Ce este întoarcerea la Dumnezeu? (5)
Spre ce trebuie să ne convertim

Charles Henry Mackintosh

© SoundWords, online seit: 14.11.2018, aktualisiert: 14.11.2018

Partea pozitivă a întoarcerii la Dumnezeu

Ajungem acum la ceea ce putem numi partea pozitivă a unei adevărate întoarceri la Dumnezeu. Am văzut că este o întoarcere la Dumnezeu de la idoli, o întoarcere la Dumnezeu de la toate acele lucruri care stăpâneau inimile şi sentimentele noastre, de la deşertăciunile şi nebuniile, de la poftele şi plăcerile din care consta viaţa noastră în zilele de întuneric şi orbire. Este, aşa cum citim în Faptele apostolilor 26.18, o întoarcere la Dumnezeu de la întuneric şi de sub puterea satanei şi aşa cum spune apostolul în Galateni 1.4, o întoarcere la Dumnezeu din acest veac rău.

Dar o adevărată întoarcere la Dumnezeu este mai mult decât aceasta. Aceasta este numai partea negativă a întoarcerii la Dumnezeu. Fără îndoială este un har demn de admirat, să fi eliberat o dată pentru totdeauna de răutatea şi decăderea morală a vieţii noastre de odinioară, de sclavia îngrozitoare a dumnezeului şi stăpânitorului lumii acesteia, să fi scos dintr-o lume care zace în cel rău, eliberat de plăcerea faţă de păcat – de toate preferinţele josnice, care ne stăpâneau odinioară. Noi nu putem fi destul de mulţumitori pentru toate aspectele legate de această latură a întrebării.

Ddar repetăm încă o dată: adevărata întoarcere la Dumnezeu este mai mult decât aceasta. Dar dacă am rupt-o cu lumea şi cu eul propriu, dacă am renunţat la plăcerile şi desfrâul nostru de odinioară, dacă noi, într-un cuvânt, am spus adio la tot ce alcătuia viaţa noastră în lumea aceasta, ce obţinem în locul tuturor acestor lucruri?

Aduşi la Dumnezeu

Capitolul nostru ne dă cu un cuvânt un răspuns clar, precis şi suficient la această întrebare: „V-aţi întors la Dumnezeu”.

Măreţ răspuns! Da, nespus de mare pentru toţi care au înţeles ceva din însemnătatea şi dimensiunea lui. Ce am primit eu pentru idolii mei de odinioară? Pe Dumnezeu. Pentru plăcerile deşarte şi păcătoase ale lumii acesteia? Pe Dumnezeu. Pentru bogăţiile, onoarea şi distincţiile ei? Pe Dumnezeu. Ce a primit fiul pierdut în locul zdrenţelor din ţara îndepărtată? Haina cea mai de preţ din casa tatălui. În locul roşcovelor, pe care le mâncau porcii? Viţelul îngrăşat. În locul slujbei josnice din ţara îndepărtată? Sărutările, inima şi masa tatălui.

Nu este aceasta un schimb minunat? Nu posedăm noi în cunoscuta, dar neschimbat de frumoasă istorisire despre fiul pierdut o prezentare potrivită şi insistentă despre adevărata întoarcere la Dumnezeu? Ce schimbare, ce întoarcere desăvârşită descoperim în ea! Nici o limbă omenească nu poate descrie sentimentele care trebuie să fi copleşit pe cel întors înapoi, atunci când tatăl l-a strâns la inima lui şi i-a descoperit toată dragostea şi bunătatea lui. Zdrenţele, roşcovele, sclavia, lipsa, foamea, necazul, toate, absolut toate s-au sfârşit pentru totdeauna; şi în locul acestora a savurat bucuria de nespus de a fi în casa tatălui, în patrie, şi el a avut conştienţa fericită că toată bucuria solemnă, care îl înconjura, a fost provocată de întoarcerea sa, da, că ea a făcut fericit pe tatăl său, că el l-a primit înapoi.

Probabil cineva va vrea să reproşeze, că toate acestea sunt numai un tablou. Pe drept este aşa, dar ce prezintă acest tablou? El prezintă o realitate dumnezeiască, măreaţă; este un tablou a cea ce are loc la fiecare întoarcere la Dumnezeu, din momentul în care noi o privim din punctul de vedere ceresc. Întoarcerea la Dumnezeu nu este numai o simplă renunţare la lume cu toate deşertăciunile şi nebuniile ei. Desigur ea include şi acestea, dar este mult mai mult decât aceasta. Ea este o legătură cu Dumnezeu, o introducere în casa Tatălui, în familie; făcut – nu numai în vorbirea unei cărţi de ritualuri inutile, ci în puterea Duhului şi prin lucrarea puternică a Cuvântului – un copil al lui Dumnezeu, un mădular al lui Hristos şi un moştenitor al Împărăţiei.

