Pentru ucenici moartea lui Hristos era moartea a tot ce era legat de făgăduinţele lui Dumnezeu referitoare la Împărăţia Sa pe acest pământ. Moştenitorul viei a fost omorât (Marcu 12.7,8). Acela în care toate aceste lucruri ar fi putut încă fi realizate, nu mai era. Tu vei spune probabil: da, dar ei ar fi putut să ştie mai bine. Desigur ei ar fi trebuit să ştie mai bine, şi la fel şi noi, dar ce are aceasta a face cu realitatea? Era efectiv aşa, că ei erau legaţi foarte strâns cu lucrurile de pe pământ. Şi astfel era greu pentru ei să accepte faptul că Dumnezeu voia să înceapă ceva cu totul nou, care trebuia să fie ceresc în caracterul lui, în timp ce instaurarea Împărăţiei era pământească în caracterul ei. Şi la noi este deseori aşa, că am înţeles teoretic un lucru, dar abia când este transpus în practică – probabil ici şi acolo în mod tăios, aşa că probabil chiar doare – observăm cât de puţin suntem de fapt pregătiţi pentru efectul practic al unui adevăr.

Încă o dată primul punct: caracterul învierii Sale ne prezintă importanţa unei noi ordini a lucrurilor înaintea lui Dumnezeu. Această ordine nouă trebuia să aibă loc în Hristos ca Omul înviat, într-un loc nou, potrivit planurilor lui Dumnezeu.

Doresc acum să justific cele spuse cu Scriptura. Să citim Marcu 9.9,10:

  • Marcu 9.9,10: Şi, pe când coborau de pe munte, le-a poruncit să nu spună nimănui ce au văzut, decât atunci când Fiul Omului va fi înviat dintre morţi. Şi au păstrat cuvântul acela, întrebându-se între ei ce este învierea dintre morţi.

Aici nu era vorba de simpla realitate a învierii, căci învierea era crezută chiar şi de farisei. Numai saducheii o tăgăduiau (Faptele apostolilor 23.8). Dar învierea dintre morţi (în timp ce morţii rămâneau în morminte) era o altă chestiune, şi aceasta este ce arată Domnul aici. Ţineţi aceasta pentru voi, spune Domnul aici, până când Fiul Omului va învia dintre morţi, până când Dumnezeu va fi dat dovada mare, vizibilă a bunei Sale plăceri de Slujitorul Său desăvârşit, prin aceea că El L-a înviat dintre morţi. O astfel de învierea nu cunoşteau ucenicii încă.

Efectul învierii asupra ucenicilor lui Hristos

Să luăm un alt loc din Scriptură: Matei 17.22,23:

  • Matei 17.22,23: Şi, pe când locuiau ei în Galileea, Isus le-a spus: „Fiul Omului va fi dat în mâinile oamenilor; şi ei Îl vor omorî şi a treia zi va învia“. Şi ei s-au întristat foarte mult.

De ce? El le-a distrus toate speranţele lor pământeşti, era sfârşitul tuturor făgăduinţelor lor pământeşti. Deci aici locul din Scriptură, care dovedeşte ceea ce am spus deja, arată că moartea lui Hristos era pentru iudei moartea Moştenitorului lor, moartea Aceluia cu care erau legate toate făgăduinţele pământeşti, pe care Dumnezeu le-a dat poporului Său aici pe pământ. Şi de aceea pentru ucenici era acum numai întristare şi durere.

Ilustrare în istoria lui Avraam

O ilustrare în privinţa aceasta ne dă istoria lui Avraam. Mai întâi Dumnezeu i-a dat făgăduinţa că va moşteni ţara, apoi Dumnezeu i-a dat lui Avraam moştenitorul, după ce mult timp el nu a avut un copil al lui. Dar când a primit moştenitorul şi moştenitorul era suficient de matur, că toate făgăduinţele au devenit din nou vii în inima lui, Dumnezeu i-a zis: acum ia pe fiul tău, pe singurul tău fiu, pe Isaac, pe care-l iubeşti şi jertfeşte-l. Aceasta este ca şi cum ai tăia cu mâna proprie lanţul care te leagă cu toate făgăduinţele divine. Du-te şi abandonează toate speranţele care sunt legate cu Isaac. – Exact aceasta era, ceea ce era moartea lui Isus pentru ucenici. El era Moştenitorul adevărat al tuturor făgăduinţelor pământeşti, pe care Dumnezeu le-a dat părinţilor. Prin aceasta El era veriga de legătură pentru ei la toate aceste făgăduinţe. Şi ucenicii L-au cunoscut în felul acesta. Moartea Lui a distrus toate speranţele lor, toate perspectivele lor şi i-a lăsat de fapt fără surse de ajutor în lumea aceasta. Nu este de mirare că ei s-au întristat nespus de mult.

