De unde vin pădurile de huilă?
Au crescut ele una peste alta în timp de 250 milioane de ani?

© SoundWords, Online începând de la: 14.09.2019, Actualizat: 14.09.2019

Remarca redacţiei:

Deja în clasele primare mulţi copii învaţă că turba ar fi de câteva mii de ani vechime. După multe milioane de ani ea devine lignit, şi după alte milioane de ani lignitul devine negru şi ia naştere huila. Cine a vizitat mina scoţiană de huilă Fossil Grove sau a văzut fotografii ale acesteia, nu poate să nu aibă impresia că acolo a fost cândva o pădure. Ea arată realmente ca un teren păduros. Copaci trebuie să fi crescut acolo. Este lipsit de sens să vrei să tăgăduieşti aceasta. Şi din păcate: aceasta se lasă greu adus la unison cu Biblia. Căci atâta timp, cât trebuie să se fi scurs aici, nu redă Biblia. Problema devine şi mai mare, dacă ne gândim că zăcămintele de huilă se întâlnesc frecvent unul peste altul. La aceasta se adaugă că s-a găsit şi un „teren de rădăcini”, în care se găsesc rădăcinii de la copacii de huilă. În acest caz pare să  nu mai fie nici o îndoială, sau?

 În cele ce urmează prezentăm (cu scrisoarea lui Charpentier) o observaţie şi totodată o argumentare, care a fost făcută cu mult înainte de a fi tema creaţionism sau evoluţie. Ea pune total la îndoială teoria amintită. Dacă copacii de huilă nu au crescut acolo, unde se găsesc astăzi rămăşiţele lor, atunci chestiunea arată cu totul altfel. Atunci nicidecum nu trebuie să fi existat acele perioade lungi de timp.

 Mai întâi trebuie să de debarasezi total de gândul că din turbă a rezultat cândva lignit şi din lignit a rezultat cândva huilă. Aceasta este total exclus şi din cauză că este vorba de genuri de plante total diferite.

 La aproape două sute de ani după ce Charpentier a scris scrisoarea sa (1818), se găsesc în cartea „Studii cu carbon: lumină nouă cu privire la vârsta pământului” (J. Scheven, Neuhausen-Stuttgart: Hänssler, 1986) dovediri că în cazul pădurilor de huilă trebuie să fie vorba de păduri plutitoare al căror strat s-a format printr-un potop catastrofal şi înainte de toate prin depozitări de umpluturi de nisip. Numai prin această chibzuire se explică

  • De ce copacii erau găunoşi şi de aceea au fost umpluţi cu sedimente, care uneori diferă de sedimentele din jur;
  • De ce rădăcinile (appendices) sunt orientate radial la purtătorii de rădăcini (stigmarien) (asemenea unei perii pentru WC), ceea ce în terenul normal nicidecum nu este posibil;
  • De ce stigmarien şi appendices erau de asemenea găunoase, aşa că ele se întâlnesc turtite şi despicate pe terenul rădăcinos, dar şi umplute cu sedimente, aşa că ele trebuie să fi fost găunoase şi în felul acesta au oferit posibilitatea de plutire pe apă a pădurii;
  • De ce aceste appendices au putut să cadă de pe rădăcini cum cad frunzele şi au lăsat în urmă noduri de rupere, ceea ce în terenul normal nu este posibil;
  • De ce acest „teren rădăcinos” al copacilor de cărbune nu este un teren normal, ci este un sediment proaspăt şi în funcţie de depuneri este un sediment nederanjat (deci rădăcinile au fost ulterior îngropate în nisip – uneori este vorba de nisip pur de cuarţ, care este total steril în ceea ce priveşte hrănirea plantelor, dacă ar fi fost vorba de teren real pentru rădăcini – sau umplute cu nămol de argilă);
  • De ce în acest „teren rădăcinos” se găsesc numai „rădăcini” de pedicuţă (brădişor – lycopodium clavatum), dar nu se găsesc coada-calului şi ferigă, care de asemenea au aparţinut vegetaţiei carbonifere, ale căror rădăcini nu erau rădăcini care să plutească şi care nicidecum nu se înrădăcinează în astfel de teren;
  • De ce se găsesc în acestea frunzuliţe de ferigă rătăcite, care puteau să ajungă acolo ulterior prin sedimentele mânate de ape;
  • De ce zăcămintele se leagă între ele şi se pot desprinde şi în felul acesta nu pot fi despărţite unele de altele prin milioane de ani;
  • De ce există stratificare graduală (mărimea particulelor sedimentare scade începând de la baza stratului spre partea superioară) în gresia care înconjoară straturile de zăcăminte (această sortare de particule poate avea loc numai printr-o apă care curge în valuri);
  • De ce există aşa-numitele trunchiuri de copaci fosilizaţi care trec prin mai multe staturi, unii dintre ei străbat straturi geologice de mai mulţi metri grosime, şi aşa mai departe.