Aceasta este adevărata întoarcere la Dumnezeu. Fie ca cititorul să înţeleagă pe deplin adevărul celor spuse! Fie ca el să nu se dea mulţumit cu ceva mai puţin decât cu marea realitate a acestei întoarceri la Dumnezeu din întuneric la lumină, de sub puterea lui satan şi a slujirii la idoli la Dumnezeu. Creştinul a fost adus acum aşa de realmente la Dumnezeu, ca şi cum el ar fi deja în cer. Aceasta ar putea apărea unora prea exagerat, dar este un adevăr binecuvântat. Apostolul Petru spune cu privire la acest punct: „Hristos, de asemenea, a suferit o singură dată pentru păcate, Cel Drept pentru cei nedrepţi, ca să ne ducă” - în cer, când vom muri? O, nu, ci: „la Dumnezeu” (1 Petru 3.18), acum, în timpul prezent. Tot aşa citim şi în Romani 5.10,11: „Pentru că, dacă, fiind vrăjmaşi, am fost împăcaţi cu Dumnezeu prin moartea Fiului Său, cu mult mai mult, fiind împăcaţi, vom fi mântuiţi prin viaţa Lui. Şi nu numai atât, dar ne şi lăudăm în Dumnezeu, prin Domnul nostru Isus Hristos, prin care am primit acum împăcarea.”

Aceasta este o bază minunată. Vorbirea omenească nu poate exprima tot ce se cuprinde în afirmaţia „întors” sau „adus la Dumnezeu”.

Domnul nostru demn de adorare aduce pe toţi, care cred în Numele Său, în prezenţa lui Dumnezeu, şi anume în propria Sa plăcere desăvârşită. El ne aduce în aceeaşi poziţie pe care o are El înaintea lui Dumnezeu.

Plinătate de binecuvântări cereşti

El ne uneşte cu Sine Însuşi şi ne face să avem parte de tot ce are El şi ce este El, desigur cu excepţia dumnezeirii Sale. Noi am fost făcuţi pe deplin una cu El.

  • Ioan 14.19: Încă puţin şi lumea nu Mă va mai vedea; dar voi Mă veţi vedea; pentru că Eu trăiesc şi voi veţi trăi.

Şi iarăşi:

  • Ioan 14.27: Vă las pacea; vă dau pacea Mea: Eu nu vă dau cum dă lumea. Să nu vi se tulbure inima, nici să nu se înspăimânte.
  • Ioan 15.11: V-am vorbit acestea pentru ca bucuria Mea să fie în voi şi bucuria voastră să fie deplină.
  • Ioan 15.15: Nu vă mai numesc robi, pentru că robul nu ştie ce face stăpânul său; ci v-am numit prieteni, pentru că toate câte am auzit de la Tatăl Meu vi le-am făcut cunoscut.

Aşa citim şi în acea rugăciune a Domnului din Ioan 17:

  • Ioan 17.18-24: Cum M-ai trimis pe Mine în lume, şi Eu i-am trimis pe ei în lume; şi pentru ei Eu Mă sfinţesc pe Mine Însumi, ca şi ei să fie sfinţiţi în adevăr. Şi nu cer numai pentru aceştia, ci şi pentru cei care vor crede în Mine prin cuvântul lor; pentru ca toţi să fie una, după cum Tu, Tată, eşti în Mine şi Eu în Tine; ca şi ei să fie una în Noi, ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis. Şi Eu le-am dat gloria pe care Mi-ai dat-o Tu, pentru ca ei să fie una, cum Noi suntem una: Eu în ei şi Tu în Mine; pentru ca ei să fie făcuţi desăvârşiţi spre a fi una, ca să cunoască lumea că Tu M ai trimis şi că i-ai iubit, cum M-ai iubit pe Mine. Tată, doresc ca aceia pe care Mi i-ai dat Tu să fie şi ei cu Mine unde sunt Eu, ca să privească gloria Mea pe care Mi-ai dat-o Tu, pentru că M-ai iubit mai înainte de întemeierea lumii.

