Hristos şi Adunarea Sa (1)
Hristos şi zidirea Adunării Sale

William John Hocking

© SoundWotds, Online începând de la: 25.05.2019, Actualizat: 25.05.2019

Versete călăuzitoare: Matei 16.13-20; Faptele apostolilor 2.37-41,47

Matei 16.13-20: 13. Iar când a venit Isus în părţile Cezareii lui Filip, i-a întrebat pe ucenicii Săi, spunând: „Cine zic oamenii că sunt Eu, Fiul Omului?“ 14. Şi ei au spus: „Unii, Ioan Botezătorul; iar alţii, Ilie; iar alţii, Ieremia sau unul dintre profeţi“. 15. El·le-a spus: „Dar voi, cine ziceţi că sunt Eu?“ 16. Şi Simon Petru, răspunzând, a spus: „Tu eşti Hristosul, Fiul Dumnezeului celui viu“. 17. Şi Isus, răspunzând, i-a spus: „Ferice de tine, Simone, fiul lui Iona, pentru că nu carnea şi sângele ţi-au descoperit aceasta, ci Tatăl Meu care este în ceruri. 18. Şi Eu de asemenea îţi spun că tu eşti Petru şi pe această stâncă voi zidi Adunarea Mea şi porţile Locuinţei morţilor nu o vor învinge. 19. Şi îţi voi da cheile Împărăţiei cerurilor; şi orice vei lega pe pământ va fi legat în ceruri şi orice vei dezlega pe pământ va fi dezlegat în ceruri“. 20. Atunci a poruncit ucenicilor Săi să nu spună nimănui că El este Hristosul.

Introducere

În capitolul acesta, Matei 16, este amintită pentru prima dată Adunarea lui Hristos; ea este introdusă foarte precis şi clar ca ceva cu totul nou în căile lui Dumnezeu. Natura ei deosebită se bazează pe faptul că Domnul Isus Hristos a fost lepădat de poporul Său pământesc, la care venise. El Însuşi S-a făcut cunoscut iudeilor ca Acela care a fost făgăduit din cele mai străvechi timpuri. Prin multe minuni şi semne El a dovedit că El era trimisul DOMNULUI, dar inima poporului pământesc al lui Dumnezeu nu s-a interesat de Mântuitorul lor; El nu era unul care să le placă lor. De asemenea ei nici nu s-au gândit, că El le va plăcea cândva, şi drept urmare L-au lepădat. De aceea părea aşa, că planurile lui Dumnezeu de binecuvântare a lumii acesteia au suferit o înfrângere din partea acelora despre care noi am putea presupune că ei ar fi ultimii care ar împiedica lucrările lui Dumnezeu spre binecuvântarea lor. Dacă a existat vreodată o naţiune care a avut parte de dovezile de favoare ale lui Dumnezeu, atunci aceasta era poporul Israel; şi cu toate acestea ei erau aceia care au fost împotriva lui Mesia şi L-au lepădat.

În punctul acesta al Evangheliei avem prima aluzie a faptului că Dumnezeu nu va lăsa ca planurile Sale să fie zădărnicite şi că Omul blând şi smerit din Nazaret avea încă ceva în inima Lui, pe care vrea să-l facă cu mâinile Sale. Dacă adunarea naţională a lui Iehova Îl va respinge, cu toate acestea El va avea totuşi Adunarea Sa; şi Adunarea, pe care El o va zidi, va fi de nebiruit şi de neînvins. Puterile vrăjmaşe din partea oamenilor şi ale lumii nevăzute nu vor putea obţine nimic împotriva Adunării.

Însă este de cea mai mare însemnătate, că explicaţia Domnului Isus cu privire la întemeierea Adunării Sale a fost dată în momentul slujirii pământeşti a Domnului nostru, când Lui, şi de asemenea Tatălui Său din cer, Îi era clar că Israel nu-L va vrea să-L aibă; şi de aceea El spune lui Petru: „Eu vreau să zidesc Adunarea Mea.”

În afară de aceasta, această vestire era legată cu mărturisirea despre gloria Domnului Isus Hristos ca Fiu al Dumnezeului celui viu. Ar fi foarte instructiv, să se parcurgă întreaga evanghelie după Matei de la început şi până la locul acesta, ca să se vadă cum vrăjmăşia inimii poporului lui Dumnezeu faţă de Domnul Isus a crescut, ca să zicem aşa, de la o zi la alta. Slujirea Lui blândă nu a produs în inimile lor nici o cedare. Nu a fost nici o înmuiere, inimile lor au devenit mai tari. Însă în capitolul acesta este prezentat destul, ca să ne arate ce avea loc realmente în inimile acestor persoane.

Cererea de semne

Capitolul începe cu faptul, că fariseii şi saducheii au venit la Domnul şi nu era pentru prima dată când au cerut de la El un semn din cer. Dacă ne gândim un moment la aceasta, se poate vedea la ce dimensiune de necredinţă se ajunsese; căci nu era Domnul Isus Hristos semnul dat de Dumnezeu Însuşi, că făgăduinţele Lui date în Vechiul Testament s-au împlinit? Când naşterea Lui a fost vestită pe meleagurile Betleemului, care a fost mesajul ceresc adresat păstorilor? Ei trebuiau să meargă la staul, şi îngerul a spus: „Şi acesta vă este semnul” – semnul lui Mesia conform profeţiei lui Isaia făcută lui Ahaz (Isaia 7.14): „Veţi găsi un Prunc înfăşat în scutece.” Dincolo de preaslăvitul Copil sfânt, conceput de Duhul Sfânt şi născut de o fecioară, era Fiul lui Dumnezeu din cer, şi timpul pentru binecuvântarea făgăduită venise.

