Versete călăuzitoare: Ezechiel 40-43

Introducere

În articolul acesta vrem să medităm la Templul descris în Ezechiel 40 până la Ezechiel 43. În privinţa aceasta ne gândim în mod deosebit la semnificaţia pe care o are Templul în timpul actual. Descrierea Templului lui Ezechiel trebuie interpretată în sens dublu. În primul rând acest Templu va fi construit literalmente în Israel la începutul Împărăţiei de o mie de ani a păcii, aşa cum este anunţat şi în Isaia 56.4-7, Ezechiel 37.16-28 şi Zaharia 6.12-15. În timpul Împărăţiei de o mie de ani cele douăsprezece seminţii ale lui Israel vor fi restabilite în ţara lor şi acolo vor sluji Domnului cu jertfele lor, care simbolic se vor referi retroactiv la lucrarea lui Hristos făcută odată pentru totdeauna.

În al doilea rând toate aspectele Împărăţiei păcii mesianice aruncă deja anticipat umbra lor în perioada de timp actuală. Noi trăim deja acum în Împărăţia lui Dumnezeu (compară între altele cu Romani 14.17 şi versetele următoare şi Coloseni 1.13). Împărăţia există într-adevăr sub o formă ascunsă  - în curând ea se va arăta în glorie publică, la arătarea Domnului -, însă principiile, care vor fi valabile în curând în Împărăţia păcii mesianică, sunt deja acum valabile pentru Biserică (Adunare) în sens moral-spiritual. Cu gândul acesta ne vom preocupa, cu privire la Templul lui Ezechiel. Vom discuta învăţăturile spirituale, pe care le au capitolele 40-43 din Ezechiel pentru Biserică.

În tradiţia bisericească s-a avut puţin, sau chiar deloc, în vedere împlinirea literalmente în Împărăţia mesianică viitoare a celor spuse în Ezechiel 40-43. De aceea aceste capitole s-au aplicat deseori la Biserică. Când în secolul trecut [în secolul 18] s-au deschis iarăşi ochii pentru înţelesul textual al profeţiilor, s-a căzut în extrema cealaltă şi s-a gândit numai la împlinirea viitoare cu privire la Israel şi nu s-a mai gândit la înţelesul pe care profeţiile îl au pentru noi în perioada actuală. Dacă apoi ne vom gândi ce înţeles spiritual au acestea pentru Biserică, se pare că noi am merge un pas înapoi spre tradiţia bisericească. Însă noi va trebui atunci să fim conştienţi, că această tradiţie a înţeles foarte puţin semnificaţia profeţiei pentru Biserică, înainte de toate din cauză că ea nu a înţeles caracterul adevărat al Bisericii. Aceasta va deveni vizibil din cele ce urmează. Pentru interpretarea textului din Ezechiel capitolele 40-43 cu privire la Biserică sunt valabile următoarele puncte de pornire nou-testamentale:

În afară de trup, mireasă, casă, cetate, Biserica este prezentată şi ca Templu, şi aceasta înainte de toate, pentru că Dumnezeu Duhul Sfânt locuieşte în ea (1 Corinteni 3.16; 2 Corinteni 6.16; Efeseni 2.21). Drept urmare Biserica este un loc desăvârşit de sfânt, despărţit de lume. Aceasta devine clar înainte de toate din 2 Corinteni 6.14-18, unde Biserica este comparată cu un Templu sfânt, despărţit de rău.

Aşa cum în Templu aveau loc jertfe şi serviciul de închinare, tot aşa aceasta are loc şi în Biserică şi în mod deosebit în timpul strângerilor laolaltă pentru închinare (compară cu Efeseni 3.21; 1 Petru 2.5; Evrei 3.1-6; 10.19-22; 13.15), deoarece mădularele Bisericii sunt numite preoţi (compară cu 1 Petru 2.5; Apocalipsa 1.6; 5.10; 20.6) şi deoarece cântările ei de laudă sunt numite literalmente jertfe de laudă (1 Petru 2.5; Evrei 13.15). Nu localul Bisericii (Adunării) este Templul, ci strângerea laolaltă a Bisericii este pe deplin în sens spiritual serviciu de jertfire şi de adorare în Templu.

În lumina cestor trei puncte, şi Templul din Ezechiel are cel puţin trei semnificaţii:

1. El este locuinţa slavei lui Dumnezeu.
2. El este un manual didactic măreţ referitor la sfinţenia lui Dumnezeu.
3. El este locul de aducere al adorării (închinării) pentru poporul lui Dumnezeu.

Sfinţenia

Sfinţenia lui Dumnezeu este scoasă în evidenţă mult mai puternic în Templul acesta, decât ea a fost arătată în cortul din pustie sau în Templul lui Solomon. Sfinţenia Templului conţine următoarele:

• dăruirea desăvârşită a acestei clădiri lui Dumnezeu până în cele mai mici detalii,
• îndepărtarea desăvârşită din această clădire a tot ce este în contradicţie cu Fiinţa lui Dumnezeu.

Sfinţenia Templului este scoasă în evidenţă sub multe aspecte. Vrem să numim şapte puncte:

1. Sfinţenia Templului este parafrazată prin „Legea casei”. Pe vârful muntelui trebuie să fie un domeniu sfânt din toate părţile. „Aceasta este legea privitoare la casă” (Ezechiel 43.12). Toate regulile casei sunt cuprinse în această lege. Tot complexul Templului este sfânt. Aceasta este în mod deosebit aşa, pentru că sfinţenia lui Dumnezeu locuieşte în Templu. Această Lege ne aminteşte de Psalmul 93.5: „Sfinţenia este podoaba casei Tale”. Tot aşa şi Biserica (Adunarea) este un templu sfânt în Domnul (Efeseni 2.20), despărţită de rău şi închinată Domnului. Şi noi trebuie să cunoaştem legea casei, şi anume cu inima (Ezechiel 40.4), pentru ca să ştim cum trebuie să ne comportăm în Casa lui Dumnezeu (1 Timotei 3.15).

2. Descrierea începe cu zidul din jurul Templului (Ezechiel 40.5). Despre acest zid se spune în continuare că el este pentru a face despărţire între ce este sfânt şi ce nu este sfânt (Ezechiel 42.20). Această despărţire merge atât de departe, că şi un teritoriu mare din jurul Templului este numit sfânt – teritoriul care va fi rezervat preoţilor, aşa că viaţa lor practică, zilnică este sfântă în aceeaşi măsură ca şi slujba lor în Templu (Ezechiel 45.1 şi versetele următoare; 48.10-12; vezi şi finalul articolului). Şi în Biserică (Adunare) zidul are importanţă foarte mare. În adunarea sfinţilor (compară cu 1 Corinteni 14.33) el face o despărţire categorică de tot ce nu este sfânt, aceasta înseamnă şi de toţi necredincioşii. Zidul este descris clar în 2 Corinteni 6.14-18, unde Biserica (Adunarea) este comparată cu un Templu şi unde ea este aşezată şi în viaţa practică sub legea sfinţeniei.

3. După aceea profetul descrie poarta dintre lumea de afară şi curtea cea mai dinafară (Ezechiel 40.6-16,20-27) şi porţile dintre curtea cea mai dinafară şi curtea interioară (Ezechiel 40.28-37). Aici sunt porţi foarte mari, prin care trebuie să intre fiecare vizitator al Templului. Pe ambele părţi ale căii principale de trecere erau camere de pază pentru păzitorii porţilor, care vegheau asupra tuturor celor care intrau în clădire. În acelaşi fel Biserica (Adunarea) supraveghează pe cei care participă la strângerile ei laolaltă şi vrea să ia parte la Cina Domnului, pentru ca nici un necredincios şi nici un credincios care trăieşte în păcat să nu se apropie de Masa Domnului. Unii fraţi au în privinţa aceasta o chemare spirituală deosebită, ca să poată face slujba de supraveghetor (compară cu 1 Cronici 26.1-19; Neemia 11.19).

Construcţia Templului

4. Construcţia propriu-zisă a Templului este împărţită în

• Porticul (sau pridvorul) casei (Ezechiel 40.48,49),

• O sală principală, aceasta este Locul Sfânt (Ezechiel 41.1,2),

• O încăpere interioară, aceasta este Locul Preasfânt (Ezechiel 41.3 şi versetele următoare).

