Siguranţa mântuirii
Siguranţă, certitudine şi savurare

George Cutting

© EPV, Online începând de la: 18.10.2018, Actualizat: 18.10.2018

Introducere

Noi toţi ne aflăm în călătoria foarte importantă din timp în veşnicie, şi nimeni dintre noi nu ştie cât de aproape este el de ţintă. Curând, probabil pe neaşteptate, călătoria noastră se poate sfârşi. De aceea se merită osteneala să ne întrebăm, unde se termină ea.

Oamenii se pot împărţi în trei grupe:

  1. Prima grupă cuprinde pe toţi care sunt mântuiţi şi sunt siguri de mântuirea lor. Ei sunt foarte siguri, că vor ajunge cândva în cer, deoarece ei cred în Domnul Isus, care a murit la cruce pentru păcatele lor.

  2. În grupa a doua sunt oamenii care nu sunt siguri de mântuirea lor, dar care ar dori cu plăcere să fie.

  3. În grupa a treia sunt toţi cei nemântuiţi, dar şi total indiferenţi cu privire la mântuirea veşnică a sufletului lor. Ei nu cred în Domnul Isus şi afirmă că lor le este tot una ce se petrece cu ei după moarte.

În una din aceste trei grupe se află fiecare om, şi întrebarea deosebit de importantă este: în care? Nimic nu este mai nebunesc, decât să fi indiferent, când este vorba de veşnicie. Multe milioane de oameni se ostenesc zilnic pentru interesele lor temporale şi nu se dau înapoi de la nici un efort ca să obţină ceva, în timp ce cu privire la bunăstarea lor veşnică sunt ca şi cum ar fi loviţi cu orbire. Cu toată dragostea, pe care Dumnezeu a revelat-o la cruce faţă de păcătoşi, cu toată ura Lui faţă de păcat, cu toată cunoscuta scurtime a vieţii omeneşti, cu toată groaza judecăţii după viaţa aceasta, omul aleargă fără grijă în întâmpinarea sfârşitului groaznic al drumului lui, ca şi cum n-ar fi nici un Dumnezeu, nicio moarte, nicio judecată, nici un cer şi nici un iad. Aparţii şi tu acestei clase de oameni? Dacă da, fie ca Dumnezeu să Se îndure de tine în momentul acesta şi la citirea acestor rânduri să-ţi deschidă ochii, ca să poţi recunoaşte starea ta periculoasă şi să vezi că tu stai la marginea unui abis inimaginabil de îngrozitor!

Fie că tu crezi sau nu, dar cazul tău este cu adevărat deznădăjduit. Nu sufoca gândul la veşnicie! Este marele vrăjmaş al sufletelor care te înşeală şi vrea să obţină ca tu să „amâni la nesfârşit” întrebarea cu privire la veşnicie. Un proverb spaniol spune: Drumul „mai târziu” conduce la cetatea „niciodată”. În aceasta este mult adevăr, şi te sfătuiesc insistent: Nu rămâne mult timp pe drumul acesta! „Acum este timpul potrivit, acum este ziua mântuirii.”

Probabil spui: Eu nu sunt indiferent, mă gândesc deseori la mântuirea sufletului meu. M-am rugat deja pentru iertarea păcatelor, dar, ca şi mai înainte, sunt în nesiguranţă şi incertitudine.

Atunci starea ta este alta decât a unui om indiferent, şi cu toate acestea nesiguranţa şi incertitudinea cresc pe acelaşi teren, şi acesta se numeşte „necredinţă”.

Oamenii indiferenţi nu cred că ei sunt păcătoşi şi vinovaţi înaintea lui Dumnezeu şi că din cauza aceasta Dumnezeu trebuie să-i judece. Dar dacă ai îndoială, atunci tu nu crezi că drumul mântuirii lui Dumnezeu este cu adevărat suficient. Pot să înţeleg bine necazul tău. Cu cât seriozitatea este mai mare, cu care tu priveşti această întrebare importantă din viaţa ta, cu atât mai mare devine dorinţa să ajungi la certitudine cu privire la mântuirea ta veşnică.

„Căci ce i-ar folosi unui om dacă ar câştiga toată lumea şi şi-ar pierde sufletul?” (Matei 16.26). Unui om, care s-a rătăcit şi ajunge obosit şi flămând la o intersecţie, fără să ştie drumul corect, nu îi este destul, dacă cineva îi spune, că unul din cele două drumuri duce probabil la ţelul dorit. El trebuie să aibă o sută de procente certitudine. Aşa îi merge oricui, care devine treaz lăuntric şi vede cu groază, că el este pe drumul larg, care duce la pierzare. Nimic nu îi poate folosi, dacă cineva îi arată un drum, pe care el poate spera să scape de pierzare. Orice rătăcire este fatală. El nu va ajunge la linişte până nu este sigur că el este pe drumul corect, pe drumul spre viaţa veşnică.