Acesta era Salvatorul, şi omul, care avea credinţă în inima lui, vedea Copilul înfăşat în scutece şi prin credinţa lui privea pe Mântuitorul. Simion a spus: „Acum, lasă pe robul Tău să plece, Stăpâne, după Cuvântul Tău, în pace, pentru că au văzut ochii mei mântuirea Ta.” El a văzut partea lui Dumnezeu acolo. Au trecut ani. Domnul Isus a crescut şi a devenit bărbat. El S-a coborât la Nazaret, ca să facă lucrarea Sa. Tatăl a spus din cer la malurile Iordanului: „Acesta este Fiul Meu preaiubit, în care Mi-am găsit plăcerea.”

Domnul Isus a arătat prin smerenia Lui minunată şi prin minuni puterea Sa, că El era Robul lui Dumnezeu, care trebuia să-i binecuvânteze, prin aceea că El îi elibera de păcatele lor (Faptele apostolilor 3.36). El Însuşi era „semnul” profeţit de Isaia. Acum conducătorii poporului vin la El şi spun: Dă-ne un semn din cer! Ce însemna această cerere? Că până în momentul acesta ei nu au crezut tot ce a arătat Domnul cine era El. Ei cereau încă un semn din cer; şi Domnul le-a spus că nu li se va da nici un alt semn, decât semnul profetului Iona. Aşa cum Iona a dispărut din Israel şi a mers la păgâni, la fel Domnul Isus Hristos va dispărea din raza de vedere a poporului Său pământesc natural. El va merge în cer; El va predica Evanghelia şi păgânilor, şi începând din momentul acesta iudeii nu-L vor mai vedea, până când vor spune: „Binecuvântat este Cel ce vine în Numele Domnului.”

În capitol se arată că Domnul Isus a fost lepădat în inimile fariseilor şi saducheilor. Acolo lucra aluatul distrugător al necredinţei. Învăţătura lor a fost stricată prin aceea că ei au respins pe Hristos, Fiul Dumnezeului cel viu. Ceea ce ei învăţau poporul era pentru otrăvirea sufletelor şi pentru distrugere. De ce? Pentru că ei n-au crezut în Mesia. Ei au refuzat să primească pe Domnul Isus Hristos, care venise la ei, pentru ca ei să poată primi viaţa.

Deci, prieteni, niciodată să nu uităm, că piatra de încercare cea mai mare a slujirii adevărului este Persoana Domnului Isus Hristos. Un om, care nu crede în gloria şi harul Domnului nostru Isus Hristos, poate rosti cuvinte gândite a face bine sufletului vostru şi să vă zidească spiritual, dar dacă ele conţin ceva care degradează Numele Lui sfânt, oricât de profundă ar fi învăţătura lui, oricât de curgătoare, de puternică şi pătimaşă ar fi vorbirea lui, oricât de iscusite şi de atrăgătoare ar fi părerile lui, ele nu vor fi nimic altceva decât aluat pentru sufletele voastre - un aluat care aduce sufletele voastre în legătură cu natura stricată a răului. „feriţi-vă de aluatul fariseilor şi saducheilor.” Ei L-au urât şi L-au dispreţuit şi au luat hotărârea că El trebuie să moară; ei nu voiau ca El să domnească peste ei.

Gândurile poporului

Dar acolo erau şi alţii care nu voiau să-L primească ca Hristos, şi Domnul a vorbit cu ucenicii Lui şi i-a întrebat, care este părerea oamenilor despre El. Ce au spus oamenii în general despre El? Ce spuneau ei despre El pe străzi şi în pieţe? Care era părerea poporului obişnuit, a acelora care „Îl ascultau cu plăcere”? Ei spuneau ceva despre El, ceea ce nu era rău şi care de fapt nu dezonora Numele Lui, şi cu toate acestea şi ei lezau în fond gloria Sa. Unii spuneau, că El ar fi Ioan Botezătorul; alţi, că El ar fi Ilie, Ieremia sau probabil unul din profeţi; însă evident gândeau că El este un om bun, care le va vesti unele cuvinte de la Dumnezeu.

Domnul nu condamnă aici această atitudine de nepăsare, însă astfel de păreri vagi nu ar fi suficiente pentru Adunarea Lui; El nu primeşte aceste noţiuni populare. Sămânţa bună a Cuvântului despre Împărăţie a fost semănată, şi ce a răsărit din acea semănătură? Nu roada dreptăţii şi sfinţeniei, a cuvintelor sănătoase şi normale, care vorbesc bine despre Hristos. Ei spuneau deci: Ioan Botezătorul, Ilie, Ieremia sau unul din profeţi. Rodul era un rod rău. Sămânţa bună, pe care El a semănat-o, nu a fost pretutindeni roditoare, şi anume din cauza însuşirii terenului. Acolo nu era o primire în inima poporului pentru Persoana Domnului Isus Hristos, a Hristosului, a Fiului Dumnezeului cel viu.

