Naşterea Domnului (2)
Luca 2

Willem Johannes Ouweneel

© SoundWords, Online începând de la: 19.12.2020, Actualizat: 19.12.2020

Versete călăuzitoare: Luca 1 şi 2

Lauda oştirilor cereşti

Acum Dumnezeu nu mai poate sta retras. Dumnezeu a stat mii de ani retras. Însă acum cerul se deschide deodată şi o mulţime de oştiri cereşti erau împreună cu îngerii şi noi auzim cuvinte impresionante, care exprimă adevărul întregii Evanghelii: „ Glorie lui Dumnezeu în cele preaînalte şi pe pământ pace, în oameni bună plăcere!”

Evanghelia după Luca este cea care ne prezintă pe Domnul Isus ca Omul Hristos Isus. Un Om născut în umilire şi sărăcie şi pus într-o iesle. Şi tocmai acesta este semnul în această evanghelie, care a fost dat păstorilor. Nu o stea împărătească strălucitoare, pentru ca cei cu vază ai pământului să vină ca să se plece înaintea Copilului – avem aceasta în evanghelia după Matei. Însă aici semnul nu este ceva strălucitor şi mare, ci aici este semnul a ceva neînsemnat – un Copil înfăşat în scutece culcat într-o iesle. Dar ceea ce este cel mai mare, şi aceasta este exprimat prin îngeri, este că Copilul este subiectul bunei plăceri a lui Dumnezeu. Acesta este al treilea aspect al laudei aduse de îngeri. Căci această laudă constă din trei părţi: glorie lui Dumnezeu în cerurile preaînalte, pace pe pământ şi oamenilor bună plăcere.

Aspectul nr. 1: Glorie lui Dumnezeu în cerurile preaînalte

Ştim că profeţii din Luca 1, care au vorbit despre acest verset, Maria şi Zaharia, prin Duhul Sfânt s-au referit la Împărăţia de o mie de ani a păcii, când va avea loc împlinirea a toate pentru care Domnul Isus aici pe pământ a pus baza şi unde El ca Hristos Isus, ca Fiu al Omului va fi pus peste toate lucrurile (Psalmul 8). În privinţa aceasta îngerii nu rămân în urmă. Şi ei privesc în primul rând la Împărăţia de o mie de ani a păcii. Şi aceasta devine cu atât mai important, când auzim ce spune Simeon. Împărăţia păcii, Împărăţia lui Dumnezeu, este conform cu Romani 14 dreptate, pace şi bucurie. Acestea sunt cele trei elemente care ne sunt prezentate şi aici. Dreptatea ocupă primul loc şi în legătură cu omul înseamnă ceea ce se cuvine lui Dumnezeu. Va veni un timp în care în întreaga creaţie se va exprima că El este drept. Aceasta este gloria adusă lui Dumnezeu, nu numai prin anumiţi oameni, ci până în cele mai înalte ceruri. Isaia spune: până la marginile universului.

Aspectul al 2-lea: Pace pe pământ

Punctul al doilea este pacea. Şi deoarece îngerii vorbesc despre pacea pe pământ, aceasta ne face să ne gândim la timpul care se referă nu numai la inimile despre care vorbeşte Simeon, ci când va fi pace pe pământul întreg. Gândeşte-te, pământul întreg va fi caracterizat de cunoaşterea Domnului.

Aspectul al 3-lea: Oamenilor bună plăcere

În final punctul al treilea: bucurie în Duhul Sfânt – oamenilor o bună plăcere. O adnotare spune însă: oamenii bunei Sale plăceri – oameni, care sunt subiectul bunei plăceri a lui Dumnezeu.

Vorbesc îngerii profetic despre lucruri care acum nu se pot încă împlini? Nu! Tot ce spun ei aici şi care va avea împlinirea desăvârşită în Împărăţia păcii, este aici în momentul acesta adevărat şi se împlineşte într-un Copil. Aici este Omul, Hristos Isus, Omul al doilea, ultimul Adam, prin care întreaga creaţie va fi restabilită – Omul în care de aici de pe pământul acesta va fi adusă onoare lui Dumnezeu. Aici este un Om, care va spune mai târziu: acum Fiul Omului este glorificat şi Dumnezeu este glorificat în El. Ceea ce mai târziu în Împărăţia păcii va fi valabil pentru pământul întreg, vede Dumnezeu aici realizat în Copilul din iesle, care în viaţa Lui pe pământ a adus lui Dumnezeu onoare.