O binecuvântare mai înaltă şi mai mare nu se poate imagina. Să fi făcut una pe deplin cu Fiul lui Dumnezeu, să ai parte de dragostea cu care El a fost iubit de Tatăl, să ai parte de pacea Sa, de bucuria Sa şi de gloria Sa, aceasta este caracterul cel mai înalt, măsura cea mai înaltă a binecuvântării cu care poate fi binecuvântată o creatură. Să fi salvat de groaza unei condamnări veşnice, curăţit, spălat, îndreptăţit; şi să fi introdus în tot ce a pierdut Adam şi să fi introdus cer având un caracter deosebit - aceasta ar fi deja un har demn de admirat, o bunătate şi o dragoste de nemăsurat. Dar să fi adus la Dumnezeu în toată favoarea singurului Său Fiu preaiubit, să fi strâns unit cu Fiul Său în poziţia Sa înaintea lui Dumnezeu şi odată să fi în slava Lui, aceasta este într-adevăr ceva ce numai inima lui Dumnezeu putea să gândească şi numai puterea Sa putea să realizeze.

Deci toate acestea sunt incluse în întoarcerea la Dumnezeu, despre care vorbim. Aşa de minunat este harul lui Dumnezeu, aşa de mare este dragostea, cu care El ne-a iubit, pe când eram încă morţi în păcatele şi greşelile noastre, vrăjmaşi în gândirea noastră prin fapte rele, când slujeam tuturor feluri de pofte şi plăceri, când eram slujitori la idoli, sclavi orbi ai lui satan şi copii ai mâniei şi umblam pe calea largă, care se sfârşeşte în condamnarea veşnică.

Dar cel mai mare dintre toate este faptul că atât Numele lui Dumnezeu este glorificat cât şi inima Sa se bucură să ne introducă pe acest loc al binecuvântărilor de negrăit, al dragostei şi slavei. Dragostea inimii Lui nu ar fi satisfăcută să ne dea un loc mai jos decât al Fiului Său. Apostolul putea să exclame cu privire la această bogăţie minunată a harului:

  • Efeseni 1.3-7: Binecuvântat fie Dumnezeul şi Tatăl Domnului nostru Isus Hristos, care ne-a binecuvântat cu orice binecuvântare spirituală în cele cereşti, în Hristos; după cum ne-a ales în El mai înainte de întemeierea lumii, ca să fim sfinţi şi fără pată înaintea Lui, în dragoste; El ne-a rânduit dinainte pentru înfiere, pentru Sine, prin Isus Hristos, după buna plăcere a voii Sale, spre lauda gloriei harului Său, în care ne-a făcut plăcuţi în Cel Preaiubit; în El avem răscumpărarea prin sângele Lui, iertarea greşelilor, după bogăţiile harului Său

Ce dragoste de nepătruns, ce plinătate de binecuvântare găsim aici! Este planul lui Dumnezeu să Se glorifice pe Sine Însuşi în veacurile de nesfârşit ale veşniciei prin căile şi acţiunile Sale cu noi. El vrea să arate înaintea întregului univers bogăţia nespus de mare a harului Său în bunătate faţă de noi în Hristos Isus. Iertarea şi îndreptăţirea noastră, eliberarea noastră deplină, faptul că suntem plăcuţi înaintea lui Dumnezeu, toate binecuvântările care ne-au fost dăruite în Hristos Isus, toate acestea vor sluji în veacurile viitoare la desfăşurarea slavei dumnezeieşti. Aşa cum am remarcat deja, nu ar fi suficient pentru cerinţele slavei lui Dumnezeu şi nu ar corespunde sentimentelor inimii Sale, dacă noi am ocupa un alt loc decât acela pe care îl are Fiul Său preaiubit.

Toate acestea sunt aşa de minunate, că aproape par de necrezut. Însă ele sunt demne de Dumnezeu şi este plăcerea Sa să acţioneze în felul acesta faţă de noi. Aceasta este suficient pentru noi. Desigur ar fi prea mare şi prea minunat, da, imposibil, dacă noi înşine ar trebui să le obţinem sau să le câştigăm, dar nu este prea mare pentru Dumnezeu, ca să ni le dăruiască. El acţionează cu noi potrivit cu dragostea inimii Lui şi pe baza demnităţii lui Hristos. Fiul pierdut ar putea să ceară să fie făcut un argat; dar aceasta era total imposibil. Nu ar fi corespuns sentimentelor inimii tatălui să-l aibă ca argat în casa sa. El trebuia să fie acolo ca fiu, sau să nu fie deloc acolo. Dacă ar fi vorba de meritele noastre, nu am putea avea pretenţia de a poseda un loc de argat, şi tot aşa de puţin ca fiu. Dar, Dumnezeu fie preamărit!, El nu acţionează după meritul nostru, ci potrivit cu dragostea care se revarsă a inimii Sale şi spre lauda slavei Numelui Său.

