Mai sunt astăzi bătrâni ordinaţi în Biserică/Adunare?
Tit 1.5

Willem Johannes Ouweneel

© SoundWords, Online începând de la: 14.11.2019, Actualizat: 14.11.2019

Verset călăuzitor: Tit 1.5

După introducerea din primele patru versete Pavel ajunge acum la tema principală a scrisorii. Mai întâi el a tratat „învăţătura sănătoasă”, acum ajunge la exercitarea practică a ei în Casa lui Dumnezeu. Instrucţiunile, pe care apostolul le dă, se pot împărţi în două grupe: mai întâi (în restul capitolului 1) instrucţiuni personale pentru Tit, care se referă la rânduirea de bătrâni precum şi felul de procedare faţă de învăţătorii falşi; după aceea urmează (în capitolul 2) îndemnuri pentru diferite clase de credincioşi; bătrâni şi tineri, bărbaţi şi femei precum şi robi.

Tit 1.5a: Pentru aceasta te-am lăsat în Creta …

Așa cum am amintit în introducere, accentul se pune aici pe rânduirea de bătrâni și în 1 Timotei pe păstrarea învățăturii sănătoase. Atât Timotei cât și Tit au fost lăsaţi de Pavel în călătoriile lui în anumite locuri: Timotei în Efes (1 Timotei 1.3) şi Tit în Creta. Amândoi au primit deja acolo însărcinări de la Pavel şi mai târziu au primit o scrisoare, în care erau confirmate în scris aceste însărcinări. De asemenea amândoi trebuiau să rămână temporar în teritoriul lor de lucru. În scrierile lui Eusebiu se relatează că Tit s-a întors mai târziu în Creta şi că acolo ar fi rămas „episcop” până la moartea lui; însă aici – având în vedere starea clericală care pătrunsese deja atunci - dorinţa după clericalism era evident baza acestui gând. Rămânerea lui Tit în Creta limitată în timp este exprimată (pe lângă Tit 3.12) şi prin cuvântul „lăsat [în urmă]” (apoleipo), care are mai mult un înţeles temporar decât cuvântul kataleipo, folosit de unele manuscripte mai puţin importante.

Tit 1.5b: … ca să pui în ordine mai departe cele rămase neorânduite …

Tit trebuia să pună în ordine ceea ce rămăsese neorânduit. Prin aceasta deci înseamnă că el trebuia să continue activităţile lui Pavel între credincioşi, pe care acesta nu le terminase, şi să le ducă la sfârşit. La aceasta se referă „să pui în ordine” (epidiorheo), care este compus din epi (textual „pe”; aici: „suplimentar, în continuare”), dia (textual „prin”; aici mult mai accentuat: „în întregime”) precum şi orthos („corect”). Deci verbul înseamnă: „să pui (să faci) în continuare în întregime ce este corect”, la care cuvântul „în continuare” arată că Tit trebuia să ducă la sfârşit lucrarea lui Pavel („cele rămase neorânduite”). În al doilea rând Tit trebuia să rânduiască bătrâni în fiecare cetate. Versetul acesta este deci un titlu pentru toate rânduielile, pe care le dă Pavel: a doua parte a frazei (rânduirea de bătrâni) este tratată în capitolul 1, şi prima parte, lucrarea de păstorire printre credincioşi, o găsim în capitolul 2.

Zilnic îl apăsa pe Pavel grija pentru toate adunările ( 2 Corinteni 11.28). Credincioşii se convertiseră abia de curând şi era nevoie de multă învăţătură şi asistenţă spirituală. Această grijă s-a extins chiar până la adunările pe care el încă niciodată nu le-a văzut, ca aceea din Roma (Romani 1.11; 15.29). Cei tineri în credinţă ţineau deseori la tot felul de rău păgân, ceea ce producea mare îngrijorare apostolului. Vedem aceasta de exemplu şi din rânduiala stabilită de el pentru bătrâni (Tit 1.6-9), unde găsim amintite însuşiri care pentru noi sunt de la sine înţeles (cum ar fi „soţ al unei singure soţii”, „nu mânios”), atunci însă desigur nu era aşa. Când Pavel nu mai putea fi activ în lucrarea de păstorire pentru credincioşi, atunci el putea trimite un reprezentant. Astfel el l-a trimis pe Timotei la corinteni, care trebuia să le amintească de căile lui, care sunt în Hristos, de felul cum el învăţa în fiecare adunare (1 Corinteni 4.17; 16.10). La fel, el l-a trimis la tesaloniceni, ca să-i întărească cu privire la credinţa lor şi să-i mângâie, pentru ca ei să nu ajungă să se clatine în necazurile lor (1 Tesaloniceni 3.2). La fel a procedat în Efes (1 Timotei 1.3-5) şi la fel Tit în Creta. Pavel a plantat, Tit trebuia să ude.

Tit 1.5c: … ca să rânduieşti bătrâni în fiecare cetate, după cum ţi-am poruncit: …

Este de cea mai mare importanţă pentru noi să vedem că Tit era prin aceasta un trimis, un împuternicit al lui Pavel pe insula Creta. Autoritatea, cu care el îşi făcea lucrarea pe Creta, era autoritatea apostolică, pe care i-a dat-o apostolul pentru un timp. Chiar şi numai acest verset ne oferă patru puncte de reper:

  1. Era vorba de propria lucrare a apostolului, pe care Tit trebuia s-o termine. Lucrarea lui Pavel, care „rămăsese” neterminată, trebuia el „s-o pună în ordine mai departe”.

  2. Singurul motiv pentru care Tit trebuia să rânduiască bătrâni consta pentru el în aceea că apostolul l-a lăsat pentru aceasta pe insulă şi i-a poruncit să facă aceasta.