  Este remarcabil că acela, care vrea să intre în Templu, realmente trebuie să urce permanent trepte. După şapte trepte se ajunge din afară printr-o poartă în curtea cea mai exterioară (Ezechiel 40.22). După alte opt trepte se ajunge la o altă poartă de acces în curtea interioară (Ezechiel 40.37). Şi după alte zece trepte se ajunge în construcţia Templul propriu-zis (Ezechiel 40.49); în total douăzeci şi cinci de trepte. De altfel este ciudat, că în descrierea complexului Templului aproape niciunde nu sunt date dimensiuni în înălţime. Te ridici spre Dumnezeu, dar ca să zicem aşa nu este dată nici o limită a acestei înălţimi. Templul pare să fie complet deschis în partea de sus, spre cer, ca şi cum aici cerul şi pământul ar fi devenit una. În Biserica lui Dumnezeu ca popor ceresc s-a făcut cunoscut pământului slava lui Dumnezeu, unde se află încă Biserica (Adunarea). Domnul este aici Acela în care cerul şi pământul s-au unit.

5. Înţelegerea însemnătăţii Templului stă deschisă de fapt numai acelora care au un sentiment moral pentru sfinţenia sa. În capitolul 43.10 şi versetele următoare, profetul a trebuit să vorbească poporului despre Templu şi despre faptul că din cauza sfinţeniei locului trebuie mai întâi să te căieşti de propriile păcate. Abia după aceea poporul poate lua cunoştinţă despre particularităţile Templului. Şi pentru noi este valabil, că adevărata înţelegere despre Biserică (Adunare) ca Templu al lui Dumnezeu nu este în primul rând o chestiune de pricepere, ci înainte de toate şi de noţiune morală despre sfinţenia lui Dumnezeu. Cum altfel să putem noi diferenţia din inimă caracterul adevărat al Bisericii ca popor ceresc şi sfânt?

6. Sfinţenia preoţilor este exprimată prin cele două clădiri preoţeşti situate la nord şi la sud de clădirea propriu-zisă a Templului (Ezechiel 42.1-15). În aceste două clădiri se află pe trei etaje încăperile sfinte, bucătăria, sufrageria şi camerele pentru hainele preoţilor care stau aproape de Domnul şi slujesc. Misiunea principală a acestor clădiri este ca preoţii să poată mânca lucrurile preasfinte. Lucrurile preasfinte – jertfa de mâncare, jertfa pentru păcat şi jertfa pentru vină – sunt duse acolo, căci locul este sfânt (Ezechiel 42.13). Aceiaşi preoţi trebuie să înveţe poporul să deosebească între ce este sfânt şi ce nu este sfânt (Ezechiel 44.23).

7. În Ezechiel 43.7 şi versetele următoare, şi în mod deosebit în Ezechiel 44.5-27 Domnul Însuşi dă poporului o explicaţie lungă referitoare la sfinţenia Templului Său. Domnul aminteşte trecutul rău al lui Israel, când Templul a fost aşa de dezonorat, şi de aceea şi prescripţiile severe referitoare la întrebarea, cine să facă slujba în noul Templu şi în ce fel trebuie făcută această slujbă (vezi şi Ezechiel 45.4; 48.10-12). Întreaga viaţă zilnică a preoţilor se desfăşura pe acest teritoriu sfânt. De asemenea sfântul locaş trebuie curăţit de păcat de două ori pe an cu o jertfă pentru păcat (Ezechiel 45.18-20). Tot aşa este şi în Biserică (Adunare), unde noi trebuie să luăm în serios normele sfinţeniei lui Dumnezeu pentru strângerile noastre laolaltă, în mod deosebit pentru slujba de adorare, pentru ca nici un rău moral sau fundamental să nu întineze locul unde se aduce adorarea.

Trepte ale sfinţeniei

Dacă contemplăm Templul, vedem şapte trepte urcătoare ale sfinţeniei. Parţial le-am numit deja.

1. Templul este situat în mijlocul ridicăturii sfinte de 15.000 x 15.000 coţi (Ezechiel 48.10,18,20 şi următoarele versete), care cuprinde cetatea Ierusalim şi teritoriile de locuinţe ale preoţilor date leviţilor. Aceste ultime teritorii de 25.000 x 10.000 coţi sunt numite încă o dată separat ca zonă sfântă a ţării (Ezechiel 45.1).
2. Teritoriul propriu-zis al preoţilor, 25.000 x 10.000 coţi, unde se află şi Templul, este numit teritoriu preasfânt (Ezechiel 48.12).
3. Locul propriu-zis al Templului este numit Locul preasfânt (Ezechiel 45.3). El este Locaşul sfânt al Domnului (Ezechiel 48.10).
4. Între zidurile complexului Templului găsim curtea din afară (Ezechiel 40.17-19).
5. În continuare spre interior găsim curtea interioară (Ezechiel 40.28-31).
6. În interiorul clădirii Templului ajungem mai întâi în sala principală: Locul sfânt (Ezechiel 41.1 şi versetele următoare).
7. Partea cea mai sfântă este situată în partea din spate a curţii interioare, Locul Preasfânt (Ezechiel 41.3 şi versetele următoare).

Norul şi şehina

În Ezechiel 10 citim cum slava Domnului a părăsit Templul din Ierusalim în timpul domniei lui Zedechia, ultimul împărat din Iuda, scurt timp înainte de pustiirea Ierusalimului prin Nebucadneţar. Pe parcursul timpului Domnul nu S-a reîntors la Templul Său, şi nici după întoarcerea din captivitate, când sub Zorobabel a fost construit un Templu nou. La scurt timp după revenirea lui Hristos – după ce noul Templu va fi construit (Zaharia 6.12-15) – slava Domnului se va întoarce înapoi la acest Templu (Zaharia 43.1-9). În capitolul 43.1-5 nu se vorbeşte despre un nor, dar paralele cu Ezechiel 10 sunt evidente, aşa că şi aici se poate gândi la norul din capitolul 10.3 şi versetele următoare. Acest nor este semnul permanent vizibil, pe care rabinii l-au numit şehina – acest cuvânt, care nu se întâlneşte în Biblie, dar se întâlneşte verbul sjachan (textual: „a locui, a umbla”), care înseamnă „rămânerea slavei lui Dumnezeu în mijlocul poporului Său, prezenţa lui Dumnezeu”.

Norul îl cunoaştem cu toţii din istorisirea despre ieşirea din Egipt şi călătoria prin pustie. El era semnul gloriei lui Iehova (Exodul 16.10; compară cu Exodul 24.16; 34.5; 40.34; Numeri 12.5). El arăta lui Israel drumul (Exodul 13.21 şi versetele următoare), se aşeza între Israel şi egiptenii care îi urmăreau (Exodul 14.20), a acoperit vârful muntelui Sinai (Exodul 19.9; 24.15-18; Deuteronomul 5.22), s-a coborât pe primul cort al întâlnirii (Exodul 33.9 şi versetele următoare) şi pe cortul din pustie (Exodul 40.34-38) şi s-a stabilit pe capacul ispăşirii (Leviticul 16.2). Norul a călăuzit poporul prin pustie (Numeri 9.15-22; 10.11 şi versetele următoare,34; 11.25; 12.5; Deuteronomul 1.33; 31.15; Psalmul 78.14; 99.7). Acelaşi nor al slavei lui Dumnezeu a umplut mai târziu şi Templul lui Solomon (1 Împăraţi 8.10 şi versetele următoare; 2 Cronici 5.13 şi versetele următoare). Şi în timpul în care norul demult era plecat din Templu, el a venit totuşi o dată. Ne gândim înainte de toate la norul de pe Muntele transfigurării (Matei 17.5; Marcu 9.7; Luca 9.34). Remarcabil este că şi Ezechiel a văzut Templul în timp ce el se afla pe un munte foarte înalt (Ezechiel 40.2). Că aici este vorba de şehina, aceasta rezultă din faptul că glasul lui Dumnezeu a venit din nor. Apostolul Petru vorbeşte despre slava minunată (2 Petru 1.17). Aceasta devine clar şi prin cuvântul ciudat „a umbrit”, pe care îl găsim nu numai aici, ci şi în Exodul 40.35: „Norul stătea deasupra lui”, a cortului, sau aşa cum se spune în Septuaginta: „i-a umbrit, i-a acoperit”. Acelaşi lucru în Psalmul 105.39: „A întins un nor, ca să-i acopere, …”.

Şehina şi Duhul Sfânt

Ce înseamnă toate acestea pentru noi? Vrem să vedem aceasta în şapte puncte:

1. Înainte de toate lucrurile din Numeri 9.15-22, unde vedem cum norul a călăuzit poporul lui Dumnezeu prin pustie, devine clar că norul, este o imagine deosebită a lui Dumnezeu Duhul Sfânt, care ne călăuzeşte şi pe noi prin pustia vieţii (compară cu Luca 4.1-14; Faptele apostolilor 8.19-39; 10.19; 11.12; 16.7; 21.4; Romani 8.14; Galateni 5.16-18,25).

