Epistola către Evrei capitolul 1
Evrei 1

Hermanus Cornelis Voorhoeve

© SoundWords:, Online începând de la: 15.09.2018, Actualizat: 17.09.2018

Introducere

Epistola către Evrei ocupă un loc deosebit între epistolele apostolului Pavel. Chiar dacă epistola nu poartă numele scriitorului, totuşi biserica creştină presupune pe drept că apostolul Pavel este scriitorul acesteia. Conţinutul, felul deosebit de scriere, salutările de la sfârşitul epistolei, precum şi poziţia pe care ea o ocupă în rândul epistolelor confirmă această presupunere.

Ordinea celor paisprezece epistole ale lui Pavel este o dovadă clară despre inspiraţia şi călăuzirea Duhului Sfânt. Nouă din aceste epistole sunt adresate diferitelor adunări, patru sunt adresate la persoane individuale şi una este adresată credincioşilor din Israel. Din primele nouă scrieri, epistola către Efeseni constituie centrul lor; patru epistole sunt înainte de ea, şi patru după ea. Aceasta este foarte remarcabil, deoarece în epistola către Efeseni este descrisă poziţia cea mai înaltă pe care credinciosul o ocupă prin harul lui Dumnezeu.

După ce Pavel a prezentat în epistola către Romani învăţătura referitoare la mântuire, el tratează în epistolele către Corinteni organizarea, ordinea şi disciplinarea în Adunare. În epistola către Galateni el apără adevărul mântuirii împotriva învăţăturii false, pe care învăţătorii iudei cu duh legalist încercau s-o introducă în Galatia, pentru ca apoi în epistola către Efeseni să trateze poziţia cerească a Ekklesiei, a Adunării lui Dumnezeu. După aceasta urmează, în epistola către Filipeni, prezentarea umblării cereşti a creştinului; în epistola către Coloseni descrierea mărimii şi gloriei lui Hristos, care locuieşte în cei credincioşi ca nădejde a slavei, pentru ca ei, eliberaţi de toate poruncile şi învăţăturile omeneşti, să se gândească la lucrurile de sus, unde este Hristos. În epistolele către Tesaloniceni este prezentată învăţătura referitoare la revenirea Domnului pentru Biserică şi pentru lume.

După epistolele către Timotei, Tit şi Filimon urmează epistola către Evrei, în care se spune clar şi precis cum prin creştinism se termină epoca Legii şi a umbrelor simbolice. Toate poruncile şi jertfele vechiului legământ îşi găsesc împlinirea minunată în Hristos, care a intrat în glorie ca şi Conducătorul suprem şi împlinitorul credinţei, pentru ca acolo să pregătească un loc pentru toţi ai Săi şi să le facă parte de gloria Sa. Epistola lui Iacov se adresează poporului iudeu în totalitatea lui. Scrierea lui Petru şi a lui Pavel dimpotrivă se adresează credincioşilor din Israel, care se aflau împrăştiaţi în adunările din Palestina şi în toată lumea. Pericolul mare, în care se afla biserica creştină, acela de a renunţa la privilegiile ei şi să se reîntoarcă la iudaism, l-a determinat pe Pavel să scrie această epistolă. Creştinii dintre iudei au avut nespus de mult de suferit chiar de la început. Atât în Palestina, cât şi în celelalte localităţi, erau expuşi urii înverşunate a iudeilor împotriva lui Isus din Nazaret, Domnul şi Mântuitorul lor, şi incitaţi de aceştia s-a revărsat şi furia popoarelor păgâne asupra iudeilor credincioşi.

Cartea Faptele apostolilor ne relatează astfel de exemple. Cu bucuria şi curajul credinţei au suportat aceste prigoane şi aceste suferinţe. Cu toate că prin batjocură şi necazuri au devenit o privelişte pentru lume, ei au rămas nu numai statornici, ci şi ei s-au făcut una cu aceia care au fost trataţi la fel. Au suportat cu bucurie răpirea bunurilor lor, deoarece privirea lor era îndreptată spre o avere mai bună în cer, care rămâne (Evrei 10). Însă durata lungă a prigoanelor i-a descurajat. Mâinile lor au adormit şi genunchii au slăbit. Ei erau în pericol să cadă de oboseală în sufletele lor (Evrei 12).