  3. În afară de aceasta dispoziţia dată de Pavel era clar conturată şi limitată, căci Tit trebuia să rămână pentru scurt timp pe insula Creta (compară cu Tit 3.12), să termine lucrarea şi după aceea să se reîntoarcă. El nu trebuia să rânduiască bătrâni pretutindeni şi în toate timpurile, unde considera el că este necesar – de exemplu, noi nu citim că el a trebuit să rânduiască bătrâni în Corint -, ci misiunea lui era valabilă numai pentru Creta.

  4. În sfârşit, să observăm ultima parte a versetului 5: „după cum [eu] ţi-am poruncit”, în care pronumele „eu” este accentuat deosebit în limba greacă, ceea ce din nou subliniază autoritatea apostolică, de care Tit avea nevoie în rânduirea de bătrâni.

Toate acestea arată că această rânduire avea loc exclusiv sub autoritatea apostolului Pavel. Dacă comentatorii traducerii NBG [traducerea Bibliei făcută de Societatea biblică din Olanda în anul 1951; remarca redacţiei SW] remarcă într-un loc că biserica trebuie să-şi aducă contribuţia la această rânduire, atunci aceasta este nu numai luată ca din aer, ci în afară de aceasta este în contradicţie cu toate detaliile Noului Testament. Vom detalia aceasta.

Despre rânduirea de bătrâni citim în Noul Testament numai de trei ori:

  • În Faptele apostolilor 14.23 citim că Pavel şi Barnaba (amândoi apostoli, compară cu Faptele apostolilor 14.4,14) au ales bătrâni în adunările din Listra, Iconia şi Antiohia.

  • Şi în Faptele apostolilor 20.28 Pavel spune bătrânilor din Efes, că Duhul Sfânt i-a pus ca supraveghetori peste turmă, ca să păstorească Adunarea lui Dumnezeu.

  • Al treilea loc este aici în Tit . Cuvântul „a rândui” din versetul nostru este o expresie foarte accentuată, dacă o comparăm cu cuvintele celorlalte două versete: a alege şi a pune. Cuvântul folosit pentru „a alege” nicidecum nu are acelaşi înţeles cu „a rândui”, aşa cum vor unii să traducă, ci înseamnă efectiv „a predestina” (compară cu folosirea aceluiaşi cuvânt în Faptele apostolilor 10.41 şi 2 Corinteni 8.19).

Cuvântul pentru „a pune” (tithèmi) în Faptele apostolilor 20.28 are deseori înţelesul de „a pune într-o anumită lucrare” (nu în sensul de a pune pe funcţie; compară de exemplu Ioan 15.16 [ucenicii]; 1 Timotei 1.12; 2 Timotei 1.11 [Pavel]; Evrei 1.2 [Hristos]). În acest context 1 Corinteni 12.28 este foarte important, unde de asemenea întâlnim acest cuvânt: „Dumnezeu a pus pe unii în Adunare: întâi, apostoli; al doilea, profeţi; al treilea, învăţători.” Noi trebuie să înţelegem bine, că aici nu este vorba de funcţii, ci de daruri, pe care le-a dat Dumnezeu, ca să se slujească Adunării. Aceste persoane nu slujesc Adunării deoarece ele au fost puse într-o anumită funcţie pentru a sluji, ci pentru că ele au primit direct de la Domnul un dar. Nu Adunarea însăşi i-a pus în adunare, ci Dumnezeu i-a pus în Adunare, de aceea Efeseni 4.11 exprimă aceasta astfel: „El [Hristos] a dat pe unii apostoli şi pe unii profeţi şi pe unii evanghelişti şi pe unii păstori şi învăţători.” Este total împotriva Scripturii, atunci când de exemplu se vorbeşte despre funcţia de învăţător. Învăţătorul este un dar, care a fost dat de Hristos Adunării. Dimpotrivă, punerea pe o funcţie se face de către un apostol sau de locţiitorul lui autorizat. Vom reveni la aceasta – acum trebuie mai întâi să studiem cuvintele care se referă la rânduire.

Cuvântul „a rândui” din versetul nostru (kathistèmi) se referă (altfel decât cuvântul tithèmi) la rânduirea pentru o anumită funcţie. Aşa este de exemplu robul, care a fost „pus” peste ceilalţi robi împreună cu el sau peste bunuri (de exemplu Matei 24.25,47; 25.21,23), sau funcţia de judecător (Luca 12.14; Faptele apostolilor 7.27,35), Iosif ca şi cap peste Egipt şi peste casa lui faraon (Faptele apostolilor 7.10). La fel funcţia de preot în Vechiul Testament (Evrei 5.1; 7.28; 8.3) şi „diaconii” în Faptele apostolilor 6.3. „A rândui” (kathistèmi) este derivat de la „a pune” (histèmi; nu tithèmi), care niciodată nu înseamnă „a rândui”ca kathistèmi şi tithèmi. De aceea noi nu avem voie în Faptele apostolilor 1.23 (unde se foloseşte histèmi) în nici un caz să citim: „a rândui” sau chiar „a pune înainte” (traducerea NBG), deoarece limba greacă nu permite aceasta şi deoarece în afară de aceasta se referă la o anumită alegere de credincioşi. Ucenicii nu au pus nimic înainte – ei au „prezentat” numai pe bărbaţii care erau singurii care îndeplineau premisele stabilite pentru funcţia de apostol. Niciunde nu citim despre o rânduire pe funcţie făcută de o adunare. Într-adevăr mulţimea din Faptele apostolilor 6 alege şapte bărbaţi, însă sunt apostolii cei care „îi vor pune la această lucrare” şi care îşi vor pune mâinile peste ei.