2. Un lucru deosebit de remarcabil găsim şi în Luca 1.35, unde îngerul zice Mariei: „Duhul Sfânt Se va pogorî peste tine, şi puterea Celui Preaînalt te va umbri”. Aici se foloseşte acelaşi cuvânt ciudat „a umbri”, ca şi la glorificarea pe munte. Aici este aşa ca şi cum şehina ar coborî peste Maria. Norul o umbreşte, ca să dea naştere lui Isus în ea. Dar în loc de nor, aici auzim despre Duhul Sfânt şi despre puterea Celui Preaînalt, luate împreună puterea Duhului.

3. Şehina a locuit pe Hristos în timpul vieţii Lui pe pământ şi în mod deosebit după botezul lui făcut de Ioan Botezătorul. De aceea El poate spune despre trupul Lui: „Stricaţi Templul acesta şi în trei zile Îl voi ridica” (Ioan 2.19). El a locuit printre noi aici pe pământ (Ioan 1.14; literar: a locuit în cort). În acest cort, respectiv Templul trupului Său, locuieşte şehina, şi anume Duhul Sfânt (compară cu Luca 3.21 şi verstele următoare, 4.1,14; Ioan 1.33). În acest context este foarte importantă şi condamnarea Domnului. Domnul zice sinedriului: „De acum încolo veţi vedea pe Fiul Omului şezând la dreapta puterii lui Dumnezeu, şi venind pe norii cerului” (Matei 26.64). În sensul cel mai profund aceste cuvinte înseamnă că norul nu era în templul lui Irod, ci în El, în Isus, şi că norul trebuia să se urce împreună cu El la cer. Aceasta era blasfemie, o fărădelege, care era însoţită de pedeapsa cu moartea.

Şehina în Biserică (Adunare)

4. Aşa cum şehina mai întâi a umplut cortul din pustie, mai târziu templul lui Solomon şi în viitor va umple Templul lui Ezechiel, tot aşa ea umple acum Templul lui Dumnezeu, adică Biserica (Adunarea). Faptele Apostolilor 2 poate fi comparat direct cu Exodul 40 şi 1 Împăraţi 8 şi Ezechiel 43. Tot aşa de paralel merg şi semnele vizibile; zgomotul unui vânt puternic, limbi de foc şi vorbirea în alte limbi, care au avut loc la revărsarea Duhului Sfânt, care a fost trimis din cer pe pământ (compară cu Ioan 14.26; 15.26) şi voia să locuiască în Biserică, care a luat naştere în acelaşi moment (compară cu 1 Corinteni 12.13).

5. De aceea începând de la Faptele Apostolilor 2 Biserica este locuinţa Duhului Sfânt. „Nu ştiţi că voi sunteţi Templul lui Dumnezeu şi că Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi” (1 Corinteni 3.16). „În El toată clădirea, bine închegată, creşte ca să fie un templu sfânt în Domnul. Şi prin El şi voi sunteţi zidiţi împreună, ca să fiţi un locaş al lui Dumnezeu, prin Duhul” (Efeseni 2.21,22). Aşa cum şehina în Vechiul Testament umplea Templul, tot aşa Duhul lui Dumnezeu umple astăzi Templul lui Dumnezeu – Biserica.

6. Locuirea Duhului Sfânt în Biserică se vede în mod deosebit în strângerile laolaltă ale Bisericii. Am văzut deja, că în tipologia Scripturii serviciul jertfelor şi al închinării în Templu este similar strângerii laolaltă a Bisericii pentru închinare. Duhul este deosebit de activ în strângerea laolaltă pentru închinare, ca să dea naştere în inimile noastre la jertfe de laudă, pe care noi le aducem lui Dumnezeu în cântările de laudă şi în rugăciunile de mulţumire. Fiecărui credincios spiritual îi este la închinare cum i-a fost lui Ioan, care în ziua Domnului era în Duhul (Apocalipsa 1.10). Totodată este o legătură strânsă cu Hristos, care în momentul acela S-a arătat lui Ioan. Noi aducem jertfele noastre în puterea Duhului, dar în 1 Petru 2.5 şi Evrei 13.15 citim că noi prin El (Hristos) aducem lui Dumnezeu jertfele noastre duhovniceşti de laudă şi adorare. Prin El (Hristos) avem intrare într-un Duh la Tatăl (Efeseni 2.18). Duhul Sfânt este numit şi Duhul lui Isus (Faptele Apostolilor 16.7), Duhul lui Hristos (Romani 8.9; 1 Petru 1.11), Duhul lui Isus Hristos (Filipeni 1.19) şi Duhul Fiului lui Dumnezeu (Galateni 4.6). În acest context se observă concordanţa între arătarea şehinei în Ezechiel 43 şi arătarea lui Hristos. Ele nu sunt acelaşi lucru. Mesia pe scaunul de domnie al lui David este altceva decât norul în Templu. Cu toate acestea este o paralelă apropiată. Ambele apar din răsărit cu zgomot mare şi slavă strălucitoare (Ezechiel 43.2; Zaharia 14.4; Matei 24.27). Ambele intră pe poartă (Ezechiel 43.4; 44.1 şi versetele următoare; Psalmul 24.7-10); ambele vin la Templu. „Deodată va intra în Templul Său Domnul pe care-L căutaţi: Solul legământului, pe care-L doriţi” (Maleahi 3.1; compară cu Marcu 11.11). Şehina şi Mesia îi găsim uniţi în Hagai 2.7: „toate naţiunile vor veni la dorinţa tuturor naţiunilor [şi anume, la Mesia], şi voi umple Casa aceasta cu glorie.”

„Acolo Eu sunt în mijlocul lor”

7. Legătura între şehina şi Hristos aruncă lumină deosebită asupra textului din Matei 18.20, unde Domnul Isus spune: „Acolo unde sunt doi sau trei adunaţi în Numele Meu, sunt şi Eu în mijlocul lor.” Acest loc din Scriptură a fost deseori pus de comentatori în legătură cu o afirmaţie din tradiţia iudaică, pe care şi Domnul a cunoscut-o bine. Această frază, care se bazează pe Maleahi 3.16, spune, că atunci când doi iudei veneau împreună şi se preocupau cu Tora, atunci şehina este între ei. În acelaşi fel Domnul făgăduieşte, că acolo unde cel mai mic număr de doi urmaşi sunt împreună, prezenţa divină, adică şehina, ar trebui să fie între ei. Aşa cum noi mai întâi am pus norul în strânsă legătură cu Duhul Sfânt, tot aşa facem acum în legătură cu Hristos. Vrem într-adevăr să ţinem cu tărie la diferenţa între Persoana lui Dumnezeu şi Persoana Duhului Sfânt, dar trebuie să luăm seama şi la legătură, căci atunci când Domnul vorbeşte despre coborârea Duhului Sfânt, care urma să aibă loc, atunci El nu spune în Ioan 14.18 „El”, ci: „Nu vă voi lăsa orfani [Eu], Mă voi întoarce la voi”. Şi cu această ocazie vorbeşte foarte clar despre venirea Duhului Sfânt. Pe cât este de adevărat că noi putem spune, că Biserica este umplută de slava Duhului Sfânt, tot aşa de mult ea este umplută şi cu slava lui Hristos. Aşa cum spune Apocalipsa 21.11: „având slava lui Dumnezeu” (compară şi cu versetul 23). Aceasta face ca strângerea laolaltă a Bisericii – acolo unde ea se adună cu adevărat în Numele lui Hristos – să fie ceva deosebit de minunat şi de sfânt, dar care mult prea mult subapreciat. Pe locul, unde ea se adună, este – însă fără semne exterioare – prezentă şehina. Acest fapt este legat şi de starea noastră spirituală, practică. Dacă ea este optimală, atunci se împlineşte ce este spus în 1 Corinteni 14.25 despre străinul care vine la strângerile laolaltă: „va cădea cu faţa la pământ, se va închina lui Dumnezeu şi va mărturisi că Dumnezeu este cu adevărat între voi.” Tot aşa va fi în Împărăţia de o mie de ani a păcii, când şehina va umple din nou Templul. Atunci păgânii vor exclama: „Numai la tine se află Dumnezeu” (Isaia 45.14). Dacă starea noastră spirituală ar fi optimală, atunci şi între noi şehina se va face simţită aşa fel, că ne va merge aşa cum se spune în Faptele Apostolilor 4.31: „După ce s-au rugat ei, s-a cutremurat locul unde erau adunaţi; toţi s-au umplut de Duhul Sfânt şi vesteau Cuvântul lui Dumnezeu cu îndrăzneală”, şi atunci ni se va întâmpla ceea ce citim în Ioan 20, unde Domnul înviat, glorificat apare în mijlocul ucenicilor adunaţi. Şi ucenicii s-au bucurat când au văzut pe Domnul şi mai târziu i-au zis lui Toma: „Noi am văzut pe Domnul”. Cât de mult a apărut Domnul acolo realmente în slava divină, ca şehina. El este Acela, care ca Creator suflă în ucenicii Săi o creaţie nouă, şi El este Acela înaintea căruia Toma cade cu cuvintele: „Domnul meu şi Dumnezeul meu!” (versetul 28), aşa cum Ezechiel a căzut cu faţa la pământ înaintea şehinei (Ezechiel 43.3c; 44.4c).