Diavolul s-a folosit în mod viclean de această stare de adormire. El le-a prezentat, că prigoanele ar înceta de îndată ce ei nu ar mai ţine cu atâta tărie la principiile lor. Ei ar putea foarte bine să rămână creştini, fără să se despartă de ceilalţi iudei. Respectarea rânduielilor iudaice, care erau totuşi date de Dumnezeu Însuşi, nu le-ar pricinui pagubă, ci dimpotrivă, i-ar elibera de ura şi împotrivirea din partea iudeilor, aşa că ei ar putea să rămână mai departe în posesiunea libertăţii lor şi a averilor lor. Ei şi-au plecat urechea la aceste ispite ale lui satan, fără să vadă pericolul mare. Dacă ar fi urmat acest sfat, ei ar fi renunţat la creştinism, ar fi respins învăţătura creştină, ar fi considerat sângele lui Hristos ca fiind ne curat şi ar fi dispreţuit Duhul harului. Însă aceasta nu însemna nimic altceva, decât respingerea singurei jertfe pentru păcat, aşa că pentru ei nu mai rămânea nici o jertfă pentru păcat şi drept urmare pe ei nu-i va aştepta nimic altceva decât judecata îngrozitoare a lui Dumnezeu şi văpaia focului care va mistui pe împotrivitori.

Pavel, care cunoştea vicleniile lui satan şi slăbiciunea cărnii, a văzut prin lumina Duhului urmările îngrozitoare ale abaterii de la adevăr. El s-a văzut obligat să-i atenţioneze şi să-i roage să nu lepede îndrăzneala lor, ci mai degrabă să întărească genunchii epuizaţi şi să croiască cărare dreaptă pentru picioarele lor, pentru ca cel slab să nu se abată de pe cale, ci mai degrabă să fie vindecat.

Felul în care el a făcut aceasta este o nouă dovadă a inspiraţiei şi călăuzirii Duhului Sfânt. Aşa cum apostolul în epistola către Coloseni faţă de filozofia iudaică şi păgână a pus înaintea ochilor lor frumuseţea şi mărimea lui Hristos, a Domnului şi a Capului gloriei, tot aşa el arată aici caracterul ales şi gloria lui Hristos faţă de multele jertfe ale serviciului divin mozaic. Preoţia iudaică s-a sfârşit, preoţia după rânduiala lui Melhisedec rămâne în veac. Privilegiile pământeşti au trebuit să dea înapoi dinaintea binecuvântărilor cereşti.

Să redăm aici o scurtă privire de ansamblu a conţinutului acestei epistole importante. Gloria divină a lui Hristos este baza funcţiei Sale de apostol; natura Sa umană suferindă, dar apoi glorificată, stă la baza funcţiei Sale de Preot. Acesta este fundamentul învăţăturii prezentate în această epistolă. În capitolul 1 este prezentată gloria divină şi în capitolul 2 este prezentată natura umană glorificată a lui Hristos, care însă, înainte ca El să fie glorificat, a luat asupra Sa toate suferinţele şi toate ispitele, cărora erau expuşi aceia pentru care El a venit, ca să-i salveze. Deci El este Apostol şi Mare Preot al poporului Său. La această glorie dublă se adaugă a treia glorie. Mesia este ca Fiu Cap peste casa Sa. Această casă este constituită din credincioşii cărora scriitorul se adresează prin epistolă, în măsura în care ei păstrează cu tărie până la sfârşit îndrăzneala şi lauda nădejdii. Această considerare conduce la atenţionările din capitolul 3.7 până la capitolul 4.13, prin care ei sunt îndemnaţi să asculte de glasul Domnului şi să nu se împietrească, pentru ca să intre în odihna care rămâne pentru poporul lui Dumnezeu. De la capitolul 4.14 şi până la capitolul 10.18 apostolul Pavel tratează slujba marelui preot, ca şi consecinţă necesară schimbării preoţiei şi legământului. El descrie valoarea şi suficienţa deplină a jertfei lui Isus în contrast cu umbrele vechiului legământ. Atenţionările bazate pe această învăţătură conduc la marele principiu al răbdării credinţei, care ne este prezentat în capitolul 11 în norul de martori din vechiul legământ. Această serie de eroi ai credinţei este încununată de modelul lui Isus Însuşi, care cu toate obstacolele a încheiat alergarea credinţei şi ne lasă să vedem încotro conduce acest drum plin de greutăţi, dar minunat. Începând cu capitolul 12.3, Pavel vorbeşte detaliat despre încercările pe care le întâmpinăm pe drumul credinţei, şi leagă de aceasta atenţionări serioase şi mângâieri preţioase pentru cei care umblă pe calea credinţei şi care prin harul lui Dumnezeu au fost aşezaţi în aşa de multe relaţii minunate, dar şi obligaţii. În capitolul 13, Pavel atenţionează sub diferite forme pe credincioşi cu privire la unele aspecte deosebite şi în final insistă cu toată seriozitatea, că ei ar trebui să ocupe cu fermitate sub cruce punctul de vedere creştin, deoarece numai creştinii posedă adevăratul serviciu divin, la care nu au nici un drept să ia parte cei care vor să rămână în iudaism. Cu un cuvânt, Duhul Sfânt vrea ca credincioşii să se despartă total şi pentru totdeauna de iudaism, care era deja condamnat şi era aproape de dispariţie, şi că ei ar trebui să apuce cu bucurie chemarea cerească, care era pusă înaintea ochilor lor.