Şi dacă mai târziu în Împărăţia păcii va fi pace pe pământul întreg, acum este revelată această pace, întruchipată într-un Copil, care este culcat într-o iesle, înfăşat în scutece. În Acesta pacea este vie, ca să zicem aşa, am putea spune: personificată, prezentă. Profetul vorbeşte despre Cel care face pace, şi epistola către Coloseni spune că El a făcut pace prin sângele crucii Sale. Crucea este punctul final al drumului care începe aici la iesle. Niciodată înainte pacea nu a fost aşa de prezentă, înainte ca acest Bebi să fie născut în Betleem şi care acum este vestit de îngeri.

Şi dacă aici citim despre oamenii bunei Sale plăceri, în primul rând este un Om al bunei Sale plăceri. Acesta este Unul căruia treizeci de ani mai târziu I se spune, atunci când El Se ridică din apă şi cerul se deschide: „Acesta este Fiul Meu Preaiubit în care Mi-am găsit buna Mea plăcere.” Dar dacă aici se spune „oameni”, deci când vor fi mulţi oameni ai bunei Sale plăceri, atunci aceasta este posibil numai pentru că Dumnezeu Şi-a găsit buna plăcere în Unul. Şi noi vom vedea că în acest Unul şi pe baza lucrării Lui este acum loc pentru o oştire mare de oameni, care vor deveni subiectul bunei plăceri a lui Dumnezeu. Şi toate acestea sunt personificate în acest Copil. Da, de aceea jubilează îngerii, pentru că ei văd realizată aceasta în acest Copil, chiar dacă privit din punct de vedere istoric se va împli abia în timpurile de mai târziu. Nu este măreţ faptul acesta?

Păstorii ca evanghelişti

Aceasta este la Luca – să prezinte un Copil mic, sărac, nu celor mari ai pământului, ci celor săraci, ultimilor din popor, păstorilor de pe câmp, care acum se duc să vadă semnul, pe Copil în sărăcia Lui. Cuvintele îngerilor sună în urechile lor şi ei vor acum să vadă Copilul, în care trebuie să se împlinească toate acestea. Da, cuvintele îngerilor lucrează la inimile lor şi trezesc această dorinţă de a vedea. Ei au auzit cuvântul şi lauda adusă de îngeri şi acum doresc să vadă semnul, pe care Domnul li-l dă, ca să fie văzut. Da, ei merg în grabă plini de dorinţa să vadă realitatea care le-a fost prezentată. Aşa ei au devenit primii evanghelişti, care au avut o întâlnire cu Domnul Isus Hristos. Ei au mers acolo şi au făcut cunoscut pretutindeni cuvântul despre Copilul pe care L-au văzut. Însă pe primul loc nu stă vederea, ci auzirea. Credinţa noastră nu se bazează pe vedere, ci pe auzire. Nu numai ceea ce ei au văzut, nu, cuvântul, pe care ei l-au auzit, era conţinutul mesajului lor, pe care acum îl duceau pretutindeni. Cuvântul, pe care ei L-au văzut! Şi toţi cei care L-au auzit, se mirau de ceea ce spuneau păstorii. Da, era o uimire, căci erau unii oameni care aşteptau pe Răscumpărătorul lui Israel. Şi ne putem imagina bine această uimire – cum spuneau oamenii: Să fie Acesta Acela despre care au vorbit profeţii?

Maria

Privim acum la Maria. Evanghelia după Luca ne prezintă unele persoane şi ne arată la ele puterea credinţei şi lucrarea Duhului Sfânt. Am văzut deja în capitolul 1, că Maria nu a fost umplută de Duhul Sfânt. Aceasta ne este făcut cunoscut nu pentru a considera pe Maria mai prejos decât alţii, ci pentru a o scoate în mod deosebit în evidenţă. Ea a primit Cuvântul Domnului în inima ei şi L-a făcut proprietate a ei, ca bun de credinţă personal. De două ori citim în capitolul acesta că Maria păstra toate cuvintele şi le cumpănea în inima ei. Fraţi şi surori, în aceasta se cuprinde nespus de mult pentru noi, nu numai ca noi să luăm cunoştinţă, ci pentru ca noi să medităm în linişte în inimile noastre la toate acestea. Căci acesta este singurul mod în care noi putem studia Cuvântul: citirea Cuvântului, păstrarea Cuvântului şi meditarea asupra Lui şi aprofundarea în călăuzirea Duhului lui Dumnezeu în lucrurile care ne sunt prezentate aici. Toate acestea dau naştere la adorare.