Din fericire este un Conducător demn de încredere: Cuvântul lui Dumnezeu, Biblia. Pe baza acestui „conducător” ne vom preocupa cu trei lucruri, care sunt decisiv de importante:

  1. drumul mântuirii (Faptele apostolilor 16.17)
  2. cunoaşterea mântuirii (Luca 1.77)
  3. bucuria mântuirii (Psalmul 51.12).

Pe parcursul studiului vom vedea că fiecare din aceste trei lucruri, cu toate că ele sunt interdependente unul de altul, are totuşi baza lui proprie, aşa că este foarte posibil, ca cineva să cunoască drumul mântuirii, fără să aibă certitudinea că el însuşi este mântuit. De asemenea se poate întâmpla ca cineva să fie sigur de mântuirea lui, dar deseori îi lipseşte bucuria, care ar trebui să însoţească această certitudine.

1. Drumul mântuirii

Despre acest drum ne dă indicaţii clare Exodul 13.13 pe baza unui model. Citim acolo: „Şi orice întâi-născut al măgăriţei să-l răscumperi cu un miel, şi dacă nu-l vei răscumpăra, să-i frângi gâtul. Şi orice întâi-născut din om dintre fiii tăi să-l răscumperi.”

Acum doresc să-l rog pe cititor, să mă însoţească într-o scenă, care trebuie să fi avut loc cu mai mult de trei mii de ani în urmă:

Doi bărbaţi, un preot şi un israelit sărac, stau împreună şi discută foarte aprins. Evident este vorba de o chestiune importantă. Un măgăruş, care stă nevinovat între ei, pare să fie subiectul dialogului lor.

„Am venit”, auzim pe israelitul sărac spunând, „să mă informez, dacă nu s-ar putea o singură dată să se facă o excepţie în favoarea mea. Acest măgăruş este primul născut al măgăriţei mele. Ştiu într-adevăr ce cere Legea, sper însă că Dumnezeu cruţă acest animal tânăr. Sunt un om sărac, şi îmi este imposibil să-l răscumpăr.”

„Dar”, replică preotul, „Legea lui Dumnezeu spune clar şi fără echivoc: fiecare întâi-născut al măgăriţei să-l răscumperi cu un miel, şi dacă nu-l răscumperi să-i frângi gâtul. Deci, unde este mielul?”

„Nu am nici un miel.”

„Atunci du-te şi cumpără unul şi vino înapoi. Altfel trebuie să se rupă gâtul măgarului. Trebuie să moară ori măgarul ori mielul.”

„Ah, atunci mi s-au spulberat toate speranţele”, exclamă săracul. „Nu sunt în stare să cumpăr un miel.”

Între timp s-a apropiat un al treilea, un israelit bătrân. El aude strigătul de deznădejde al omului sărac. El stă un moment gânditor, după aceea se îndreaptă spre el şi îi spune prietenos: „Fii liniştit, prietenul meu, eu te pot ajuta. Am acasă un miel mic fără cusur. Ce-i drept, noi toţi îl iubim, dar vreau să-l iau şi să-l jertfesc pentru măgarul tău.”

Cu aceste cuvinte străinul prietenos se grăbeşte spre casă şi după scurt timp se reîntoarce cu mielul făgăduit. Preotul îl ia, îl sacrifică şi îl arde pe altar. După ce a avut loc aceasta, el se adresează bătrânului, care fără vorbe a privit tot procedeul, şi spune:

„Acum poţi lua liniştit măgarul tău acasă. Oaia a fost omorâtă în locul măgarului, şi de aceea măgarul este juridic liber. Mulţumeşte-i prietenului tău.”

Nu recunoşti tu în această scurtă povestire o ilustrare potrivită a mântuirii unui păcătos? Dumnezeu trebuie să aducă asupra ta judecata Lui dreaptă din cauza păcatelor tale. Singura posibilitate, să scapi de această judecată, constă în aceea, că un locţiitor recunoscut şi acceptat de Dumnezeu ia locul tău. Dar unde vei găsi un astfel de Locţiitor? Cu tine este ca şi cu israelitul sărac. Tu niciodată nu eşti în stare să procuri mielul cerut de Dumnezeu. Dumnezeu Însuşi a îngrijit pentru aceasta în Persoana singurului Său Fiu preaiubit: Un Miel „fără cusur şi fără pată”. „Iată Mielul lui Dumnezeu!”, a strigat Ioan Botezătorul ucenicilor lui, când a văzut pe Domnul Isus venind la el, „iată, Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii!”