Exemplu: ucenicii care mergeau spre Emaus

Mergem acum în Luca 24.17. Veţi vedea aceasta mult mai pregnant. Cei doi ucenici mergeau spre Emaus şi vorbeau despre lucrurile care avuseseră loc. Isus S-a apropiat de ei şi a mers cu ei, cu toate că ei nu-L cunoşteau, şi El le-a zis: „Ce sunt cuvintele acestea pe care le schimbaţi între voi pe când mergeţi şi sunteţi trişti?” Inimile lor erau întristate. Ei au părăsit Ierusalimul, au plecat acasă, se terminase cu totul pe pământ. Gândesc că întâmplarea din Luca 24 este una din întâmplările cele mai emoţionante din Scriptură. Dacă v-aţi putea pune numai pentru un moment în situaţia ucenicilor! Spatele lor era îndreptat spre Ierusalim, şi ei s-au convins că trupul Lui nu era în mormânt. Feţele lor erau îndreptate spre Emaus. Era ziua a treia, şi se terminase cu totul. Nu este de mirare că inimile lor erau triste. „Ce cuvinte sunt acestea”, le zice Cel înviat, „pe care le schimbaţi între voi pe când mergeţi şi sunteţi trişti. Unul dintre ei, numit Cleopa, răspunzând I-a zis: »Tu eşti singurul străin aici în Ierusalim, de nu ştii ce s-a întâmplat în el în zilele acestea?«” Chiar dacă ai fi fost numai câteva ore în Ierusalim, cum este posibil să nu şti despre marea întristare care a venit peste noi ca urmare a tuturor celor petrecute acolo? – El răspunde (cu cât de mult tact se preocupă dragostea Sa cu inimile lor): „Ce?” Şi ei I-au zis: „Cele despre Isus Nazarineanul, care era profet puternic în faptă şi în cuvânt înaintea lui Dumnezeu şi a întregului popor, şi cum preoţii de seamă şi mai-marii noştri L-au dat ca să fie condamnat la moarte şi L-au răstignit. Dar noi speram că El este Acela care va răscumpăra pe Israel; dar, cu toate acestea, iată că astăzi este a treia zi de când s-au petrecut acestea.”

Această zi, despre care se vorbeşte aici în Luca 24, era cea mai frumoasă zi care a venit vreodată peste lumea aceasta sărmană, şi cu toate acestea inimile lor erau în total contrast cu aceasta. Ei erau trişti, aveau inimile zdrobite, erau dezamăgiţi. Totul se terminase, toate speranţele lor au fost ţintuite pe cruce împreună cu Isus şi îngropate împreună cu El. Şi de ce? Care era taina acestui fapt? Doresc cu plăcere să scot în evidenţă două lucruri, care constituie taina acestei stări. Şi doresc să pun aceasta pe inima mea şi pe inima voastră.

În versetul 8 se spune despre femei (înaintea întâmplării cu ucenicii care mergeau spre Emaus): „Şi ele şi-au adus aminte de cuvintele Lui”. Probabil spui: da, dar ce este deosebit în această frază? Aceasta înseamnă că inimile lor erau vase găurite pentru aceste cuvinte. Cuvintele Lui au curs prin aceste găuri şi au dispărut. Pur şi simplu le-au uitat. Domnul a vorbit deseori despre aceasta. Mărturia referitoare la faptul că El va fi omorât prin mâna omului păcătos şi că El va învia a treia zi era deosebit de clară. Dar ei au uitat totul. Şi cât de des este tot aşa cu tine şi cu mine, am uitat cuvintele Lui!

Credinţa este o premisă absolută

Dar acum vine un alt lucru suplimentar. Aducerea aminte nu este credinţă, între ele sunt diferenţe mari. Amintirea lor este trezită, şi toate aceste cuvinte uitate ale lui Isus revin. Dar nu le foloseşte la nimic; cu toate că ei îşi amintesc de cuvintele Lui, ei merg mai departe cu spatele îndreptat spre Ierusalim şi merg spre Emaus cu inimile zdrobite, dezamăgiţi şi chinuiţi, ca aceia care şi-au pierdut speranţa. Totul este la fel ca mai înainte! Amintirea nu este credinţă!