O, prieteni dragi, nu puteţi voi recunoaşte în această întrebare a Domnului pe acest Învăţător preamărit, care a venit de la Dumnezeu şi care priveşte în jur între oameni; şi ce caută El? El caută inimi care Îl iubesc, inimi care au cunoaşterea că El este Cel trimis de Dumnezeu. Şi va fi inima Lui satisfăcută, dacă un om spune despre El, că El este numai unul din profeţi? A parcurs El tot drumul din cer pe pământ pentru ca să primească numai atât de la oameni? Şi nu priveşte El şi astăzi în inimile noastre? Nu se pleacă inima Lui spre noi, ca să afle de la noi, ce gândim noi despre El? Nu este vorba despre ce dogme onorăm noi, nu este vorba despre ce mărturisire de credinţă rostim, ci despre ce dragoste, ce devotament al inimii Îi aducem. Domnul Isus Hristos stă astăzi aici, aşa cum a stat cu sute de ani în urmă la graniţele Cezareii din Filipi, Omul lepădat. El era Trimisul lui Dumnezeu, dar omul nu a avut nici o inimă pentru El. Şi aşa cum atunci El a căutat inimi, la fel face şi astăzi. Care este răspunsul vostru, şi care este răspunsul meu la căutarea întreprinsă de Domnul Isus Hristos?

Fiul Dumnezeului cel viu

Domnul S-a îndreptat apoi spre ucenicii Săi, apostolii Săi, spre aceia care L-au însoţit în zilele slujirii Sale, care – dar şi – au învăţat aşa de încet şi îndărătnici, că L-au lepădat. Domnul le-a pus acum lor întrebarea, pentru ca ei să poată mărturisii cu gura lor ce era în inima lor cu privire la El. „Dar voi, cine ziceţi că sunt Eu?” Era o solicitare personală. Cuvântul Domnului Isus a venit direct la inimile lor şi le-a pus direct înaintea Lui. Ce sunt Eu pentru voi? Şi Petru a răspuns. Petru era deseori cel mai repede la vorbire, însă aici el vorbeşte nu pentru că era un om impulsiv, nu pentru că el era ca şi cum purta pe limbă simţămintele sale şi astfel era gata să le exprime în cuvinte; ci el vorbeşte constrâns de o putere lăuntrică. El a primit o descoperire de la Tatăl din cer referitoare la Domnul Isus Hristos, Învăţătorul şi Stăpânul lui.

Domnul ne spune aceasta; dar oricum noi nu ar trebui să ne îndoim. Căci care inimă omenească putea să înţeleagă corect gloria Domnului Isus Hristos? Care ochi omenesc putea privi spre acel Om al durerii, care a cunoscut destul necazul, şi putea spune: Acesta este Fiul lui Dumnezeu – Fiul Dumnezeului cel viu? Nu era o descoperire făcută de carne şi de sânge. Oamenii înţelepţi, oamenii cu vază ai lumii, ei toţi nu pot să facă o astfel de mărturisire. Înţelepciunea lumii era dată la o parte, atunci când ei au văzut pe Isus Hristos. Ei nu puteau vedea gloria Fiului lui Dumnezeu în acel Om smerit. Şi eu vă chem astăzi la credinţa în Domnul Isus Hristos. Numele Domnului Isus Hristos a fost predicat multe secole în lumea aceasta, şi oamenii au arătat o oarecare legătură exterioară cu Numele acesta, dar unde sunt inimile, care sunt absolut credincioase lui Hristos în Persoana şi în gloria Sa? Cine sunt aceia care cred din adâncul inimii lor, că Isus Hristos Fiul Dumnezeului cel viu? Această mărturisire nu era o deducţie logică, nu era ceva care să fi rezultat din duhul sau din simţămintele lui Petru, ci era o exprimare absolut adevărată corespunzătoare situaţiei, deoarece Tatăl din cer a făcut-o cunoscut apostolului.

Nu ştim, dar nicidecum nu este probabil ca Petru să fi fost la Iordan, când glasul Tatălui a venit din cer şi a zis: „Acesta este Fiul Meu preaiubit în care Mi-am găsit plăcerea.” Acesta era un glas rânduit special pentru Ioan, deoarece Ioan însuşi a spus: „Cel care m-a trimis să botez cu apă, Acela mi-a spus: «Cel pe care vei vedea Duhul coborând şi rămânând peste El, Acela este Cel care botează cu Duh Sfânt.» Şi eu am văzut şi am mărturisit că Acesta este Fiul lui Dumnezeu” (Ioan 1.33,34).

Însă explicaţia lui Petru era o descoperire deosebită şi precisă a Domnului Isus Hristos în gloria Sa, nu numai ca Trimisul, Hristosul, Unsul, ci ca Fiul Dumnezeului cel viu. În ziua lepădării este necesar să fie martori pentru gloria deosebit de mare a Domnului Isus Hristos. Şi Dumnezeu îi găseşte întotdeauna. El a găsit aici pe unul; El a găsit pe Petru şi i-a descoperit adevărul referitor la Fiul Său. Ce este ascuns de cei înţelepţi şi pricepuţi, a fost descoperit pruncilor de către Tatăl (Matei 11.25).