 

Capitolul 1

Spre deosebire de celelalte epistole, epistola aceasta nu face cunoscut nici numele şi nici vreo informaţie despre persoana scriitorului ei. Aceasta este deosebit de remarcabil şi ne oferă o dovadă precisă despre adevărul că nu un om, care este călăuzit de propriile gânduri, ci Duhul Sfânt, care călăuzeşte în tot adevărul, este Scriitorul propriu-zis al acestei epistole. Deoarece Isus Hristos Însuşi este prezentat ca Apostol în această epistolă, ar fi fost total nepotrivit dacă Pavel, ca în cele mai multe din epistolele sale, s-ar fi prezentat ca apostol. Deoarece el a fost chemat în mod deosebit ca să lucreze printre naţiuni, iudeii l-au făcut să simtă în mod deosebit ura lor faţă de el; de aceea se înţelege că numele lui, care ar fi putut uşor să dea prilej de necaz, nu este numit. Scrierea sa era însă aşa fel că orice cititor putea să recunoască că aici nu a scris un om în aroganţă şi vrăjmăşie, ci unul dintre ei, care se putea transpune în situaţia şi în încercările lor.

Începutul acestei epistole este minunat şi sublim. Gloria lui Hristos, care ca Fiu al lui Dumnezeu a fost înălţat mai presus de îngeri şi ca Om a devenit cu puţin mai prejos decât îngerii, prin ascultarea Sa a primit un Nume mult mai superior decât al lor, este prezentată privirii noastre. Cine poate fi comparat cu El? Moise şi Aaron, bărbaţii vechiului legământ, nu pot ajunge nici la degetul Lui mic. În El S-a arătat Dumnezeu Însuşi pe pământ şi El a revelat gândurile inimii Sale nu numai prin robii Săi, ci cu propria voce.

Evrei 1.1: Dumnezeu, după ce le-a vorbit odinioară în multe rânduri şi în multe feluri părinţilor prin profeţi,la sfârşitul acestor zile ne-a vorbit în Fiul.

Ca să se poată înţelege corect puterea şi însemnătatea acestor cuvinte, trebuie să ţinem seama că în textul original nu stă „prin Fiul”, ci „în Fiul”. În limba greacă diferenţa între „vorbit prin profeţi” şi „vorbit în Fiul” are înţeles mare. Profeţii erau uneltele lui Dumnezeu; Dumnezeu a vorbit prin profeţi, prin aceea că El i-a folosit ca gură a Sa; însă Fiul nu era o unealtă, ci era Dumnezeu Însuşi. Expresia Dumnezeu „vorbeşte în Fiul” vrea să spună: Dumnezeu vorbeşte „ca Fiu”. Dumnezeu Însuşi vorbeşte, nu prin mijlocirea altuia, aşa cum au fost profeţii, ci El Însuşi vorbeşte, ca Persoană divină, şi această Persoană este Fiul. Cuvântul care era la Dumnezeu şi era Dumnezeu, şi prin care au fost create toate lucrurile, a devenit carne şi a locuit printre noi.

Acesta este sfârşitul căilor lui Dumnezeu cu omul. În multe rânduri şi în multe feluri, de fiecare dată prezentând tot mai clar planul Său de salvare, Dumnezeu a vorbit „din vechime”, în toate perioadele, „părinţilor”, prin profeţi, însă acum, la sfârşitul zilelor profeţilor, deci la sfârşitul perioadei vechi, Dumnezeu Însuşi a venit la noi în Persoana Fiului şi ne-a vorbit. După robi a venit Fiul, Dumnezeu Însuşi. O revelare mai înaltă nu era posibilă. Un profet după altul au venit, după Moise David, după David Isaia. Deoarece acum a venit Fiul Însuşi, nu mai poate urma nimeni altcineva. În El Dumnezeu S-a revelat pe deplin. Dacă cineva se opreşte la profeţi, sau se reîntoarce la profeţi, atunci el părăseşte pe Domnul şi Stăpânul. Cel mai mare dintre profeţi, Ioan Botezătorul, a zis: „El trebuie să crească iar eu să mă micşorez”; şi pe muntele transfigurării, unde Petru a vrut să pună pe Isus pe aceeaşi treaptă cu Moise şi Ilie, aceştia au dispărut şi un glas a venit din nor şi a zis: „Acesta este Fiul meu preaiubit, de El să ascultaţi” [Matei 17.5]