Şi în 2 Corinteni 8.19 adunarea „alege”, însă acolo nu are nimic a face cu o funcţie. Exact aşa ca şi în Faptele apostolilor 6 este vorba de interesele săracilor, şi în privinţa aceasta adunarea are desigur influenţă, căci ea este aceea care pune la dispoziţie mijloacele pentru ajutorarea săracilor. Însă de îndată ce este vorba de o rânduire oficială, aceasta poate avea loc numai prin apostoli. Dar şi atunci când este vorba şi de o funcţie de administrare, aşa cum este în cazul funcţiei de supraveghetor, nu citim absolut nimic despre o contribuţie din partea adunării, ci alegerea şi punerea pe funcţie este complet în mâinile apostolilor sau a celor împuterniciţi de ei. Desigur aceasta trebuie întotdeauna să aibă loc sub călăuzirea Duhului Sfânt – Pavel şi Tit nu rânduiesc pe baza bunului lor plac, ci denumesc pe aceia care deja înainte au fost pregătiţi prin Duhul Sfânt şi care au fost arătaţi. În fond Duhul Sfânt este cel care pune supraveghetori în turmă (Faptele apostolilor 20.28). De aceea Pavel nu numai atribuie lui Tit autoritatea pentru rânduire, ci el numeşte şi premisele, pe care supraveghetorii potenţiali au trebuit să le îndeplinească.

Acum trebuie să ne ocupăm cu funcţia însăşi. Cuvântul pentru „bătrâni” este presbuteros, care textual înseamnă „în vârstă”. După cuvântul acesta este denumită Biserica prezbiteriană. În afară de aceasta în multe limbi s-a derivat din acesta cuvântul „preot”, o dovadă vie a decăderii, care a pătruns de timpuriu în creştinătate: numărul bătrânilor s-a redus la un singur bătrân, care a devenit conducătorul bisericii şi care conducea slujbele (ceea ce iniţial absolut nimic nu avea a face cu slujba de bătrân). Când în afară de aceasta a fost introdus şi serviciul iudaic al jertfelor (liturghia), cuvântul latin presbyter (derivat de la cuvântul grecesc presbuteros) a căpătat tot mai mult conţinut, pe care noi îl legăm astăzi cu cuvântul „preot”: şi anume, cineva care face activităţi religioase de jertfire ca preoţii din Israel şi din naţiuni, dar şi ca preoţii nou-testamentali în sens corespunzător Scripturii: aducerea de jertfe spirituale (1 Petru 2.5; Evrei 13.9-15; Apocalipsa 1.6; 5.10). În ceea ce priveşte cuvântul nostru „bătrâni” să remarcăm în treacăt că diferenţa care se face în unele traduceri între „bătrâni” şi „în vârstă”, nu se bazează pe o varietate existentă în textul original. Ambele cuvinte au la bază cuvântul grecesc presbuteros. De aceea mie mi se pare să nu fie periculos să se folosească cuvântul „bătrâni” la traducere pentru presbuteros, chiar dacă realmente de la text la text pot exista diverse înţelesuri, aşa cum vom vedea:

  1. Mai întâi întâlnim cuvântul presbuteros în înţelesul lui textual „înaintat în viaţă” în Luca 15.25; Ioan 8.9; Faptele apostolilor 2.17; 1 Timotei 5.2. Compară şi cu 1 Petru 5.1,5, unde este vorba de o anumită poziţie în adunare, dar unde înţelesul textual stă clar pe prim plan, deoarece este folosit în comparare cu „mai tineri” (neoteroi). Într-un sens mai mult figurat cuvântul se foloseşte pentru străbunii lui Israel (bătrânii) (compară cu Matei 15.2; Marcu 7.3,5; Evrei 11.2). În cele din urmă cuvântul presbuteros se foloseşte nu atât de mult pentru a descrie vârsta înaintată, ci să facă aluzie la poziţia şi responsabilitatea care însoţesc vârsta înaintată. În acest sens sunt aceia care exercită o activitate de conducere şi savurează respect pe baza înţelepciunii lor şi a experienţei lor de viaţă. Aceştia sunt în primul rând bătrânii, aşa cum îi găsim în Vechiul Testament şi în Noul Testament în Israel (Matei 16.21; 26.47; Luca 7.3; compară cu Exodul 24.9; Deuteronomul 19.12; Iosua 8.33, etc.).

  2. În al doilea rând presbuteros sunt cei douăzeci şi patru de bătrâni din Apocalipsa, care sunt o prezentare a tuturor sfinţilor din Vechiul Testament şi din Noul Testament până la răpirea Adunării la revenirea Domnului şi ei sunt prezentaţi în felul acesta pe baza poziţiei lor de conducere şi a înţelepciunii lor de viaţă maturizate.

  3. În al treilea rând presbuteros are înţelesul, care ne interesează pe noi acum, şi anume ca bătrâni în adunările creştine.

În privinţa aceasta trebuie să spunem de la început că în înţelesul acesta cuvântul „bătrâni” este acelaşi cu „supraveghetori” (compară cu Tit 1.7). Cuvântul „supraveghetori” este o redare textuală a cuvântului grecesc episkopos, după care este denumită biserica episcopală şi din care în multe limbi a fost derivat cuvântul „episcop”. Şi aici avem un indiciu în plus cum tradiţia creştină a răstălmăcit Scriptura. Oricum momentan episcopul stă deasupra preoţilor, deoarece prin „episcopi” se sfinţesc (hirotonosesc) „prezbiterii” (preoţii) şi pentru că episcopul este ales dintre preoţi şi pus peste ei. Însă în Noul Testament funcţia „bătrânului” este exact aceeaşi ca şi a „supraveghetorului”. Aceasta devine clar deja din Tit 1.5-7: „… să rânduieşti bătrâni în fiecare cetate … dacă este cineva fără vină … Pentru că supraveghetorul trebuie să fie fără vină” (Tit 1.5-7).