Şi nu este şi astăzi la fel? Duhul lui antihrist este chiar şi astăzi activ; este în genere uzual pentru oameni în creştinătate să tăgăduiască că Isus este Unsul lui Dumnezeu, dar oamenii tăgăduiesc şi pe Tatăl şi pe Fiul. Duhul rătăcirii, duhul lui antihrist lucrează acum între oameni (1 Ioan 2.18-22). Mai târziu, când Adunarea va fi răpită, acel locaş al Duhului Sfânt şi acel bastion împotriva duhului rătăcirii murdare şi otrăvitoare, când sarea pământului va fi luată, atunci răul mare al învăţăturii anticreştine se vă răspândi nestingherit peste inimile oamenilor, şi cât de îngrozitoare şi de înfiorătoare va fi starea lumii! Cât de repede se va răspândi stricăciunea, când sarea nu va mai fi! Să ne păzim de ceea ce ar putea să degradeze în inimile sau în relaţiile noastre Persoana Domnului Isus.

Domnul este demn de mărturisirea dată de Petru, acel om model al bisericii: „Tu eşti Hristosul, Fiul Dumnezeului cel viu …” Şi permiteţi-mi să spun: această mărturisire tipică nu este ceva la care suntem chemaţi noi s-o spunem unii altora. Aş putea să vă spun aceasta – şi aş putea fi un înşelător, aş putea să vă spun: eu cred în Hristos, Fiul Dumnezeului cel viu, şi în duhul şi mintea mea înşelătoare aş putea avea păstrat un gând, o prejudecată, o reţinere faţă de gloria deplină a Domnului Isus Hristos, pe care voi nu o puteţi remarca. Noi vom fi judecaţi corect cu privire la ceea ce spunem unii altora, căci suntem sfătuiţi să ne judecăm unul pe altul în vorbe şi fapte. Dar constatarea lui Petru era adresată Domnului Isus Hristos. Şi El aşteaptă acum o confirmare asemănătoare şi din partea voastră. El aşteaptă ca tu din proprie iniţiativă, când Îl priveşti în faţă, să spui în prezenţa Lui: Tu eşti Hristosul, Fiul Dumnezeului cel viu.

Este o chestiune sărăcăcioasă să ai o credinţă în memorie şi să faci mărturisirea credinţei noastre o simplă citare din memorie de cuvinte bune şi frumoase, oricât de corecte şi potrivite ar fi formulările. Nu, când vii la Adunare, unde Hristos este totul în toţi, tu ai a face cu El; tu ai a face cu El, Cel care este adevărul, şi El cere adevărul de la tine. El doreşte adevărul în inimă. De aceea să ne verificăm singuri, dacă putem să-I spunem: O, Doamne, ştiu foarte puţin, dar cred adânc în inima mea, că Tu eşti Hristosul, Fiul Dumnezeului cel viu. Acesta este drumul să fi numit fericit în ochii Domnului. „Ferice de tine, Simone, fiul lui Iona.” Ah, cât de bune şi de plăcute erau cuvintele apostolului pentru Domnul nostru, în timp ce oamenii spuneau: Dă-ne un semn din cer! Arată-ne ceva, pe care ne putem sprijini, ceva cu adevărat din cer.

Acea generaţie rea şi adulteră a luat hotărârea să-L înlăture şi intenţia ei ucigaşe era evidentă înaintea ochilor Domnului Isus. În timp ce aceia, care au fost manevraţi prin conducători, gândeau că El ar fi un oarecare Om bun, un Om, aşa cum cu mult timp în urmă a existat în istoria iudaică, în realitate este numai un singur Om bun, şi El este Hristosul, Fiul Dumnezeului cel viu. Şi Petru a spus: Isus din Nazaret, Tu eşti Hristosul, Fiul Dumnezeului cel viu. În felul acesta Domnul Isus a primit un nou impuls în slujba Sa. El nu a lucrat complet în zadar. El nu Şi-a irosit complet în zadar puterea. Aici era un rod plăcut Lui. Acest om a făcut această mărturisire nobilă şi adevărată înaintea urechilor celorlalţi şi înaintea urechilor Domnului Însuşi: „Ferice de tine, Simone, fiul lui Iona, pentru că nu carnea şi sângele ţi-au descoperit aceasta, ci Tatăl meu care este în ceruri.” Nu este minunat să vezi purtarea de grijă a Tatălui, dacă eu am voie să îndrăznesc să folosesc cuvântul spre gloria Domnului Isus Hristos. „Tatăl iubeşte pe Fiul şi a dat totul în mâinile Lui”, El cunoştea valoarea Fiului Său preamărit, şi El a văzut oameni în lumea aceasta care se îndepărtau de El; şi de aceea El a deschis ochii acestui om, inima şi buzele lui, ca să vorbească cu credinţă şi să spună adevărul referitor la Trimisul Său. Şi în felul acesta Simon în mărturisirea lui despre Hristos era un om fericit, binecuvântat de Dumnezeu Tatăl.

Construcţia nouă

Dar Domnul Însuşi are să spună ceva: „Şi Eu de asemenea îţi spun că tu eşti Petru şi pe această stâncă voi zidi Adunarea Mea şi porţile Locuinţei morţilor nu o vor învinge.”