Şi aşa vedem mai departe, că noi suntem conduşi în Templu. Închinătorii, care păşesc în public cu lauda şi preamărirea adusă de ei, au fost formaţi în linişte. Ei au fost formaţi în camera de rugăciune sau sus în munţi (Luca 1), unde Domnul a vorbit la inima lor şi ei au meditat în inima lor la cuvintele Lui. Sunt convins că nici o închinare adevărată nu ia naştere, dacă mai înainte nu a avut loc această meditare la cele referitoare la Persoana Domnului nostru scump. Trebuie să aibă loc o „rumegare” cu inima noastră, aşa că sentimentele se formează pentru ca ele să fie plăcute pentru Dumnezeu, când ei aduc în înlăuntrul Locului Preasfânt închinare preoţească. Conştient îndrept atenţia spre cuvântul „preoţesc”. Căci în primul rând vedem aceasta deja la păstori, că la ei este laudă. Ei glorifică şi laudă pe Dumnezeu cu privire la tot la ceea ce ei au auzit şi au văzut. Accentuez aceasta pentru că într-un anumit sens acum la sfârşitul capitolului acesta ne aflăm pe locul închinării, direct în Templu. Mai întâi la patruzeci de zile după naşterea Domnului la curăţirea mamei şi apoi doisprezece ani mai târziu, când Domnul Isus la vârsta de doisprezece ani S-a suit cu părinţii Săi la Ierusalim la Templu. Am văzut deja la început că evanghelia după Luca este caracterizată prin Templu. Evanghelia începe în Templu – Zaharia vede apariţia îngerului, şi se termină în Templu cu cântarea de laudă a ucenicilor. Şi de aceea să fim atenţi, când ne aflăm aici în Templu pentru închinare! Însă înainte ca noi să putem înţelege corect aceasta, noi trebuie să înţelegem ce înseamnă circumcizia lui Hristos şi prezentarea Lui în Templu (Luca 1.22-24).

Ziua circumciziei

Ziua a opta este ziua circumciziei. Desigur aceasta este în primul rând împlinirea Legii. În epistola către Galateni 4.4 ni se spune că Domnul Isus a fost născut dintr-o femeie, născut sub Lege. El era israelit cu adevărat. Nu numai Om, ci un Om din poporul Israel, care aici pe pământ a împlinit Legea lui Dumnezeu, care a fost circumcis conform Legii, dar care totodată prin aceasta este dator să împlinească toată Legea (Galateni 5.3). La circumcizia Lui El primeşte Numele Isus, aşa cum a spus îngerul. Numele înseamnă Iehova sau Iahve – Mântuitor şi Salvator. Însă aceasta nu are nimic a face cu circumcizia, sau? Ce înseamnă circumcizia Lui? Circumcizia este conform cu Coloseni 2.11, sentinţa lui Dumnezeu asupra cărnii, dezbrăcarea trupului cărnii. Aceasta este necesar pentru omul natural, care a fost născut în păcat. Circumcizia însemna pentru fiecare israelit, care făcea circumcizia fiului său, o recunoaştere înaintea lui Dumnezeu că şi acest copil a fost născut în păcat şi a meritat sentinţa lui Dumnezeu şi că el poate veni în părtăşie cu El numai pe baza harului lui Dumnezeu.