Tit trebuia să rânduiască bătrâni, şi dacă Pavel numeşte în continuare premisele pe care trebuie să le îndeplinească bătrânii, el vorbeşte despre „supraveghetori”. Şi în Faptele apostolilor 20 avem o dovadă, unde Pavel cheamă la sine pe bătrânii din Efes şi le spune că ei trebuie să ia seama la ei înşişi şi la toată turma peste care Duhul Sfânt i-a pus ca supraveghetori (Faptele apostolilor 20.17,28). Drept urmare este una şi aceeaşi funcţie, cu toate că desigur este clar că Scriptura nu foloseşte simplu două cuvinte diferite pentru una şi aceeaşi chestiune. Cuvântul „supraveghetor” caracterizează mai mult „funcţia” şi cuvântul „bătrâni” caracterizează mai mult pe „deţinătorul funcţiei”. Primul redă forma de lucrare: este o misiune de administrare, de conducere, de atenţie cu privire la turmă şi de păşunare a Bisericii lui Dumnezeu. Cuvântul al doilea tipizează persoana care exercită această misiune, şi anume pe cineva cu o experienţă de viaţă maturizată.

Aproape în toate cazurile în care se vorbeşte despre bătrâni şi supraveghetori în Adunare (Biserică) nu găsim nici un indiciu că ei au fost puşi oficial în aceste funcţii. La comunităţile iudaice este de înţeles aceasta, deoarece în Israel nu era cunoscută funcţia oficială de bătrâni. Bărbaţii mai în vârstă, care pe baza experienţei lor de viaţă aveau aptitudinea de a conduce, erau de la sine „bătrânii”, şi autoritatea nu era de natură formală, ci de natură morală. În comunităţile iudaice era la fel. Şi acolo credincioşii au recunoscut de la sine autoritatea morală a fraţilor bătrâni, fără să fie necesară o rânduire oficială sau facere cunoscut publică. De mai multe ori este vorba despre bătrânii din Ierusalim (Faptele apostolilor 11.30; 15; 16; 21.18) şi în sens general despre bătrânii dintre credincioşii dintre iudei (Iacov 5.14; 1 Petru 5.1,5; cum s-a spus deja, din aceste ultime versete se vede clar cum între credincioşii iudei apare mai pregnant pe prim plan înţelesul iniţial al cuvântului „bătrâni”). Petru şi Ioan se numesc de asemenea ei înşişi „bătrâni” în epistolele lor (1 Petru 5.1; 2 Ioan 1.1; 3 Ioan 1.1). Într-o anumită privinţă cei doisprezece apostoli posedau şi „funcţia de supraveghetori” (episkopè; Faptele apostolilor 1.20).

Şi în comunităţile dintre naţiuni citim uneori despre bătrâni şi supraveghetori: în Efes (Faptele apostolilor 20.17.28; 1 Timotei 3.2; 5.17,19), în Filipi (Filipeni 1.1), pe insula Creta (epistola către Tit) şi în Listra, Iconia şi Antiohia (Faptele apostolilor 14.21-23). În ultimele patru locuri citim că bătrânii au fost rânduiţi oficial. În 1 Timotei 3 dorinţa de a fi supraveghetor porneşte chiar de la fratele însuşi, în timp ce premizele pentru funcţia de supraveghetor au fost date lui Timotei, aşa că el trebuia să evalueze care frate putea fi luat în seamă ca supraveghetor. Alături de aceste menţionări de bătrâni şi supraveghetori găsim în multe epistole persoane menţionate, care erau conducători, fără să fie vorba de vreo numire în această funcţie. Întotdeauna este vorba de recunoaşterea autorităţii morale, exercitată de fraţii în vârstă, care prin manifestarea lor lasă să se vadă că ei posedă calităţi de conducători. În Romani 12.8 cei care conduc sunt îndemnaţi s-o facă cu sârguinţă. Corintenii sunt îndemnaţi să se subordoneze acelora care s-au pus în slujba sfinţilor, precum şi tuturor celor care lucrează împreună şi se ostenesc (1 Corinteni 16.15,16). Evreilor li se cere să-şi aducă aminte de conducătorii lor, care le-au vorbit Cuvântul. Ei trebuiau să fie ascultători de ei şi să le fie supuşi, deoarece ei vegheau asupra sufletelor lor ca unii care vor da socoteală, pentru ca ei să facă aceasta cu bucurie şi nu cu suspine, căci aceasta nu le-ar fi de folos evreilor (Evrei 13.7,17). În Faptele apostolilor 15.22 Iuda şi Sila sunt numiţi ca bărbaţi care erau conducători între fraţi. Tesalonicenii trebuiau să recunoască pe aceia care lucrau între ei şi îi conduceau în Domnul şi îi sfătuiau, şi trebuiau să-i preţuiască peste măsură de mult în dragoste din pricina lucrării lor (1 Tesaloniceni 5.12,13). Este clar că aceşti fraţi erau „bătrâni” şi „supraveghetori”, chiar dacă ei nu sunt denumiţi în felul acesta.