Acest Isus, Fiul lui Dumnezeu, a mers la cruce, „ca un Miel dus la înjunghiere” (Isaia 53.7), şi acolo El a suferit pentru păcatele noastre, „Cel drept pentru cei nedrepţi, ca să ne ducă la Dumnezeu” (1 Petru 3.18). El „a fost dat pentru greşelile noastre şi a fost înviat pentru îndreptăţirea noastră” (Romani 4.25). De aceea Dumnezeu nu trebuie să lase să cadă nici o iota din cerinţele Lui drepte şi sfinte, când El îndreptăţeşte pe păcătosul care crede în Hristos (Romani 3.26). Mulţumiri fie aduse veşnic lui Dumnezeu pentru un astfel de Mântuitor şi pentru o astfel de mântuire! Dacă un om cred cu adevărat în Fiul lui Dumnezeu, aceasta înseamnă, dacă el se încrede deplin în El şi în ce El a înfăptuit, atunci toată valoarea morţii ca jertfă a lui Hristos îi este socotită lui, exact aşa ca şi cum el însuşi ar fi înfăptuit lucrarea. Da, chiar mai mult! Dumnezeu nu mai vede în starea lui veche pe cel care crede, ci în toată plăcerea Persoanei lui Hristos. Planul de mântuire al lui Dumnezeu este cu adevărat divin şi demn de El Însuşi. El satisface inima Sa şi dragostea Sa, glorifică pe Fiul Său şi aduce pe păcătos în siguranţă veşnică.

Preamărit să fie Dumnezeu şi Tatăl Domnului nostru Isus Hristos, care a trimis pe Singurul şi Preaiubitul Său, ca să înfăptuiască lucrarea mare a răscumpărării, şi care a rezolvat totul aşa de deplin, că astfel de creaturi păcătoase ca tine şi mine prin credinţa în El nu numai că primesc în dar cele mai bogate binecuvântări, ci pot fi primite pentru toată veşnicia în părtăşia nespus de preţioasă a Celui care binecuvântează! „Măriţi pe Domnul împreună cu mine şi să înălţăm împreună Numele Său!” (Psalmul 34.3). Dar probabil tu spui: am învăţat să renunţ total la mine şi la faptele mele şi să mă încred numai în Hristos şi lucrarea Sa, dar cu toate acestea nu sunt deplin sigur, dacă totul este deplin în ordine. Astăzi mă simt foarte fericit şi sunt bucuros că Dumnezeu m-a primit prin credinţa în Isus şi în sângele Său vărsat, şi mâine sunt iarăşi cuprins de frică şi îndoială. De unde vine aceasta?

La această întrebare doresc să-ţi pun o contra-întrebare: Ai auzit tu vreodată că un căpitan aruncă ancora vaporului său în vapor, ca astfel să aibă un loc sigur de ancorare? Desigur, nu! Trebuie să-şi fi pierdut mintea, dacă ar face aşa. El o aruncă întotdeauna în afară, în mare. Înţelegi tu ce vreau să spun cu aceasta? S-ar putea ca tu să înţelegi foarte clar, că numai moartea lui Hristos dă siguranţă înaintea judecăţii, şi cu toate acestea tu gândeşti că simţămintele tale ar putea să-ţi dea certitudine. În loc să priveşti în afară, tu priveşti în tine însuţi, şi atunci nu poate fi altfel, decât ca astăzi să fi fericit, dacă gândeşti că ai găsit în tine simţăminte potrivite pentru un om mântuit, în timp ce mâine la dispariţia acestor simţăminte eşti aruncat încoace şi încolo, ca un vapor în primejdie pe mare. Aceasta ne conduce la punctul al doilea al studiului nostru.

2. Cunoaşterea mântuirii

Iarăşi trebuie să rog pe cititor, să-şi ia Biblia şi să deschidă la capitolul cinci al primei epistole a lui Ioan. Acolo găsim un verset, care redă drumul pe care Dumnezeu face cunoscut omului cunoaşterea mântuirii. El spune: „V-am scris acestea vouă, ca să ştiţi că aveţi viaţă eternă, voi, care credeţi în Numele Fiului lui Dumnezeu” (1 Ioan 5.13). Să observăm bine, că nu se spune: „V-am dat aceste simţăminte fericite, ca să ştiţi …” De asemenea nu se spune nici: „V-am scris acestea, ca voi să simţiţi (sau să speraţi), că aveţi viaţa eternă …”

Scurt înainte ca Israel să iese din Egipt, a venit ultima plagă grea: Dumnezeu a omorât pe toţi întâii-născuţi. Te rog să citeşti Exodul 2. De unde ştiau fiii întâi-născuţi ai israeliţilor, că în noaptea aceea ei erau în siguranţă deplină înaintea sabiei judecăţii? Haideţi în gândul nostru să vizităm două case diferite din familia israeliţilor şi să auzim ce au de spus locuitorii lor.

În prima casă vedem la prima privire, că toţi locuitorii sunt plini de teamă, tensiune şi frică. Feţele sunt palide, şi părinţii şi copiii stau tremurând unul lângă altul. Ne informăm de cauza fricii generale. Fiul cel mai mare ne povesteşte, că îngerul morţii va trece prin ţară în noaptea care vine, ca să omoare pe toţi fiii cei mai în vârstă, şi că el nu ar fi sigur cum îi va merge în această oră îngrozitoare.