Însă acum vine singurul Om de pe pământ, care niciodată nu a păcătuit, în care nu este nici un păcat şi care nu a cunoscut şi nu a făcut nici un păcat şi care nici nu a fost născut în păcat. El vine aici aşa de real, precum spune în Romani 8.2, că Dumnezeu a trimis pe Fiul Său în asemănare cu carnea păcatului şi pentru păcat. Dumnezeu a condamnat păcatul în carne. Desigur nu încă aici în momentul acesta. Însă această circumcizie din ziua a opta şi-a primit împlinirea prin ceea ce se spune în Coloseni 2.11: circumcizia lui Hristos. Circumcizia lui Hristos nu este identică cu circumcizia aceasta din ziua a opta, ci cu lucrarea la crucea de pe Golgota. Dumnezeu L-a trimis pe Fiul Său în asemănarea păcatului, însă păcatul nu era în El. El a venit în aceeaşi carne, în care la noi era păcatul. Şi Dumnezeu L-a trimis în carne pentru păcat, pentru ca El să judece păcatul în El.

Cât de mare este aceasta, dacă Dumnezeu aduce aceasta în legătură cu ziua a opta. Ziua a opta este începutul a ceva nou. Ziua cea mare, ultima zi a sărbătorii este ziua a opta. Despre această zi vorbeşte Domnul Isus în Ioan 7, că roada lucrării de la cruce va fi o ceată mare şi că ea va primi Duhul Sfânt. Ziua a opta vorbeşte despre o creaţie nouă. Căci dacă păcatul în carne este condamnat prin circumcizia lui Hristos, atunci este pusă baza pentru o oştire mare, care are parte de circumcizia lui Hristos. Aşa cum spune Coloseni 2, că ei au fost circumcişi cu circumcizia lui Hristos. Da, acolo este loc pentru o creaţie nouă. Şi aşa cum spune Galateni 6.15: nu circumcizia sau necircumcizia în sensul Legii sunt ceva, ci creaţia nouă – circumcizia lui Hristos şi această legătură cu ziua a opta. Baza este lucrarea de pe Golgota, treizeci şi trei de ani mai târziu. Baza pentru care pot exista mulţi oameni ai bunei plăceri, şi nu numai un singur Om al bunei Sale plăceri. Treizeci şi trei de ani a fost Unul în care Dumnezeu Şi-a găsit buna Sa plăcere. Însă Dumnezeu dorea o societate mai mare de fii ai bunei Sale plăceri, în care voia să-Şi găsească bucuria. De aceea Fiul acesta a trebuit să meargă la cruce, ca să primească sentinţa asupra păcatului.

Consacrarea Celui întâi născut

Toate acestea sunt importante pentru ca acum să înţelegem ce înseamnă când patruzeci de zile după aceea Domnul este adus în Templu de mama Sa. Din Leviticul 12 ştim, că dacă o mamă a născut un fiu, ea trebuia să se curăţească după patruzeci de zile de la naştere. Aceasta este o curăţire ceremonială în legătură cu o jertfă. Şi aşa Iosif şi Maria vin cu Copilul la Ierusalim în Templu. Vedem aici un înţeles dublu. Mai întâi desigur curăţirea Mariei printr-o jertfă, dar şi că Domnul este prezentat de Maria lui Dumnezeu ca întâiul Fiu născut. Fiecare fiu întâi născut în Israel trebuia prezentat lui Dumnezeu – să fie închinat lui Dumnezeu, pus deoparte pentru Dumnezeu. Ah, despre nici un copil din întreaga istorie mondială nu se putea spune că aceasta era aşa de potrivit precum era la Domnul Isus. Ce trebuie să fi fost aceasta pentru inima lui Dumnezeu, atunci când acest Copil a fost închinat Lui. Acesta era Fiul întâi-născut. El nu era numai singurul Fiu născut din Dumnezeu. Aceasta înseamnă că El era Cel veşnic, Unicul. Şi ca Unicul nu este un altul şi în privinţa aceasta noi nu putem fi legaţi cu El. Ca sigurul Fiu El este unic. Dar El este şi Cel întâi-născut, şi aceasta este denumirea Lui ca Om. Dumnezeu a adus pe Cel întâi-născut în lumea locuită, spune Evrei 1. Şi acest Întâiul-născut este desigur Întâiul-născut din toată creaţia, cu toate că El Însuşi este Creatorul (Coloseni 1).