Deci perioada Vechiului Testament a trecut, nu pentru că ea nu a fost bună, o, nu, ci pentru că ceva mai bun şi mai minunat a venit. Perioada veche a fost pregătirea şi în unele privinţe umbra împlinirii. Dumnezeu a vorbit în această perioadă prin profeţi. Şi fiecăruia care a auzit şi a crezut Cuvântul Său, credinţa lui i-a fost socotită dreptate. Acum S-a arătat Fiul Însuşi pe pământ şi ne-a făcut să auzim cuvinte şi să vedem lucruri, pe care El le-a auzit şi le-a văzut la Tatăl. Dar să nu uităm, Fiul nu era un rob care rostea cuvintele încredinţate lui de stăpânul său, ci El era Dumnezeu Însuşi. Gândurile Sale, pe care El le-a făcut cunoscut, şi voia Sa, pe care El a revelat-o, erau dumnezeieşti. El era Fiul, dar El putea spune: „Eu şi Tatăl una suntem.”

El, Cel care din veşnicie a fost în cer, a venit la noi pe pământ. Minunat har! Pe drept Pavel putea exclama: „Taina evlaviei este mare: Dumnezeu revelat în carne.”

„Dumnezeu ne-a vorbit în Fiul”, spune scriitorul inspirat al acestei epistole. Şi cine este acest Fiu? El este Acela „pe care El L-a pus moştenitor al tuturor lucrurilor” (Evrei 1.2b). Este planul lui Dumnezeu ca Hristos ca Fiu să posede în glorie tot ce există. În epistola către Efeseni se spune că Dumnezeu Şi-a propus ca tot ce este în cer şi pe pământ să le aducă împreună în Hristos, El fiind Capul lor. Împărăţia lumii este a Domnului nostru şi a Hristosului Său, şi El va domni în veşnicie.

În continuare se spune: El este Creatorul. „Prin care a făcut şi lumile” (Evrei 1.2b). Toate lumile necunoscute, care se mişcă în spaţiul nesfârşit, revelează gloria Creatorului, lucrarea Aceluia care ne-a vorbit, Hristosul lui Dumnezeu. Ioan spune în evanghelia sa că prin Cuvântul, care a devenit carne şi a locuit printre noi, au luat fiinţă toate lucrurile; şi în scrisoarea sa către Coloseni Pavel mărturiseşte că prin El au fost create toate lucrurile, care sunt în ceruri şi pe pământ, cele văzute şi cele nevăzute.

El este strălucirea gloriei lui Dumnezeu şi întipărirea Fiinţei Sale (Evrei 1.3a), o adevărată Persoană divină, în Fiinţă şi natură una cu Tatăl. Despre nimeni altcineva nu se poate spune aceasta. De aceea în El vedem pe Dumnezeu în tot ce El spune şi face. Gloria lui Dumnezeu se vede în El; Fiinţa lui Dumnezeu se arată în El, aşa că El putea spune: „Cine Mă vede pe Mine vede pe Tatăl”. Ioan spune: viaţa veşnică, care era la Tatăl, ne-a fost revelată. Şi Pavel spune: El este chipul Dumnezeului nevăzut, Cel întâi născut, Capul întregii creaţii. Drept urmare El poartă toate lucrurile prin Cuvântul puterii Sale (Evrei 1.3b). El este nu numai Creatorul, ci şi Susţinătorul întregului univers. El a creat toate lucrurile, şi toate lucrurile se menţin prin El.

Aşa este deci Fiul, în care Dumnezeu ne-a vorbit şi în care El S-a revelat. Prin Cuvântul Său El menţine şi poartă toate lucrurile. Minunată revelare! Dar mult mai minunat este ceea ce urmează. Să citim în întregime:

Evrei 1.3: Care, fiind strălucirea gloriei Sale şi întipărirea Fiinţei Sale şi susţinând toate lucrurile prin Cuvântul puterii Lui, după ce prin Sine Însuşi a făcut curăţirea de păcate, S-a aşezat la dreapta Măririi în cele înalte.