Masa Domnului

În 1 Corinteni 10.16-21 Pavel face o paralelă între sărbătoarea cinei şi Biserică şi jertfele de pace ale lui Israel (compară cu Leviticul capitolele 3 şi 7). În ambele cazuri este vorba de o masă a poporului lui Dumnezeu, care este serbată în legătură cu un anumit altar. În cadrul jertfei de pace era altarul arderii de tot din curtea din faţă a cortului întâlnirii, mai târziu a Templului. În cadrul Cinei este ceea ce Pavel numeşte Masa Domnului. Prin aceasta el nu se referă la masa propriu-zisă, ci locul spiritual unde Biserica serbează cina. Nu este Pavel cel care a introdus expresia „Masa Domnului”. Deja în Vechiul Testament altarul este prezentat sub acest nume. Pavel a spus de asemenea, că noi avem un altar, unde noi avem mesele noastre, exact aşa cum Israel a făcut aceasta în cadrul jertfei de pace; el s-a referit la altar prin denumirea vechi-testamentală „Masa Domnului”. Într-un sens ceva mai larg decât aluzia la întreaga slujbă de adorare pare să fie şi că Evrei 13.10 se referă la aceasta. Noi avem un altar la care nu au dreptul să mănânce cei care fac slujba la cort.

Unde se întâlneşte deci expresia „Masa Domnului” în Vechiul Testament? Ea se întâlneşte în total de patru ori. În primul rând numim Maleahi 1.7,12, unde este vorba de altarul arderii de tot din Templul lui Zorobabel. Este poporul însuşi, care numeşte altarul cu acest nume şi în acelaşi timp desconsideră masa. Dar nu aceasta este tema noastră aici. Celelalte două locuri le găsim în expunerile din Ezechiel: „Un altar din lemn, înalt de trei coţi, lung de doi coţi şi lat de doi coţi. Colţurile, temelia şi pereţii lui erau de lemn. Omul acela mi-a zis: »aceasta este masa care este înaintea Domnului!«” (Ezechiel 41.22). „Dar preoţii, leviţii, fiii lui Ţadoc, care au păzit slujba Locaşului Meu celui sfânt când se rătăceau copiii lui Israel de la Mine, aceia se vor apropia de Mine să-Mi slujească, şi vor sta înaintea Mea ca să-Mi aducă grăsime şi sânge, zice Domnul Dumnezeu. Ei vor intra în locaşul Meu cel sfânt, se vor apropia de masa Mea, ca să-Mi slujească şi vor fi în slujba Mea” (Ezechiel 44.15,16).

Primul altar numit stă evident în clădirea propriu-zisă a Templului şi pare să fie corespondentul altarului pentru jertfa de tămâiere, pe care îl cunoaştem din cortul din pustie şi din Templul lui Solomon. În ceea ce priveşte altarul al doilea, chestiunea este mai puţin clară. Unii consideră că şi aici trebuie să fie vorba de altarul pentru jertfa de tămâiere, deoarece

• vorbirea aici este: „vor intra în Locaşul meu” (Ezechiel 44.16) şi
• altarul acesta a fost numit înainte Masa Domnului (Ezechiel 41.22). Însă Locul Sfânt are aici un înţeles mai larg decât complexul Templului – aşa cum îl are în tot capitolul 44 din Ezechiel şi dacă altarul jertfei de tămâiere este numit Masa Domnului, atunci şi altarul arderii de tot poate avea aceeaşi semnificaţie, ca şi în Maleahi 1.
• Decisiv este faptul că în versetul 15 slujba preoţilor este precis delimitată ca o aducere de grăsime şi sânge pentru Domnul. Şi aceasta are loc exclusiv pe altarul arderii de tot.

Ajungem deci la realitatea ciudată, că atât altarul jertfei de tămâiere cât şi altarul jertfei de ardere de tot este numit „Masa Domnului”. Exprimat mai exact: „masa, care stă înaintea Domnului”, şi: „Masa Mea”, zice Domnul. Vrem acum să studiem mai îndeaproape altarul arderii de tot.

Altarul arderii de tot

Descrierea acestui altar (Ezechiel 43.13-17) este cam grea. Manuscrisele şi traducerile vechi oferă comentatorilor probleme mari, ca de fapt întreg pasajul Ezechiel capitolele 40-48. Dacă se privesc diferitele imagini ale acestui altar, se văd dimensiuni diferite. Însă unele lucruri par totuşi destul de clare, şi înainte de toate acestea sunt lucrurile legate de dimensiunile gigantice ale acestui altar: aproximativ (în funcţie de diversele interpretări) zece metri şi jumătate în lungime şi în lăţime şi aproximativ şase metri înălţime. Comparat cu acesta, altarul pentru jertfa de ardere de tot din cortul întâlnirii era mic – 2,25 x 2,25 x 1,35 m – (Exodul 27.1). Altarul pentru jertfa de ardere de tot din Templul lui Solomon era mult mai mare – 9 x 9 x 4,5 m – (2 Cronici 4.1), dar nu atât de mare ca în Ezechiel 43. Ultimul consta de jos în sus dintr-o temelie (versetul 13), un pervaz mare şi unul mic (versetele 14.17) şi o vatră (versetul 15) – în orice caz acesta este sensul cuvintelor Harel şi Ariel, redat prin „muntele lui Dumnezeu/Inima lui Dumnezeu”. Acestea patru sunt una peste alta ca adâncitură, în direcţia în sus ele devin tot mai scurte şi mai înguste. Prin aceasta se poate merge de jur împrejur pe diferite etaje. Sunt de asemenea scurgeri, pentru scurgerea sângelui. Acest altar al arderii de tot este sfinţit în timp de şapte zile; în prima zi se aducea un viţel ca jertfă pentru păcat şi în restul zilelor se aducea un ţap pentru jertfa pentru păcat şi un viţel şi un berbec pentru jertfa de ardere de tot (Ezechiel 43.18-27). După aceea altarul putea fi folosit pentru tot felul de jertfe:

• Jertfa zilnică de ardere de tot, care se aducea pe altarul jertfei de ardere de tot, ca în cortul din pustie şi în Templul lui Solomon, un miel de un an, însă numai dimineaţa (Ezechiel 46.13-15);
• O jertfă de ardere de tot suplimentară, adusă zilnic, din şapte viţei şi şapte berbeci plus jertfa pentru păcat, în prima zi un viţel pentru domnitor şi pentru tot poporul, după aceea în fiecare zi se va aduce un ţap, pe parcursul celor şapte zile ale sărbătorii azimelor (Ezechiel 45.21-24);
• Tot aşa se va aduce suplimentar o jertfă de ardere de tot şi o jertfă pentru păcat în timpul celor şapte zile ale sărbătorii corturilor (Ezechiel 45.25);
• Jertfa specială de ardere de tot şi de pace a domnitorului în ziua de sabat (Ezechiel 46.2,4);
• Jertfe de ardere de tot şi jertfe de pace (sau: mulţumire) de bună voie aduse spontan de domnitor sau de popor pentru Domnul (Ezechiel 43.27; 44.11; 46.12; 46.24).
• Jertfe pentru păcat pentru preotul care s-a întinat (Ezechiel 44.27).

