Unde să merg?
Care drum bisericesc este cel corect?

Stanley Bruce Anstey

© SoundWords, Online începând de la: 09.02.2021, Actualizat: 09.02.2021

După ce cineva a constat că el se află într-o Biserică în care sunt foarte multe rânduieli stabilite de oameni, şi el s-a despărţit de această comunitate, probabil el se întreabă: „Unde să merg?”

Dacă privim toate numele şi sciziunile din creştinătatea zdruncinată, aceasta este realmente o întrebare derutantă. Însă noi răspundem fără ezitare: Adresează-te lui „Dumnezeu şi Cuvântului harului Său” (Faptele apostolilor 20.32)! Noi trebuie să căutăm gândurile lui Dumnezeu în Cuvântul Său. Dacă toţi sunt una în a recunoaşte că Cuvântul lui Dumnezeu este ghidul pentru creştin, atunci trebuie să privim în Cuvântul Său, ca să găsim ordinea conform Scripturii pentru părtăşia creştină, în care noi ar trebui să fim conform voii Sale. De aceea întrebăm: „În care Biserică să intru conform Cuvântului lui Dumnezeu?” Deci, nicidecum într-una, căci Cuvântul lui Dumnezeu nu vorbeşte de ataşarea de vreo anumită Biserică! Răspunsul este deci clar: „Nicidecum eu nu pot aparţine unei biserici confesionale, căci prin aceasta m-aş aşeza într-o poziţie, într-un loc în care Cuvântul lui Dumnezeu nu m-a aşezat!”

Modelul Bisericii apostolice

Dacă ne adresăm lui Dumnezeu şi Cuvântului harului Său, vom constata că El nu ne-a lăsat fără lumină în privinţa aceasta: „Lumina răsare în întuneric pentru cei drepţi” (Psalmul 112.4; 119.105,130). Dacă suntem cu adevărat sinceri în privinţa aceasta, El ne va conduce pe drumul drept. Cuvântul Său spune: „Şi aceasta este dragostea: să umblăm potrivit poruncilor Lui. Aceasta este porunca, după cum aţi auzit de la început, ca să umblaţi în ea” (2Ioan 6). Acesta este un principiu important, care trebuie să ne călăuzească în această chestiune. El arată că într-o zi de decădere şi dezordine, când învăţături şi practici rele sunt răspândite în general în mărturia creştină (căci acesta este contextul epistolei 2 Ioan, vezi 2Ioan 7-11), noi trebuie să ne întoarcem înapoi la ceea ce era „de la început”: la primele principii ale creştinismului. Noi trebuie să mergem la Cuvântul lui Dumnezeu şi să vedem cum s-a întâlnit Biserica în zilele apostolilor pentru serviciul divin şi pentru slujire [în Cuvânt], şi aceasta trebuie să fie modelul nostru.

În Vechiul Testament nu găsim Biserica

Dacă privim în Cuvântul lui Dumnezeu, ca să studiem ordinea şi misiunea Bisericii, noi trebuie să ne uităm în Noul Testament şi în mod deosebit în epistole. Aici este prezentat adevărul despre Biserică.

Una din cheile cele mai importante pentru înţelegerea a ceea ce este Biserica, este cunoaşterea că ea nu este parte a revelaţiei vechi-testamentale. Hristos şi Adunarea (Biserica) Sa este marea taină a lui Dumnezeu (compară cu Efeseni 5.32). O taină în sens biblic nu înseamnă ceva care este misterios şi greu de înţeles, ci este o taină pe care Dumnezeu a ascuns-o înainte de a fi creat pământul (Romani 16.25). Şi deci, deoarece taina a fost revelată, ea nu este ceva care ar fi greu de înţeles. Taina mare despre planul veşnic al lui Dumnezeu este următoarea: când Israel v-a respinge pe Mesia (pe Domnul Isus Hristos) al lui şi din cauza aceasta va fi pus la o parte pentru un timp în căile de guvernare ale lui Dumnezeu, Duhul Sfânt va strânge prin Evanghelie din toate naţiunile credincioşi iudei şi păgâni, ca să constituie o societate cerească de sfinţi, care sunt uniţi cu Hristos ca şi trup al Lui şi mireasă a Lui; şi în ziua revelării publice a lui Hristos, mireasa va avea un loc în legătură cu El. Aceasta este ceva care era ascuns în inima lui Dumnezeu şi nu era revelat în Vechiul Testament (compară cu Efeseni 3.9). Oamenii din celelalte epoci n-au ştiut nimic despre aceasta, căci taina aceasta a început abia la Rusalii (compară cu Matei 16.18: „Eu voi zidi”; Faptele apostolilor 2.1-3,47; 11.15). Deci această taină a fost făcută cunoscut abia în timpul nou-testamental prin slujirea deosebită a apostolului Pavel (compară cu Efeseni 3.2-5,9; Coloseni 1.24-27).

Taina nu este Hristos în Persoana Sa, şi nici viaţa Sa desăvârşită în lumea aceasta ca Om, şi nici moartea şi învierea Sa, şi nici venirea Sa ca să domnească peste lumea aceasta în putere şi glorie. Despre toate aceste lucruri au vorbit scrierile Vechiului Testament. Taina minunată, care acum a fost dezvăluită, constă în aceea, că Hristos în ziua viitoare, când El va domni public peste lume, va avea o completare alături de El (Biserica – trupul Său, mireasa Sa)! Începând de la Rusalii şi până la venirea lui Hristos (răpire), Dumnezeu cheamă oameni dintre toate naţiunile prin Evanghelie, ca ei să aibă parte de acest privilegiu minunat (compară cu Faptele apostolilor 15.14).

Deoarece adevărul despre Biserică nu este subiectul Vechiului Testament, noi nu ne îndreptăm spre el, ca să aflăm cum trebuie Biserica să serbeze serviciul divin şi să fie activă din punct de vedere administrativ, căci ea nu se găseşte în Vechiul Testament! Acesta este un punct deosebit de important. Este ceva pe care bisericile mari precum şi bisericile libere şi comunităţile creştine libere l-au înţeles greşit.