Ca dovadă pentru aceasta vă voi da un loc din Scriptură remarcabil, şi anume din Psalmul 78.19: „Au vorbit împotriva lui Dumnezeu şi au zis: »Oare va putea Dumnezeu să întindă o masă în pustie? Iată, El a lovit stânca şi au ţâşnit ape şi s-au revărsat şuvoaie.«” Aceasta este amintirea! Dar să privim acum fraza următoare: „Dar va putea El oare să dea şi pâine?” – aici este lipsa de credinţă! Amintirea era prezentă, amintirea a ceea ce a avut loc mai înainte, dar lipsea credinţa actuală cu privire la ce putea El să facă acum.

Prieteni dragi, ceea ce noi învăţăm aici în această istorisire despre ucenici în legătură cu învierea Domnului este pentru noi astăzi o învăţătură de mare importanţă şi mare binecuvântare. Căci noi avem nevoie nu numai de aducerea aminte de lucrurile de demult, ci avem nevoie să putem înainta în credinţa actuală într-un Hristos viu. Probabil vă amintiţi cum v-a ajutat Domnul în anul trecut sau cu şase luni în urmă, dar dacă voi astăzi nu trăiţi în credinţa actuală vie în Dumnezeu şi în Hristos, aducerea aminte de trecut nu va însemna un ajutor pentru sufletele voastre. Este vorba de credinţa actuală vie în cuvântul lui Isus şi nu numai aducerea aminte de cuvintele care au fost spuse cândva. Căci toată puterea şi eficacitatea acestor cuvinte au dispărut de mult din sufletele voastre. Nu, importantă este credinţa vie în acele cuvinte. Deci, am observat în propria inimă, şi probabil şi voi în inima voastră, că sunt multe adevăruri, lucruri pe care le ştim, că sunt adevărate, dar nu avem credinţă faţă de ele. La ce foloseşte atunci toate acestea?

O aplicare la timpul de acum

Vă voi da un exemplu. Este un adevăr, care este mai mare decât orice pentru sufletele noastre, el este exprimat în cuvintele Domnului Isus Hristos: „Căci acolo unde doi sau trei sunt adunaţi pentru Numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor” (Matei 18.20). Fiecare dintre noi ştie că aceasta este adevărat. Dar eu simt în inima mea, prieten drag, şi am văzut şi la alţii: se ştie că este adevărat aceasta, dar nu se crede în aceasta. Nu este suficient să spui: ah, da, aşa este, aceasta este temelia, aceasta este poziţia. Fiţi siguri, trebuie să fie credinţă în privinţa aceasta, şi prin aceasta nu vreau să spun, să consideri adevărat ceva. Să consideri ceva adevărat nu este credinţă. Ceea ce eu vreau să spun este, că noi trebuie să avem o astfel de credinţă în privinţa aceasta, că ne dedicăm cu totul chestiunii, ne adâncim în ea şi-i acordăm atâta credinţă precum avem credinţă în Domnul Isus cu privire la mântuirea sufletelor noastre. Este exact acelaşi principiu. Dacă nu este aşa, atunci este mai mult o considerare a anumitor adevăruri că sunt corecte, şi aceasta nu are nici o influenţă reală şi nici o putere asupra sufletelor noastre. Şi atunci aceasta înseamnă exact aşa cum a fost aici la ucenici aducerea aminte de cuvintele lui Isus. Ei nu-şi mai aminteau de cuvintele Sale, le uitaseră. Ele au fost trezite în mintea lor prin femeile care au făcut relatarea despre înviere, dar nu era nici o credinţă faţă de cele spuse, şi astfel totul a fost degeaba.

Fel de gândire pământesc

În Luca 24 este şi un alt motiv pentru această stare, în care erau ei. Şi acesta este, că ochii lor erau îndreptaţi spre pământ, şi nu există nimic altceva care să îndepărteze aşa de mult ca aceasta. Dumnezeu doreşte în harul Său, ca noi să avem în inimile noastre ceea ce El ne-a dat, şi să-l savurăm. Dumnezeu mai doreşte ca noi să avem un folos din toate aceste lucruri, pe care El ni le-a dăruit. Dar dacă ochii noştri sunt legaţi prin lucrurile pământului acesta, nu vom avea nimic din ele. Vei spune probabil: dar pe ei îi interesa Împărăţia. Ah, dar pentru noi poate foarte bine să fie altceva. Şi care este diferenţa? Dacă este ceva de pe pământ, atunci nu contează nicidecum ce este acesta; rezultatul este acelaşi. La ei era Împărăţia, dar era o Împărăţie pe pământ. Locul, ia seama bine la aceasta, aceasta contează aici! Şi aceasta i-a îndepărtat pe ucenici. Ochii lor erau îndreptaţi în direcţie greşită.