Altarul şi Cina

Desigur jertfele din Vechiul Testament nu puteau îndepărta nici un păcat (Evrei 10.4). Singura lor valoare consta în aceea că ele arătau dinainte spre lucrarea lui Hristos la cruce. În acelaşi fel nu poate fi nici o problemă, că în timpul Împărăţiei păcii de o mie de ani vor trebui aduse iarăşi jertfe, care atunci vor arăta în urmă spre lucrarea lui Hristos. Exclusiv în timpul Bisericii (Adunării) nu se aduc jertfe de sânge, deoarece slujba ei de închinare este de natură spirituală. Jertfele ei de tăiere constau din rodul buzelor (Evrei 13.15; compară cu Osea 14.2). Deci şi Biserica (Adunarea) cunoaşte în acelaşi timp o privire în urmă vizibilă şi palpabilă (chiar dacă nu este cu sânge) spre lucrarea lui Hristos – Cina. Aceasta are importanţă mare, căci noi vedem, că Pavel în 1 Corinteni 10 face o legătură clară între altarul arderii de tot din Vechiul Testament şi Masa Domnului în Noul Testament. Această legătură devine şi mai profundă dacă ne gândim încă o dată în urmă la dimensiunile uriaşe ale altarului. Este ca şi cum Dumnezeu ar vrea prin acest altar uriaş în timpul Împărăţiei păcii de o mie de ani să ridice un monument care impresionează, ca aducere aminte de lucrarea lui Hristos. Noi nu cunoaştem înălţimea zidurilor din jurul curţii interioare, cunoaştem însă dimensiunile zidului exterior – 3,2 m – (Ezechiel 40.5). Dar noi ne putem imagina cum arată altarul privit din depărtare, care se înalţă peste ziduri, cu preoţii, care acolo sus îşi fac lucrarea la marginea vetrei. Din depărtare se vor vedea şi cele patru coarne de la colţurile vetrei (Ezechiel 43.15). Aceste coarne arată spre marginile pământului şi mărturisesc despre mulţimea nenumărată a oamenilor care au fost curăţiţi pentru veşnicie prin sângele lui Hristos şi au voie să se apropie de Dumnezeu. Acest aspect al aducerii aminte – altarul ca monument central pentru întreg pământul – este exprimat în faptul că altarul jertfei arderii de tot va trebui probabil plasat exact în mijlocul complexului de formă pătrată al Templului, care la rândul lui probabil va fi în centrul teritoriului sfânt de 25.000 x 25.000 de coţi (Ezechiel 48.20 şi versetele următoare).

Acest important aspect de aducere aminte stă pe prim plan şi la Cină, însă uneori este văzut acolo unilateral. Dacă Domnul spune: „Să faceţi aceasta în amintirea Mea”, atunci aceasta înseamnă nu numai: „Faceţi aceasta, ca să vă gândiţi de Mine”, sau: „să vă amintiţi de Mine”. Acesta este aspectul individual sau subiectiv. Dar este şi o aducere aminte colectivă şi obiectivă. Şi în acest sens cuvântul înseamnă acelaşi lucru cu „monument”. Cina are pe lângă o aducere aminte personală de suferinţele şi moartea Domnului şi semnificaţia unei jertfe de aducere aminte (compară cu Leviticul 24.7; Psalmul 38.1; 70.1). Cina nu este o repetare a jertfei lui Hristos, aşa cum învaţă biserica romană, ci o readucere în amintire, o gândire în urmă. Tot aşa este şi Paştele (Exodul 13.9) o gândire în urmă, prin care ieşirea din Egipt este readusă în amintire cu semne; aşa sunt de exemplu ierburile amare, care amintesc de suferinţa îndurată şi eliberarea din această suferinţă.

Aşa cum Dumnezeu va ridica cândva acest altar uriaş pentru jertfa de ardere de tot şi legat de ea slujba de închinare, ca masă de aducere aminte de lucrarea lui Hristos, tot aşa face El astăzi cu Cina, pretutindeni unde credincioşii serbează Cina în mod potrivit Scripturii la Masa Domnului. Altarul nostru este un semn instituit, vizibil, spre amintirea morţii lui Hristos, un monument în amintirea Lui. De aceea Pavel interpretează expresia „în amintirea Mea” astfel: „pentru că ori de câte ori mâncaţi din pâinea aceasta şi beţi din paharul acesta, vestiţi moartea Domnului, până va veni El” (1 Corinteni 11.26). A mânca şi a bea în amintirea Sa este o readucere în amintire a morţii Sale şi prin caracterul vizibil al acesteia este o mărturie publică dată tuturor creaturilor. Este remarcabil şi totodată măreţ că această masă de aducere aminte de Domnul mort este serbată în prezenţa Domnului înviat şi glorificat. Tot aşa va fi şi în Împărăţia păcii. În timp ce gloria Domnului înviat şi glorificat va umple Templul, în curtea din faţă stă monumentul suferinţei şi morţii Sale. Preoţii aduc acolo jertfele care vorbesc despre moartea Domnului, în timp ce Domnul viu luminează locul cu slava Sa. Tot aşa este şi în slujba de adorare: şehina prezentă în mijlocul adunării credincioşilor, la care ea într-un anumit sens la fiecare sărbătoare a cinei ridică un monument despre moartea lui Hristos. Dumnezeu acordă valoare mare acestui monument. El Însuşi este Cel care atât astăzi cât şi în curând în Împărăţia păcii va instaura o aducere aminte de minunile Sale făcute în Hristos, aşa cum putem citi aceasta în Psalmul 111.4. Ce loc minunat este deja astăzi slujba de adorare adusă de Biserică. În fiecare duminică dimineaţa în mii de locuri pe întreg pământul este privit monumentul impresionabil despre suferinţele şi moartea Mântuitorului nostru, în timp ce în acelaşi moment şehina divină a Sa umple invizibil locul în toată gloria ei. Pe întreg pământul nu se găseşte un loc mai minunat.

Altarul tămâierii

În articolul anterior am văzut că Masa Domnului în 1 Corinteni 10.16-21 coincide cu altarul din Vechiul Testament. În Ezechiel se găseşte de două ori această expresie. Atât în capitolul 41.22 cât şi în capitolul 44.16. În acest al doilea pasaj este foarte probabil vorba de Altarul jertfei de ardere de tot, care este descris în Ezechiel 43.13-17. Ne ocupăm acum de primul altar. În Ezechiel 41.22 citim: „Altarul era din lemn, înalt de trei coţi şi lungimea lui de doi coţi; şi coarnele lui şi lungimea lui şi pereţii lui erau din lemn. Şi mi-a zis: »Acesta este masa care este înaintea Domnului.«” Acest altar pare să coincidă cu altarul jertfei de tămâiere, pe care îl cunoaştem din cortul din pustie şi din Templul lui Solomon. În orice caz, el stă foarte clar în centrul clădirii propriu-zise a Templului, cu toate că niciunde nu se aminteşte nici măcar un cuvânt, că el stă în Locul Sfânt sau în Locul Preasfânt. Şi singurul altar, care dintotdeauna stă în centru Templului, este altarul pentru jertfa de tămâiere. El este mult mai mare decât altarul din cortul întâlnirii; el era 90 cm înalt şi 45 cm lung şi lat. Acest altar este 1,60 m înalt şi 1,06 m lung şi (conform Septuaginta) 1,06 m lat. Pentru altarul jertfei de tămâiere din Templul lui Solomon nu sunt date dimensiuni (1 Împăraţi 6.20; 7.48). În ceea ce priveşte restul, altarul este o mare enigmă pentru noi:

• Cum poate un altar din lemn să servească ca altar pentru jertfa de tămâiere? Altarele pentru jertfa de tămâiere de odinioară erau acoperite (placate) cu aur. O masă de lemn, pe care sunt cărbuni aprinşi, ar arde respectiv s-ar carboniza. De aceea trebuie să presupunem că acest altar nou va fi placat cu aur. Dar nici aceasta nu este amintit aici. În orice caz este foarte ciudat, că niciunde în Ezechiel capitolele 40-48 nu se vorbeşte despre aur. Este ca şi cum acest simbol al gloriei divine a devenit de prisos, acolo unde şehina în El, Persoana lui Mesia Însuşi, umple această casă cu slava Sa (Hagai 2.8-9).

• De ce nu auzim absolut nimic despre alte lucruri din Templu? Că Chivotul legământului nu este acolo, aceasta este de înţeles. El s-a pierdut pentru totdeauna şi nu mai poate fi readus înapoi (compară cu Ieremia 3.16). Dar de ce nu auzim despre un sfeşnic sau despre o masă pentru pâinile de punere înainte? În Templul lui Solomon stăteau cel puţin zece sfeşnice şi zece mese (2 Cronici 4.7 şi versetele următoare). Dar Templul lui Ezechiel este complet gol, în afară de acest altar mic de lemn. S-a transferat cumva ceva din însemnătatea Mesei pentru punerea înainte a pâinilor asupra acestui altar? Şi de aceea el este numit masa care este înaintea Domnului? Sau este numit „o masă”, deoarece el, ca şi altarul pentru jertfa de ardere de tot, este un loc unde se serveşte masa? Şi dacă da, atunci despre ce mâncare este vorba?