Ce era stânca, pe care El va construi Adunarea Sa? „Tu eşti Petru”, a spus El. Deseori s-a dat explicaţia, că Petru era numai o piatră în construcţie, aşa cum spune numele lui, şi el nu putea fi fundamentul din piatră de stâncă tare, pe care ar urma să se zidească Adunarea. Stânca era adevărul mărturisirii, că Hristos este Fiul Dumnezeului cel viu. Domnul îi dă lui Simon numele nou, acel nume spiritual, pe care El i l-a dat la prima întâlnire a Lui cu el. Numele lui nou era Petru. Era numele pe care el îl purta în legătură cu Domnul Isus Hristos. Când un om învaţă adevărul despre Domnul Isus Hristos, el intră într-o lume nouă şi devine o persoană nouă, şi Domnul a dat numele nou Bar Iona, ca să caracterizeze locul nou pe care el l-a luat ca mărturisitor al Său, Petru sau Chifa era de la început numele lui nou (Ioan 1.42); acum El a vorbit conform naturii acelui nume.

Petru a exprimat ceea ce Tatăl i-a făcut cunoscut despre Fiul Său, adevărul despre Persoana Sa. Însă lumea şi naţiunea iudaică stătea alături de această descoperire, prin aceea că ei au tăgăduit această descoperire. Ei erau împotriva Domnului Isus Hristos. Ei nu voiau să-L aibă. El era Piatra pe care au lepădat-o constructorii. Însă Tatăl a descoperit lui Petru o cu totul altă bază, care era de natura unei stânci tari, ceva care nu putea fi distrus prin şuvoaie, vijelii, furtuni şi planuri omeneşti rele. Aceasta va rămâne tare şi credincioasă în veac. Pentru ce aceasta? Tot ce era legat cu vechea construcţie, cu naţiunea iudaică şi cu făgăduinţele pământeşti, s-a bazat până atunci, pe cât era vizibil în exterior, pe om – pe credinţa omenească şi pe tăria omenească şi pe fiabilitatea omenească; şi până acum totul a eşuat.

Caută ceva în Vechiul Testament care nu a fost marcat de eşec. De la cartea Geneza şi până la Maleahi întreaga mărturie a lui Israel este un eşec total. Tot ce a fost pus la probă s-a prăbuşit; şi naţiunea iudaică, care era chemată la o poziţie unică a ei, cu scopul deosebit de a împlini cel mai mare drept al Numelui sfânt al lui Dumnezeu de a fi singura Persoană venerată, a căzut în cea mai mare idolatrie şi a nesocotit poziţia privilegiată, pe care Dumnezeu i-a dat-o.

Baza nouă

Însă Domnul Isus Hristos spune aici lui Petru: este o nouă bază, o stâncă tare; şi această stâncă este descoperirea dată de Tatăl, că El a trimis pe Unul, pe care El Se poate baza; şi acel Unul este Domnul Isus Hristos Însuşi, Fiul Dumnezeului cel viu. Toţi ucenicii de la lacul Ghenezaret au mărturisit într-un capitol anterior că El este Fiul lui Dumnezeu, şi la fel a făcut Marta, sora Mariei şi a lui Lazăr. Aceştia L-au mărturisit ca Fiu al lui Dumnezeu, aşa cum va face mai târziu rămăşiţa iudaică, după ce ea a fost învăţată în Vechiul Testament să mărturisească aceasta (Psalmul 2.7); însă aici era ceva deosebit – Fiul Dumnezeului cel viu. El avea o astfel de viaţă, că nici o putere, nici o autoritate vie nu putea s-o stingă. Porţile Hadesului nu vor putea birui acest fundament, deoarece fundamentul este Fiul Dumnezeului cel viu.

Gândesc, că probabil vestesc lucruri care sunt foarte cunoscute celor mai mulţi aflaţi aici, dar chiar dacă ele ar trebui să fie cunoscute chiar tuturor, am înţeles noi toţi însemnătatea deplină a acestui adevăr, da, l-am înţeles cu adevărat? Învăţăm din versetul acesta, că Adunarea lui Dumnezeu, care oferă o imagine aşa de încurcată, când privim la mărturia ei exterioară în lume, stă pe acest fundament tare, pe Hristos Însuşi, pe Fiul Dumnezeului cel viu. Aici putem găsi satisfacere desăvârşită. Sunt mulţi oameni care se tem că această corabie a lui Dumnezeu ar putea eşua, şi ei îşi pun mâinile s-o sprijine. Însă Adunarea lui Dumnezeu este sigură şi nevătămată dintr-un motiv simplu şi suficient, deoarece ea depinde de Domnul Isus Hristos în gloria Lui personală, şi nimic nu poate triumfa peste ea. Astfel misiunea ta şi a mea, care suntem legaţi cu această Adunare, este să-L mărturisim cu inimile noastre şi cu buzele noastre şi să lăsăm adevărul să marcheze acţiunile noastre şi legăturile noastre, că noi Îl cunoaştem pe Hristos şi credem în El, în Fiul Dumnezeului cel viu.