Locurile din Scriptură citate ne dau o imagine despre misiunea bătrânilor: ei trebuiau să păşuneze turma lui Dumnezeu (Faptele apostolilor 20.28; 1 Petru 5.2), să vegheze asupra sufletelor (Evrei 13.17) şi să stea înaintea comunităţii, s-o conducă şi s-o îndemne (Romani 12.8; 1 Tesaloniceni 5.12; 1 Timotei 5.17). Este de la sine înţeles că aceste însărcinări au puţin a face cu strângerea laolaltă ca Adunare, şi au mai mult a face cu slujba spirituală de păstorie personală, cu vizitarea familiilor şi cu conducerea în hotărâri de natură administrativă, care se referă la comunitate.

Această privire de ansamblu a pasajelor biblice referitoare la bătrâni ar trebui să fie suficientă în împrejurări normale, ca să se obţină o imagine a acestei teme. Având în vedere marea încurcătură care există în creştinătate cu privire la punctul acesta – împreună cu consecinţele serioase pe care le-a avut în istoria bisericii înţelegerea greşită a Noului Testament cu privire la aceste lucruri -, probabil este folositor să ne ocupăm puţin mai detaliat cu fiecare întrebare şi să combatem unele concepţii greşite.

  1. Cine este îndreptăţit să rânduiască bătrâni? 

    Am văzut că în Noul Testament bătrânii au fost rânduiţi numai de apostolul Pavel (împreună cu Barnaba) sau de persoane pe care el le-a împuternicit pentru aceasta: Tit şi într-o anumită privinţă şi Timotei (Faptele apostolilor 14.23; Tit 1.5; 1 Timotei 3.1-7). Drept urmare pentru rânduirea bătrânilor este necesară autoritate apostolică. Niciunde nu se spune că bisericile îşi aleg bătrânii lor sau că la alegerea bătrânilor prin apostoli ele aveau dreptul de a dispune, şi în nicio epistolă adresată unei biserici nu se vorbeşte despre rânduirea de bătrâni. De aceea bisericile sunt absolut neîndreptăţite să rânduiască bătrâni. Dacă ar fi fost îndreptăţite, Pavel ar fi trebuit nu să-i scrie lui Tit, ci bisericilor de pe insula Creta, şi de asemenea nu lui Timotei, ci bisericii din Efes. Am văzut că în diferite epistole se vorbeşte despre fraţi care conduceau în biserică şi vegheau supra sufletelor, dar în privinţa aceasta nu se vorbeşte despre rânduire, ci exclusiv numai despre autoritatea morală (pe baza umblării şi a credinţei, Evrei 13.7), pe care ceilalţi trebuiau s-o recunoască. Ei nu trebuiau să-şi aleagă conducătorii, ci trebuiau să recunoască pe aceia pe care Duhul Sfânt i-a aşezat peste ei (Faptele apostolilor 20.28). În Scriptură este de neimaginat că o grupă de oameni ar avea împuternicirea din partea lui Dumnezeu să aleagă persoane care trebuiau să-i conducă. Orice formă de democraţie este împotriva Scripturii. Numai apostolii, respectiv aceia care au primit din partea lor misiunea strictă, erau îndreptăţiţi să acorde funcţia. Am văzut într-adevăr că în unele alte cazuri biserica avea influenţă la alegerea anumitor slujitori (Faptele apostolilor 6.5; 2 Corinteni 8.19), însă acolo nu este vorba să conducă sau să ocupe o poziţie de frunte, ci de nevoile materiale din biserică. Şi chiar şi în aceste cazuri era necesară aprobarea apostolică (Faptele apostolilor 6.3,6). Când însă este vorba de a ocupa o poziţie de frunte, orice formă de democraţie este exclusă. Dar dacă biserica îşi arogă dreptul de a rândui bătrâni, atunci ea îşi revendică ceva care era rezervat numai apostolilor. Atunci se face exact cum face Papa, care îşi revendică ceea ce numai lui Petru i-a fost încredinţat. Dacă un primar dă misiunea comisarilor lui politici să rânduiască agenţi, au primit prin aceasta cetăţenii deodată dreptul de a rândui agenţi, prin simplul motiv că primarul a scris comisarilor lui? Comunitatea nu posedă nicio îndreptăţire de rânduire. Se spune probabil că ei nu i-a fost interzis. Dar aceasta arată felul de gândire al inimii. Imaginaţi-vă că biserica ar putea face tot ce nu i-a fost interzis. Ce pretext este împotriva introducerii tuturor serviciilor idolatre romane, a liturghiilor, a papalităţii, a indulgenţelor (iertării păcatelor), a ierarhiilor, a altarelor, etc.? Nu, credinciosul nu întreabă cât de departe are el voie să meargă, fără să încalce poruncile lui Dumnezeu, ci el întreabă ce i-a poruncit Dumnezeu. Şi dacă un altul crede că este totuşi important că bisericile şi-au rânduit în primele secole bătrânii lor, atunci întreb, de ce atunci am părăsit Biserica romană? Căci aceasta este continuarea celei mai vechi biserici creştine. Ar fi fost frumos dacă reformatorii ar fi aruncat peste bord şi acest aluat roman, clericalismul (care pentru carne arată a fi cel mai puţin grav şi care este cel mai atrăgător). Principiul trebuie să fie clar: dacă este vorba de conducere, totul vine de sus şi nu de la om. Hristos este Fiu peste casa Lui (Evrei 3.6) şi Duhul Sfânt locuieşte în această casă (1 Corinteni 3.16; Efeseni 2.22). Hristos rânduieşte pe cei doisprezece apostoli; El a chemat pe apostolul Pavel; acesta a împuternicit pe Tit şi pe Timotei, şi numai aceste persoane au rânduit bătrâni.