Cât de mulţi dintre noi au ochii îndreptaţi în direcţie falsă. Vai, cât de des privim în direcţia unde nu poate fi găsit ceea ce căutăm! Dacă am privi numai spre cer şi am privi Biserica/Adunarea potrivit gândurilor lui Dumnezeu în adevăratul ei caracter ceresc, cât de mult s-ar schimba toate! Care este motivul pentru care mulţi dintre noi sunt aşa de apăsaţi, dezorientaţi şi aşa de descurajaţi, în mod deosebit şi cu privire la starea practică a Biserici lui Dumnezeu din zilele noastre, când avem impresia uneori că totul merge prost? Dar dacă ne-am preocupa mai mult cu partea divină, aşa cum arată Adunarea în gândurile lui Dumnezeu, atunci totul ar fi altfel. Dacă privim starea practică, atunci privim la oameni, şi atunci găsim eşecuri. Cum ar putea să fie altfel, decât că tu vei fi dezorientat, dezamăgit, descurajat, dacă principial te preocupi de felul cum omul poate rezolva lucrurile? Cât de cu torul altfel va fi, dacă gândurile tale ar fi preocupate cu gândurile divine referitoare la această stare? Dacă ai fi preocupat înaintea lui Dumnezeu cu latura cerească, atunci ai primi puterea să suporţi chiar şi prăbuşirea vieţii de biserică. Să încercăm să privim totul din unghiul de vedere al lui Dumnezeu. Căci aceasta este totdeauna latura puterii. Şi aceasta este şi puterea care ar trebui să se arate aici de partea omenească, unde cu regret a pătruns eşecul.

Dar ucenicii priveau spre o Împărăţie pe pământ. „Noi nădăjduiam că El este Acela care va răscumpăra pe Israel.” Aceasta era gândirea egocentrică a iudaismului, care umplea inimile lor. Ei aveau nevoie să fie introduşi în dimensiunea gândurilor lui Dumnezeu, aşa cum ele au fost revelate în Hristosul înviat. Domnul să ne păzească să nu cădem într-o astfel de schemă de gândire. Mai sunt încă un număr mare de egocentrisme alături de cel al iudaismului.

Efectul învierii asupra duşmanilor lui Hristos

Să privim pe scurt ce afect a avut învierea asupra duşmanilor lui Hristos. Pentru aceasta vom privi unele locuri din cartea Faptele Apostolilor. Cu regret trebuie să observăm că autoritatea parohială şi ura faţă de adevăr merg deseori împreună. Nu este acesta un tablou îngrozitor, dacă vă gândiţi la aceasta? Autoritate bisericească legată cu ură împotriva adevărului. Dar aceasta este numai o latură, cealaltă latură este puterea lui Dumnezeu într-un Hristos înviat, care satisface nevoile oamenilor. Aceasta a produs toată ura şi suspiciunea acelora care aveau autoritatea în timpul acela: „… foarte necăjiţi că învăţau poporul şi vesteau în Isus” – acest Om înviat, care a fost înviat dintre morţi, care a fost trezit din moarte prin puterea lui Dumnezeu – „învierea dintre cei morţi” – nu simpla înviere, ci învierea în caracterul ei deosebit dintre cei morţi (Faptele apostolilor 4.2).

Acum ucenicii erau în stare să facă aceasta prin puterea Duhului Sfânt. Este frumos să vedem cum ei sunt introduşi pe deplin în adevăr. Cât de cu totul altfel este acum, decât era în Marcu 9, unde ei nu au înţeles ce voia El să spună când a vorbit despre învierea dintre cei morţi. Acum ei nu numai înţeleg, ci şi o predică, şi ei o predică prin acest Om măreţ, prin acest Isus, învierea dintr-un popor mort. Şi tocmai prin aceasta s-au încărcat cu ură şi împotrivire.

Distincţia legată de învierea lui Hristos

De ce oamenii au urât şi au dispreţuit acest adevăr? Ce a dat naştere la vrăjmăşia şi brutalitatea lor? Simpla realitate a învierii nu ar fi produs niciodată aşa ceva la farisei şi la iudei. Nu, era vorba de altceva. Ei au Omorât pe Domnul vieţii. Aceasta este ceea ce apostolul le face cunoscut în capitolul 3: Acest sfânt a trăit printre voi, Acest neprihănit – pe care voi L-aţi omorât; dar Dumnezeu L-a înviat dintre morţi. Acum este vorba de voi iudeii şi de Dumnezeu. Omul, pe care voi L-aţi omorât, Dumnezeu L-a onorat. Omul, pe care voi L-aţi scuipat şi L-aţi pironit pe lemnul blestemat, pe acesta L-a înviat Dumnezeu dintr-un popor mort. – Despre aceasta era vorba. Şi observă, Dumnezeu exprimă buna Sa plăcere pentru Hristos în învierea lui Hristos. Satisfacţia deplină a lui Dumnezeu a fost exprimată în aceasta.