 Charpentier scrie: „Însă noi putem presupune cu mare probabilitate, că ele au fost transportate prin aceeaşi catastrofă, al cărei unul din rezultate era formarea gresiei şi a straturilor de huilă.” Creştinii cunosc din Cuvântul lui Dumnezeu o astfel de catastrofă cu astfel de dimensiuni, şi anume în potopul mondial. Aşa citim: „În anul şase sute al vieţii lui Noe, în luna a doua, în ziua a şaptesprezecea a lunii, în ziua aceea toate izvoarele adâncului celui mare s-au rupt şi zăgazurile cerului au fost deschise” (Geneza 7.11), şi mai târziu: „Şi izvoarele adâncului celui mare şi zăgazurile cerului au fost închise” (Geneza 8.2). Cu ce au fost ele închise? Aceasta se poate explica foarte bine cu rogojinile de păduri plutitoare de huilă, care şi-au găsit albia de depozitare în aceste găuri imense, prin aceea că prin presiunea de scufundare sau stratificat treptat şi mereu au fost erodate cu sedimente şi stratificate. Prin aceasta se explică logic stratificarea realizată în timp scurt.

Imagine: Bucată fosilizată a unui copac de huilă [Dă click pe imagine pentru mărire]

Corespondenţă

Scrisoarea Mr. J. de Charpentier, directorul minelor din cantonul Waadt, adresată profesorului Pictet despre descoperirea unui copac pietrificat în Silezia.

Când am citit scrisoarea din volumul opt al Bibliothèque Universelle, pag. 256 şi următoarele, în care Sir G. Mackenzie vă face cunoscută descoperirea unui trunchi de copac pietrificat în zona minieră din apropierea Pennycuick, care se înalţă[1] aproape în poziţie verticală din pământ şi care are încă rădăcinile în stânca care îl susţine, mi-am amintit de o chestiune asemănătoare pe care am studiat-o în ţinutul Waldenburg, oraş de mărime mijlocie în Silezia de jos, foarte cunoscut pentru minele lui bogate în huilă.

La sfârşitul lunii februarie 1807 am vizitat o carieră de piatră pentru pietre de construcţie aflată în partea de nord-est la mică depărtare de Waldenburg, care a fost deschisă într-o gresie cărbunoasă cu granulaţie fină şi care conţine unele straturi de argilă cu ardezie, care în această zonă conţin deseori amprente foarte frumoase de ferigă, stufăriş şi alte plante monocotiledonate. Lucrătorii de acolo au descoperit fosila unui copac care avea bine-păstrate rădăcinile şi unele ramuri. Trunchiul, rădăcinile şi unele din ramurile cele mai groase, acelea în care lemnul a ajuns să fie bun pentru tăiere, erau transformate în cuarţ de granulaţie foarte fină (cuarţ de natură lemnoasă) de culoare negru-cenuşiu; însă structura fibroasă a lemnului era foarte ştearsă, ca să se poată determina cum a fost iniţial la această plantă. Coaja şi ramurile subţiri erau transformate în huilă, ca aceea de la Pennycuick. Partea superioară a copacului a fost distrusă prin demolarea pietrei; se puteau însă recunoaşte foarte bine ramuri care rămăseseră în roca din jur. Trunchiul avea o lungime de numai douăsprezece picioare şi un diametru de cincisprezece ţoli, şi, când l-am văzut eu, era imprimat până la jumătate în peretele vertical al stâncii, care se afla la baza carierei de piatră şi cealaltă jumătate a lui era înlăturată prin lucrările care au avut loc. Acest copac era complet vertical, ca şi cel din Pennycuick, în timp ce starturile de gresie şi argilă cu ardezie, prin care el trecea, erau aproximativ orizontale. Rădăcinile au fost acoperite în mare parte de gresia în care se afundau.

Dacă lucrările nu ar fi distrus atât copacul cât şi stânca din jur, în Silezia s-ar fi putut observa la scurt timp acelaşi fenomen ca în Scoţia. Căci gresia, care înconjura această fosilă, ar fi fost supusă (prin influenţa zilnică a atmosferei) pietrificării mult mai repede decât cuarţul şi ar fi fost mult mai repede deteriorată de vreme decât acesta; nisipul, rezultatul acestei descompuneri, ar fi fost uşor luat de apă şi prin aceasta copacul ar fi fost eliberat de înveliş şi ar fi fost ca şi cum s-ar fi înălţat treptat peste suprafaţa terenului. Ramurile, de îndată ce ele nu ar mai fi fost susţinute de stânca înconjurătoare, ar fi cedat sub greutatea proprie şi ar fi căzut; dar trunchiul aflat în poziţie verticală ar fi rămas în această poziţie atâta timp cât rădăcinile lui, înfipte în stâncă, l-ar fi putut ţine, şi el ar fi prezentat în chip desăvârşit acelaşi fenomen pe care Mr. Mackenzie l-a observat în Pennycuick.