  2. Deci astăzi nu mai sunt necesari bătrâni?

    Depinde de ce vrea să se spună prin aceasta. Desigur biserica are şi astăzi nevoie de bărbaţi care prin experienţa de viaţă şi atitudinea morală sunt în stare să păşuneze biserica locală. Dar ei fac aceasta pe baza autorităţii lor morale, şi nu este nici un motiv pentru care ei să trebuiască să fie rânduiţi oficial ca supraveghetori – ca să nu mai vorbim despre întrebarea, cum ar trebui atunci să decurgă aceasta. Şi în timpul Noului Testament au existat astfel de oameni în biserică, fără să fi fost vorba despre vreo rânduire. Realmente se vorbeşte numai de două ori despre rânduire (Faptele apostolilor 14.23; Tit 1.5). În cele mai multe cazuri nu era nici o autoritate formală, ci numai una morală. De cele mai multe ori aceasta era suficient. În unele cazuri însă era evident util o rânduire oficială. Tocmai capitolul nostru arată aceasta foarte clar (Tit 5.9-16). În timpul nostru nu mai este necesară această autoritate suplimentară, deoarece noi avem acum un organ de autoritate, care poartă de grijă pentru aceasta, precum şi Noul Testament complet. În timpul de început nu exista încă cuvântul scris al apostolilor referitor la învăţătură şi mustrare (2 Timotei 3.16), aşa că în timpul acela apostolii puteau impune autoritatea lor prin aceea că rânduiau bătrâni. După plecarea apostolilor Biserica a fost predată Cuvântului lui Dumnezeu, aşa cum Pavel scrie clar filipenilor (Filipeni 2.12,13) şi cum spune bătrânilor din Efes (Faptele apostolilor 20.26-32). Nici Petru şi nici Ioan nu dau rânduieli cu privire la urmaşii lor după plecarea lor, ci se referă numai la Cuvântul lui Dumnezeu (2 Petru 1.12,15; 3.1,2; 1 Ioan 2.21,24,27). Aşa cum şi noi astăzi nu mai avem apostoli, la fel nu mai avem nevoie de rânduire oficială de bătrâni. Nu este nici măcar un singur frate, care ar putea să-şi aroge dreptul de a fi apostol, căci apostolii trebuiau să fi văzut pe Domnul (1 Corinteni 9.1); slujba lor era însoţită de semne, minuni şi fapte de putere (2 Corinteni 12.12), şi împreună cu profeţii nou-testamentali (cum era Marcu şi Luca) au pus fundamentul (Efeseni 2.20), la care este clar că fundamentul trebuia pus numai o singură dată, la început. De aceea nu mai sunt apostoli şi nici supraveghetori oficiali, în timp ce slujba de apostol o avem încă în cuvintele Noului Testament, la fel cum din fericire noi avem încă fraţi care fac slujba de bătrâni. La aceasta se adaugă, că timpul de început al Bisericii era un timp de tranziţie de la formele exterioare (iudaice) la formele lăuntrice (creştine) şi prin aceasta de la ceea ce era formal, funcţional la ceea ce era moral. Dar mai este ceva! Chiar dacă astăzi ar mai fi apostoli, care ar avea împuternicirea să rânduiască bătrâni, ar mai face-o ei? Bătrânii oraşului X au autoritate asupra întregii biserici din oraşul X, dar unde se găseşte biserica? Ea este împărţită în multe „biserici” şi secte. Bătrânii din Efes au fost rânduiţi ca supraveghetori peste turma întreagă din Efes (Faptele apostolilor 20.28), dar în timpurile de mai târziu, din cauza sciziunilor nu mai era nici măcar un singur loc în care întreaga biserică se aduna împreună. Deci dacă astăzi s-ar rândui bătrâni, ei ar putea fi rânduiţi cel mult peste o sectă – şi conform înţelesului de bază al acestui cuvânt (compară comentariul la Tit 3.10,11) orice „biserică” din afara Bisericii romane este o sectă; însă Biserica romană poate la fel de puţin să rânduiască „episcopi” (ca să nu mai vorbim de faptul că ea nu are nici o îndreptăţire pentru aceasta), deoarece ea nu este Biserica creştină deplină.