În afară de aceasta era o putere care alegea, nu era vorba numai de faptul că El a fost înviat, ci de faptul că alţii au fost lăsaţi în mormânt, şi aceasta este problema. Aici a devenit vizibilă buna plăcere a lui Dumnezeu. Aici a fost exprimată mulţumirea Lui. Toate însuşirile lui Dumnezeu Îl constrângeau, satisfacţia deplină Îl determina – spun aceasta cu reverenţă – să scoată afară pe acest Om desăvârşit dintr-un popor mort. Aceasta este ceea ce ei nu puteau suporta. Ei L-au răstignit, L-au urât, s-au scăpat de El, L-au pironit pe cruce, şi Dumnezeu L-a înălţat şi glorificat şi a exprimat satisfacţia Lui pentru El. Tot poporul este testat aici. Şi rezultatul este: ei sunt împotriva lui Dumnezeu – cu privire la Hristos. Felul de a lucra al poporului iudeu şi al conducătorilor lor cu Domnul Isus Hristos a arătat pe deplin clar aceasta. Şi veţi găsi pretutindeni, că Hristos este piatra de încercare. Oriunde veţi merge, ori între sfinţi, ori în lume, Hristos este piatra de încercare! Adu pe Hristos înăuntru, un Hristos răstignit, un Hristos înviat, un Hristos glorificat, şi vei avea piatra de încercare. Toate se arată în adevăratul lor caracter, dacă aduci pe Hristos înăuntru.

Permiteţi-mi pentru un moment să rezum cele trei puncte, pe care le am înaintea mea:

  1. Caracterul învierii lui Hristos prezintă revelarea unei ordini noi a lucrurilor, pe care Dumnezeu voia să o facă în Omul înviat potrivit planului Său.
  2. Ucenicii au fost încercaţi cu privire la speranţa lor, deoarece ei erau legaţi cu pământul şi cu lucrurile pământului acesta.
  3. Vrăjmaşii adevărului au fost încercaţi, pentru că s-a arătat că Dumnezeu şi poporul erau contrari unul altuia cu privire la comportarea lor faţă de Hristos.

Pavel şi puterea învierii lui Hristos

Acum vrem să mergem în epistola către Filipeni la capitolul 3, unde găsim cele două aspecte, caracterul şi puterea învierii, unite în cazul unui om din carne şi sânge. Caracterul şi puterea se arată la apostolul Pavel, care odinioară era Saul din Tars. El spune: dorinţa inimii mele este, „să-L cunosc pe El şi puterea învierii Lui şi părtăşia suferinţelor Lui, fiind făcut asemenea cu moartea Lui, şi astfel în orice fel ar fi, să ajung la învierea dintre cei morţi” (Filipeni 3.10,11).

Aici sunt deci cele două aspecte:

  • „şi astfel în orice fel ar fi, să ajung la învierea dintre cei morţi” – acesta este caracterul învierii;
  • Şi „să cunosc … puterea învierii Lui” – aceasta este puterea învierii.

Ce a făcut o astfel de impresie asupra sufletului acestui om? Ceea ce noi găsim aici l-a marcat acum aşa de mult, cum în viaţa lui mai dinainte era un om hotărât cu privire la Lege. El urma acum aceste lucruri minunate cu aceeaşi hotărâre, precum mai înainte era plin de furie în prigonirea sfinţilor lui Dumnezeu şi ai lui Isus glorificat. De unde a venit aceasta? Citeşte Faptele apostolilor 26.8. Aici Pavel se apără înaintea lui Agripa: „Ce? Vi se pare de necrezut că Dumnezeu înviază morţii?” Observă cum începe el aici. El vorbea unui popor care tăgăduia aceasta. Inimile lor erau împotriva lui Dumnezeu: „În adevăr, eu m-am gândit în mine însumi că trebuie să fac multe împotriva Numelui lui Isus Nazarineanul, ceea ce am şi făcut în Ierusalim; şi pe mulţi dintre sfinţi eu i-am închis în închisori, primind autoritate de la preoţii de seamă; şi, când erau omorâţi, îmi dădeam votul. Şi, pedepsindu-i deseori prin toate sinagogile, îi obligam să hulească. Şi fiind peste măsură de furios împotriva lor, îi persecutam, chiar până în cetăţile din afară.” (Faptele apostolilor 26.9-11)