Vechiul Testament conţine modele pentru noi creştinii

Noi nu spunem că cei credincioşi nu ar trebui să citească Vechiul Testament. Dimpotrivă, căci „Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu şi folositoare pentru învăţătură, pentru convingere, pentru îndreptare, pentru instruire în dreptate” (2. Timotei 3.16). Noul Testament arată clar, că „toate câte au fost scrise mai înainte au fost scrise spre învăţătura noastră, pentru ca, prin răbdarea şi încurajarea Scripturilor, să avem speranţă” (Romani 15.4). Aceasta arată: Chiar dacă Vechiul Testament nu ne-a fost scris nouă ca şi creştini, totuşi a fost scris pentru noi. Însă este deosebit de important să înţelegem cum trebuie să citim Vechiul Testament: făcând excepţie de întrebările morale (căci ele niciodată nu se schimbă la Dumnezeu), creştinul trebuie să citească şi să aplice Vechiul Testament ca model şi imagini. Lucrurile, care au fost ţinute cu tărie în scrierile Vechiului Testament, sunt acum modele şi ilustraţii pentru noi ca şi creştini (compară cu 1. Corinteni 10.11; Evrei 8.5; 9.9,23,24; 10.1; 11.19; 1. Corinteni 9.9,10; Galateni 4.24; Romani 4.23; 5.14; Ioan 5.39; Luca 24.27,44). Noi primim învăţături din Vechiul Testament, prin aceea că cunoaştem principiile de bază cuprinse în el.

Iudaismul nu este un model pentru închinarea (adorarea) creştină

Cu toate acestea, bisericile făcute de oameni în creştinătate au ignorat învăţătura clară a Scripturii, care spune că Cortul din pustiu este un model al adevăratului Loc Sfânt, la care noi avem acum intrare prun Duhul (compară cu Evrei 9.8,9,23,24). În loc de aceasta ei au folosit cortul din pustiu ca model pentru clădirile bisericilor lor! Pentru casele lor închinate lui Dumnezeu şi pentru serviciile divine ale lor multe lucruri din Vechiul Testament le-au golit în adevăratul sens al cuvântului de însemnătatea lor. Pe lângă aceasta au pierdut din vedere adevăratul înţeles a ceea ce aceste lucruri înseamnă simbolic. În creştinătate s-au construit clădiri impozante şi catedrale după modelul Templului vechi-testamental. Deseori aceste clădiri sunt numite, imitând iudaismul vechi-testamental, chiar „templu” sau „Cortul din pustiu” [respectiv în engleză, tabernacol]. Unele confesiuni au mers aşa de departe că o anumită parte a clădirii lor este denumită ca fiind mai sfântă decât restul, şi o numesc „locul sfânt”, aşa cum în cortul din pustiu vechi-testamental era Locul Preasfânt. Toate acestea arată că creştinii au pierdut demult privirea pentru realitatea că astăzi casa lui Dumnezeu este o „casă spirituală”, alcătuită din persoane răscumpărate (compară cu 1. Corinteni 3.9; Efeseni 2.19-22; Evrei 3.6; 1. Petru 2.5), şi nu este o chestiune materială.

În afară de aceasta ei au rânduit şi o grupă de persoane deosebite (clerul), care se deosebesc de laici (popor) şi care fac serviciile divine pentru popor. În acelaşi fel preoţia aaronită era pusă deoparte de restul izraeliților, ca să slujească în Locul Sfânt. Şi ei aveau orchestre şi coruri, pe care David şi Solomon le-au rânduit pentru serviciul lor divin iudaic în Templu. De unde vin toate acestea? Este aceasta închinarea creştină? Există vreo autoritate rezultată din Scriptură care autorizează Biserica să facă aceasta? Am putea enumera mai mult de două duzine de lucruri, pe care confesiunile creştine le practică şi care sunt preluate din iudaism în adevăratul sens al cuvântului. Este adevărat că aceste lucruri au fost schimbate într-o oarecare măsură, pentru a le adapta în imaginaţia lor la creştinism, dar cu toate acestea aceste lucruri au toate însuşirile iudaismului.

Clădirea bisericii – un ajutor sau un obstacol pentru Evanghelie?

Comunitatea s-a obişnuit aşa de mult cu clădirile bisericii şi cu catedralele, că ea crede că acestea ar fi idealul lui Dumnezeu. În ochii celor mai mulţi oameni ele sunt un sinonim pentru creştinism. Însă în Noul Testament nici măcar nu se face aluzie că aceasta ar fi voia lui Dumnezeu pentru Biserică/Adunare. Sunt cel puţin cinci motive pentru care aceste clădiri, care sunt legate cu creştinismul, mai degrabă împiedică Evanghelia, decât s-o promoveze:

  1. Ele sunt nebiblice. Aşa cum am arătat deja, în Noul Testament nu este nici o bază pentru aceste clădiri.

  2. Ele transmit lumii un mesaj fals. Prin aceasta oamenii pot fi ademeniţi să presupună că creştinismul ar fi continuarea iudaismului, având numai unele schimbări noi, creştine. Ei ar putea deduce în mod fals că Dumnezeu „locuieşte în temple făcute de mâini” şi numai acolo I se poate aduce închinare (Faptele apostolilor 17.24,25). De aceea rezultă concepţia falsă, că trebuie mers într-o „clădire a bisericii” pentru a te apropia de Dumnezeu şi închina Lui.

  3. Ele nu sunt economice. Nu este o folosire bună a banilor, dacă se acordă o valoare aşa de mare clădirilor fastuoase, în timp ce milioane de oameni din lumea întreagă suferă din cauza nevoilor materiale şi spirituale. Cea mai mare parte a banilor, pe care biserica îi primeşte prin colectele ei, ar trebui folosită pentru promovarea Evangheliei şi răspândirea adevărului şi nu pentru finanţarea programelor de construcţie moderne şi a societăţilor holding bisericeşti. Marile plăţi de capital şi de dobânzi determină conducerile bisericilor să ceară donaţii şi mai mari, pentru ca să poată fi finanţată clădirea şi întreţinerea ei. Oamenii pot fi ademeniţi să creadă că Dumnezeu ar fi interesat numai de bani. Deoarece în fiecare săptămână se strâng mii de bani din donaţii, se pare că biserica nu are atât de mult a face cu problema de a da, ci mai degrabă cu distribuirea corectă a banilor primiţi. Hudson Taylor a spus: „Problema bisericii nu sunt mijloacele insuficiente, ci banii închinaţi lui Dumnezeu!”