Am văzut că circumcizia Lui se referă la cruce şi astfel El ca Cel mort, despre care vorbeşte şi aici jertfa adusă, este şi Cel întâi-născut dintre morţi. Şi ca Cel întâi-născut dintre morţi El este şi Întâiul-născut dintre mulţi fraţi (Coloseni 1; Apocalipsa 1). Înţelegem noi ce este un Întâi-născut? El este unul închinat lui Dumnezeu, unul sfinţit pentru Dumnezeu. Şi nu vedem noi acum mai clar că circumcizia este sentinţa lui Dumnezeu asupra cărnii păcatului – a păcatului nostru – sentinţa lui Dumnezeu pe care El a pus-o asupra Lui? Nu vedem noi acum mai clar că Duhul Sfânt vrea să ne prezinte adunarea mare a celor întâi-născuţi (compară cu Evrei 12.23)? Între mulţii fraţi, care au fost daţi Domnului Isus, El este Întâiul-născut între ei. Pe aceşti mulţi, pe care El îi numeşte tovarăşii Lui, îi va duce Dumnezeu la glorie ca fii. Aceşti mulţi au fost daţi Fiului, pentru ca ei înşişi să fie fii ai bunei Sale plăceri.

La începutul studiului nostru al evangheliei după Luca am văzut deja că evanghelia după Luca ne introduce în adevărurile apostolului Pavel. Ea este Evanghelia filiaţiunii, şi tocmai filiaţiunea este tema cea mai mare despre care ne relatează Pavel. În evanghelia noastră găsim fii ai Celui Preaînalt, fii ai luminii, fii ai păcii, fii ai învierii şi fii ai lui Dumnezeu. Da, cinci expresii despre oamenii bunei Sale plăceri. Şi îngerii relatează deja aici pe câmp despre Omul bunei Sale plăceri. Aici Întâiul-născut este prezentat lui Dumnezeu în legătură cu o jertfă. Este o jertfă a unui sărac (compară cu Leviticul 12). Însă aceasta, care este numai o imagine, se abate de la realitatea însăşi. Aici animalele de jertfă fac loc adevăratei jertfe. Ele fac loc Unuia în care Dumnezeu a judecat păcatul. Căci prin aceasta poate acum să fie sfinţită pentru Dumnezeu o societate mare de întâi născuţi, închinaţi, însă aşa fel că El este adevăratul Întâi-născut.

Dumnezeu a vorbit odată despre Israel: Israel este întâiul Meu născut. Însă aici este adevăratul Israel, adevăratul Rob al Domnului, aşa cum spune Isaia. Şi acest Rob adevărat este Fiul întâi-născut al lui Dumnezeu. Şi în El, pe baza jertfei Sale, este loc pentru o adunare mare a celor întâi-născuţi – fii ai bunei plăceri – şi aceştia sunt închinători, aşa cum ne spune epistola către Evrei. Aceşti închinători sunt pe drumul spre glorie. Şi pe acest drum ei au cortul întâlnirii, locul serviciului divin, unde ei se apropie de tronul harului. Şi astfel noi îi găsim pe acest drum permanent în Locul Preasfânt, nu numai din când în când. Nu, Evrei 13 ne spune că noi aducem permanent o jertfă. Permanent, aşa cum noi întâlnim aici pe Ana noapte şi zi rugându-se şi postind în Templu. Aici găsim credincioşi prezentaţi în duhul filiaţiunii. Fii ai bunei plăceri, care sunt în Templu ca închinători.

Simeon

Acum îl vedem pe Simeon. Însă el nu vorbeşte având caracterul lui Zaharia. El nu vorbeşte ca Maria, el nu vorbeşte despre viitorul Împărăţiei păcii de o mie de ani, în care Israel ocupă locul central. Nu, el vorbeşte despre timpul actual. Însă toate acestea sunt uimitoare. De ce acest Simeon a venit în Templu? La el nu vedem că glasuri îi vorbesc într-un vis, aşa cum găsim la Iosif; sau că lui îi apare o stea, ca la înţelepţii din răsărit; că lui îi apare un înger, ca la Zaharia sau Maria. Nu, aceasta nu se potriveşte în timpul actual. Aceasta se potriveşte mai degrabă în Vechiul Testament şi în timpul dinaintea naşterii Domnului nostru Isus şi a morţii Lui şi învierii Lui. Nu, la Simeon vedem duhul filiaţiunii. El este călăuzit – şi aceasta este caracteristica filiaţiunii; aceasta este caracteristica tuturor fiilor: toţi cei care sunt călăuziţi de Duhul lui Dumnezeu sunt fii ai lui Dumnezeu (Romani 8.14).