El nu făcea lucruri pe jumătate, el nu a executat prigonirea din când în când, totdeauna câte ceva, nu, dorinţa lui mare era să facă să dispară de pe suprafaţa pământului orice urmă de Hristos şi de creştini: „Şi, pe când călătoream pentru aceasta spre Damasc, cu autoritate şi împuternicire de la preoţii de seamă, la amiază, pe drum, am văzut, împărate, o lumină mai presus de strălucirea soarelui, strălucind din cer în jurul meu şi al celor care călătoreau împreună cu mine.” (Faptele apostolilor 26.12,13) – este un drum minunat, cum Dumnezeu ne face să cădem pe genunchi, ca să ascultăm de glasul Său. Este ca şi cum El ar fi spus: Acum vreau să fiu ascultat. Voi sunteţi aşa de ocupaţi, aşa de plini de râvnă şi voinţa voastră este aşa de tare în a lucra, dar Eu trebuie să fiu odată ascultat: „Şi, când am căzut noi toţi la pământ”, - ah, prieteni dragi, nu este nici un loc care este aşa de binecuvântat, ca acela să stai culcat la pământ înaintea Domnului. Cunoaşteţi voi punctul, care este cel mai apropiat de cer? Acesta este, să stai culcat la pământ înaintea lui Dumnezeu: „Şi, când am căzut noi toţi la pământ, eu am auzit un glas vorbindu-mi şi spunând în limba evreiască: «Saule, Saule, pentru ce Mă persecuţi? Îţi este greu să dai cu piciorul în ţepuşe». Şi eu am spus: «Cine eşti, Doamne?» Şi Domnul a spus: «Eu sunt Isus, pe care tu Îl persecuţi. Ridică-te dar şi stai pe picioarele tale«” (Faptele apostolilor 26.14-16)

Ah, gândeşte-te la aceasta, priveşte aceste două lucruri, care aici stau împreună: „căzut la pământ” şi „ridică-te”. Acolo este un om care zace la pământ, pe care Dumnezeu poate să-l ridice – jos, pe pământ, jos, în praf, acesta este omul, pe care Dumnezeu poate să-l ridice. Şi nu-i aşa, că şi noi vrem să fim destul de jos pentru Dumnezeu, pentru ca El să ne poată ridica, aşa cum sunt cuvintele Anei de demult: „El ridică din pulbere pe cel sărac, ridică din gunoi pe cel lipsit, ca să-i pună să stea alături de cei nobili. Şi le dă de moştenire un scaun de domnie îmbrăcat cu slavă” (1 Samuel 2.8). Domnul spune aici: „Ridică-te dar şi stai pe picioarele tale, căci M-am arătat ţie ca să te pun slujitor şi martor atât al lucrurilor pe care le-ai văzut, cât şi al celor pentru care Mă voi arăta ţie” (Faptele apostolilor 26.16), şi aşa mai departe. Ştiţi voi, de ce aceste cuvinte sunt aşa de interesante? Nu este vorba numai de convertirea lui Saul din Tars. Ele erau ultimele cuvinte, pe care Isus le-a rostit vreodată din cer spre pământ. În cartea Faptele Apostolilor capitolul 1 găsim ultimele Sale cuvinte rostite pe pământ, în capitolul 26 sunt ultimele Sale cuvinte adresate din cer direct oamenilor de pe pământ. Şi cu ultimele cuvinte este legat ceva foarte deosebit. Noi ne amintim în mod deosebit cu plăcere de acestea.

Deci, ce s-a petrecut? Hristos, un Hristos glorificat, Omul înviat, El a pus pecetea Persoanei Lui proprii pe inima acestui prigonitor sărman, şi acest Hristos înviat, glorificat i S-a arătat. Cui? Unui om, care cândva a fost Saul din Tars, de care toţi se temeau din cauza prigoanelor şi urii lui. Acum deodată pentru inima acestui om şi pentru gândurile lui nu mai era nimic altceva decât numai Hristos. Hristos S-a întipărit în sufletului lui, în simţămintele lui spirituale, foarte mult. Fiul lui Dumnezeu i S-a arătat. Şi ce spune apostolul aici este aceasta: acest Fiu al lui Dumnezeu umple aşa de mult admiraţia mea, umple sufletul meu, că tot restul nu mai are valoare. – El nu vorbeşte în epistola către Filipeni despre lucruri rele, ci de lucruri bune, pe care le lasă în urma lui. Mulţi oameni s-ar bucura să fie eliberaţi de lucrurile rele. Dar sunt puţini cei care tânjesc să devină liberi de toate lucrurile. Probabil tu renunţi cu plăcere la lucrurile rele, dar eşti tu gata să renunţi la toate lucrurile? Şi tocmai despre aceasta este vorba aici. Pavel nu spune: am privit lucrurile rele o pierdere, faţă de preţul nespus de mare al cunoaşterii lui Hristos Isus, Domnul meu, ci: eu privesc toate. Lucrurile, care pentru el erau câştig, nu erau lucrurile cele mai rele. Erau lucrurile bune, şi ce stă acum înaintea lui? „În orice fel ar fi”, aceasta înseamnă: „Eu voi trece prin toate, voi trece prin moarte, vreau să accept martirajul, totul, numai să ajung să fiu una cu acest Domn în acest caracter nou, minunat, al învierii, pe care El l-a introdus prin Persoana Sa – aşa fel ca să ajung la învierea dintre cei morţi.” Vedem aici cum gloria lui Hristos în toată binecuvântarea ei s-a pus pe sufletul apostolului.