  4. Ele sunt făţarnice. Dacă pe de o parte noi construim clădiri imense şi apoi pe de altă parte spunem oamenilor din lume că noi îi iubim şi suntem profund interesaţi de sufletele lor, atunci aceasta nu este un mesaj foarte convingător. Dacă biserica se interesează aşa de mult de oamenii nevoiaşi din lumea aceasta, de ce atunci ea nu jertfeşte puţin din strălucirea ei pompoasă? Prin faptul că ea construieşte astfel de lucruri, biserica arată că ea se preocupă mai mult de propria glorie şi bunăstare decât de oamenii aflaţi în nevoi.

  5. Ele sunt respingătoare. Este greu să-i determini pe oameni să participe la întruniri în clădiri de biserică pompoase. Clădirile impozante au mai degrabă efect de respingere decât de atragere a oamenilor, care până acum au venit puţin sau chiar deloc în contact cu creştinismul. Totul este de regulă respingător pentru ei. (Uneori oamenii din lume au un simţământ mai bun pentru ceea ce se cuvine creştinismului, decât au creştinii! – Luca 16.8) În mod deosebit tinerii resping formalismul. Unii se tem că ei sunt „recrutaţi” numai din cauza banilor. Însă mulţi dintre aceşti oameni sunt pregătiţi să participe la un cerc de discuţii biblice într-o casă sau într-o sală mai puţin luxuriantă. Ei se simt mai bine într-o atmosferă neconstrânsă, mai puţin profesională şi de aceea primesc mai degrabă Evanghelia. Deci aceste clădiri mari sunt în realitate contraproductive pentru Evanghelie şi ne arată numai că noi gândim că am fi puţin mai înţelepţi decât Cuvântul lui Dumnezeu. Modelul simplu, pe care El ni l-a dat în Cuvântul Său, este întotdeauna cel mai bun, deoarece „calea Lui este desăvârşită” (Psalmul 18.30).

Creştinismul este o chestiune cerească

Dacă vrem să înţelegem ce este adevăratul creştinism, trebuie să vedem că iudaismul şi creştinismul sunt realmente două rânduieli diferite şi contrare ale serviciului divin – ambele rânduite de Dumnezeu. Iudaismul este o formă pământească, cum oamenii se pot apropia de Dumnezeu să I se închine; această rânduială a dat-o Dumnezeu unui popor pământesc cu speranţe pământeşti şi o moştenire pământească. Creştinismul dimpotrivă este o rânduială cerească a serviciului divin, pe care El a dat-o unui popor ceresc cu speranţe cereşti şi o moştenire cerească (compară cu Evrei 3.1; Coloseni 1.5; Filipeni 3.20; 1. Petru 1.4).

Drept urmare în adevăratul creştinism nu sunt zile sfinte şi nu sunt sărbători religioase deosebite, căci lucrurile acestea fac parte dintr-o religie pământească. Când credincioşii din Galatia s-au îndreptat spre elementele slabe şi sărăcăcioase ale religiei pământeşti, apostolul Pavel i-a mustrat cu cuvintele: „Cum vă întoarceţi din nou la cunoştinţele elementare slabe şi sărace, cărora doriţi să le fiţi robi din nou? Voi respectaţi zile şi luni şi timpuri şi ani!” (Galateni 4.9,10). Israel ţinea zile sfinte religioase deosebite, deoarece ei aveau o religie pământească. Aceasta era corect pentru ei, dar Biserica, care aparţine cerului, nu are aşa ceva.

Fără să ţină seama de aceasta, confesiunile a pierdut complet din vedere chemarea cerească a Bisericii şi a inventat zile religioase deosebite precum vinerea patimilor, sărbătoarea tuturor sfinţilor, timpuri de post, şi aşa mai departe. Aceste lucruri nu se găsesc niciunde în Biblie. În Coloseni 2.16,17 se spune: „Deci nimeni să nu vă judece pentru mâncare sau băutură, sau cu privire la o zi de sărbătoare sau de lună nouă sau zile de sabat, care sunt o umbră a lucrurilor ce aveau să vină; dar trupul este al lui Hristos.” Este numai o singură zi, care ar trebui să aibă o anumită însemnătate pentru un creştin, şi aceasta este „ziua Domnului” – prima zi din săptămână (compară cu Apocalipsa 1.10).

Adevăratul creştinism este „în afara taberei”

Noul Testament arată că Biserica de la început, care era constituită în majoritate din convertiţi de origine iudaică, a părăsit această ordine iudaică a lucrurilor în favoarea creştinismului adevărat (după ce li s-a cerut aceasta). Gândul de bază al epistolei către Evrei constă tocmai în a arăta că serviciul divin creştin în realitate este contrar serviciului divin iudaic şi nu este o extindere a acestui serviciu divin.

După ce epistola către Evrei a tratat multe aspecte în acest scop, rezultatul întregii chestiuni este să atenţioneze comunitatea să părăsească complet această rânduială a serviciului divin iudaic, deoarece Domnul Isus Hristos stă în afara întregului! Acolo se spune: „Deci să ieşim la El, afară din tabără, purtând ocara Lui” (Evrei 13.13).

„Tabăra” este o noţiune care stă în legătură cu iudaismul şi toate principiile şi practicile legate de el. Un iudeu nu are nici o greutate să înţeleagă ce înseamnă această noţiune, deoarece ea a fost folosită în Vechiul Testament în legătură cu Israel. Biserica din timpurile de început ale ei a mers „afară din tabără”. Prin această învăţătură a apostolului credincioşii au înţeles că creştinismul nu a adăugat nimic la iudaism sau ar fi schimbat iudaismul, aşa cum gândesc astăzi mulţi creştini, ci că el era ceva cu totul „nou”, în care se putea apropia de Dumnezeu în închinare (compară cu Evrei 10.19,20). Aceasta era ceva, pe care iudeii convertiţi la început cu greu îl puteau transpune în practică, şi Dumnezeu a avut răbdare cu ei. Acesta era de fapt motivul pentru care au fost scrise epistolele creştin-iudaice. Aceste epistole (Epistola către Evrei, epistola lui Iacov şi epistola 1 Petru) au fost scrise în principal cu acest scop, pentru a scoate din iudaism pe iudeul convertit şi să-l consolideze în creştinism. Ele se potrivesc foarte bine şi pentru biserica de astăzi, care s-a cufundat într-o rânduială a serviciului divin cvasi-iudaic şi are nevoie urgentă de eliberarea de aceste lucruri.