Aici ni se relatează de trei ori despre Simeon, că Duhul Sfânt l-a condus: mai întâi în versetul 25; apoi în versetul 26, unde el primeşte cuvântul de la Duhul Sfânt; şi în versetul 27, unde el vine în Templu prin Duhul Sfânt (Luca 2.25-27). Fiecare simte aici: noi suntem pe un loc deosebit. Duhul Sfânt ne relatează aici dimensiunea măreaţă, care în rest este arătată numai în imagini – în circumcizia lui Hristos şi în prezentarea Lui înaintea lui Dumnezeu. De altfel, nu în curăţire! Curăţirea nu este pentru copil, ci pentru mamă (Leviticul 12). Mama trebuia curăţită şi ea este o imagine a rămăşiţei lui Israel. Pe baza sentinţei lui Dumnezeu asupra cărnii păcatului, care L-a lovit acolo pe Golgota, este posibilă curăţirea credincioşilor şi prin aceasta în cele din urmă sfinţirea şi consacrarea pentru Dumnezeu. Ei au fost curăţiţi prin spălare, ei au fost sfinţiţi, ei au fost îndreptăţiţi. Vedem astfel un popor curăţit, sfinţit, un popor de fii, de oameni ai bunei plăceri, de închinători. Şi este partea noastră cea mai preţioasă pe pământ, să stăm pe acest loc al închinării şi să aducem permanent jertfele noastre de laudă.

Simeon era un om temător de Dumnezeu şi drept, care aştepta pe Mângâietorul lui Israel. Prin aceasta el se înrolează în ceata rămăşiţei care aştepta pe Domnul. Şi el aştepta pe acest Mângâietor, pe Mesia. El Îl aştepta în mod foarte personal. Încă o dată: nu pe baza de glasuri, de viziuni, de vise, stele sau îngeri; nu, ci prin Duhul lui Dumnezeu. El era ca Maria; el, care nu numai cunoştea cuvântul, ci şi îl cumpănea în inima lui (medita la el). Duhul Sfânt a avut ocazia să facă acest cuvânt aşa de adevărat şi preţios în această inimă, că lui i se spune că el nu va vedea moartea înainte ca el să vadă pe Hristosul Domnului. Şi la fel este şi astăzi. Desigur Cuvântul lui Dumnezeu este cunoscut de aproape două mii de ani. Însă Duhul Sfânt ar trebui să primească ocazia să facă Cuvântul Său aşa de viu în inimile noastre, încât şi noi să aşteptăm pe Domnul nostru cu inimi arzătoare.

Astfel Simeon vine în Templu călăuzit de Duhul Sfânt, şi când părinţii au adus Copilaşul Isus ca să facă pentru El după obiceiul Legii, el L-a luat în braţe. Ah, cât de preţios este aceasta! Păstorii au văzut pe îngeri şi s-au prosternat înaintea Copilului. Magii (înţelepţii din Orient) au văzut steaua şi s-au prosternat înaintea Copilului. Însă aici vine Simeon călăuzit de Duhul şi el nu se prosterne înaintea Copilului. El Îl ia în braţe. El Îl îmbrăţişează cu intimitate şi Îl cuprinde în inima lui. Aici este un om care nu poate fi comparat cu oamenii care se vor prosterne odată în Împărăţia păcii înaintea Domnului, aşa cum va face odată Israel, aşa cum au prefigurat aici păstorii şi magii. Nu, aici este unul care ia Copilul în braţe şi Îl cuprinde în inima lui. Da, în inima lui.

Am văzut că Domnul Isus personifică pacea lui Dumnezeu – pace pe pământ. Când va avea loc aceasta, atunci vor veni înţelepţii (popoarele), apoi vor veni oamenii poporului Israel (păstorii) şi se vor prosterne înaintea Copilului. Aceasta este în viitor. Însă în timpul de acum, în care trăim noi, când nu este pace pe pământ, există oameni cu pacea în inimă, care au pace cu Dumnezeu, o pace care păzeşte inimile şi gândurile lor. Un astfel de om găsim aici în Simeon. El ia Copilul în braţe şi în inimă şi laudă pe Dumnezeu: Lasă pe robul Tău să plece în pace. Aici este un credincios, care încă nu cunoaşte pacea pe pământ, dar are pacea în inima lui. Nu un credincios care aşteaptă pe Domnul cu Împărăţia Sa, ci unul care Îl primeşte în inima lui. Putem spune noi aceasta despre noi? Este Domnul pentru noi aşa de preţios, pentru ca noi aşa cum spune 1. Tesaloniceni 4: vrem să fim totdeauna la Domnul?