Dorinţa de a-L cunoaşte pe Hristos

Şi apoi el spune: ceea ce eu doresc acum este să-L cunosc pe El. Oricine a cunoscut ceva din Hristos este impresionat de faptul cât de puţin ştie el despre El, şi eu niciodată n-am găsit pe cineva care a gândit că el L-a cunoscut cu adevărat şi că ştia pe deplin cel puţin un singur lucru despre El. Este ca şi cum cineva se urcă pe un munte. La început vârful apare aproximativ aproape, dar cu cât se apropie de vârf, cu atât mai îndepărtat îl vede. Tocmai aceasta vrea să se spună prin cuvintele „ca să-L cunosc pe El”, aceasta este dorinţa sufletului. El a gustat ceva din pacea care rezultă din a fi în Hristos, şi de aceea el spune: „ca să-L cunosc pe El şi puterea învierii Lui.”

Puterea învierii Lui

Ce înseamnă puterea învierii Lui? Nu cred că ea este puterea prin care El a înviat. Odinioară am gândit, că ar trebui să se spună: „… pentru ca eu să cunosc puterea, prin care El a fost înviat”; nu, eu cred, că tu şi eu ar trebui să fim moral în sufletele noastre, prin har, exemple ale aceleiaşi puteri, deoarece noi am fost înviaţi împreună cu El, am fost aduşi la viaţă împreună cu el. Şi în curând noi vom fi exemple literalmente aşa şi ca fapte istorice ale acesteia, căci noi vom fi înviaţi în trupurile noastre; dar puterea învierii Sale este mai întâi o chestiune morală.

În cartea Faptele Apostolilor capitolul 1 găsim pe Domnul înviat, viu pe pământ, patruzeci de zile după învierea Sa, înainte să meargă la cer. Dar, preaiubiţi fraţi şi preaiubite surori, ce are El a face cu pământul, ce înseamnă pământul pentru El? El a lăsat toate în urma Sa, El era un Om înviat aici pe pământ şi toată chestiunea era pentru El încheiată. Desigur lucrurile pământului nu au niciodată în vreun sens importanţă pentru Domnul Isus, dar eu mă folosesc de acest fapt ca să ilustrez ce vreau să spun. El era aici pe pământ, lucrarea Sa cu Israel era încheiată, prezentarea Sa de Sine făgăduinţelor şi speranţelor iudaice se sfârşise, de fapt toată lucrarea Sa cu acest popor se încheiase – totul trecuse. Sistemul iudaic era sistemul lui Dumnezeu până la cruce, dar crucea era sfârşitul acestui sistem şi sfârşitul omului în sens moral. Dar El a fost patruzeci de zile aici pe pământ, şi El a vorbit ucenicilor Lui despre Împărăţia lui Dumnezeu. El i-a lăsat în nădejdile lor pentru timpul în care El mai era încă pe pământ, deoarece, chiar dacă s-a renunţat din punct de vedere moral la sistem, Dumnezeu în harul Său încă mai avea răbdare.

Dar dacă noi aparţinem lui Hristos, noi suntem înviaţi împreună cu Hristos. Şi puterea învierii Lui înseamnă atunci că ea întrerupe pentru noi legătura cu lucrurile actuale, cu lumea şi cu tot ce este aici pe pământ – ce avem noi, tu şi eu, a face cu acestea? Ce interese reale avem noi, dacă avem puterea învierii Lui în sufletele noastre, de lucrurile care aparţin pământului acesta? El nu mai are a face cu lucrurile de aici de jos. El nu aparţine lumii acesteia. El nu are nici un interes de ele. Unde Se află El? Apostolul însuşi ne spune. El spune, cetăţenia noastră, starea, căreia noi îi aparţinem, are existenţa ei definitivă în cer, şi de aceea noi privim spre Domnul Isus ca Mântuitor. Acolo sunt toate speranţele noastre, acolo este patria noastră, acolo suntem noi acasă.