Deoarece aşa-zisele biserici au preluat în creştinism în sistemul serviciului divin al lor multe lucruri din iudaism, aşa că ele au devenit o parte esenţială a serviciului divin al lor, Evrei 13.13 este în principiu o atenţionare foarte necesară în zilele noastre. Noi trebuie să părăsim „tabăra”, oriunde o vedem, fie în sinagogile iudaice sau în bisericile confesionale create de oameni în creştinătate! Versetul acesta ne oferă şi un alt motiv pentru care noi trebuie să ne despărţim de bisericile confesionale şi neconfesionale: el ne îndeamnă să mergem la Hristos, care acum stă în afara acestei rânduieli a serviciului divin pământesc, deoarece iudaismul are un serviciu divin care a fost dat la o parte, cu toate că El a fost iniţial instaurat de Dumnezeu.

Închinarea creştină este în „Duh şi adevăr”

Deci felul în care credincioşii se apropie astăzi de Dumnezeu în închinare s-a schimbat. Această schimbare a anunţat-o Domnul Isus mai întâi femeii samaritence la fântâna din Sihar. El i-a spus că această rânduială a serviciului divin pământesc se va încheia. El a spus: „Femeie, crede-Mă, vine un ceas când nici pe muntele acesta, nici în Ierusalim nu vă veţi închina Tatălui” (Ioan 4.21). „Muntele” (Garizim) acesta era locul unde se închinau samaritenii, şi „Ierusalim” era locul unde Israel se închina Domnului [Iahve]. Dar toate acestea trebuiau acum să facă loc unui fel cu totul nou cum trebuia să se apropie de Dumnezeu şi să I se închine. (În alte locuri ni se spune că iudaismul – după ce Biserica la venirea Domnului [pentru răpire] va fi chemată acasă în cer – va fi reluat pe pământ, fiind alcătuit din Israel şi păgânii convertiţi, deoarece pentru oamenii de pe pământ el este drumul corect pentru închinarea adusă lui Dumnezeu. Vezi Ezechiel 40-48).

Domnul Isus a mai spus femeii samaritence că încă ceva va mai fi schimbat: creştinii se vor închina acum „Tatălui”, în timp ce Israel s-a închinat Domnului [Iahve]. Aceasta era o chestiune nouă şi este clar o revelaţie creştină, căci Dumnezeu ca Tată nu era cunoscut în Vechiul Testament.[1]

În afară de aceasta El a arătat că şi caracterul închinării se va schimba. Domnul a spus: „Dar vine un ceas, şi acum este, când adevăraţii închinători se vor închina Tatălui în duh şi în adevăr; pentru că şi Tatăl caută astfel de închinători ai Lui” (Ioan 4.23,24). Închinarea în „duh şi adevăr” este o închinare spirituală potrivit cu revelarea adevărului. Aceasta era ceva, care nu era specific închinării aduse de Israel, pentru că Domnul a arătat clar că închinarea spirituală era ceva care urma să înceapă. În timpul acela nu era practicată. Israel se închina lui Iahve prin ritualuri şi ceremonii. Ei aveau o religie destinată pentru a-i determina pe oamenii în carne să se închine lui Dumnezeu – în măsura în care aceasta era posibil. Aceasta era din cauză că în timpul acela omul era încă supus încercării (de la Adam şi până la crucea lui Hristos sunt patruzeci de secole – numărul patruzeci înseamnă încercare). De aceea orice mijloc exterior a fost folosit practic în numele religiei pentru a obţine acest ţel [închinare adusă lui Dumnezeu]. Însă creştinii nu au nevoie de o religie cu ritualuri şi ceremonii, pentru a se închina lui Dumnezeu, aşa cum avea nevoie Israel, deoarece noi avem acum intrare prin Duhul în prezenţa lui Dumnezeu (compară cu Efeseni 2.18; 3.12; Evrei 10.19-22). Închinarea este sprijinită în creştinism prin Duhul Sfânt care locuieşte în cel credincios, şi nu prin eforturile mâinilor oamenilor (compară cu Filipeni 3.3; Faptele apostolilor 17.24,25). Aceasta este o binecuvântare pe care Israel nu o avea. Închinarea creştină este „o cale nouă şi vie” (Evrei 10.20). Calea este „nouă”, deoarece ea nu „reaprinde” pe Israel, şi este „vie”, deoarece trebuie să ai viaţă nouă (prin naşterea din nou), pentru a te apropia de Dumnezeu în felul acesta.

Jertfe spirituale sau o slujire prin muzică?

Drept urmare jertfele creştine nu sunt lucruri exterioare şi în sensul literei, ca în iudaism, ci sunt „jertfe spirituale” (1. Petru 2.5; compară cu Evrei 13.15; Ioan 4.23; Filipeni 3.3). Deoarece creştinul se închină „în duh şi în adevăr”, el poate sta liniştit pe scaunul lui şi cu toate acestea poate în duhul său să aducă ceva, aceasta înseamnă laudă şi închinare adusă lui Dumnezeu prin Duhul Sfânt care locuieşte în el. Aceasta este adevărata închinare cerească. Creştinul nu are nevoie de orchestră şi de cor – aşa ca Israel -, pentru ca în inima lui să ia naştere închinarea. Închinarea cu ajutorul instrumentelor muzicale este în realitate închinare pe teren iudaic. Să amesteci cunoaşterea şi revelarea creştină cu rânduiala serviciului divin iudaic (ceea ce în principal este ceea ce fac în creştinism cele mai multe aşa-numite biserici) nu este creştinismul adevărat. În cer nu va fi nevoie de folosirea acestor lucruri exterioare omeneşti pentru onorarea lui Dumnezeu. Şi creştinii nu au nevoie nici acum de ele, deoarece ei se pot închina lui Dumnezeu în sens ceresc.