Aceasta este, deci, adevărata întoarcere la Dumnezeu. Noi am fost aduşi la Dumnezeu şi nimic mai puţin decât aceasta. Noi nu ne-am întors numai de la idolii noştri, de orice natură ar fi aceştia, ci noi am fost aduşi realmente în prezenţa lui Dumnezeu Însuşi, ca să ne găsim bucuria în El, să ne lăudăm cu El, să umblăm cu El, să ne găsim în El toate izvoarele noastre, să ne desfătăm din fântâna care nu seacă a dragostei Sale şi să găsim în El răspuns la toate nevoile şi problemele noastre, aşa că sufletele noastre sunt pentru totdeauna şi veşnic satisfăcute.

Care este răspunsul tău la binecuvântarea lui Dumnezeu?

Să ne reîntoarcem la idoli? Niciodată! Mai avem vreo dorinţă după lucrurile care ne preocupau odinioară? Dacă cunoaştem poziţia noastră şi practicăm partea noastră în Hristos, cu siguranţă nu le vom mai dori. Mai avea fiul pierdut vreo dorinţă după porci şi roşcovele lor, atunci când era în braţele tatălui, când a fost îmbrăcat cu haina cea mai bună şi şedea la masa tatălui? Este imposibil să credem aceasta. Nu ne putem imagina că de pe buzele lui a ieşit un singur oftat după ţara îndepărtată, atunci când se afla în acea casă minunată şi binecuvântată a dragostei.

Noi vorbim în concordanţă cu principiile divine. Cu regret sunt în zilele noastre aşa de mulţi care mărturisesc că s-au întors la Dumnezeu şi care un timp înaintează bine, după cum se pare, dar care apoi încep repede să se răcească tot mai mult, să obosească şi să devină nemulţumiţi. Lucrarea în inima lor nu era una reală. Ei nu au fost aduşi cu adevărat la Dumnezeu. Au renunţat un timp la idolii lor, dar nu au ajuns la Dumnezeu Însuşi. Ei nu au găsit niciodată în El partea care să satisfacă inimile lor, nu au cunoscut niciodată adevărata însemnătate a părtăşiei cu El, nu au gustat niciodată satisfacţia şi liniştea inimii în Hristos. De aceea sărmana inimă nesatisfăcută a început după un timp să dorească după lume; s-au întors înapoi şi au decăzut mult mai mult decât au fost vreodată în nebunia şi deşertăciunea lor.

Astfel de cazuri aduc foarte multă întristare şi descurajare. Ele aduc ocară mare Numelui lui Hristos şi deseori sunt un obstacol pentru sufletele care caută. Însă ele nu schimbă cu nimic adevărul; ele lasă neatinsă întrebarea cu privire la adevărata întoarcere la Dumnezeu. Un suflet întors cu adevărat la Dumnezeu nu este unul care s-a întors numai de la lumea actuală rea cu toate promisiunile şi pretenţiile ei, ci este unul care prin lucrarea preţioasă a Duhului Sfânt a fost călăuzit să găsească totul în Dumnezeul viu şi în Fiul Său Isus Hristos, tot ceea ce el vrea să aibă pentru timpul de acum şi pentru veşnicie. O astfel de persoană a sfârşit-o cu lumea în chip dumnezeiesc. Ea a rupt-o cu ea pentru totdeauna. Ea a lăsat să i se deschidă ochii, aşa că ea poate vedea tot mai mult întreaga situaţie. Ea s-a judecat pe sine însăşi în lumina prezenţei lui Dumnezeu. Ea a măsurat situaţia cu etalonul crucii lui Hristos. Ea a cântărit-o cu cântarul sfinţeniei şi i-a întors spatele pentru totdeauna, ca să găsească un ţel captivant şi dominant în Persoana acestui Unicul binecuvântat – care a fost pironit pe lemnul blestemat, pentru ca nu numai s-o elibereze de focul veşnic, ci şi de lumea actuală rea.

Ce înseamnă binecuvântările pământeşti faţă de cele cereşti?

Cu cât ne vom preocupa mai mult cu 1 Tesaloniceni 1.9, cu atât mai mult va trebui să admirăm profunzimea, plinătatea şi puterea acestui verset. Ce mult cuprind cuvintele: „întors de la idoli la Dumnezeu”! Înţelegem noi cu adevărat însemnătatea şi puterea lor deplină? Este un lucru minunat pentru suflet să fie adus la Dumnezeu - să-L cunoaştem ca locul nostru de refugiu în toate slăbiciunile şi nevoile noastre, ca izvor al bucuriei noastre, ca putere a noastră şi scut al nostru, ca Conducător şi Mângâietor al nostru, ca Cel ce este totul şi în toate pentru noi, să te sprijini cu totul de El şi să fi în totul dependent de El.