• De ce nu auzim absolut nimic despre scopul acestui altar? De ce nu auzim nimic despre vreo slujbă, pe care preotul trebuie s-o facă în sala Templului? În Ezechiel 40-48 sala Templului nu numai este aproape goală, ci se pare că nimic nu are loc în ea. Lucrurile, pe care preoţii le au de făcut, stau toate în legătură cu altarul pentru jertfa de ardere de tot, aflat în curtea din faţă. Singura excepţie pare să fie în capitolul 44.17: „… slujba în porţile curţii interioare şi în casă”. Însă textual aici se spune: „în spre casă”. Nicidecum aceasta nu este o dovadă, că preoţii vor intra în casă. La intrarea în casă sunt uşi în două canaturi care se rotesc (capitolul 41.23 şi versetele următoare), care fac o impresie îmbietoare, fără ca preoţii să se folosească de invitaţie. Aceasta este scos în relief prin faptul că preotul Ezechiel în viziunea sa are voie să meargă în partea dinapoi a curţii din faţă, dar nu în sala Templului (compară capitolele 40.28,48; 41.1,3).

O familie cerească

Gândim că este un răspuns la această întrebare. Un răspuns cu o importanţă extraordinară pentru slujba noastră de adorare. Faptul că altarul este din lemn, înseamnă de fapt că el nu este destinat pentru jertfe de foc, jertfe de tăiere sau pentru lucrarea de tămâiere, ci pentru serbarea unei mese. Dar atunci, cine sunt cei care iau parte la masă? Cine intră prin uşile rotitoare? Există o altă familie din fiii lui Ţadoc, care intră acolo?

Ca să înţelegem aceasta trebuie să ne gândim că atunci când israelitul de rând din Vechiul Testament se apropia de Dumnezeu, aceasta era exclusiv în legătură cu altarul pentru jertfa de ardere de tot. Preoţii, fiii lui Aaron, erau obligaţi să le ajute la slujbă. Dar în acelaşi timp Aaron şi fiii lui sunt o imagine despre familia preoţească cerească. Şi ca atare slujba lor şi apropierea lor de Dumnezeu stau în legătură cu altarul jertfei de tămâiere, de care nici un israelit nu se putea apropia. În Vechiul Testament nu era încă această familie preoţească cerească, dar în timpul Împărăţiei păcii lucrurile sunt altfel. Fiii lui Ţadoc vor trebui atunci să fie şi singuri reprezentanţi ai poporului pământesc, aşa că slujba lor este legată exclusiv cu altarul pentru jertfa de ardere de tot situat în partea interioară a curţii din faţă. Misiunea, pe care ei o aveau – în cadrul Templului -, va fi atunci exercitată prin familia cerească, Biserica, despre care ei erau numai o imagine.

Uşile cu două canaturi rotitoare, îmbietoare, şi altarul de lemn din marea sală a Templului, unde nu are voie să intre nici un preot şi nici un israelit, par să formeze o mărturie pentru Israel, că în Împărăţia păcii va fi o familie, care va fi mult mai apropiată de Dumnezeu şi va exercita o slujbă mult mai măreaţă decât poporul pământesc şi aceşti preoţi pământeşti. Familia constă din adevăratul Aaron şi fiii Lui (compară cu Evrei 2.10; 3.6,14; 10.21), preoţia sfântă a legământului nou (1 Petru 2.5; Apocalipsa 1.6; 20.6). Desigur noi nu considerăm că această Biserică cerească, glorificată, va sluji efectiv lui Dumnezeu în Templul de pe pământ şi va trebui să serbeze o masă. Este vorba de faptul, că în Templul pământesc va fi o mărturie în timpul Împărăţiei păcii, care arată spre familia cerească, care stă la masă cu Dumnezeu în Sfânta Sfintelor cerească (cu privire la gândul referitor la o masă cerească compară şi cu Luca 12.37; 22.29 şi versetele următoare; Apocalipsa 19.9). În afară de aceasta am văzut deja că pentru Templul lui Ezechiel nu este dată nici o dimensiune pentru înălţime. Templul pare să fie deschis la partea superioară, ca şi cum el ar sta în legătură directă cu cerul.

Privilegiul să stai la masă cu Dumnezeu, aceasta înseamnă să ai părtăşie în Locul Preasfânt ceresc, pentru noi nu este o chestiune de viitor, ci este ceva de care noi avem parte deja acum. Mulţi creştini se dau mulţumiţi, că păcatele lor sunt iertate şi că ei ca oameni pe pământ au parte de favoarea lui Dumnezeu. În privinţa aceasta ei nu merg mai departe de cunoaşterea şi privilegiul poporului pământesc Israel în legătură cu altarul pentru jertfa arderii de tot. Însă pentru noi acest altar este important. El este în concordanţă cu Masa Domnului, unde noi sărbătorim Cina spre vestirea morţii Domnului. Însă noi avem privilegiul nespus de mare ca de la acest altar să intrăm în Împărăţia cerească (Evrei 10.19-22), unde noi avem a face cu binecuvântări spirituale cereşti şi privilegii în legătură cu Domnul înviat şi glorificat la dreapta lui Dumnezeu. Slujba noastră este adorarea adusă pe locul ceresc, sublim, acolo unde locuieşte şehina. Când noi ne strângem în Numele Domnului, El împlineşte făgăduinţa Sa şi lasă şehina să locuiască aici pe pământ în mijlocul nostru. Însă mult mai mare este privilegiul că noi intrăm în duhul în Sfânta Sfintelor cerească (compară cu Ezechiel 43.5), pe locul unde şehina este acasă, acolo unde noi avem voie să fim liberi în prezenţa ei, dar unde putem practica părtăşie cu Dumnezeu în cunoaşterea şi savurarea binecuvântărilor noastre cereşti.

Şi pentru această slujbă în cele din urmă moartea lui Hristos este baza. De aceea în cadrul cortului întâlnirii citim că o dată pe an, în marea zi a ispăşirii, pe coarnele altarului tămâierii trebuia făcută ispăşire cu sângele jertfei pentru păcat (compară cu Exodul 30.10; Leviticul 16.18, dacă şi aici este vorba de altarul pentru jertfa de tămâiere). Toate binecuvântările noastre şi privilegiile se bazează pe lucrarea lui Hristos, şi de aceea noi putem spune, că Masa Domnului, aşa cum noi o cunoaştem şi unde noi vestim moartea Domnului, vorbeşte atât despre masa din Ezechiel 44.16 cât şi despre masa din Ezechiel 41.22. Prima masă este altarul pentru jertfa arderii de tot, care ne aminteşte că toate păcatele noastre au fost veşnic înlăturate şi că noi am fost făcuţi plăcuţi în Hristos. Masa a doua este altarul din Locul Preasfânt, care ne aminteşte că noi suntem un popor ceresc, al cărui loc este acolo unde locuieşte şehina şi că el este făcut una cu Hristos glorificat în cer şi care acolo cunoaşte privilegiile lui propriu-zise. Simbolic vedem aceasta în Luca 9.34 pe muntele transfigurării. „A venit un nor (şehina) şi i-a umbrit (aşa cum şehina a făcut aceasta cu cortul întâlnirii); şi s-au temut când ei au intrat în nor.” Primul „i” sunt ucenicii, însă pot fi diferite păreri cu privire la cine sunt acei „ei” din ultima parte a frazei. Noi credem că este vorba – alături de Hristos – de Moise şi de Ilie (model al credincioşilor glorificaţi, cereşti). Însă în orice caz aici vedem ceva cu totul neobişnuit, care niciodată nu a avut loc. Oameni, credincioşi, dar şi creaturi intră în şehina. Aceasta va fi un privilegiu de neimaginat chiar şi pentru preoţii din Împărăţia păcii. Tocmai pentru faptul că toată casa a fost umplută cu şehina, lor le este interzis accesul în ea. Dar este o altă familie, una cerească, care are privilegiul nu numai literalmente direct într-o măsură deplină, ci deja acum la Masa Domnului în duhul să intre în şehina în Locul Preasfânt – în norul, unde în gloria măreaţă se aude glasul Tatălui, în buna plăcere pe care El o rosteşte cu privire la Fiul Său (2 Petru 1.17) şi unde familia cerească are parte împreună cu El în chip desăvârşit şi până în veşnicie de buna plăcere.