„Când îngerul va fi trecut pe lângă casa părinţilor mei şi ziua s-a ivit, atunci ştiu că am fost cruţat; dar până atunci sunt în nesiguranţă. Vecinii noştri din casa de alături afirmă într-adevăr că ei sunt siguri de mântuirea lor, dar noi considerăm aceasta o mare aroganţă. Tot, ce eu pot face, este, să rămân treaz toată lunga noapte îngrozitoare şi să sper ce este mai bine.”

„Dar”, întrebăm noi mai departe, „nu a spus Dumnezeu exact în ce fel viaţa poate fi salvată?”

„Ba, da! Şi noi am făcut tot ce a spus El. Am sacrificat mielul, un animal fără cusur de un an, şi am stropit sângele lui cu un mănunchi de isop pe pragul de sus şi pe cei doi stâlpi laterali ai uşii, dar cu toate acestea nu suntem siguri, dacă aceasta ajută şi ne va proteja cu adevărat.”

Să privim acum în casa vecină. Ce contrast! Pace şi linişte este pe faţa tuturor. Întreaga familie stă în jurul mesei; fiecare are un toiag în mână şi mănâncă din carnea mielului prăjit. Cum se face, că aici toţi sunt aşa de liniştiţi, cu toate că în noaptea aceasta trebuie să se petreacă lucruri îngrozitoare? La întrebarea noastră, de ce stau în jurul mesei pregătiţi de călătorie, primim răspunsul: „Aşteptăm porunca lui Dumnezeu să pornim la drum. De îndată ce este dată, toată subjugarea barbară şi sclavia Egiptului vor fi părăsite pentru totdeauna.”

„Dar aţi uitat complet, că în noaptea aceasta îngerul judecăţii lui Dumnezeu va trece prin toată ţara Egiptului şi va omorî pe toţi fiii mai în vârstă?”

„O, nu, ştim aceasta, dar celui întâi născut al nostru nu i se poate întâmpla nimic, căci sângele a fost stropit la uşă, exact aşa cum ne-a poruncit Dumnezeu.”

„Aceasta a avut loc şi la vecinul vostru”, am replicat noi, „şi cu toate acestea ei toţi sunt foarte nefericiţi, deoarece nu sunt siguri dacă fiul lor va fi cu adevărat cruţat.”

În momentul acesta intervine fiul cel mai în vârstă. El spune cu un anumit glas: „Noi avem nu numai sângele pe uşorii uşii, ci şi Cuvântul de nezguduit al lui Dumnezeu dat în privinţa aceasta. Dumnezeu a spus: ‚Eu voi vedea sângele şi voi trece pe lângă voi.’ Dumnezeu este satisfăcut, dacă vede sângele afară pe uşa noastră. De aceea suntem liniştiţi, El Îşi va ţine cuvântul.”

Exact aşa este! Şi pentru noi! Sângele Mielului lui Dumnezeu, care a curs pentru noi, ne salvează, şi Cuvântul din gura lui Dumnezeu ne dă o siguranţă de nezguduit. Nimic nu ne poate da o siguranţă mai mare de a rămâne cruţat de la judecată, decât sângele lui Hristos! Ne-ar putea altceva da siguranţă mai mare decât Cuvântul lui Dumnezeu, Cuvântul Său scris? Nimic, absolut nimic!

Care din cei doi fiii mai în vârstă erau în siguranţă mai mare, primul sau al doilea? Probabil tu vei gândi, al doilea, deoarece acolo toţi erau liniştiţi şi în pace. Nu, îţi spun, amândoi erau la fel de siguri. Siguranţa lor nu depindea de simţămintele lor, ci de sângele, care era afară, şi de garanţia, pe care Dumnezeu a dat-o cu Cuvântul Său. La fel şi tu, dacă vrei să fi sigur de propria mântuire, nu asculta de mărturia oscilantă a simţămintelor tale, ci de mărturia de neschimbat a Cuvântului lui Dumnezeu. „Adevărat, adevărat vă spun că cine aude cuvântul Meu şi crede în Cel care M-a trimis are viaţa eternă şi nu vine la judecată, ci a trecut din moarte la viaţă” (Ioan 5.24).