  3. Ce fel de daruri au nevoie să aibă bătrânii? 

    Aceasta este o întrebare importantă, deoarece ea ne conduce la diferenţa dintre funcţiile biblice şi ceea ce în Noul Testament este numit „daruri”. Am văzut că Efeseni 4 spune că Hristos a „dat” Adunării apostoli, profeţi, evanghelişti, păstori şi învăţători. Aceste persoane au fost date Adunării (Bisericii) ca „daruri” pentru desăvârşirea sfinţilor, pentru lucrarea de slujire, pentru zidirea trupului lui Hristos (Efeseni 4.11,12). În 1 Corinteni 12 citim că Dumnezeu i-a pus (nu i-a rânduit) în Adunare. Dar aceste daruri, pe care le dă Hristos, în afara omului, nu au nimic a face cu funcţiile care nu slujesc la zidirea trupului lui Hristos, ci pentru administrarea casei lui Dumnezeu. Marea încurcătură în creştinătate a luat naştere tocmai prin aceea că nu s-a mai văzut diferenţa între daruri şi funcţii. Este contrar Scripturii să se vorbească despre funcţia unui profet sau învăţător sau despre darul de supraveghetor. Căci nu se vorbeşte nici despre funcţia unui pictor sau despre darul unui judecător de ocol? Desigur bătrânii trebuie să aibă un număr de însuşiri calitative importante, dar care nu au nimic a face cu „darurile” în sensul Scripturii, ci sunt exterioare şi morale (compară cu 1 Timotei 3.1-7; Tit 1.5-9): ele se referă la familie, la stilul de viaţă şi experienţa persoanei respective. Însă pentru funcţie nu era necesar nici un dar, cu toate că desigur era posibil ca un supraveghetor să aibă totodată darul unui învăţător, ceea ce era însă independent una de alta. Aceasta rezultă clar din 1 Timotei 5.17: „Bătrânii care conduc bine să fie învredniciţi de onoare dublă, mai ales cei care se ostenesc [lucrează] în Cuvânt şi în învăţătură.” Drept urmare erau bătrâni care conduceau bine, dar care nu lucrau în Cuvânt şi în învăţătură, din simplul motiv că ei nu aveau darul pentru aceasta. Deci darul acesta nu avea nimic a face cu funcţia lor. Aceasta rezultă şi din aceea că ar putea fi mulţi alţii care dădeau învăţătură, dar care nicidecum nu erau supraveghetori. 1 Timotei 2.11 exclude numai femeile de la darea de învăţătură, aşa că toţi bărbaţii, fie că erau sau nu supraveghetori, puteau da învăţătură (desigur în măsura în care aveau darul pentru aceasta). Vedem aceasta de exemplu la Pavel şi Apolo: ei dădeau învăţătură în adunare, dar nu erau în nici un loc supraveghetori (făcând excepţie de autoritatea apostolică, pe care Pavel o avea peste toate bisericile). Citim într-adevăr în 1 Timotei 3.2 şi Tit 1.9 că supraveghetorii ar trebui să fie capabili să dea învăţătură, să mustre. Dar aici nu este vorba de darul de învăţător, care este capabil să interpreteze Cuvântul lui Dumnezeu în strângerile laolaltă ale adunării; căci ce are a face interpretarea Cuvântului cu conducerea adunării? Puţin. Bătrânii trebuiau să aibă capacitatea să dea învăţătură în scopul slujbei lor de conducere, aceasta înseamnă, că ei înşişi au primit Cuvântul lui Dumnezeu şi L-au împlinit şi acum prin experienţa lor de viaţă ar trebui să fie capabili să prezinte acest Cuvânt ca regulă de viaţă. Ei nu au primit însărcinarea să dea învăţătură (aşa cum o primeşte un învăţător de la Hristos, ca să dea învăţătură în adunare), ci dacă ei puteau mustra cu Cuvântul, aceasta era o însuşire folositoare pentru însărcinarea lor ca supraveghetori. Această diferenţă o vedem şi la Ştefan şi Filip. Biserica şi apostolii îi pun ca diaconi – deci o funcţie -, dar Hristos are o misiune mai mare pentru ei, care este total în afara funcţiei şi care era cu mult mai mult în afara oricărei influenţe omeneşti (chiar şi a apostolilor). Filip devine un evanghelist (Faptele apostolilor 2.18) – şi aceasta este un dar.

Vedem deci că sunt diferenţe importante, fundamentale între daruri şi funcţii, pe care le putem rezuma în felul următor:

  1. Darurile slujesc la zidirea trupului lui Hristos şi prin aceasta au o funcţie organică (Romani 12.5-8; 1 Corinteni 12.4-31; Efeseni 4.7-16). Funcţiile slujesc la administrarea casei lui Dumnezeu şi de aceea au o funcţie organizatorică (1 Timotei 3.1-15).

  2. Cineva are un dar exclusiv pe baza faptului că Hristos i l-a dat, aceasta înseamnă fără influenţă omenească. (Cine a făcut profeţi pe Marcu şi Luca ? Cine a făcut apostoli pe cei doisprezece şi pe Pavel?) Dimpotrivă cineva are o funcţie prin rânduire sau prin aprobarea apostolilor sau a împuterniciţilor acestora.

  3. Darurile sunt universale, aceasta înseamnă că ele au fost date întregii Biserici şi nu unei biserici locale. Pavel era învăţător al naţiunilor (2 Timotei 1.11) şi învăţa în toate adunările. Învăţătorii şi păstorii pot să practice darul lor în toate adunările, aşa cum îi conduce Domnul. Dimpotrivă, funcţia este numai pentru adunarea locală. Eşti bătrân sau diacon numai al adunării din Efes sau din Filipi sau al oricărei alte adunări, dar nu în afara acestora. Însă noi niciodată nu citim că cineva era învăţător al unei anumite adunări.

  4. Darurile vor fi atâta timp cât Adunarea este pe pământ. Căci ele există până când Adunarea va fi ajuns la măsura creşterii depline a plinătăţii lui Hristos (Efeseni 4.13), şi această stare niciodată nu va fi atinsă pe pământ. Până la sfârşit vom avea slujba (nu persoanele!) apostolilor şi a profeţilor nou-testamentali în scrierile Noului Testament, şi până la sfârşit vor fi evanghelişti, păstori şi învăţători pentru zidirea trupului. Dimpotrivă funcţia oficială a existat numai în timpul de început, pe când erau încă apostoli, care rânduiau, şi când încă Cuvântul lui Dumnezeu nu era complet. Însă Dumnezeu a purtat de grijă până astăzi să fie fraţi care pot exercita misiunea de supraveghetori şi diaconi.