Creatorul a devenit Om, şi acesta este Salvatorul nostru. El a făcut prin Sine Însuşi curăţirea de păcate şi după aceea S-a aşezat la dreapta Maiestăţii în înălţime. Aceasta este gloria Sa; o glorie divină, dar revelată în natura umană. Cine altcineva decât o Persoană divină, cine altcineva decât Fiul, ar fi fost în stare prin propria putere să reveleze o astfel de glorie? Spre gloria Sa proprie El a făcut curăţirea de păcate, ca apoi, în baza gloriei proprii şi a drepturilor câştigate, să Se aşeze la dreapta Maiestăţii în înălţime. Lucrarea, pe care Hristos a făcut-o, dăruirea de Sine Însuşi chiar până la moarte, ca să realizeze curăţirea de păcate, nu este privită aici în necesitatea ei pentru noi, ci ca revelare a gloriei Sale ca Fiu. De aceea nu se spune că Dumnezeu L-a înălţat în glorie şi I-a dat un loc la dreapta Sa, aşa cum citim în alte locuri, ci că El Însuşi a ocupat acest loc în putere şi autoritate.

Prezentarea unei astfel de glorii personale şi oficiale a lui Mesia trebuia în mod necesar să facă pe fiecare, care credea în această glorie, să părăsească iudaismul şi să renunţe la el. Mesia este Dumnezeu; El a venit din cer şi, după ce a făcut curăţirea de păcate, El S-a reîntors în cer. Noi, cei care credem, suntem uniţi cu El. Străini şi fără drept de cetăţenie pe pământ, noi avem o chemare cerească. Atâta timp cât noi umblăm pe pământ, suntem sprijiniţi de El, Cel glorificat în cer, în mijlocul tuturor vicisitudinilor călătoriei, şi prin compasiunea Sa desăvârşită ca Om este susţinută părtăşia noastră cu cerul. În curând vom merge acolo unde este El acum deja; El a mers înainte, noi Îl vom urma.

În timp ce apostolul continuă cu descrierea gloriei lui Mesia, el spune că Hristos a devenit

Evrei 1.4: cu atât mai presus decât îngerii, cu cât a moştenit un Nume mult mai ales (mai excelent) decât ei.

Prin aceasta toţi cei care sunt legaţi cu El sunt aduşi într-o poziţie cu mult mai sublimă decât sistemul iudaic. Acest sistem a fost instituit prin îngeri în mâna unui mijlocitor. Dar Omul Isus Hristos ocupă un loc mai măreţ decât îngerii; El a moştenit un Nume mult mai excelent decât ei – şi Numele Lui este revelarea a ceea ce este El. Pavel citează aici diferite locuri din Vechiul Testament, care pun clar în lumină natura şi poziţia lui Mesia în contrast cu cea a îngerilor, şi arată că lui Hristos Îi revine un loc mult mai excelent şi mai sublim decât îngerilor, după drepturile care I se cuvin în baza naturii Sale şi după planurile lui Dumnezeu. Drept urmare, toţi cei care sunt uniţi cu El au fost aduşi în legătură cu o glorie care eclipsează total gloria Legii. Gloria perioadei iudaice era, dacă am voie să mă exprim aşa, o glorie „îngerească”; aceea a creştinismului dimpotrivă era gloria Fiului, aşa că nu ne putem gândi la o legătură a acestor două glorii între ele.

Citatele din Vechiul Testament încep cu un cuvânt din Psalmul al doilea:

Evrei 1.5a: Deoarece, căruia dintre îngeri i-a spus vreodată: »Tu eşti Fiul Meu; Eu astăzi Te-am născut?«.

(versetul 5: vezi şi  Psalmul 2.7). Cu toate că în sens general se spune despre Adam şi despre toţi oamenii că sunt din neamul lui Dumnezeu, deoarece Dumnezeu a însuflat suflarea de viaţă în nasul lui Adam şi cu toate că îngerii sunt numiţi creaturi ale lui Dumnezeu, chiar copii ai lui Dumnezeu, totuşi Dumnezeu nu a spus niciodată nici unui înger şi nici unui om: „Tu eşti Fiul Meu; Eu astăzi Te-am născut”. El a spus aceasta numai despre Hristos pe pământ, despre El, în Cel care El ne-a vorbit, şi Cel care a făcut curăţirea de păcate prin Sine Însuşi. Căci cu toate că era posibil să se vorbească despre El în Felul acesta, deoarece din veşnicie El este Fiul Tatălui, aici nu se vorbeşte despre filiaţiunea Sa veşnică, ci despre întruparea Sa ca Om. Lui, ca Fiu veşnic al Tatălui, nu I se putea spune: „Tu eşti Fiul Meu; Eu astăzi Te-am născut”; căci în veşnicie nu există astăzi, acest astăzi există numai în timp. Nimeni nu va pune la îndoială că Fiul lui Dumnezeu în Fiinţa Lui veşnică este mai mult decât îngerii. Dar că El, atunci când era un Copilaş pe pământ, născut din fecioară, este mai sublim decât toţi îngerii, aceasta trebuia să trezească uimirea iudeilor şi a provocat admiraţia îngerilor şi a sfinţilor.