Cititorul meu drag, cunoaşte inima ta măreţia tuturor acestor lucruri? Dacă eşti un copil al lui Dumnezeu, un suflet care s-a întors cu adevărat la Dumnezeu, atunci este privilegiul tău fericit să cunoşti aceste lucruri, şi să nu fi mulţumit fără ele. Nimic altceva nu poate face inima omenească mulţumită şi fericită, decât numai Dumnezeu. Lumea întreagă nu este în stare să satisfacă dorinţele inimii şi să liniştească poftele ei. Dacă am poseda toate bogăţiile şi toate comorile lumii şi dacă ne-ar sta la dispoziţie toate desfătările, pe care le poate oferi bogăţia, inima ar dori totuşi mai mult; ar rămâne permanent în urmă un gol trist, pe care nimic de pe pământ nu-l poate umple.

Să privim istoria lui Solomon. Să-l auzim ce ne împărtăşeşte din experienţa lui:

  • Eclesiastul 1.12-2.11: Eu, Eclesiastul, am fost împărat peste Israel în Ierusalim. Şi mi-am pus inima să caut şi să cercetez cu înţelepciune despre tot ce se face sub ceruri: aceasta este o preocupare neplăcută pe care a dat o Dumnezeu fiilor oamenilor, ca să fie chinuiţi cu ea. Am văzut toate lucrările care se fac sub soare; şi, iată, totul este deşertăciune şi goană după vânt! Ce este strâmb nu se poate îndrepta şi ce lipseşte nu se poate număra. Am vorbit cu inima mea, zicând: „Iată, am ajuns mare şi am dobândit înţelepciune mai mult decât toţi cei care au fost înainte de mine peste Ierusalim şi inima mea a văzut multă înţelepciune şi cunoştinţă“. Şi mi-am pus inima la cunoaşterea înţelepciunii şi la cunoaşterea nebuniei şi a prostiei; am aflat că aceasta de asemenea este goană după vânt. Pentru că în multă înţelepciune este mult necaz; şi cel care înmulţeşte cunoştinţa înmulţeşte durerea. Am zis în inima mea: „Vino acum să te încerc cu bucurie: deci bucură-te de plăcere!“ Dar, iată, aceasta de asemenea este deşertăciune. Am zis despre râs: „Nebunie!“ Şi despre bucurie: „Ce foloseşte aceasta?“ Am căutat în inima mea cum să-mi înveselesc trupul cu vin, în timp ce îmi voi conduce inima cu înţelepciune, şi cum să stăpânesc nebunia, până voi vedea ce este bine pentru fiii oamenilor să facă sub ceruri în toate zilele vieţii lor. Mi-am făcut lucruri mari: mi-am construit case, mi-am plantat vii. Mi-am făcut grădini şi parcuri şi am plantat pomi în ele, de orice fel de rod. Mi-am făcut iazuri de apă, să ud cu ele pădurea unde cresc arborii. Am dobândit robi şi roabe şi am avut robi născuţi în casa mea; am avut de asemenea mari averi de cirezi şi turme, mai mult decât toţi cei care au fost înainte de mine în Ierusalim. Mi-am adunat argint şi aur şi comori ca de împăraţi şi de provincii; mi-am adus cântăreţi şi cântăreţe şi desfătările fiilor oamenilor: o soţie şi ţiitoare. Şi am devenit mare şi i-am întrecut pe toţi cei care au fost înainte de mine în Ierusalim; totuşi înţelepciunea mea a rămas cu mine. Şi orice au dorit ochii mei nu le am refuzat, nu mi-am oprit inima de la nici o bucurie; pentru că inima mea s-a bucurat de toată truda mea şi aceasta mi-a fost partea din toată truda mea. Apoi am privit la toate lucrările pe care mâinile mele le-au lucrat şi la truda cu care m-am trudit ca să le fac; şi, iată, totul era deşertăciune şi goană după vânt şi nu am avut nici un folos sub soare.

Aceasta este sentinţa asupra tuturor surselor pământeşti, venită din gura unui om care a posedat tot ce poate oferi pământul; căruia i-a fost îngăduit să golească paharul bucuriilor omeneşti şi pământeşti. Ce au fost toate acestea? „Deşertăciune şi goană după vânt.” – „Toate lucrurile sunt pline de frământare, aşa cum nimeni nu poate spune. Ochiul nu se satură văzând, nici urechea nu se mulţumeşte auzind” (Eclesiastul 1.8). Sărmana inimă omenească nu se poate sătura niciodată cu ceea ce pământul acesta îi poate da. Apele pământeşti nu pot linişti setea sufletului nemuritor. Lucrurile pământului acesta nu pot, chiar dacă ele ar fi nepieritoare, face cu adevărat fericiţi. „Totul este deşertăciune şi goană după vânt.”