De aceea noi nu citim nici în cartea Faptele apostolilor şi nici în epistole că creştinii s-au închinat Domnului în vreo oarecare situaţie folosind instrumente muzicale. Noi citim numai despre faptul că noi în creştinism trebuie „să lăudăm şi să cântăm Domnului în inima noastră” (Efeseni 5.19). Nouă ni se cere să „aducem jertfe de laudă lui Dumnezeu, adică rodul buzelor care mărturisesc Numele Lui (Evrei 13.15). Cu toate acestea diferenţa între serviciul divin creştin şi iudaic a fost ignorată în confesiuni. Trupe de muzicanţi (uneori chiar orchestre mari) au devenit astăzi parte componentă esenţială a „serviciilor divine” creştine. Ele sunt denumite „servicii muzicale”, însă scopul pare să constea în a atrage publicul şi a-l întreţine, în loc să se susţină serviciul divin.

Nu numai că Cuvântul lui Dumnezeu nu le indică creştinilor să se închine în felul acesta, istoria bisericii ne învaţă că serviciul muzical nu a jucat practic nici un rol în creştinism în primele paisprezece secole! (În primele şapte secole nu a existat deloc muzică în biserică, în următoarele şapte secole a existat împotrivire furtunoasă faţă de muzică.) Abia în ultimele secole muzica s-a impus în serviciile divine şi în vestirea Evangheliei. Am putea deci întreba: „Dacă aşa-numitul ‚serviciu muzical’ este aşa de important pentru viaţa de Adunare, aşa cum accentuează biserica astăzi, de ce apostolul Pavel nu a atenţionat adunările, cărora le-a scris, ca ele să poarte grijă să aibă un ‚serviciu muzical’ în întrunirile lor? De ce în Noul Testament nu este amintit un ‚serviciu muzical’? De ce acest serviciu nu a jucat practic nici un rol în cea mai mare parte a existenţei Biserici?” Noi credem că folosirea instrumentelor muzicale în serviciile divine este dovada pentru decădere şi ruinare, care au pătruns în Biserică. Deoarece lucrurile în mărturia creştină s-au îndepărtat tot mai mult de rânduiala lui Dumnezeu, muzica (şi aceasta nu fără împotrivire) a ocupat tot mai mult un loc, până când ea a fost acceptată ca ceva normal pentru serviciul divin creştin. S-ar putea ca ea să fi pătruns prin intenţii bune, însă ea şi acum nu are un loc în închinarea creştină.

Noi nu spunem că un creştin nu are voie să facă muzică, însă ea nu are nici un loc în închinarea creştină. J.N. Darby a spus:

Dacă aş putea legăna în somn cu muzică pe un tată sărman, bolnav, aş cânta cea mai frumoasă partitură muzicală, pe care o pot găsi; însă ea strică orice închinare, deoarece muzica aduce bucuria simţurilor în ceea ce ar trebui să fie puterea Duhului lui Dumnezeu.[2]

Vinul nou îşi are locul în vase noi

Cu toate acestea mulţi creştini resping aceasta şi insistă pe faptul că felul de apropiere al lui Israel de Dumnezeu pentru a se închina Lui este efectiv modelul pentru serviciul divin creştin. Noi întrebăm: „Dacă felul de închinare adusă de Israel în Vechiul Testament este modelul pentru închinarea creştină, de ce atunci Scriptura spune că închinarea creştină este o „cale nouă” a închinării?” (compară cu Evrei 10.20).

Domnul ştia că se va încerca legarea rânduielii vechi a lucrurilor cu rânduiala nouă din creştinism, şi El a atenţionat, că aceasta ar fi ca şi cum un petic nou ar fi cusut pe o haină veche şi vinul nou ar fi pus în burdufuri vechi (compară cu Luca 5.36-39). Rezultatul ar fi că ambele se strică.. Aceasta este tocmai ceea ce are loc în mărturia creştină. Domnul Isus a spus că „vinul nou” trebuie pus în „burdufuri noi”. Aceasta înseamnă: lucrurile noi, care au a face cu serviciul divin creştin, trebuie puse într-un cadru nou creştin, care se potriveşte acestei închinări. Domnul a mai spus: când „vinul nou” al creştinismului este prezentat unuia care este obişnuit cu vinul vechi al lucrurilor iudaice, el va spune mai întâi că vinul vechi ar fi mai bun (compară cu Luca 5.39). Deoarece se ţine aşa de mult la această rânduială exterioară de închinare, care se adresează foarte mult simţurilor, nu se renunţă aşa uşor la ea. Aşa cum am spus deja, epistola către Evrei tratează foarte grijuliu această problemă. Ea se ocupă succesiv cu însuşirile iudaismului, le compară cu ceea ce avem noi astăzi în creştinism, şi aproape în fiecare capitol ajunge la concluzia că noi avem ceva „mai bun” (compară cu Evreu 1.4; 6.9; 7.7,19,22; 8.6; 9.23; 10.34; 11.4,16,35,40; 12.24).

Creştinii trebuie să se strângă în Numele Domnului Isus Hristos pentru închinare şi slujire şi să aştepte călăuzirea Duhului

Dacă studiem Noul Testament ca ghid pentru funcţia, misiunea unei adunări creştine, vedem că planul mare a lui Dumnezeu este să glorifice pe Fiul Său, Domnul Isus Hristos. Aflăm că Dumnezeu preţuieşte aşa de mult pe Fiul Său, că El a acordat cea mai mare valoare Numelui Lui. Biblia spune că El „I-a dat un Nume care este mai presus de orice nume, ca în Numele lui Isus să se plece orice genunchi, al celor cereşti şi al celor pământeşti şi al celor de sub pământ” (Filipeni 2.9,10; Efeseni 1.20). Domnul Isus a mai spus ucenicilor Lui că atunci când după moartea Lui se va constitui Biserica/Adunarea (la Rusalii), Numele Lui ar trebui să fie centru strângerii lor laolaltă. El a spus: „Unde sunt doi sau trei adunaţi în Numele Meu, acolo Eu sunt în mijlocul lor” (Matei 18.20). Biserica de la început a făcut aşa. Credincioşii s-au adunat în acest Nume sublim al Domnului Isus, atunci când s-au adunat pentru închinare, slujire şi alte activităţi ale Bisericii/Adunării (compară cu 1. Corinteni 5.4). Ei nu şi-au revendicat nici un alt nume, decât Numele Lui. Acesta este încă şi astăzi modelul lui Dumnezeu pentru Biserică!