Citatul al doilea dovedeşte aceasta mai îndeaproape:

Evrei 1.5b: „Eu Îi voi fi [sau: Eu vreau să-I fiu] Tată şi El Îmi va fi Fiu”.

Este destul de clar că aici nu este vorba de relaţia Sa veşnică cu Tatăl, ci de relaţia în care El stă ca Om cu Dumnezeu, în care Dumnezeu Îl primeşte şi mărturiseşte: „Eu Îi voi fi (sau: Eu vreau să-I fiu) Tată şi El Îmi va fi Fiu”. Ca şi în Psalmul 2, aceste cuvinte sunt adresate lui Mesia, Împăratul peste Sion, Fiul lui David, înaintea căruia toţi împăraţii pământului se vor pleca. Adresate iniţial lui Solomon, aici ele sunt folosite de Duhul Sfânt cu privire la Mesia, adevăratul Fiu al lui David, aşa cum pare să fie înţelesul în 1 Cronici 17.13.

Mesia, Fiul lui Dumnezeu, stă prin aceasta într-o relaţie deosebită cu Dumnezeu, o poziţie pe care îngerii nu o pot ocupa. Prin referire la Psalmul 97.7 apostolul scrie în continuare: „Şi iarăşi, când Îl aduce pe Cel Întâi-născut în lumea locuită zice: »Şi toţi îngerii lui Dumnezeu să I se închine!«” (versetul 6). Dumnezeu prezintă lumii pe Mesia, şi toţi îngerii trebuie să I se închine. Cei mai sublimi dintre creaturile lui Dumnezeu, care înconjoară tronul Său, trebuie să se plece înaintea Întâiului-născut şi să-I aducă omagiere şi adorare. Cât de frumos ne este prezentat aceasta în evanghelii. Îngerii lui Dumnezeu au coborât pe câmpiile Betleemului ca să vestească lauda Împăratului născut al iudeilor, şi ca să călăuzească pe păstori spre grajd şi spre iesle, ca ei să se închine Copilaşului învelit în scutece. Îngerii lui Dumnezeu au venit pe pământ ca să slujească Fiului Omului şi să-L întărească. Potrivit cuvintelor lui Isus adresate lui Natanael, el trebuia „să vadă cerul deschis şi pe îngerii lui Dumnezeu urcând şi coborând peste Fiul Omului” (Ioan 1.51).

Expresia „Întâiul născut” este foarte ciudată. Că în privinţa aceasta noi nu trebuie să ne gândim la derularea în timp, ci la rang, este clar, aşa cum rezultă clar şi din Psalmul 89.27, unde se spune despre Solomon şi ca profeţie despre Fiul mare al lui David, Domnul nostru Isus Hristos:

Evrei 1.6a: Şi Eu Îl voi face cel întâi-născut, cel mai înălţat dintre împăraţii pământului.

Pavel spune în epistola către Coloseni 1.15, că Fiul dragostei lui Dumnezeu este Întâiul-născut din toată creaţia, deoarece prin El au fost create toate lucrurile. În continuare Domnul nostru este numit „Întâiul-născut dintre morţi”, deoarece El ocupă locul întâi atât între fraţi cât şi în tot universul. Deci Dumnezeu a trimis în lume, aşa ne învaţă Pavel aici – pe Întâiul-născut, Cel care este expresia desăvârşită a dreptului şi gloriei lui Dumnezeu. El a venit într-adevăr pe pământ nu numai ca Fiu al lui David, ca şi Cap al poporului Său, şi nu numai ca Fiu al lui Dumnezeu, aşa cum Îl cunoaştem din Psalmul 2, ci ca Întâiul-născut, ca şi Cap al întregului univers, aşa că sfinţii îngeri, unelte ale puterii şi autorităţii lui Dumnezeu, trebuiau să se închine Fiului în această demnitate a Sa.

Dar închinarea ar fi total nepotrivită, da, nepermisă, dacă gloria, pe care Hristos o posedă, nu ar fi personală a Lui şi nu ar fi urmarea naturii Lui divine. De aceea prin citatele din psalmi care urmează se arată că Dumnezeu recunoaşte pe Mesia ca Dumnezeu, şi aceasta nu numai în sens obişnuit, aşa cum judecătorii şi autorităţile din Israel, ca reprezentanţi ai lui Dumnezeu pe pământ, erau numiţi dumnezei, ci în sensul cu totul deosebit al cuvântului, ca Iehova al vechiului Legământ, ca Cel care rămâne veşnic, ca Cel neschimbător.