„Pe această stâncă”, spune Domnul, „voi zidi [textual: vreau să zidesc – n.tr.] Adunarea Mea”. El voia să facă aceasta; atunci era încă o chestiune de viitor. Însă mai înainte El înştiinţează, şi El face această înştiinţare în legătură cu istoria Evangheliei, la care trebuie să luăm bine seama. Este un indiciu că evenimentele în slujirea Lui au ajuns la un punct decisiv; şi urmare acestui fapt Domnul spune „Eu vreau să zidesc Adunarea Mea” ucenicului Lui credincios, unuia care era gata să presimtă pericolul, oricând era, şi să scoată sabia, dacă ceva era împotriva Stăpânului lui. Pe mărturisirea din gura lui Petru a fost rostit clar adevărul despre înfiinţarea Adunării şi că porţile Locuinţei morţilor nu o vor birui.

Această însuşire a Adunării, comparată cu Împărăţia pământească a lui Dumnezeu, este ceva cu totul nou. Unde este David, omul după inima lui Dumnezeu, în gloria sa? Mormântul lui este astăzi printre noi; şi porţile Hadesului l-au biruit pe împărat. Solomon în toată gloria şi înţelepciunea sa – unde este el? Şi mormântul lui este printre noi, porţile Hadesului l-au biruit. Toţi cei mari ai Vechiului Testament au trecut. Împărăţia lui Israel, după cum părea, a dispărut cu gloria ei; porţile Locuinţei morţilor au triumfat chiar şi asupra credincioşilor din timpurile vechi-testamentale.

Dar în ceea ce priveşte Adunarea, aşa a spus Domnul, nu va fi aşa! Şi aceasta dintr-un motiv foarte simplu, care va fi lămurit mai târziu. Din cauza gloriei deosebite şi a binecuvântării care sunt asupra Adunării lui Hristos, din cauza fundamentului ei aşezat pe moartea şi învierea Sa. Acest privilegiu nu depinde de lungimea vieţii noastre în lumea aceasta. Nu depinde de viaţa noastră, nici măcar de o mie de ani sau mai mult. „Porţile Locuinţei morţilor” nu pot face nimic, ca să zădărnicească binecuvântarea deosebită a Adunării lui Hristos, deoarece speranţele Adunării sunt cereşti, şi savurarea minunată a acelor planuri legate cu Adunarea este în cer, ceea ce este cu totul în afara domeniului morţii şi a Locuinţei morţilor.

Adunarea lui Hristos

Astfel caracterul ceresc al Adunării lui Hristos este prezent în germene în această frază. Domnul era pe cale să zidească Adunarea Sa, Adunarea Sa proprie. Până aici a vorbit în vorbire alegorică (Matei 8) despre ceea ce este al Lui,despre ceea ce Îi aparţine. Perla trebuie să fie perla Lui; El vrea să vândă totul, ca să posede comoara din ogor; mireasa, o imagine de mai târziu a Adunării, trebuia să fie mireasa Lui. Aici El spune: „Vreau să zidesc Adunarea Mea”, şi în faptul că Hristos posedă personal Adunarea avem o însuşire a Adunării deosebit de frumoasă şi mişcătoare pentru inimile noastre. Adunarea lui Hristos este ţelul şi punctul, dacă am voie să mă exprim aşa, descoperirii sentimentelor lui Hristos, al exercitării dragostei Sale, al dragostei Lui arzătoare pentru Adunare. „Hristos a iubit Adunarea şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru ea.”

În ceasul lepădării Sale Domnul Se îndreaptă, ca să zicem aşa, spre ceea ce ar trebui să fie al Lui. Numai pentru El. Comoara Lui proprie. „Vreau să zidesc Adunarea Mea.” Israel poate să Îi fie luat. Moştenirea pământească poate să nu vină, dar „Eu iubesc Adunarea Mea, şi primul lucru, pe care vreau să-l fac, primul ţel, pe care vreau să-l iau în gloria Mea, când va veni timpul, va fi o Adunare, Adunarea pe care Eu vreau s-o zidesc.” Zidirea a început curând. Zidirea continuă. Zidirea se va încheia în curând; şi atunci Adunarea va sta înaintea Domnului în frumuseţea ei, o frumuseţe pe care lumea nu o visează, o frumuseţe pe care lumea nu o poate vedea, şi o frumuseţe pe care numai Hristos o poate cunoaşte. Mirele este cel care cunoaşte frumuseţea miresei. Este Hristos, Cel care va cunoaşte şi va savura frumuseţea Adunării, şi aşa va face oricine din jurul Lui în ziua gloriei.

„Vreau să zidesc Adunarea Mea. Vreau să zidesc pe această temelie pe aceia care Mă mărturisesc; pe aceia care vor spune: Tu eşti Hristosul, Fiul Dumnezeului cel viu, când lumea este împotriva Mea, când lumea religioasă şi biserica cu numele sunt împotriva Mea; aceia, care nu se ruşinează să Mă mărturisească înaintea oamenilor – ei vor constitui Adunarea Mea, care va fi pentru Mine şi la Mine, în ziua gloriei Mele.” Domnul a mai spus, în mod deosebit lui Petru cu privire la Împărăţia cerurilor: „Îţi voi da cheile Împărăţiei cerurilor” etc. Promisiunea însemna că lui i-a fost încredinţată administrarea în lucrurile pământeşti. Domnul revine la expresia „Împărăţia cerurilor”, şi Petru trebuia să lege şi să dezlege în lucrurile pământeşti. Găsim în cartea Faptele apostolilor că el personal a făcut aşa în Ierusalim şi Cezareea.