Căpetenia

Una din caracteristicile cele mai remarcabile în Ezechiel 44-48 este menţionarea frecventă a Căpeteniei. Titlul „căpetenie” este folosit în Ezechiel şi pentru Mesia. „Robul meu David trebuie să fie căpetenie în mijlocul vostru” (Ezechiel 34.24) şi „David, robul Meu, va fi căpetenia lor pentru totdeauna” Ezechiel 37.25). În acelaşi timp Mesia este numit „Împărat” (Ezechiel 37.24) şi aceasta nu este aşa în cadrul căpeteniei din Ezechiel 44-48. Însă aceasta nu este totul. Dacă căpetenia este prezentată ca model căpeteniilor de demult (împăraţii lui Israel) (Ezechiel 45.7,8), atunci ea însăşi trebuie să fie de rang împărătesc. Cu toate că textul nu spune aceasta, din cauza aceasta nu poate fi altfel, decât că această Căpetenie viitoare este un urmaş din neamul lui David. Aşa cum preoţii din Împărăţia păcii trebuie să fie categoric fii ai lui Ţadoc (Ezechiel 40.46; 43.19; 45.15; 8.11) – confirmaţi de David şi Solomon în funcţia lor (2 Samuel 8.17; 1 Împăraţi 2.35; 1 Cronici 16.39; 24.3-5; 29.22 şi versetele următoare), căpetenia nu poate fi nimeni altcineva decât un fiu al lui David. El este împlinirea despre care vorbeşte Ieremia 30.21, unde în contextul restabilirii viitoare a lui Israel citim: „Căpetenia lui va fi din el şi conducătorul lui va ieşi din mijlocul lui; şi-l voi apropia şi el se va apropia de Mine.”

Pentru acelaşi timp trebuie să fie de asemenea clar că prin conducător nu poate fi înţeles Mesia Fiul cel mare al lui David. În primul rând căpetenia trebuie să aducă pentru sine şi pentru tot poporul ţării un viţel ca jertfă pentru păcat (Ezechiel 45.21,22). Desigur este de neimaginat că Domnul Isus ar trebui să aducă pentru Sine Însuşi jertfă pentru păcat. În al doilea rând se vorbeşte despre fiii căpeteniei (Ezechiel 46.16). Şi nici aceasta nu se potriveşte pentru Domnul Isus. În afară de aceasta aceşti fii dovedesc că, căpetenia este una pământească şi muritoare. Aceasta rezultă şi din faptul că el domneşte peste propriile lui domenii princiare (Ezechiel 45.7 şi versetele următoare; Ezechiel 48.21) şi că el are propria gardă -  cel puţin aşa interpretează unii capitolul 48.18 – şi că el primeşte tot felul de prescripţii (Ezechiel 45.9-12; 46.16-18) şi că el face servicii de jertfă în Templu (vezi în continuare). Apoi mai este ceva, din care devine clar că el nu poate fi Mesia. Despre Mesia citim că El trebuie să fie Preot pe scaunul Său de domnie (Zaharia 6.13), da, că El este preot după rânduiala lui Melhisedec (Psalmul 110.4; Evrei 5.6,10; 6.20). Dar căpetenia categoric nu este preot. Chiar dacă el aduce jertfe în ziua de sabat sau la lună nouă, el poate numai să intre până la pridvorul porţii din afară şi să stea lângă uşorul porţii. Dar el nu poate merge mai departe de prag. El stă, ca să zicem aşa, la marginea interioară a curţii din afară, dar aceasta este totodată graniţa. Jertfele lui sunt preluate de preoţi, care le pregătesc în continuare în curtea dinlăuntru (Ezechiel 46.2; compară şi cu versetul 12).

Căpetenia aminteşte clar de împăraţii lui Iuda, care uneori jertfeau în locul poporului întreg şi prin aceasta ei înşişi făceau o oarecare slujbă la altar (compară cu 1 Împăraţi 8.22; 62-64). Această slujbă a devenit după aceea adevărata slujbă preoţească. În acelaşi timp alături de împărat stă totdeauna un mare preot, şi în mod ciudat el lipseşte în Ezechiel capitolele 40-48. În Ezechiel 45.18-20 auzim numai despre preot, care face serviciul de jertfă (după căpetenie?). Aici poate fi vorba de marele preot, dar poate fi vorba şi de slujba marelui preot, fără să fie vorba de un mare preot. Aceasta scoate mai mult în evidenţă chemarea deosebită a căpeteniei de a se comporta ca un conducător şi reprezentat al întregului popor în slujba de închinare. În mod deosebit la Paști, când căpetenia aduce jertfa pentru păcat pentru sine şi pentru popor (Ezechiel 45.21), slujba lui aminteşte în mod deosebit de slujba marelui preot de odinioară (Leviticul 16). Căpetenia categoric nu este un mare preot, dar pe de altă parte marele preot lipseşte şi slujba căpeteniei aminteşte uneori foarte mult de slujba marelui preot de odinioară.

Conducătorul slujbei de închinare

Desigur căpetenia are şi misiuni împărăteşti, dar singura indicaţie practică pentru acestea este cea din Ezechiel 45.9, care spune cam în felul următor: „Căpetenia să nu facă aşa cum au făcut căpeteniile de odinioară ale lui Israel. Să nu practice violenţa şi opresiunea şi coruperea şi să practice judecata şi dreptatea.” În rest toate misiunile, pe care profetul le enumeră pentru căpetenie, corespund domeniului slujbei închinării. Pentru aceasta căpetenia primeşte şi o jertfă specială, darul ridicat (Ezechiel 45.13-16), nu pentru întreţinerea lui proprie, ci ca material, ca să poată aduce jertfele de sărbătoare prescrise.

 

Ce înseamnă deci această căpetenie pentru noi ca model? Am văzut că Templul este locul unde are loc serviciul de închinare pentru poporul lui Dumnezeu (compară cu Efeseni 3.21; 1 Petru 2.5; Evrei 3.1-6; 10.19-21; 13.15), şi că strângerile laolaltă ale Bisericii – deci slujba jertfelor şi slujba de închinare – sunt în Templu. Deci dacă căpetenia este conducătorul şi reprezentantul poporului în slujba de închinare, atunci cu siguranţă putem vedea în el o referire la Hristos. Pe de o parte Mesia din Ezechiel arată tipologic spre Domnul, aşa cum Îl cunoaştem noi, la dreapta lui Dumnezeu în cer. Pe de altă parte căpetenia este o imagine despre Duhul lui Hristos, care preia conducerea în credincioşi în slujba de închinare. Spre comparare ne putem gândi la Iosua, care de asemenea este o imagine a Duhului lui Hristos în credincioşi. Însă atunci ca Acela care îi introduce în binecuvântările ţării făgăduite. O paralelă mult mai clară găsim în David şi Solomon, care în persoană sunt atât modele ale lui Mesia, dar în stilul de viaţă practică al lor şi ca reprezentanţă ai poporului lui Dumnezeu sunt primordial modele ale Duhului lui Hristos în credincioşi. Important este şi comparaţia cu Evrei 8.2, unde Hristos este numit Slujitor al Locului Preasfânt şi al adevăratului cort. Desigur El este aceasta ca Mare Preot (versetul 1), ceea ce căpetenia categoric nu este, dar pe noi ne interesează aspectul, că toţi credincioşii sunt numiţi în realitate slujitori ai Locului Preasfânt, dar în epistola către Evrei numai Hristos singur este numit aşa, deoarece El este Conducătorul şi Reprezentantul poporului lui Dumnezeu şi toţi credincioşii sunt văzuţi exclusiv în El. De aceea credincioşii în epistola către Evrei nu sunt numiţi preoţi, dar ei sunt văzuţi în Marele Preot peste casa preoţească a lui Dumnezeu (Evrei 10.22). Rezumând vedem cum Hristos este prezentat în mulţimea imaginilor în Templul lui Ezechiel şi prin aceasta şi în slujba noastră de închinare:

• Şehina este o imagine despre Hristos în gloria Sa divină, care Se apropie de noi la slujba de închinare (adorare), şi de care noi ne apropiem în Locul Preasfânt.

• Mesia, care vine direct la Templul Său (Maleahi 3.1) este Hristos Însuşi în Persoană. Însă atunci accentul se va pune mai mult pe El ca Omul înviat şi glorificat, pe Fiul lui David, Împăratul poporului Său. Hristos, care este prezent personal în mijlocul Bisericii Sale, este acolo în gloria deplină a Persoanei Sale, atât în ceea ce priveşte dumnezeirea Lui cât şi natura Sa umană (compară cu Hagai 2.8-10).

• Căpetenia este o imagine a Duhului lui Hristos, care preia conducerea în noi în Biserică (Efeseni 3.21) în slujba de închinare ca Reprezentant al Bisericii Sale. El este Cel care în mijlocul ei intonează cântarea de laudă, ca şi cum El ar fi singurul care cântă. Cântatul nostru este inclus în El (Evrei 2.12). Şi prin El noi aducem lui Dumnezeu jertfele noastre de tăiere (Evrei 13.15; 1 Petru 2.5).