Ce trebuie să gândească îngerii, care cunosc Numele sublim Isus Hristos şi se bucură de El, atunci când ei văd creştini care se adună pe pământ pentru serviciul divin şi poartă tot felul de nume confesionale şi neconfesionale? În timp ce Dumnezeu acordă Numelui lui Isus valoarea cea mai înaltă, oamenii spun că nu joacă nici un rol ce nume se poartă! Noi întrebăm: „Va purta poporul Domnului acest nume [confesional] şi în cer [pe care el îl poartă astăzi]? Vor fi acolo prezbiterieni, baptişti, creştini reformaţi, metodişti, penticostali şi aşa mai departe?” Desigur, nu vor fi, toate aceste nume şi celelalte vor cădea deodată.

Numele lui Hristos este Numele cel mai înalt din cer. Şi El ar trebui să fie şi pe pământ! Domnul Isus a învăţat pe ucenicii Lui, că Dumnezeu vrea ca voia Lui să fie făcută pe pământ, aşa cum se face în cer. Ei ar trebui să se roage în acest scop: „Facă-se voia Ta, precum în cer, aşa şi pe pământ” (Matei 6.10). Şi cu toate acestea creştinii de pe pământ vor să se strângă încă sub tot felul de nume posibile sectante, cu toate că ei recunosc că aşa ceva nu va fi în cer! Dacă ne-am ruga sincer: „Facă-se voia Ta, precum în cer, aşa şi pe pământ”, atunci ar trebui să renunţăm la orice nume şi la orice sectă de pe pământ, aşa cum are loc în cer. Da, Domnul Isus este demn, ca noi să nu ne strângem sub nici un alt nume decât numai în Numele Său.

Ce diferenţă este totuşi astăzi faţă de zilele apostolilor. În timpul lor Numele Domnului Isus Hristos era Numele sublim, în care ei se adunau: înălţarea unui alt nume, chiar dacă era un Pavel sau un Chifa, era stigmatizat de Duhul lui Dumnezeu ca fiind carnal, sectant (1. Corinteni 1.12; 3.3-5). Ce abatere tristă de la rânduiala lui Dumnezeu este, că noi astăzi vedem aşa de mulţi creştini care poartă numele aşa de multor confesiuni diferite.

Dacă cu credinţă am recunoaşte simplu slăbiciunea noastră şi am ocupa locul de dependenţă de Dumnezeu şi sub călăuzirea Duhului ne-am aduna numai în Numele Domnului Isus Hristos, vom constata că Hristos este în mijloc, aşa cum El a făgăduit. Chiar dacă numai doi sau trei vor să acţioneze conform cuvântului acesta, ei ar avea parte de bucuria prezenţei Sale. Dacă ei se strâng într-un mod aşa de simplu, probabil vor fi mustraţi de ceilalţi creştini, deoarece Cuvântul lui Dumnezeu spune că noi vom avea parte cu certitudine de „ocara Lui”, dacă părăsim „tabăra” (Evrei 13.13). Dar ei ar avea şi încrederea că ei se adună conform Cuvântului lui Dumnezeu. Căci este o bucurie să faci voia lui Dumnezeu, care este cunoscută numai acelora care o fac.

Practica biblică a creştinilor: strângerea laolaltă pentru închinare şi slujire

Din Noul Testament aflăm nu numai că noi ne strângem în Numele Domnului Isus Hristos, ci şi că Biserica de la început s-a strâns laolaltă din cel puţin patru motive principale. Se spune: „Ei stăruiau în învăţătura apostolilor şi în părtăşie, în frângerea pâinii şi în rugăciuni” (Faptele apostolilor 2.42). Din aceleaşi motive ar trebui Biserica să se strângă şi astăzi. Noi le putem numi „patru ancore” [compară cu Faptele apostolilor 27.29,40,41] ale vieţii de Adunare:

  1. În primul rând Biserica de la început se strângea pentru a cunoaşte „învăţătura apostolilor”. Noi de asemenea avem nevoie de strângeri laolaltă, pentru ca în mod deosebit să cunoaştem adevărul Sfintei Scripturi. Însă mulţi creştini consideră că învăţătura nu este aşa de importantă, Multora pare să nu le fie important la ce învăţătură ţine cineva cu tărie, atâta timp cât noi toţi suntem mulţumiţi unii cu alţii şi iubim pe Domnul. Învăţătura biblică în confesiuni reflectă în general această atitudine. Centrul de greutate al celor mai multe predici este orientat în mod obişnuit spre anumite aspecte practice ale vieţii creştine. Drept urmare oamenii nu sunt întemeiaţi în adevăr. Mulţi creştini iubiţi îşi trăiesc viaţa „purtaţi încoace şi încolo de orice vânt de învăţătură” (Efeseni 4.14). Noi avem nevoie de strângeri laolaltă aşa cum avea Biserica iniţială – strângeri laolaltă deschise pentru călăuzirea Duhului Sfânt; în care doi sau trei se adresează credincioşilor cu un cuvânt de îndemn sau prin prezentarea adevărului. Pavel spune: „Şi doi sau trei profeţi să vorbească, iar ceilalţi să judece. Iar dacă i se va face o descoperire altuia care stă jos, cel dintâi să tacă. Pentru că puteţi toţi să profeţiţi, câte unul, pentru ca toţi să înveţe şi toţi să fie încurajaţi. Şi duhurile profeţilor sunt supuse profeţilor” (1. Corinteni 14.29.32). Şi studiul Cuvântului este o ocazie potrivită pentru a transmite credincioşilor adevărul. În acest caz se citeşte Sfânta Scriptură şi fraţii au ocazia să interpreteze un pasaj, pentru zidirea Adunării. Era practica fraţilor din Biserica iniţială să se strângă laolaltă pentru citirea Sfintei Scripturi. Pavel l-a îndemnat pe Timotei: „Ia aminte la citire [textual: continuă să citeşti], la îndemnare, la învăţătură” (1. Timotei 4.13). Felul citirii, despre care Pavel vorbeşte, nu este studiul biblic personal, ci el se referea la faptul că Sfânta Scriptură era citită public înaintea altora. Cu citirea Sfintei Scripturi erau legate „îndemnul” şi „învăţătura”. Aceasta arată desigur că se oferă ocazii pentru aceia care ca şi Timotei erau capabili să facă comentarii la pasajele citite, pentru zidirea celorlalţi. Acestea sunt elemente de bază ale studiului Cuvântului. Este calea lui Dumnezeu, prin care creştinii devin consolidaţi în adevăr.