Zidirea la Rusalii

Faptele apostolilor 2.37-42,47: Şi, auzind acestea, ei au fost străpunşi în inimă şi le-au zis lui Petru şi celorlalţi apostoli: „Ce să facem, fraţilor?“ Şi Petru le-a zis: „Pocăiţi-vă şi fiecare dintre voi să fie botezat în Numele lui Isus Hristos, spre iertarea păcatelor voastre, şi veţi primi darul Duhului Sfânt. Căci pentru voi este promisiunea şi pentru copiii voştri şi pentru toţi cei de departe, pe câţi îi va chema Domnul Dumnezeul nostru“. Şi cu multe alte cuvinte mărturisea şi îi îndemna, spunând: „Salvaţi-vă din generaţia aceasta perversă“. Aceia deci care au primit cuvântul lui au fost botezaţi; şi în ziua aceea s-au adăugat cam trei mii de suflete. Şi ei stăruiau în învăţătura şi în comuniunea apostolilor, în frângerea pâinii şi în rugăciuni. … lăudând pe Dumnezeu şi fiind plăcuţi întregului popor. Iar Domnul adăuga în fiecare zi pe cei care erau mântuiţi.

Să aruncăm o privire scurtă asupra versetelor citite din cartea Faptele apostolilor. Vedem acolo că Domnul Se înălţase la cer şi că după aceea El a trimis aici jos pe Duhul Sfânt. În Ierusalim era cunoscut prin lucrurile pe care oamenii le-au văzut şi auzit, că această cercetare spirituală din partea lui Dumnezeu a avut loc. Duhul Sfânt Însuşi venise şi oamenii vorbeau prin puterea Lui, şi oamenii ştiau că era puterea Duhului Sfânt, nu din cauza vâjâitului unui vânt puternic care trecea, pe care ei l-au auzit, nu pentru că ei au văzut limbi ca de foc şezând pe unul sau altul, ci ei ştiau că Duhul Sfânt le vorbea, deoarece cuvintele lui Petru le-a atins inima şi conştiinţa şi i-a făcut să simtă că ei erau oameni vinovaţi.

Şi cine putea zdrobi voinţa omenească, care a luat cu o aşa încăpăţânare hotărârea să se împotrivească Domnului Isus Hristos şi să-L răstignească şi să-L omoare? Era numai o singură putere. Aceasta era puterea Duhului Sfânt. Ea a venit ca un foc şi a făcut să se topească, ca să zicem aşa, barierele de fier al necredinţei, care se ridicaseră împotriva Domnului nostru Isus Hristos; şi oamenii simţeau, că era realmente adevărat, că Isus Hristos, pe care ei L-au răstignit, era acum înălţat la dreapta lui Dumnezeu. El era acolo în cer, şi ce se petrecea în Ierusalim era acţiunea Sa prin Duhul Sfânt. Mai întâi a fost un număr limitat al celor care primiseră darul Duhului Sfânt, dar Petru vorbea în curţile din faţă ale Templului, şi cuvintele lui au avut efect. Mulţi au crezut şi au fost botezaţi în Numele lui Isus Hristos; şi ei au fost scoşi din „generaţia perversă”; şi rezultatul predicii sale a fost că trei mii de suflete au fost adăugate în ziua aceea la grupa mică de credincioşi. Domnul zidea Adunarea Sa, aşa cum El a spus lui Petru că va face.

Nu se găseşte nici o paralelă la aceasta în istoria de demult a Ierusalimului. Nu se găseşte nici o adăugare deodată a mii de oameni la naţiunea Israel. Acolo era ceva fără asemănare, ca din cadrul poporului pământesc să se iese şi o grupă de străini să fie adusă în mijlocul lor. Însă prima acţiune a Duhului Sfânt era, ca să lucreze în inimile oamenilor, şi trei mii – o mulţime mult mai mare decât a grupei iniţiale – a fost adăugată la numărul lor. Această adăugare nu a fost lucrată de oratoria frapantă a lui Petru sau de altceva cu autoritate deosebită sau de ceva atrăgător din grupa mărturisitorilor Domnului Isus; era lucrat exclusiv prin puterea Duhului Sfânt.

Domnul Isus Hristos, Hristosul înălţat, Fiul Dumnezeului cel viu a trimis aici jos pe Duhul Sfânt, şi Domnul Însuşi lucra prin acest Duh acolo în Ierusalim, unde El a fost răstignit, şi din mulţimea trădătorilor şi ucigaşilor Lui a chemat afară pe aceia care trebuiau să formeze Adunarea Sa. Ah, ce har din partea Lui! Ce dragoste! Vedem, dragi prieteni, ca să zicem aşa, iarăşi acele lacrimi, când El a privit spre cetatea împovărată cu vină şi a spus: „De câte ori am vrut să adun pe copiii tăi cum îşi adună o găină puii sub aripi, şi n-aţi vrut!” Aici Domnul adună trei mii prin puterea Duhului Sfânt al Său la acea Adunare nouă, pe care El a format-o. Lucrarea trebuia să înceapă acolo prin predicarea pocăinţei şi iertării păcatelor (Luca 24.47), căci aceasta era felul în care El a început să construiască o nouă locuinţă a lui Dumnezeu prin Duhul.