Contrastul este remarcabil.

Evrei 1.7-9: Şi despre îngeri zice: »Cel care-i face pe îngerii Săi duhuri şi pe slujitorii Săi, flacără de foc«; iar către Fiul: »Tronul Tău, Dumnezeule, este în veacul veacului; şi un toiag de dreptate este toiagul Împărăţiei Tale; Tu ai iubit dreptatea şi ai urât nelegiuirea; de aceea, Dumnezeule, Dumnezeul Tău Te-a uns cu untdelemn de bucurie mai presus de tovarăşii Tăi«.

Dumnezeu face pe îngeri vânturi şi pe slujitorii Săi flacără de foc; dar pe Fiul nu-L face aşa, ci Îl recunoaşte în demnitatea Sa divină, proprie; căci având Chipul lui Dumnezeu n-a considerat de apucat să fie egal cu Dumnezeu, conform cuvintelor Sale: „Eu şi Tatăl suntem una”.

„Tronul Tău, Dumnezeule, este în veacul veacului; şi un toiag de dreptate este toiagul Împărăţiei Tale”. Mesia are un tron pământesc şi o Împărăţie pe pământ. Această Împărăţie va fi de asemenea dată în mâinile Tatălui, aşa după cum El a primit-o din mâinile Tatălui[1][1], şi încetează deci să mai existe (vezi 1 Corinteni 15.24-28), ca să facă loc Împărăţiei veşnice a Fiului, despre care este vorba aici. „Tronul Tău, Dumnezeule, este în veacul veacului.” Minunată mărturie pentru Dumnezeirea lui Hristos!

Să observăm cât de minunată este legătura. El, Cel care ca Dumnezeu are un tron în veacul veacului, a devenit Om. Umblând pe pământ, El a iubit dreptatea şi a urât nelegiuirea, şi din cauza aceasta Dumnezeu L-a uns cu untdelemn de bucurie mai presus de tovarăşii Lui. Ca Dumnezeu El nu putea avea tovarăşi, dar ca Om, potrivit harului lui Dumnezeu, care alege, mica rămăşiţă a lui Israel – şi, aşa cum vom vedea mai târziu: toţi cei care cred – a devenit tovarăşii Lui, dar peste care El este cu mult mai presus, pretutindeni şi în toate timpurile, aşa că El ocupă un loc cu totul deosebit. Minunat har al lui Dumnezeu! El, Cel care ca Omul smerit, împotriva căruia Domnul oştirilor a scos sabia, ca să-L lovească, este recunoscut de Iehova ca tovarăş al Său (vezi Zaharia 13), are aici, unde Dumnezeirea Lui este scoasă în evidenţă, tovarăşi ai Săi în cei credincioşi.

Însă Mesia este nu numai Dumnezeu, şi alţii sunt numiţi pe pământ dumnezei, ci El este Iehova Însuşi, Dumnezeul legământului veşnic credincios. Aceasta este spus de Iehova Însuşi în deosebit de frumosul Psalmul 102. Acest Psalm conţine expresia cea mai mare a ceea ce Isus în smerirea şi în suferinţa Lui aici jos pe pământ a simţit, şi totodată ne arată dependenţa Sa adâncă de Dumnezeu, în timp ce vrăjmaşii Lui Îl batjocoreau toată ziua. În mijlocul acestei nenorociri ochiul Lui este îndreptat plin de încredere spre bunătatea neschimbabilă a lui Iehova, care Se va îndura cândva de Sion şi în har îşi va aduce aminte de poporul Său, atunci când El va apărea cu putere şi mare slavă ca Împărat al lor în mijlocul lor. Mesia însă a fost luat de pe pământ la jumătatea zilelor Sale; Iehova I-a frânt puterea pe drum şi I-a scurtat zilele. Cum va putea El să apară în glorie şi să lase să coboare binecuvântarea? Enigme de nerezolvat de către izraeliţi! Cuvintele, pe care Pavel le citează aici, sunt răspunsul la această întrebare arzătoare. Mesia, oricât de umilit ar fi fost El, a cărui viaţă a fost tăiată şi al cărui loc nu s-a mai găsit pe pământ, era Iehova Însuşi, Creatorul cerului şi pământului, Cel care nu Se schimbă, Cel veşnic, cu un cuvânt, „Eu sunt Cel ce sunt”.

Evrei 1.10-12: La început, Tu, Doamne, ai întemeiat pământul; şi cerurile sunt lucrări ale mâinilor Tale. Ele vor pieri, dar Tu rămâi; şi toate se vor învechi ca o haină şi le vei face sul ca pe un veşmânt şi vor fi schimbate; dar Tu eşti Acelaşi şi anii Tăi nu se vor sfârşi.