Fiecare om, mai devreme sau mai târziu, trebuie să cunoască adevărul acestor cuvinte. Omul ar putea acum să-şi închidă urechea înaintea acestora, ar putea să refuze să asculte de vocea care atenţionează a Duhului; el ar putea să-şi închipuie, că lumea aceasta îi poate oferi adevărata mângâiere şi adevărata fericire; el ar putea să alerge cu înflăcărare după bogăţiile ei, onoarea ei, decoraţiile ei şi plăcerile ei, dar el va trebui să facă experienţa, că nimic nu-l poate satisface, că totul este deşertăciune. Cât de îngrozitor însă, dacă el ajunge prea târziu la această cunoaştere, dacă el, asemenea omului bogat din pildă, îşi deschide ochii în chinurile focului veşnic! Cine ar putea descrie groaza unui suflet care se vede pentru veşnicie alungat dinaintea prezenţei lui Dumnezeu şi în întunericul cel mai de afară, în locul unde este plânsul, ţipetele şi scrâşnirea dinţilor? Chiar şi gândul la aceasta este îngrozitor. Ce va fi atunci realitatea? Ce va fi să te regăseşti cândva în chinurile schingiuitoare ale iadului, de partea cealaltă a prăpastiei de netrecut, unde niciodată nici măcar o singură rază de speranţă nu va străpunge întunericul dens, îngrozitor, al veşniciei?

Vai! Dacă oamenii s-ar gândi la timp la aceste lucruri îngrozitoare şi să fugă de mânia care va veni, înainte de a fi prea târziu! Însă dumnezeul lumii acesteia le-a orbit mintea, „ca lumina Evangheliei slavei lui Hristos, care este chipul lui Dumnezeu, să nu strălucească peste ei” (2 Corinteni 4.4). El îi încătuşează cu lucrurile prezentului – afaceri, goana după câştig, plăceri, îngrijorări, pofte, cu tot ce este posibil, dar numai cu un lucru nu, cu care dacă sunt comparate toate lucrurile pământeşti, acestea nu sunt nimic pe cântar, decât numai praf.

Dacă nu ne încredem numai în Dumnezeu

Dar să revenim la subiectul nostru. Este dorinţa noastră fierbinte să punem pe inima cititorului creştin, să înţeleagă cât de deosebit de important este să-şi găsească în Dumnezeul cel viu toate sursele lui de ajutor. Noi ne-am îndepărtat numai pentru o clipă de la acest punct, ca să adresăm o atenţionare fiecărui om neîntors la Dumnezeu şi nepăsător, căruia îi cad în mână aceste rânduri. Noi îl rugăm cu toată stăruinţa, să se întoarcă la Dumnezeu. Pe cititorul creştin însă îl rugăm să caute o părtăşie mai profundă cu Dumnezeu, la care el s-a întors prin har. În timp ce scriem aceste pagini despre tema măreaţă a „întoarcerii la Dumnezeu”, avem două lucruri înaintea ochilor. Putem spune cu adevărat că dorim fierbinte să vedem suflete preţioase întoarse la Dumnezeu şi suflete întoarse la Dumnezeu bucuroase.

Simţim tot mai mult cât este de necesar, ca creştinii credincioşi să dovedească în viaţa lor zilnică, că au găsit în Dumnezeu liniştea desăvârşită pentru inima lor. Aceasta este foarte important în relaţiile cu lumea. Este un mare câştig, dacă prin har noi am fost făcuţi capabili să spunem lumii că noi suntem independenţi de ea; însă noi putem spune aceasta numai dacă suntem permanent conştienţi de ce avem în Dumnezeu. Aceasta oferă întregii noastre comportări o putere morală. Ne eliberează pe deplin de înclinaţia noastră să ne rezemăm pe sprijinitori omeneşti şi să ne găsim refugiu la izvoarele de ajutor omeneşti. În privinţa aceasta noi toţi ne putem acuza mai mult s-au mai puţin; cât de sigur aceasta conduce la dezamăgire pentru noi şi dezonorare pentru Dumnezeu.

Cât de mult suntem înclinaţi să căutăm la semenii noştri ajutor, sfat şi mângâiere, în loc să ne îndreptăm privirea exclusiv spre Dumnezeu! Aceasta este o mare greşeală din partea noastră. În principiu atunci uităm izvorul apei vii şi ne construim puţuri crăpate, care nu ţin apă (Ieremia 2.13). La ce ne mai putem atunci aştepta? Care va trebui să fie urmarea? Uscăciune şi secetă. Dumnezeul nostru va permite în marea Sa credincioşie, ca semenii noştri să ne părăsească, ca prin aceasta să ne arate cât de nebunesc este să te sprijini pe un braţ de carne.