Ia un exemplu din viaţa zilnică. Un ţăran aude că în apropierea gospodăriei lui ţărăneşti este o câmpie frumoasă, cu iarbă grasă, de arendat. Demult a dorit să aibă acest teren, deoarece el nu are iarbă destulă pentru animalele lui. El scrie posesorului câmpiei, însă mult timp nu primeşte răspuns. Într-o zi îl vizitează un vecin, căruia îi povesteşte chestiunea. Acesta ascultă atent şi apoi spune: „Vei primi sigur păşunea; posesorul ei te preţuieşte.” Aceste cuvinte dau curaj arendaşului. În ziua următoare îl întâlneşte un alt vecin şi acesta remarcă în timpul discuţiei: „Mă tem că nu ai multe şanse să primeşti câmpia. Am auzit, că este un alt interesat, un prieten bun al posesorului.” Speranţele ţăranului scad aproape la zero, după ce a auzit aceste cuvinte. Deprimat merge acasă. Ajuns acasă, găseşte în poştă o scrisoare de la proprietarul câmpiei. Agitat deschide scrisoarea. Citeşte, şi în timp ce citea i se luminează faţa. Ţine scrisoare triumfător ridicată şi cheamă soţia: „Acum totul este în ordine. Putem arenda câmpia, cât timp vrem, şi condiţiile sunt avantajoase. Toate îngrijorările mele au fost în zadar. Vină ce-o veni, eu am cuvântul său. Aceasta îmi este de ajuns.”

Unii sunt în aceeaşi stare ca acest om, aruncaţi încoace şi încolo prin părerile oamenilor sau prin gândurile şi simţămintele inimii lui înşelătoare! Numai primirea Cuvântului lui Dumnezeu, expresia care nu poate greşi a gândurilor şi planurilor lui Dumnezeu, poate da linişte sufletului şi îl pune în siguranţă de îndoieli şi temeri. Dacă Dumnezeu vorbeşte, poate fi numai siguranţă, fie că El vorbeşte despre judecata celor fără Dumnezeu sau despre mântuirea credincioşilor. „Doamne, Cuvântul Tău este întărit în ceruri pentru totdeauna” (Psalmul 119.89). Cuvântul Său ordonează totul pentru credinciosul simplu. „Dumnezeu nu este om, ca să mintă, nici fiu de om, ca să-I pară rău. A zis El şi nu va face? Şi a vorbit El şi nu va împlini?” (Numeri 23.19). Este deci vorba, ca să te încrezi realmente în Cuvântul lui Dumnezeu. Nu aşa cum faci tu aceasta, ci ca tu s-o faci cum trebuie!

Dar probabil vei întreba, cum pot fi sigur că eu am credinţa adevărată? La aceasta este numai un răspuns: puneţi încrederea în Persoana adevărată, adică, în Fiul lui Dumnezeu! Nu este vorba de mărimea credinţei tale, ci de caracterul demn de încredere al persoanei în care te încrezi. Unul Îl apucă pe Hristos cu graba unuia care se îneacă, altul îndrăzneşte cu teamă să se apropie pe dinapoi de Salvatorul şi să se atingă de El. Dar pentru aceasta unul nu este în siguranţă mai mare decât celălalt. Amândoi au făcut aceeaşi descoperire: şi-au dat seama, că nicidecum nu se pot încrede în ei înşişi, dar se pot încrede în Hristos şi Cuvântul Său şi se pot odihni în lucrarea făcută de El. Aceasta este credinţă.

„Adevărat, adevărat vă spun: Cine crede în Mine are viaţa eternă” (Ioan 6.47).

Cea mai slabă credinţă în Isus Hristos mântuieşte pe păcătos pentru veşnicie, în timp ce credinţa cea mai tare în altceva decât El, fie acestea fapte bune, obiceiuri religioase, apartenenţa la o comunitate religioasă, sentimente evlavioase sau orice altceva de felul acesta, conduc la fel de sigur în pierzarea veşnică. În Domnul Isus ne putem cu adevărat încrede. El este Fiul preaiubit, în care Tatăl are plăcerea Sa veşnică, şi care a stat în judecată pentru păcătos şi a suportat tot jarul mâniei divine asupra păcatului.

Însă cât de greşită este inima omenească!

„Eu cred cu adevărat în Domnul Isus”, mi-a spus o tânără cu câtva timp în urmă, „dar dacă mă întreabă cineva, dacă sunt mântuită, atunci nu îndrăznesc să spun da.”

Ea era fiica unui măcelar, şi tocmai era zi de târg. Tatăl ei era plecat la târg, ca să cumpere animale. Eu i-am zis:

„Imaginează-ţi, tatăl tău vine acasă şi povesteşte că a cumpărat zece oi. Mai târziu vine cineva în magazin şi te întreabă: Câte oi a cumpărat tatăl tău? Tu îi vei răspunde: zece, dar nu sunt sigură că este aşa. – Ce ar însemna acest răspuns?”

„Ea ar face mincinos pe tatăl ei”, a strigat mama, care a ascultat discuţia noastră din camera de alături.

„Mama ta are dreptate. Tu ai marca pe tatăl tău ca mincinos, şi acelaşi lucru îl faci, fără să vrei şi fără să şti, cu Dumnezeu. Dumnezeu a spus, că fiecare, care crede în Fiul Său, are viaţa veşnică. Dacă pui aceasta la îndoială, Îl faci pe Dumnezeu mincinos” (1 Ioan 5.10).