Aici în capitolul acesta nu avem cuvântul articulat „Adunarea” (church), decât numai în Authorised Version a noastră. Această denumire nu ar trebui să stea acolo [Fapte 2], ci cuvântul apare mai târziu (Faptele apostolilor 5.11). Ceea ce noi găsim aici este, că aceşti oameni, care s-au convertit şi au fost botezaţi, au fost aduşi împreună. Ei constituiau o grupă nouă şi de aceea erau total despărţiţi de ceilalţi din Ierusalim. Însuşirea, care îi caracteriza, era credincioşie şi devotament faţă de Hristos, care a fost răstignit în Ierusalim şi care acum era înălţat în glorie. Ei au devenit o parte a Adunării. Ei au fost zidiţi în acea construcţie spirituală în această lume, spre care Domnul Îşi are încă privirea îndreptată şi pe care încă o zideşte. El este Maestrul; El este Arhitectul, Proiectantul; însă El este marele Maestru care niciodată nu Se odihneşte. Ucenicii Lui au ieşit şi au predicat pretutindeni, dar Domnul lucra împreună cu ei (Marcu 16.20). Şi aici la sfârşitul capitolului citim că Domnul adăuga zilnic pe cei care erau mântuiţi.

Încă în construcţie

Dragi prieteni, această lucrare continuă. Adunarea devine constituită, dar marea taină, pe care trebuie s-o reţinem, este, că Domnul este Cel care zideşte. Este lucrarea Lui. Nici o putere omenească nu este capabilă să facă aceasta; nici un predicator dotat nu poate introduce persoane în acea Adunare. Este lucrarea proprie a Domnului. El cheamă, căci Adunarea se compune, aşa cum spune cuvântul original ecclesia, din „cei chemaţi afară”. Glasul Lui ajunge la unul şi la altul; se dă răspuns la acest glas şi ei vin nu numai la El, ci şi unii la alţii. Ei sunt aduşi într-o părtăşie nouă, o unire nouă, care are legătură vie cu Fiul Dumnezeului cel viu. Preţuieşti şi respecţi tu acest adevăr? Ah, dacă l-ai lua ca pe ceva care este aşa de nezdruncinat de adevărat, că nu se poate schimba! Nici o putere a rătăcirii sau înşelătoriei nu poate distruge ce face Domnul. Dacă astăzi este adus cineva în Adunarea Sa din lumea aceasta, acela va fi în Adunarea Lui în glorie, el va avea parte de dragostea şi gloria lui Hristos în ziua aceea în care El nu mai este Cel lepădat, ci vine în maiestatea şi puterea Sa, când El vine ca să fie privit cu uimire, admirat în aceia care cred. Atunci, când vom fi la El în ziua aceea a gloriei revelate, când vom trăi conştient partea Adunării în gloria aceea, atunci vom simţi că este gloria Sa. Vom spune: „Nu nouă, Doamne, nu nouă, ci Numelui Tău dă onoare.” Ce bine ar fi, dacă am putea învăţa să spunem aceasta acum! Este în fond mărturisirea Adunării. „Tu eşti Hristosul, Fiul Dumnezeului cel viu.” Dă-I deci această onoare! Deoarece El este Hristosul, Fiul Dumnezeului cel viu, noi nu-I putem da o laudă mai mare decât aceasta. El este Cel mai măreţ, şi desigur spunem aceasta cu plăcere, aici în lumea aceasta, unde El este lepădat. Vecinii noştri, prietenii noştri, uneori chiar şi cei mai buni prieteni ai noştri, ne pun în uimire, pentru că ei nu vor să-L recunoască. Vai! ei dispreţuiesc pe Unul, pe care noi Îl iubim şi Îl adorăm.

Noi trebuie să rămânem credincioşi Domnului nostru absent. Să fim atenţi ca nu cumva inimile noastre înşelătoare să ridice ceva ca idol în locul lui Hristos, al Fiului Dumnezeului cel viu. Astfel noi putem cu ajutorul Domnului să-I rămânem credincioşi, Lui, Cel care este Capul trupului Său, al Adunării

Partea următoare


Tradus de la: Christus und seine Versammlung (1)
Prima prelegere „Christ and the Building of His Church“ din seria de prelegeri Christ and His Church, ţinute în anul 1929 în Wildfell Hall, Catford, Londra.

Traducere: Ion Simionescu

Mai multe articole din categoria Adunarea/Biserica (53)


Nota redacţiei:

Redacţia SoundWords este răspunzătoare pentru publicarea articolului de mai sus. Aceasta nu înseamnă că neapărat ea este de acord cu toate celelalte gânduri ale autorului publicate (desigur cu excepţia articolelor publicate de redacţie) şi doreşte să atragă atenţia, să se ţină seama de toate gândurile şi practicile autorului, pe care el le face cunoscut în alte locuri. „Cercetaţi toate lucrurile, şi păstraţi ce este bun” (1 Tesaloniceni 5.21).

Bibeltexte im Artikel anzeigen