• Omul din aramă, care conduce pe Ezechiel în Templul nou (Ezechiel 40.3) ne arată o imagine despre Duhul lui Hristos, care ne învaţă prin Cuvântul Său cu privire la felul cum Locul Preasfânt ceresc şi slujba noastră de închinare stau în legătură cu acesta şi ne ajută în această slujbă (compară cu Ezechiel 43.6, vezi şi legătura dintre acest om, care conduce pe profet, şi Duhul din versetul 5).

Timpurile de sărbătoare

Se merită osteneala să cercetăm ce scrie Ezechiel despre slujba de închinare în Împărăţia păcii mesianică şi să încercăm să transpunem aceasta la slujba noastră de închinare. Să privim mai întâi sărbătorile lui Israel. În cartea Leviticul 23 găsim şapte sărbători: Paştele, sărbătoarea azimelor, sărbătoarea celor dintâi roade, sărbătoarea săptămânilor, sărbătoarea trâmbiţelor, marea zi a ispăşirii şi sărbătoarea corturilor. Însă în Ezechiel 45 sărbătoarea celor dintâi roade şi sărbătoarea săptămânilor (care tipologic este sărbătoare creştină), au dispărut complet. Urmează:

• un fel nou al marii zile a ispăşirii şi prima zi a celei dintâi luni, nu pentru popor, ci exclusiv pentru curăţirea Locaşului sfânt prin preoţi (Ezechiel 45.18 şi verstele următoare; Leviticul 16.8);
• o aducere aminte în a şaptea zi a lunii (Ezechiel 45.20); dar s-ar putea ca Septuaginta să exprime aici şi: luna a şaptea, prima din luni (vezi punctul e);
• Paştele în ziua a paisprezecea a primei luni (Ezechiel 45.21 şi versetele următoare). Mielul pascal nu este numit, este însă numită jertfa pentru păcat, pe care căpetenia o aduce pentru sine şi pentru popor.
• Sărbătoarea azimelor din ziua a cincisprezecea şi până în ziua a douăzeci şi una a primei luni. Sărbătorită în fiecare zi cu jertfe mari de ardere de tot şi de pace, aduse prin căpetenie (Ezechiel 45.23 şi următoarele).
• A doua zi mare a împăcării la începutul celei de-a doua jumătăţi a anului (dacă interpretarea Septuagintei în versetul 20 este corectă; vezi punctul b). Aceasta este ziua în care odinioară au răsunat trâmbiţele (Leviticul 23.24).
• Sărbătoarea corturilor din a cincisprezecea zi a lunii a şaptea şi până în ziua a douăzeci şi una a lunii. Fiecare zi a fost serbată cu jertfe de ardere de tot şi jertfe de pace prin căpetenie (Ezechiel 45.25). Această sărbătoare este numită simplu „sărbătoare”, exact aşa ca de exemplu în 2 Cronici 5.3; 7.8 şi versetele următoare.

De aceasta trebuie să se ţină seama pentru simetria lunii întâi şi a lunii a şaptea. O zi a împăcării la început, o sărbătoare din ziua a cincisprezecea şi până în ziua a douăzeci şi una.

Căpetenia stă în centru şi în timpul zilelor de sărbătoare ca conducător şi reprezentant al poporului, şi aceasta în adevăratul sens al cuvântului. Căpetenia trebuie, când ei (închinătorii) intră, să meargă în mijlocul lor, şi când ei ies, atunci el trebuie să iasă împreună cu ei (Ezechiel 46.10). Mult mai concret se vede aceasta în ziua de sabat şi în ziua de lună nouă (prima zi din fiecare lună). În aceste zile se deschide poarta lăuntrică, care oferă privelişte spre altarul arderii de tot şi spre sala Templului. Şi prin această poartă sunt aduse în curtea dinăuntru animalele de jertfă, care apoi sunt pregătite prin preoţi ca jertfe de ardere şi jertfe de pace (Ezechiel 46.1 şi versetele următoare, compară şi versetul 12 referitor la jertfele de bunăvoie din timpul săptămânii). Dar ceea ce ne interesează pe noi acum este: în zilele acestea vine mai întâi căpetenia ca să se închine pe pragul porţii şi să adore pe Domnul, şi după aceea vine poporul, ca să se închine Domnului direct înaintea acestei porţi (compară cu Ezechiel 46.2 şi versetele următoare). Căpetenia se închină realmente înainte să se închine poporul. Totodată el este diferit de popor şi mai presus de popor. Aceasta rezultă din mâncarea lui din jertfa de pace în curtea dinainte a porţii orientată spre răsărit. Prin această poartă a intrat şehina la început în Templu (Ezechiel 43.4), şi de aceea poarta trebuie să fie tot timpul închisă în partea din afară. Numai căpetenia putea să intre din partea interioară a curţii din faţă şi aceasta singur, ca să mănânce jertfa de pace (Ezechiel 44.1-3). Aceasta este foarte ciudat, deoarece în mod normal jertfa de pace este o masă specifică a părtăşiei, care poate fi mâncată împreună cu alţii. Dar nu arată aceste prescripţii că de fapt la savurarea jertfelor este un element, pe care numai Duhul lui Hristos poate să-l evalueze pe deplin şi acesta stă în legătură cu şehina, cu gloria deplină a lui Dumnezeu? Duhul ne călăuzeşte în închinarea adusă de noi şi ne reprezintă înaintea lui Dumnezeu, dar în acelaşi timp înţelegerea Lui şi savurarea a ceea ce El lucrează în noi sunt mult mai presus de înţelegerea şi savurarea noastră.

O întrunire sfântă

Leviticul 23 ne arată că la fiecare sărbătoare caracteristica principală este, că în zilele respective trebuia să aibă loc o întrunire sfântă. Aceasta spune ceva şi despre caracterul adorării aduse de noi (vezi şi Deuteronomul 16.16 şi versetele următoare). În strângerile noastre laolaltă sfinte trebuie să se exprime ceva din toate aceste sărbători:

• Locul de plecare este permanent un Locaş sfânt curăţit; aceasta înseamnă că poporul lui Dumnezeu poate cânta: „Cu conştiinţa curată şi eliberată putem sta la Masa Ta” (compară şi cu Ezechiel 44.25-27).

• În centru la slujba de închinare stă Masa Domnului, care redă nu numai o paralelă cu jertfa de pace, ci şi cu Paştele, ca amintire de mântuirea noastră prin moartea Mielului pascal. Nu degeaba sunt pâinea pascală şi paharul pascal, pe care Domnul le-a folosit la instaurarea Cinei.

• Slujba închinării stă la rândul ei central în toată viaţa creştinului credincios. Pentru aceasta este valabil: Şi Paştele nostru Hristos, a fost jertfit. De aceea să ţinem sărbătoarea cu azimele curăţiei şi adevărului (1 Corinteni 5.7,8).

• Sărbătoarea corturilor este sărbătoarea strângerii la sfârşitul anului (Exodul 23.16; 34.22), sărbătoarea Împărăţiei păcii (Zaharia 14.16), sărbătoarea despre „plinătatea timpurilor” (Efeseni 1.10). Dar toate, care vor deveni atunci vizibile, au fost revelate deja pentru credincios, peste care a venit sfârşitul timpurilor (1 Corinteni 10.11). Partea cerească, pe care sfinţii glorificaţi trebuie s-o savureze în curând în Împărăţia păcii, este în ceea ce priveşte caracterul ei deja acum partea lor şi este exprimată în strângerile lor laolaltă sfinte. Curând începe plinătatea timpurilor, dar noi cunoaştem deja acum taina voii lui Dumnezeu şi „planul Celui care lucrează toate după sfatul voii Sale” şi „bogăţia gloriei moştenirii Lui în sfinţi” (Efeseni 1.9,11,18).

„Duhul făgăduinţei”, care este „arvuna moştenirii noastre”, lucrează deja acum în mijlocul credincioşilor tot ce este „spre lauda slavei Sale” (Efeseni 1.13,14). Acesta este Duhul lui Hristos, care ne este prezentat în căpetenia, marele Conducător al slujbei de închinare a unui popor născut din nou în Împărăţia mesianică.

Însă mult mai minunată şi mai sublimă este slujba adorării, pe care noi avem dreptul s-o cunoaştem deja acum; Căpetenia, care călăuzeşte slujba noastră de adorare, este mult mai minunată; mult mai minunat este Locul preasfânt, în care noi avem intrare liberă – o intrare liberă pe care căpetenia însăşi şi fiii lui Ţadoc înşişi au avut voie s-o savureze în Locul preasfânt pământesc, şi mult mai minunate sunt sărbătorile pe care noi avem voie să le serbăm la slujba noastră de închinare. Facă Domnul, ca acestea să fie şi o realitate practică.

---

Tradus de la: Der Tempel Hesekiels

Tradus din Bode des heils in Christus, Ediţia 134, 1991

Traducere: Ion Simionescu