Să ascultăm ce spune profetul despre această întrebare importantă cu privire la umblarea noastră practică:

  • Ieremia 17.5-8: Aşa zice Domnul: „Blestemat este omul care se încrede în om şi care îşi face carnea braţ al său şi a cărui inimă se depărtează de D Şi va fi ca un tufiş în pustiu şi nu va vedea când va veni binele; ci va trăi în locurile arse ale pustiului, într-un pământ sărat şi nelocuit. Binecuvântat este omul care se încrede în Domnul şi a cărui încredere este Domnul! Pentru că el va fi ca un copac plantat lângă ape şi care îşi întinde rădăcinile spre râu şi nu va vedea când va veni arşiţa, ci frunza lui va fi verde; şi nu se va îngrijora în anul de secetă, nici nu va înceta să dea rod“.

Este deosebit de bine să te sprijini pe braţul Dumnezeului cel viu, în toate timpurile, în toate locurile şi în toate împrejurările să-ţi găseşti refugiu şi ajutor în El. El niciodată nu dezamăgeşte o inimă care se încrede în El. El nu ne va părăsi niciodată. Probabil că El consideră că este bine să ne lase să aşteptăm răspunsul la strigătul nostru; dar timpul, pe care îl petrecem în aşteptare, este un timp petrecut bine, şi când apoi vine răspunsul, inimile noastre se umplu de laudă şi mulţumire, şi noi suntem capabili să spunem: „Ce mare este bunătatea Ta pe care ai păstrat-o pentru cei ce se tem de Tine, pe care o arăţi celor ce se încred în Tine, înaintea fiilor oamenilor!” (Psalmul 31.19).

Este un lucru minunat, să fi capabil, să te încrezi în Dumnezeu în faţa fiilor oamenilor şi să mărturiseşti a-tot-suficienţa Sa pentru toate nevoile noastre. Dar aceasta trebuie să fie o realitate, şi nu o simplă mărturisire. Nu are nici o valoare să vorbeşti de faptul că noi ne sprijinim pe Dumnezeu, dacă noi în acelaşi timp privim într-un fel sau altul la un sărman muritor, ca să primim ajutor de la el. Dar, vai! Cât de des ne înşelăm singuri în felul acesta! În timp ce vorbim limba încrederii în Dumnezeu, privim la un om şi îi facem cunoscut nevoile noastre. Ne înşelăm singuri şi dezonorăm pe Dumnezeu; şi sfârşitul este întotdeauna dezamăgirea şi ruşinarea feţei.

Ce înseamnă să te încrezi în Dumnezeu?

Să ne gândim cu toată seriozitatea la aceste lucruri şi cu toată sinceritatea, dragul meu cititor creştin! Să căutăm să înţelegem adevărata însemnătate a acelor cuvinte importante „întors la Dumnezeu”! Ele conţin, dacă avem voie să spunem aşa, natura propriu-zisă a adevăratei fericiri şi sfinţenii. Dacă inima s-a întors cu adevărat la Dumnezeu, ea a descoperit taina dumnezeiască a păcii, a linişti şi a satisfacerii desăvârşite; ea îşi găseşte totul în Dumnezeu.

Sunt eu într-o situaţie oarecare dificilă? Eu pot privi spre Dumnezeu, ca să fiu călăuzit de El. El a făgăduit să mă călăuzească cu privirea ochilor Săi. Şi ce Conducător desăvârşit este El!

Pot oamenii să-mi facă ceva mai bun? Cu siguranţă nu! El vede finalul de la început. El cunoaşte toate legăturile şi relaţiile mele. El este un Călăuzitor care nu înşeală. Înţelepciunea Lui nu poate niciodată duce în rătăcire, şi pe lângă aceasta El mă iubeşte în chip desăvârşit. Unde aş putea să găsesc un Conducător mai bun?

Sunt în necaz? Eu pot merge cu necazul meu la Dumnezeu. El este posesorul cerului şi al pământului. Comorile universului stau la dispoziţia Lui. El mă poate ajuta, dacă El consideră că este bine; şi dacă nu mă ajută, atunci întristarea va fi mult mai bună pentru mine, decât eliberarea din ea. „Iar Dumnezeul meu vă va împlini orice trebuinţă, potrivit bogăţiilor Sale, în glorie, în Hristos Isus” (Filipeni 4.19). Nu este aceasta suficient?

Izvoare de ajutor omeneşti

De ce să caut ajutoare omeneşti? De ce să mă depărtez de un astfel de Dumnezeu şi să merg cu nevoile mele la o fiinţă omenească? Aceasta înseamnă de fapt să renunţ la terenul credinţei şi al unei vieţi de dependenţă de Dumnezeu. În sens strict este o dezonorare a Tatălui nostru.