  2. Biserica iniţială se întâlnea şi pentru „părtăşia” creştină. Pentru mulţi creştini părtăşia nu înseamnă altceva decât să te întâlneşti cu alţi creştini pentru odihnă şi sport. Desigur nu este nimic de obiectat împotriva odihnei, însă părtăşia creştină este părtăşie la lucruri creştine. Acestea sunt lucruri dumnezeieşti, pe care le avem împreună cu celelalte mădulare ale trupului lui Hristos. Fără îndoială credincioşii din Biserica de demult au avut această părtăşie, atunci când erau împreună ca să cunoască învăţătura apostolilor, căci în versetul acesta părtăşia este strâns legată cu învăţătura. De altfel nu ar trebui să limităm părtăşia noastră cu ceilalţi credincioşi numai la strângerile noastre laolaltă, când ne întâlnim ca să cunoaştem adevărul, ci noi ar trebui să avem părtăşie şi în case.

  3. În afară de aceasta Biserica de la început s-a întrunit şi pentru „frângerea pâinii”. După ce Biserica a fost constituită, credincioşii se adunau în fiecare primă zi a săptămânii (ziua Domnului), ca să frângă pâinea (compară cu Faptele apostolilor 20.7). Acesta este un privilegiu pe care îl avem şi noi, aşa cum Domnul Şi-a dorit: „Faceţi aceasta în amintirea Mea” (Luca 22.19). Fără să se ţină seama de aceasta, şi aceasta a devenit ceva care pentru creştinii de astăzi evident nu este aşa de important, căci cele mai multe grupări bisericeşti serbează Masa Domnului o singură dată în lună sau la fiecare a treia lună. Şi felul în care se face, aproape că nu mai are asemănare cu ceea ce se găseşte în Scriptură. Însă şi atunci când se face, ea este intercalată pentru câteva minute în „serviciul divin”. Deseori Masa Domnului are loc într-o societate mixtă de credincioşi şi necredincioşi, cu toate că Domnul, atunci când El a instaurat Cina, a atras atenţia că numai credincioşii adevăraţi trebuie să frângă pâinea în amintirea Lui (Ioan 13.20; Luca 22.19; 1. Corinteni 1.23-26). El doreşte ca cei răscumpăraţi ai Lui să-şi ia timp să se gândească la El; ca ei, pe cât este posibil, să se gândească la preţul mare al răscumpărării lor. Nu vrem să fim dogmatici în această privinţă, însă mie mi se pare că atunci când Domnul a instaurat Cina, pentru aceasta era prevăzută o oră (compară cu Luca 22.14).

  4. De asemenea credincioşii se întruneau regulat pentru „rugăciuni” (compară cu Faptele apostolilor 4.23-31; 12.12-17). În limbajul original se spune: „rugăciunile” (cu articol hotărât); aceasta arată că erau anumite timpuri în care ei se adunau în acest scop. De aceea în Biserica de la început existau adunări de rugăciune, unde ei exprimau împreună dependenţa lor de Domnul în nevoile lor. Şi aceasta este ceva care cu regret lipseşte în biserica din zilele noastre. Multe grupe creştine au numai serviciile divine duminicale. O adunare de rugăciune în mijlocul săptămânii nu mai există în multe locuri. Şi acolo unde bisericile ţin adunări de rugăciune, în general acestea au un număr mic de participanţi. Aceasta dovedeşte numai că creştinii din zilele noastre nu consideră aşa de importante adunările de rugăciune. Însă Domnul doreşte ca poporul Lui să se adune regulat pentru rugăciune.

Acestea sunt formele cele mai importante ale strângerilor laolaltă, la care se întrunea Biserica iniţială, şi ele sunt ceea ce noi avem nevoie astăzi în Biserică. Ele sunt esenţiale pentru sănătatea spirituală a Adunării şi motivul pentru care Dumnezeu le-a notat pentru noi în Cuvântul Său. „Învăţătura apostolilor” constituie „părtăşia” noastră, „frângerea pâinii” o exprimă, şi „rugăciunile” o menţin în ordine. Aceste patru lucruri au fost numite, aşa cum s-a amintit deja, „patru ancore” [compară cu Faptele apostolilor 27.29] ale vieţii Adunării. (Mai există şi o altă formă de strângere laolaltă, la care se referă Sfânta Scriptură – o întrunire pentru exercitarea disciplinării; însă ea are alt caracter; compară cu 1. Corinteni 5.4,5).

Dacă privim aceste patru lucruri de bază, ne întrebăm din nou: „Avem noi nevoie pentru aceste lucruri simple de toate sau numai o parte din ornamentaţiile suplimentare, care există astăzi în creştinătate?” Nu, Biserica iniţială nu a avut nevoie de ele şi nici noi nu avem nevoie! De ce atunci nu ne întoarcem la creştinismul curat şi simplu, pe care îl găsim în Biblie şi să constatăm ce binecuvântare poate fii aceasta?

Urmările practice, dacă renunţăm la cele „patru ancore”

Dacă renunţăm la una sau la toate cele patru „ancore”, aceasta va avea consecinţe practice grave pentru viaţa noastră. O ilustrare pentru acesta găsim în Faptele apostolilor 27.40,41. Când marinarii s-au dezlegat de cele „patru ancore”, curând s-au lovit de stânci şi au naufragiat. La fel ca aceşti marinari, unii creştini cred că pot renunţa la aceste patru lucruri şi aceasta nu va avea consecinţe. Dar mai devreme sau mai târziu vor ajunge în pericol spiritual şi vor „naufragia” (compară cu 1. Timotei 1.19). Fără strângeri laolaltă, care sunt special rânduite pentru acest scop, ne vom abate în anumite domenii ale vieţii noastre creştine. Noi întrebăm: „Câte din aceste ancore mai avem în viaţa noastră?”