Puterea lucrurilor care ne atrag de la Hristos

Cât de minunată este această mântuire. Credincioşii sunt oameni care au fost scoşi din toată nenorocirea şi ruina care au venit prin primul om. Şi acum ei au fost aduşi la Dumnezeu Însuşi. Prin har noi suntem acum în Hristos, Omul al doilea, ultimul Adam, şi ca unii care suntem aşa – mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu – avem o poziţie nouă. Această poziţie nouă în Hristos înviat a fost revelată mai întâi prin El Însuşi, atunci când El a înviat dintre cei morţi. Acum El este în glorie, un Om într-o poziţie nouă potrivit planurilor lui Dumnezeu, aceasta este poziţia noastră sau, cum se spune în general, aceasta este poziţia noastră înaintea lui Dumnezeu. Puterea pentru aceasta este Duhul Sfânt, care a coborât în ziua de rusalii.

Dar noi nu trebuie să amestecăm poziţia cu puterea. Ele nu sunt acelaşi lucru. Este viaţa nouă, este poziţia nouă, este puterea nouă, şi Duhul Sfânt este puterea acestei poziţii noi precum şi puterea acestei vieţi noi. Caracterul învierii Sale ne arată biruinţa completă, pe care Dumnezeu a revelat-o în Fiul Său, în Omul înviat. Şi când Duhul Sfânt S-a coborât în ziua de rusalii, atunci puterea savurării acestora era prezentă. Apostolul spune acum: „… ca să-L cunosc pe El şi puterea învierii Lui.” Numai aceasta ne scoate din lucrurile de aici şi, prieteni dragi, numai în această putere noi rămânem păziţi de cursele care ne aşteaptă pretutindeni. Noi spunem deseori că pericolul constă în aceea, că noi avem o altă preocupare decât cu Hristos. Aceasta este adevărat.

Dar mai este şi un alt pericol, şi eu cred, că sunt unii care nu au altă preocupare decât cu Hristos, dar care cu toate acestea sunt atraşi. Şi aceasta este la fel de rău, ca şi cum ai avea alte preocupări. Să ne cercetăm singuri! Avem noi o altă preocupare, iubiţi fraţi şi iubite surori? Sunt lucruri care ne atrag? Eu nu cunosc altceva, care să scoată puterea din sufletele noastre, ca acele lucruri care ne atrag, şi eu nu ştiu altceva care să întunece mai mult puterea şi realitatea vie a unui Hristos viu în suflet, ca lucrurile acestea. Voi ştiţi ce este cu lucrurile pământeşti. Un om, care este atras prin ele, nicidecum nu poate face ceva rezonabil. El va fi mânat încoace şi încolo, în toate părţile. Unu lucru este sigur, nimic nu ne poate ţine prin harul lui Dumnezeu liberi de alte lucruri şi elibera de lucrurile care ne atrag, decât numai privirea permanentă la Hristos în glorie. Şi în privinţa aceasta trebuie să fim deosebit de atenţi, să prezentăm inimilor noastre mereu pe Domnul. Domnul se ne dăruiască o gelozie sfântă în sufletele noastre. Este singurul fel de gelozie, pe care noi ar trebui să-l cultivăm. Eu cred, că în lume nu există nimic altceva mai demn de urât şi de dispreţuit ca gelozia. Dar aici este adevărata formă de gelozie, şi anume gelozia asupra inimii noastre, că acolo ar trebui să fie numai Hristos şi lucrurile lui Hristos, care ne preocupă şi anume toate sentimentele noastre, toată puterea noastră.

Domnul să ne dea prin harul Său, să cunoaştem mai bine caracterul învierii Sale şi puterea învierii Sale, din pricina Numelui Său.

Partea anterioară


Readus de la: Der Charakter und die Kraft der Auferstehung-Christi

Titlul original: „The Character and Power of Christ’s Resurrection“
Prelegerea a treia din seria „The Ressurection of the Lord Jesus from among the Dead“, Londra1886

Traducere: Ion Simionescu


Nota redacţiei:

Redacţia SoundWords este răspunzătoare pentru publicarea articolului de mai sus. Aceasta nu înseamnă că neapărat ea este de acord cu toate celelalte gânduri ale autorului publicate (desigur cu excepţia articolelor publicate de redacţie) şi doreşte să atragă atenţia, să se ţină seama de toate gândurile şi practicile autorului, pe care el le face cunoscut în alte locuri. „Cercetaţi toate lucrurile, şi păstraţi ce este bun” (1 Tesaloniceni 5.21).