Dacă cer ajutor de la un prieten, aceasta înseamnă totodată că spun, că Dumnezeu m-a dezamăgit. Este o înşelăciune la Tatăl meu iubit, care m-a primit cu trup, suflet şi duh, pentru ca să acţioneze pentru mine în timp şi veşnicie. Dumnezeu S-a obligat să poarte grijă de toate nevoile mele, oricât ar fi ele de mari, de numeroase, de diferite. „El, care, în adevăr, nu L-a cruţat pe propriul lui Fiu, ci L-a dat pentru noi toţi, cum nu ne va dărui, de asemenea, toate împreună cu El?”

Însă uneori auzim oameni spunând că Domnul le-a poruncit sau le-a pus pe inimă, să se adreseze la surse omeneşti. Aceasta este realmente foarte îndoielnic. Nicidecum nu este posibil ca Dumnezeul nostru să ne călăuzească vreodată să părăsim izvorul apelor vii şi să ne folosim de fântâni care nu ţin apă. Cuvântul Său este: „Cheamă-Mă în ziua necazului: Eu te voi salva şi tu Mă vei glorifica!” (Psalmul 50.15).

Desigur, Dumnezeu foloseşte creaturile Sale ca unelte, ca să ne ajute în vremuri de nevoie; dar aceasta este cu totul altceva. Apostolul putea spune: „Dar Cel care îi mângâie pe cei smeriţi, Dumnezeu, ne-a mângâiat prin venirea lui Tit” (2 Corinteni 7.6). Pavel aştepta mângâiere de la Dumnezeu, şi Dumnezeu l-a trimis pe Tit, ca să-l mângâie. Dacă Pavel ar fi privit la Tit, cu siguranţă ar fi fost dezamăgit.

Aşa este întotdeauna. De aceea în toate greutăţile şi nevoile noastre ochii noştri ar trebui să fie îndreptaţi numai spre Dumnezeu. Noi ne-am întors de la idoli „la Dumnezeu”, şi El ar trebui să fie în toate împrejurările singurul nostru loc de refugiu. Noi ne putem adresa Lui pentru sfat, ajutor, călăuzire, compasiune, cu un cuvânt, pentru tot ce ne trebuie. „Dar tu, suflete al meu, odihneşte-te în pace în Dumnezeu, pentru că de la El vine ce aştept. Numai El este stânca mea şi mântuirea mea, turnul meu înalt: nu mă voi clătina” (Psalmul 62.5,6).

Dar probabil cineva ar putea întreba, nu ne va face această obişnuinţă, de a privi numai la Dumnezeu, să subapreciem canalele prin care El lasă harul să curgă spre noi? Tocmai opusul. Cum aş putea eu să subapreciez pe cineva, care tocmai a fost trimis de Dumnezeu la mine ca unealtă a Sa, ca să împlinească nevoile mele? Imposibil. Eu îl preţuiesc ca pe un canal, însă fără să mă îndrept spre el ca spre o sursă de ajutor. În aceasta constă toată diferenţa. Noi nu avem voie niciodată să uităm ce înseamnă adevărata întoarcere la Dumnezeu; noi am fost aduşi la Dumnezeu, şi este deosebit de sigur, că noi, dacă am fost aduşi la Dumnezeu, am venit la El ca să găsim în El o protecţie desăvârşită pentru ochii noştri, un ţel desăvârşit pentru inima noastră, o bogăţie desăvârşită pentru toate nevoile noastre, începând de la prima şi până la ultima nevoie. Un suflet cu adevărat întors la Dumnezeu s-a îndepărtat de la orice încredere în creaturi, în speranţe omeneşti şi aşteptări lumeşti, pentru ca tot ce el are nevoie să găsească în Dumnezeul viu şi adevărat – şi aceasta pentru totdeauna.

Vorheriger Teil Nächster Teil


Tradus de la: Was ist Bekehrung? (5)

Din Botschafter des Heils in Christo
Completări după original „Conversion: What is it?“
din Miscellaneous Writings, vol. 3

Traducere: Ion Simionescu

Weitere Artikel in der Kategorie Auslegungen (196)

Weitere Artikel des Autors Charles Henry Mackintosh (60)


Hinweis der Redaktion:

Die SoundWords-Redaktion ist für die Veröffentlichung des obenstehenden Artikels verantwortlich. Sie ist dadurch nicht notwendigerweise mit allen geäußerten Gedanken des Autors einverstanden (ausgenommen natürlich Artikel der Redaktion) noch möchte sie auf alle Gedanken und Praktiken verweisen, die der Autor an anderer Stelle vertritt. „Prüft aber alles, das Gute haltet fest“ (1Thes 5,21). – Siehe auch „In eigener Sache ...

Bibeltexte im Artikel anzeigen