  1. Fără „învăţătura apostolilor” nu vom fi „întăriţi în adevărul actual” (2. Petru 1.12). Şi drept urmare „vom fi bătuţi de valuri şi purtaţi încoace şi încolo de orice vânt de învăţătură prin înşelăciunea oamenilor, prin viclenia lor în uneltirea rătăcirii” (Efeseni 4.14). Unii creştini sunt de părere, ca învăţătura să fie lăsată în seama „păstorilor” sau a învăţătorilor, însă adevărul a fost transmis credincioşilor prin apostoli, şi anume tuturor, nu numai unei grupe dintre credincioşi calificate deosebit (compară cu Iuda 3). Adevărul nu a fost transmis apostolilor, ci prin apostoli credincioşilor. Apostolii nu erau staţia finală a adevărului: ei erau numai canalele, prin care adevărul va ajunge la noi. De aceea fiecare credincios trebuie să cunoască învăţătura creştină şi să umble în ea. J.N. Darby a spus: „Fără învăţătura apostolilor nici un creştin nu cunoaşte locul lui adevărat.”[3] De aceea să luăm seama la învăţătură, căci cu ea este legată o salvare practică (compară cu 1. Timotei 4.15,16). Fără ea nu putem trăi corect.

  2. Fără „părtăşie” cu alţi creştini credincioşi în lucrurile divine nu vom fi corectaţi şi îndreptaţi în gândurile noastre despre învăţătură şi în greşelile şi ciudăţeniile noastre personale. Vom avea parte de aceasta numai dacă suntem împreună cu alţi creştini credincioşi. În afară de aceasta: dacă noi nu avem părtăşie practică cu fraţii noştri şi cu surorile noastre, se va ajunge la înţelegeri greşite, şi aceasta conduce deseori la ceartă şi controverse (compară cu Filipeni 2.2,3).

  3. Fără „frângerea pâinii” inimile noastre pot ajunge reci. Masa Domnului este o ocazie la care noi ne gândim la Domnul în moartea Sa şi ne amintim de dragostea Lui, care L-a făcut să sufere în locul nostru la cruce. Să meditezi la o astfel de dragoste, aceasta atrage inimile noastre spre El în închinare adevărată (compară cu 2. Corinteni 5.14; Cântarea Cântărilor 1.2-4).

  4. Fără „rugăciune” viaţa noastră va ajunge independentă de Acela care este Capul nostru. Vom începe să alegem căile proprii în viaţă, şi nu ne vom ţine strâns legaţi de Capul (compară cu Coloseni 2.9). Fără dependenţă de Domnul cu siguranţă vom face paşi care ne depărtează de drumul creştin.

Trei lucruri esenţiale, care sunt unice în felul lor pentru creştinism

Dacă practicăm a-fi-creştin-simplu, aşa cum găsim în Biblie, vom constata că în realitate sunt numai trei lucruri esenţiale în rânduiala nouă a serviciului divin creştin. Noi avem rânduiala pentru (1) botez şi pentru (2) Cină precum şi (3) Cuvântul lui Dumnezeu. (Probabil este şi a patra rânduială, dacă adăugăm colecta; vezi 1. Corinteni 16.1,2. Dar deoarece ea are loc în mod obişnuit odată cu Cina, a încadrăm acolo.) Aceasta este din cauză că creştinismul este clădit pe credinţă: „Noi umblăm prin credinţă, nu prin vedere” (2. Corinteni 5.7). Deoarece noi avem viaţă nouă şi pe Duhul Sfânt, care locuieşte în noi, noi nu avem nevoie de mai mult pentru a practica a-fi-creştin. Creştinii se pot aduna pentru serviciul divin şi pentru slujire [în Cuvânt] într-o casă, într-o bucătărie sau într-un şopron, şi aşa mai departe; şi dacă aceasta are loc conform Cuvântului lui Dumnezeu şi Duhului lui Dumnezeu, atunci ei au pe Domnul în mijlocul lor. Masa Domnului a avut loc prima dată într-o cameră de oaspeţi într-o casă din Ierusalim (compară cu Luca 22.7-20). Prezenţa Domnului în mijlocul lor era ceea ce ei aveau nevoie.

Acum ne întrebăm: „Unde rămân pentru creştinii care se adună pentru închinare şi slujire în această formă simplă, toată podoaba, ornamentaţia religiei profesionale a creştinismului? Unde este necesitatea de a construi catedrale impunătoare? Unde este necesarul de organizaţii confesionale complicate? În ce constă necesitatea pentru orchestre, distracţii şi bani, care caracterizează foarte des confesiunile din creştinism?” Toate acestea vor dispare într-o clipă! Dacă este adevărat că creştinismul ne-a adus numai trei lucruri esenţiale, atunci toate celelalte vor fi măturate dintr-o lovitură. Însă unde este Hristos în cadrul acestor forme simple ale strângerii laolaltă? El este în mijloc, aşa după cum El a făgăduit (compară cu Matei 18.20)! Şi dacă Îl avem pe Hristos, avem tot ceea ce ne trebuie.


Tradus de la: Wohin soll ich denn gehen?

Titlul original în engleză: „To which Church should I go?“
din God’s Order For Christians Meeting Together For Worship and Ministry: The Biblical Answer to Church Traditions,
Christian Truth Publishing 1999.

Traducere: Ion Simionescu

Partea anterioară Partea următoare

Adnotare

[1] Remarca redacţiei: În orice caz nu sub forma în care Numele Tatălui este cunoscut în timpul de acum. Vechiul Testament vorbeşte desigur despre Dumnezeu ca un Tată, dar nu merge mai departe decât a prezenta pe Dumnezeu ca Izvorul unui lucru. În afară de aceasta Dumnezeu este văzut ca Tată al unei naţiuni (compară cu Exodul 4.22).

[2] J.N. Darby, Letters, vol. 3, Nr. 351, pag. 475, 1881.

[3] J.N. Darby, „,A Man in Christ‘. 2. Corinteni 12“ din The Girdle of Truth, Anul 3, 1858.

Mai multe articole despre cuvântul cheie Zidirea Bisericii (1)


Nota redacţiei:

Redacţia SoundWords este răspunzătoare pentru publicarea articolului de mai sus. Aceasta nu înseamnă că neapărat ea este de acord cu toate celelalte gânduri ale autorului publicate (desigur cu excepţia articolelor publicate de redacţie) şi doreşte să atragă atenţia, să se ţină seama de toate gândurile şi practicile autorului, pe care el le face cunoscut în alte locuri. „Cercetaţi toate lucrurile, şi păstraţi ce este bun” (1 Tesaloniceni 5.21).

Bibeltexte im Artikel anzeigen