Deci aşa este mărturia lui Mesia, dată prin propriile scrieri ale iudeilor. El este Fiul lui Dumnezeu; zămislit de Dumnezeu Însuşi în timpul acesta şi în lumea aceasta. El stă într-o relaţie cu totul deosebită cu Dumnezeu Tatăl – Solomon este numai o imagine, Fiul tâmplarului este Hristosul. El este adorat de îngeri, este recunoscut de Dumnezeu ca Dumnezeu şi de Iehova ca Iehova. Lipsea numai o verigă în lanţul minunat al acestor glorii, - o verigă care leagă gloria divină a lui Hristos cu locul pe care El îl ocupă acum. Hristos stă la dreapta lui Dumnezeu. Dumnezeu Însuşi I-a indicat locul acesta.

Evrei 1.13: Dar căruia dintre îngeri i-a zis vreodată: »Şezi la dreapta Mea până îi voi pune pe vrăjmaşii Tăi ca aşternut al picioarelor Tale«?

În versetul 3 se spune că Fiul S-a aşezat la dreapta Maiestăţii în locurile cereşti pe baza gloriei Sale proprii şi a drepturilor Sale câştigate; însă aici din cauza gloriei divine a Persoanei Sale, pe de altă parte din cauza lucrării pe care a făcut-o, aşa cum se va dovedi detaliat mai târziu.

„Şezi la dreapta Mea” – aşa I-a zis Dumnezeu – „până voi pune pe vrăjmaşii Tăi ca aşternut al picioarelor Tale.” Faptul că Mesia stă acum la dreapta lui Dumnezeu este dovada cea mai clară că El a fost lepădat de poporul Său şi că toţi, care se tem de Dumnezeu şi vor să-I slujească, trebuie să fie ataşaţi de acest Hristos şi să-L urmeze pe Cel care a fost lepădat de oameni, dar pe care Dumnezeu L-a înălţat la dreapta Sa. Ei ocupă acelaşi loc de ruşine şi batjocură, dar au privirea îndreptată spre patria cerească, ea fiind nădejdea lor. El va sta la dreapta lui Dumnezeu atâta timp, până când va veni ceasul răzbunării, când toţi vrăjmaşii lui Mesia vor fi puşi de Dumnezeu ca aşternut al picioarelor Sale şi atunci va începe pe pământ Împărăţia Sa de slavă.

Căruia dintre îngeri a zis El vreodată: „Şezi la dreapta Mea”? Nici unuia dintre ei, şi tot aşa nici unuia dintre ei nu i-a zis: „Tu eşti Fiul meu”.

Evrei 1.14: Nu sunt toţi duhuri slujitoare trimise pentru a le sluji celor care vor moşteni mântuirea?”,

întreabă apostolul. Aşa cum Fiul ocupă un loc de onoare şi glorie la dreapta lui Dumnezeu, ei sunt duhuri slujitoare, trimise de Dumnezeu, nu numai ca să împlinească planurile Sale pe pământ, ci să slujească acelora care vor moşteni mântuirea – tovarăşilor lui Mesia. Minunat har! Aşa cum îngerii au fost trimişi să slujească Fiului lui Dumnezeu şi să-L întărească, tot aşa ei sunt trimişi acum să slujească acelora de care El nu Se ruşinează să-i numească fraţii Săi.

Partea următoare

 

Adnotare

[1] Aceasta este singura dată în istoria omenirii, că ceea ce Dumnezeu a încredinţat unui om este dat de acesta înapoi în mâinile lui Dumnezeu într-o stare nevătămată, nepătată şi nestricată. Nimeni altcineva nu a fost în stare să facă aceasta, decât numai Omul-Dumnezeu, Cel Sfânt şi Cel drept, Cel care n-a cunoscut şi nu a făcut nici un păcat.


Tradus de la: Der Hebräerbrief (1)

Traducere: Ion Simionescu

Mai multe articole din categoria Comentarii (154)

Mai multe articole ale autorului Hermanus Cornelis Voorhoeve (1)


Nota redacţiei:

Redacţia SoundWords este răspunzătoare pentru publicarea articolului de mai sus. Aceasta nu înseamnă că neapărat ea este de acord cu toate celelalte gânduri ale autorului publicate (desigur cu excepţia articolelor publicate de redacţie) şi doreşte să atragă atenţia, să se ţină seama de toate gândurile şi practicile autorului, pe care el le face cunoscut în alte locuri. „Cercetaţi toate lucrurile, şi păstraţi ce este bun” (1 Tesaloniceni 5.21).