O altă întrebare: De unde pot eu şti, că eu cred cu adevărat? Am încercat destul de des să cred şi am privit în mine, ca să văd, dacă am credinţa adevărată; dar cu cât privesc mai mult la credinţa mea, cu atât mai puţin mi se pare că o am.

Cine vorbeşte în felul acesta, acela priveşte în direcţie greşită, şi tocmai eforturile lui zadarnice de a crede, dovedesc că el este pe drumul greşit. Iau iarăşi un exemplu simplu din viaţa zilnică.

Gândeşte-te, într-o seară stai liniştit acasă. Deodată bate cineva la uşă, şi tu spui: Intră!, şi în cameră vine cineva, pe care tu îl cunoşti ca fiind puţin demn de încredere. El îţi povesteşte că şeful gării a fost accidentat şi a fost adus mort acasă. Îl vei crede pe omul acesta sau încerci numai să-l crezi?

„Nicidecum!”, vei spune tu. Dar, de ce nu? Deoarece tu priveşti la credinţa ta sau la simţămintele tale? Nu, ci pentru că tu îl cunoşti pe omul care aduce ştirea, ca mincinos.

Scurt după aceea te vizitează vecinul, care cu mult timp în urmă te-a înşelat, şi spune:

„Ai auzit, că şeful gării a fost călcat de un marfar aseară?” Tu încă nu şti, dacă să crezi, căci tu nici pe acesta nu-l poţi crede o sută de procente.

Abia a plecat, şi vine prietenul tău cel mai bun şi îţi relatează acelaşi lucru ca ceilalţi doi mai înainte. „Acum eu cred”, spui tu, „căci prietenul meu încă nu m-a înşelat.”

De ce crezi tu acum? Crezi tu, pentru că descoperi în tine sentimentele adevărate? Nu, tu crezi, pentru că prietenul tău este demn de încredere.

La fel este şi cu vestea bună, pe care Dumnezeu mi-o vesteşte în Cuvântul Său. Eu cred această veste bună, deoarece El, Cel care mi-o aduce, nu poate minţi, căci El merită încrederea mea absolută. Eu nu privesc la credinţa mea, ci la Acela care îmi vorbeşte. Când Îl privesc, pot spune numai: da, El este demn să mă încred pe deplin în El. El nu poate minţi, El Îşi ţine Cuvântul.

„Dacă primim mărturia oamenilor, mărturia lui Dumnezeu este mai mare. Pentru că aceasta este mărturia lui Dumnezeu, pe care a mărturisit-o despre Fiul Său. Cine crede în Fiul lui Dumnezeu are mărturia în sine însuşi; cine nu-L crede pe Dumnezeu L-a făcut mincinos, pentru că nu a crezut în mărturia pe care a mărturisit-o Dumnezeu despre Fiul Său” (1 Ioan 5.9,10). „Şi Avraam L-a crezut pe Dumnezeu şi i s-a socotit ca dreptate” (Romani 4.3).

Mulţi consideră credinţa a fi o chestiune sentimentală neclară, care nu se poate defini, care arată dacă eşti potrivit pentru cer. Însă credinţa nu este aceasta. Cine crede cu adevărat, acela nu caută în sine însuşi dovezi pentru credinţă. El priveşte în afară la o Persoană vie, la Hristos şi lucrarea făcută de El, şi ascultă mărturia lui Dumnezeu, care este adevăr şi lumină. Şi această privire în afară dă pace lăuntrică sufletului. Dacă îmi îndrept faţa spre soare, umbra mea este înapoia mea. Eu nu o văd. La fel este imposibil să priveşti la Hristos glorificat în cer şi în acelaşi timp să priveşti la tine.

Vedem astfel, că Persoana binecuvântată a Fiului lui Dumnezeu câştigă încrederea mea. Lucrarea făcută de El îmi dă siguranţă veşnică, şi Cuvântul lui Dumnezeu îmi dă o siguranţă de nezguduit cu privire la mântuirea mea. Găsesc în Hristos şi lucrarea Sa drumul mântuirii şi în Cuvântul lui Dumnezeu găsesc cunoştinţa mântuirii.

Dar cum se face că unii, care sunt siguri de mântuirea lor, pierd cu toate acestea deseori bucuria mântuirii şi după convertirea lor sunt aproape mai nefericiţi decât înainte? Această întrebare ne conduce la a treia parte al studiului nostru.

3. Bucuria mântuirii

În Biblie găsim, că Duhul Sfânt locuieşte în fiecare care crede în Domnul Isus şi ştie că păcatele lui au fost iertate. Însă nu trebuie să uităm, că fiecare credincios poartă încă în sine „carnea”, adică natura rea stricată din naştere. Această natură păcătoasă nu o pierdem nici atunci când credem în Domnul Isus. Duhul Sfânt din credincios Se împotriveşte cărnii; El devine întristat prin orice pornire a cărnii în gândire, în cuvinte sau fapte. Dacă creştinul umblă „demn de Domnul”, atunci Duhul Sfânt va da naştere în el roadele Lui binecuvântate; dragoste, bucurie, pace, îndelungă răbdare, bunătate, facere de bine, credincioşie, blândeţe şi înfrânare (Galateni 5.22). Dar dacă el umblă într-un mod carnal, lumesc, atunci Duhul Sfânt devine întristat, şi roadele acelea mai mult sau mai puţin nu se vor vedea.