  5. Când în Noul Testament se vorbeşte despre decăderea Adunării (Bisericii), atunci aceasta nu este în legătură cu Adunarea ca trup al lui Hristos, ci în legătură cu casa lui Dumnezeu (1 Petru 4.17; compară cu 1 Timotei 3.15 şi 2 Timotei 2.20,21). Trupul vorbeşte despre unitatea organică a credincioşilor în Hristos, casa vorbeşte dimpotrivă de mărturia creştină exterioară pe pământ. În aceasta din urmă este posibilă decăderea. În aceasta pot exista atât vase spre onoare cât şi vase spre dezonoare. Darurile stau în legătură cu Adunarea ca trup al lui Hristos, funcţiile dimpotrivă stau în legătură cu casa lui Dumnezeu şi de aceea ele au şi referire la decăderea bisericii. În timpul de început rânduirea în funcţie a contribuit la împotrivirea faţă de răul din biserică, atunci când decăderea a găsit intrare: primii diaconi au fost rânduiţi cu ocazia murmurului iudeilor din adunare care vorbeau limba greacă, şi supraveghetorii de pe insula Creta au fost rânduiţi înainte de toate pentru a dovedi pe mulţii împotrivitori. Mai târziu a luat naştere situaţia inversă: aici Dumnezeu nu a mai dat funcţia (după plecarea apostolilor şi a bătrânilor nu au mai fost bătrâni aprobaţi de Dumnezeu), şi anume din motivul de a interveni împotriva răului, însă de data aceasta a răului clerical: Dumnezeu nu a vrut să permită ca omul să se mândrească cu funcţia şi să se ridice peste fraţii lui şi să pună autoritatea lui peste Noul Testament întregit între timp.

Dar nu a folosit la nimic. Când Dumnezeu nu a mai dat bătrâni, bisericile au început să-şi rânduiască bătrânii lor, cu toate că Scriptura nu le-a dat nici o împuternicire pentru aceasta. Aceasta a fost prima greşeală. Greşeala a doua a luat naştere atunci când s-a pierdut din vedere diferenţa între daruri şi funcţii şi supraveghetorii au fost puşi treptat pe aceeaşi treaptă cu păstorii şi învăţătorii. Apoi a venit a treia greşeală: numărul supraveghetorilor într-o biserică s-a redus treptat la unul singur (sau un supraveghetor a fost înălţat ca primus inter pares [„întâiul între egali”], care totodată era singurul învăţător; în continuare zăpăceala a fost perfectă. Conform lui Eusebius (Istoria Bisericii, partea a 3-a), Ignaţius era deja în anul 70 episcop de Antiohia, după Petru şi Euodius.

Despre un Duh Sfânt, care foloseşte pe cine vrea El, era numai o imagine vagă. Despre un Hristos, care a dat darurile fără vreo participare din partea omenească şi care a oferit funcţia exclusiv prin apostolii Săi, nu se mai ştia nimic. Afară de aceasta: Unde vorbeşte Scriptura despre un singur supraveghetor într-o biserică? În nici un loc! Totdeauna se vorbeşte la plural, fie că este vorba de Ierusalim, de Efes, de Filipi, de cetăţile Asiei Mici sau de cetăţile insulei Creta. Apariţia clerului şi a laicilor în biserică este lucrarea omului, a cărnii. Ea este inspirată prin iudaism şi ca să zicem aşa făcută după calapodul creştin. Însă Dumnezeu nu are nici o contribuţie la aceasta. Cum se face că sunt puţini creştini care recunosc aceasta? Nu din cauză că sunt aşa de puţini care sunt gata să se supună deplin Cuvântului lui Dumnezeu şi se lasă conduşi numai de acest Cuvânt?

În final încă o scurtă remarcă referitoare la diferenţa între darul de păstor şi funcţia de bătrân. Ambele sunt foarte apropiate una de alta (bătrânii ar trebui să păstorească turma lui Dumnezeu, Faptele apostolilor 20.28; 1 Petru 5.2), şi totuşi ar fi nediferenţiat să fie folosiţi sinonim, respectiv să se spună că bătrânul ar trebui să aibă darul de păstor. Chiar şi aceia care cunosc bine diferenţa între daruri şi funcţii confundă deseori păstorii cu bătrânii. Diferenţa constă în diferenţa însăşi între daruri şi funcţii. Bătrânii ar trebui să păşuneze turma, care era la ei (1 Petru 5.2), ceea ce foarte clar este local. Păstorii dimpotrivă au fost daţi întregii Biserici (Efeseni 4.11), şi slujba lor de păstorire se extinde la toţi credincioşii, aceasta înseamnă la toţi aceia spre care Domnul îndreaptă slujba lor. Această purtare de grijă vastă este exprimată înainte de toate în scrierile pastorale, pe care noi le posedăm de la ei. Bătrânii poartă responsabilitatea ca bătrâni numai local. Petru era un păstor, care trebuia să păşuneze oile şi mieii (în general) (Ioan 21.15-17). Mie mi se pare că misiunea păstorului era mai mult de natură duhovnicească şi cea a supraveghetorului mai mult de îndrumare. Dar sunt foarte apropiate una de alta, căci Hristos este atât păstor cât şi supraveghetor al sufletelor (1 Petru 2.25), şi când Petru, care era păstor, se adresează bătrânilor, el însuşi se numeşte bătrân împreună cu ei şi pe Hristos Îl numeşte Mai-marele Păstor (1 Petru 5.1-4).


Tradus de la: Gibt es heute noch ordinierte Älteste in der Gemeinde?
Acest articol este un extras dintr-un comentariu al lui W.J. Ouweneel la Epistola către Tit: De brief van Paulus aan Titus.

Traducere: Ion Simionescu


Nota redacţiei:

Redacţia SoundWords este răspunzătoare pentru publicarea articolului de mai sus. Aceasta nu înseamnă că neapărat ea este de acord cu toate celelalte gânduri ale autorului publicate (desigur cu excepţia articolelor publicate de redacţie) şi doreşte să atragă atenţia, să se ţină seama de toate gândurile şi practicile autorului, pe care el le face cunoscut în alte locuri. „Cercetaţi toate lucrurile, şi păstraţi ce este bun” (1 Tesaloniceni 5.21).