De aceea eu cred că copacul din Pennycuick a fost învelit total în stâncile din jur, ca şi cel din Waldenburg, care formează regiunea de huilă din această parte a Scoţiei; cred că stâncile acestea, mult mai predispuse la distrugere decât cuarţul granulat al fosilelor, ar fi fost distruse pe neobservate şi ar fi fost luate de apă până la adâncimea rădăcinilor copacului, care prin urmare a rămas vertical deasupra suprafeţei terenului şi ar fi păstrat această poziţie până când stânca, care susţine rădăcinile lui, va fi distrusă.

Aceasta îmi pare să fie o posibilitate simplă pentru a explica această chestiune şi ea este în deplină concordanţă cu observaţiile care se pot face zilnic, chiar dacă la prima vedere par neobişnuite. Însă la o cercetare exactă ea nu reprezintă o particularitate mai mare decât a unei scoici, a unei madreporarie sau oricărui alt corp fosilizat, care formează o ieşitură în stânca care îl înconjoară.

Ar rămâne de cercetat, dacă aceşti copaci ar putea creşte în locul în care ei se află acum, sau dacă ei au fost transportaţi acolo din altă parte. – Dacă se presupune, că ei au crescut în locul unde ei se văd astăzi, trebuie în primul rând să se recunoască că stânca avea în sine elementele pentru hrana lor; în al doilea rând, că stânca a păstrat o moliciune suficientă pe toată perioada de creştere a plantei, pentru ca rădăcinile să pătrundă în ea şi să se poată întinde; în al treilea rând, formarea rocii ar fi fost întreruptă pe toată perioada cât copacul a trăit; şi în al patrulea rând, după aceea să reînceapă această formare, ca să depoziteze straturile care urmau să învelească copacul şi ramurile şi să formeze o gresie asemănătoare cu cea din Waldenburg, care este total comparabilă cu aceea care înconjoară rădăcinile. Necesitatea acestor condiţii, la care una este mai improbabilă decât cealaltă, înlătură presupunerea că copacii au crescut în locul unde ei se află în prezent. De aceea noi suntem obligaţi să recunoaştem că copacii au crescut în altă parte şi că ei au fost transportaţi de ceva care ne este la fel de necunoscut ca şi locul de unde ei vin. Dar noi putem presupune cu mare probabilitate, că ei au fost transportaţi prin aceeaşi catastrofă al cărei unul din rezultate a fost formarea gresiei şi a straturilor de huilă. Poziţia verticală a copacilor nicidecum nu este contradictorie cu părerea aceasta; căci dacă ne gândim că copacii încă au rădăcinile lor, care sunt foarte lungi – judecat conform desenului ataşat scrisorii lui Sir G. Mackenzie -, constituie o bază foarte mare şi trebuie să aibă o greutate însemnată, nu te mai miri cum copacii dezrădăcinaţi şi duşi de apă au putut fi aşezaţi în poziţie verticală şi pe rădăcinile lor; exemple recente de genul acesta s-au văzut la topirea şi pornirea gheţarilor lacului Bagne, prin care copaci mari, cu rădăcinile lor, ceea ce aici este o situaţie necesară, au fost duşi  cu rădăcinile lor în jos şi depuşi pe câmpia din Martigny.

Recunosc, Monsieur, că scrisoarea mea a devenit mult mai lungă decât am crezut eu, atunci când am început-o; vă rog să mă scuzaţi pentru aceasta şi vă mulţumesc pentru îngăduinţa dumneavoastră pentru greşelile de stil şi gramatică, pe care le-am putut face la folosirea unei limbi, care nu este limba mea proprie.

Eu sunt, etc

Jean de Charpentier

 

Adnotare

[1] Printr-o înţelegere greşită ciudată – parţial din cauza greutăţii în a citi comunicarea originală a lui Sir G. M. şi parţial prin eliminarea straturilor în desenul litografic, care în desenul lui Sir G. se întind de jos şi până la vârful trunchiului de copac pietrificat – el a fost reprezentat ca fiind total deasupra terenului; o greşeală cu urmări fatale, pe care noi ne grăbim s-o corectăm la rugămintea autorului, care a sesizat această greşeală.


Tradus de la: Woher kommen die Steinkohlenwälder?
Din Bibliothèque universelle des sciences, belles-lettres, et arts, vol. 9, pag. 254–258, Geneva, 1818 (o scrisoare a lui de Charpentier).

Traducere: Ion Simionescu

Mai multe articole despre locul din Biblie Geneza 8 (1)

Mai multe articole despre cuvântul cheie Creaţia (1)


Nota redacţiei:

Redacţia SoundWords este răspunzătoare pentru publicarea articolului de mai sus. Aceasta nu înseamnă că neapărat ea este de acord cu toate celelalte gânduri ale autorului publicate (desigur cu excepţia articolelor publicate de redacţie) şi doreşte să atragă atenţia, să se ţină seama de toate gândurile şi practicile autorului, pe care el le face cunoscut în alte locuri. „Cercetaţi toate lucrurile, şi păstraţi ce este bun” (1 Tesaloniceni 5.21).