Aşa cum mântuirea noastră este dependentă de lucrarea Domnului Isus, la fel bucuria noastră spirituală şi savurarea ei sunt dependente de umblarea noastră. Dacă noi ca credincioşi nu ne comportăm aşa cum doreşte Domnul, atunci dispare şi bucuria noastră. Bucuria mea spirituală corespunde întotdeauna caracterului spiritual al umblării mele.

Citim în Faptele apostolilor 9.31 despre primii creştini: „ei umblau în frica Domnului şi se înmulţeau prin mângâierea Duhului Sfânt”, şi în Faptele apostolilor 13.5: „Şi ucenicii erau umpluţi de bucurie şi de Duh Sfânt.”

Vedem deci că siguranţa noastră depinde de lucrarea lui Hristos pentru noi, că certitudinea se bazează pe Cuvântul lui Dumnezeu, pe care El ni-L vorbeşte, şi că savurarea de către noi a acestuia depinde de faptul, dacă noi întristăm pe Duhul Sfânt din noi. Însă niciodată noi nu avem voie să confundăm siguranţa şi certitudinea noastră cu savurarea noastră. Dacă noi ca şi copii ai lui Dumnezeu facem ceva care întristează pe Duhul lui Dumnezeu, atunci părtăşia noastră practică cu Tatăl şi cu Fiul este întreruptă, şi anume atâta timp, până când noi înşine ne judecăm şi mărturisim păcatul nostru. Abia atunci este restabilită bucuria şi fericirea părtăşiei. Deseori s-a dat exemplul copilului neascultător. Un astfel de copil nu se bucură din nou de dragostea tatălui, până când nu a recunoscut greşeala lui şi a dovedit părere de rău pentru greşeala făcută.

Aceasta nu are nimic a face cu filiaţiunea lui. Filiaţiunea se bazează pe naşterea lui, nu pe comportarea lui. Când David a păcătuit aşa de grav cu soţia lui Urie şi a devenit conştient de păcatul lui, el nu s-a rugat: dă-mi iarăşi mântuirea Ta, ci: „Dă-mi iarăşi bucuria mântuirii Tale!” (Psalmul 51.12).

La fel este cu oricare alt credincios. Dacă el a păcătuit, atunci părtăşia cu Tatăl s-a întrerupt, şi bucuria lui este deranjată atâta timp, până când el vine la Tatăl cu „inima zdrobită şi cu duhul mâhnit” (Psalmul 34.18; 51.17) şi mărturiseşte păcatul lui. Însă după aceea el primeşte şi certitudinea că păcatul lui a fost iertat, căci Cuvântul lui Dumnezeu mărturiseşte clar şi precis: „Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească de orice nedreptate” (1 Ioan 1.9).

Fiecare copil al lui Dumnezeu ar trebui neapărat să ştie că nu există nimic mai tare ca legătura relaţiei de copil cu Dumnezeul său şi Tatăl, dar nici nimic mai sensibil ca legătura părtăşiei! Nici o putere de pe pământ sau din iad nu poate leza relaţia de copil, dar un singur gând necurat, un singur cuvânt nefolositor rupe deja legătura părtăşiei.

Deci dacă noi ne-am pierdut bucuria părtăşiei cu Dumnezeul nostru şi Tatăl şi cu Domnul Isus, atunci ar trebui să ne oprim şi să ne verificăm sincer. Dacă am descoperit cauza, atunci trebuie să ne mărturisim păcatul înaintea Tatălui şi să ne judecăm singuri fără cruţare, deoarece nu am fost veghetori, ci am fost indiferenţi. Să nu gândim că un păcat al unui credincios este mai puţin grav înaintea lui Dumnezeu decât cel al unui necredincios. Gândurile lui Dumnezeu cu privire la păcat sunt neschimbabile. El poate la fel de puţin să închidă un ochi din cauza păcatului unui credincios, precum poate faţă de păcatele acelora care Îl dispreţuiesc. Desigur este o deosebire între păcatele celor credincioşi şi păcatele celor necredincioşi. Păcatele celor credincioşi au fost cunoscute deja de Dumnezeu, înainte ca ei să se fi născut. Când Domnul Isus a murit la cruce, El a purtat toate păcatele lor. Din acestea fac parte și păcatele pe care credinciosul le face după întoarcerea lui la Dumnezeu (vezi 1 Petru 2.24). Oricine leapădă pe Hristos trebuie să suporte toată veşnicia urmările păcatelor lui.

Când un credincios a păcătuit, nu se pune din nou întrebarea juridică a mântuirii, ci este vorba numai de problema părtăşiei cu Dumnezeu Tatăl. Şi dacă un astfel de creştin continuă să meargă pe drumul lui fals, cu toată atenţionarea conştiinţei lui şi a glasului Duhului Sfânt, care îl mustră în înlăuntrul lui, atunci Dumnezeu va trebui să-l pedepsească, la fel cum face un tată cu copilul lui împotrivitor. Biblia spune în privinţa aceasta: „Dar dacă suntem judecaţi, suntem disciplinaţi de Domnul, ca să nu fim condamnaţi împreună cu lumea” (1 Corinteni 11.32).

Însă repet încă o dată, întrebarea referitoare la mântuire în nici un caz nu este lezată prin necredincioşia unui credincios şi prin vorbirea serioasă necesară a lui Dumnezeu. Dacă eu sunt nefericit şi apăsat ca urmare a lipsei mele de veghere şi credincioşie, prin aceasta nu se schimbă nici lucrarea lui Hristos şi nici Cuvântul lui Dumnezeu. Ceea ce se schimbă este activitatea Duhului Sfânt. În loc ca El să ia din lucrurile minunate ale lui Hristos şi să poată umple inima mea cu conştienţa şi savurarea caracterului Său ales şi a frumuseţii Sale, El este întristat şi trebuie să Se preocupe cu păcatele mele şi cu necredincioşia mea, ca să mă facă conştient de starea mea tristă. Şi Tatăl, care doreşte mult să mă lase să savurez părtăşia Sa, trebuie să mă disciplineze, dacă continui să rămân în păcatul meu, şi să vorbească cu mine despre starea mea. Ce pierdere este aceasta! Să ne facă Domnul tot mai veghetori cu privire la noi înşine, ca să nu întristăm pe Duhul Sfânt, prin care am fost pecetluiţi pentru ziua răscumpărării (Efeseni 4.30)!

Cât de bine este, că Domnul nostru preaiubit în harul şi bunătatea Sa niciodată nu Se schimbă! „Isus Hristos este Acelaşi ieri şi astăzi şi în veşnicie” (Evrei 13.8). Nici lucrarea Lui nu se va schimba vreodată. „Am înţeles că tot ce face Dumnezeu va fi pentru totdeauna; nu este nimic de adăugat la aceasta şi nimic de scăzut din ea” (Eclesiastul 3.14). Şi la fel de puţin se schimbă Cuvântul Său. „Orice carne este ca iarba şi toată gloria ei ca floarea ierbii; iarba s-a uscat şi floarea a căzut; dar Cuvântul Domnului rămâne pentru eternitate” (1 Petru 1.24,25). Ce linişte ne dă aceasta, cu toată slăbiciunea noastră! Subiectul încrederii mele, fundamentul mântuirii mele, baza siguranţei şi certitudinii mele veşnice – ele toate sunt la fel de neschimbabile, precum Dumnezeu Însuşi este de nezguduit.

Conştienţa că noi suntem aşa de mult favorizaţi şi că mântuirea noastră stă în El pentru toată veşnicia, nu trebuie însă să ne facă indiferenţi. Dar dacă totuşi este aşa, aceasta dovedeşte o stare a inimii foarte tristă. Atunci se desconsideră harul lui Dumnezeu şi libertatea la care El ne-a adus. Să ne dea Domnul tuturor în harul Său, ca noi să umblăm în chip demn de chemarea cu care am fost chemaţi! Să pună El în inimile noastre o teamă faţă de păcat, da, faţă de noi înşine şi totodată să trezească o adevărată temere de Dumnezeu! Fie ca noi niciodată să nu uităm, că noi chemăm ca Tată pe Acela care este lumină, şi care judecă lucrarea fiecăruia fără să aibă în vedere faţa omului!

„Dacă zicem că avem comuniune cu El şi umblăm în întuneric, minţim şi nu practicăm adevărul. Dar, dacă umblăm în lumină, după cum El este în lumină, avem comuniune unii cu alţii şi sângele lui Isus Hristos, Fiul Său, ne curăţeşte de orice păcat” (1 Ioan 1.6,7).


Tradus de la: Heilsgewissheit

Traducere: Ion Simionescu

Mai multe articole ale autorului George Cutting (1)


Nota redacţiei:

Redacţia SoundWords este răspunzătoare pentru publicarea articolului de mai sus. Aceasta nu înseamnă că neapărat ea este de acord cu toate celelalte gânduri ale autorului publicate (desigur cu excepţia articolelor publicate de redacţie) şi doreşte să atragă atenţia, să se ţină seama de toate gândurile şi practicile autorului, pe care el le face cunoscut în alte locuri. „Cercetaţi toate lucrurile, şi păstraţi ce este bun” (1 Tesaloniceni 5.21).