„Ochii mei au văzut mântuirea Ta.” Omul acesta, care este călăuzit prin Duhul, a văzut mai mult decât Zaharia şi Maria. El a văzut chiar mai mult decât cele despre care au vorbit îngerii: mântuirea Ta, pe care Tu ai pregătit-o înaintea popoarelor. Niciodată înainte nu am auzit aşa ceva. De la îngeri am auzit într-adevăr despre pace pe pământ. Însă aici auzim despre pacea pe care El o va răspândi înaintea feţei tuturor popoarelor. Îngerii au vorbit despre o pace pentru întreg poporul – acesta este Israel. Simeon însă vorbeşte prin Duhul lui Dumnezeu despre toate popoarele. Aceasta este valabil nu numai pentru Împărăţia păcii. Desigur atunci, când Israel va fi centrul tuturor evenimentelor, din poporul acesta se va răspândi pace spre toate popoarele. Dar să citim şi versetul 32. Dacă Simeon s-ar fi referit numai la Împărăţia păcii, atunci el ar fi vorbit în primul rând despre Israel şi apoi, pornind de la acesta, despre lumina către toate naţiunile. Însă aici nu este aşa. Israel este pe locul al doilea. El vorbeşte despre timpul nostru actual, unde lumina a venit în primul rând ca descoperire tuturor naţiunilor, ca să facă cunoscut naţiunilor adevărurile lui Dumnezeu. Avem aceasta ca rod de la unul care lasă Cuvântul lui Dumnezeu să lucreze în inima lui prin Duhul Sfânt. Din Vechiul Testament cunoaştem cuvântul despre Domnul Isus ca Lumină a naţiunilor (Isaia 42; 49; 59). Şi Isaia leagă aceasta cu Împărăţia păcii. Dar Simeon foloseşte acest Cuvânt, călăuzit prin Duhul, pentru timpul nostru. Şi aceasta devine clar, dacă citim mai departe.

Iosif şi Maria erau uimiţi de cele auzite de la Simeon. Lor li se deschide o perspectivă mult mai mare, decât numai mântuirea lui Israel. Vedem apoi că Simeon îi binecuvântează. De altfel aici nu stă scris că el a binecuvântat Copilul. Nu, el cunoaşte gândurile lui Dumnezeu: el însuşi ar putea fi binecuvântat numai prin Copil. Însă Simeon poate binecuvânta pe Iosif şi pe Maria şi să le prezinte ce va deveni Copilul acesta. Şi că el vorbeşte în continuare despre timpul actual vedem din cuvintele: „Iată, Acesta este rânduit spre căderea şi ridicarea multora în Israel.” El arată spre timpul actual, în care Domnul Isus a fost dat naţiunilor ca lumină spre descoperire. Dar el mai arată că aceasta are loc împreună cu lepădarea poporului Israel. Domnul Isus urma să ajungă o piatră de poticnire în Israel, de care mulţi vor cădea. Şi aici găsim un cuvânt din profetul Isaia (Isaia 8). Mulţi vor cădea, dar de asemenea mulţi se vor ridica. Aici nu este vorba de înviere, ci: ei vor fi ridicaţi. Aceasta este şi ceea ce a vestit Maria: cei puternici vor fi daţi jos şi cei smeriţi vor fi înălţaţi. Cei care gândesc că sunt ceva, ei vor cădea. Ceilalţi vor fi înălţaţi. Şi El va deveni un semn care va stârni împotrivire.

În legătură cu Domnul Isus citim de trei ori despre un semn, atât în evanghelia după Matei, cât şi în evanghelia după Luca. În evanghelia după Matei primul semn este steaua, la naşterea Lui. Semnul al doilea este moartea Lui, semnul lui Iona: trei zile şi trei nopţi El trebuia să fie în inima pământului (Matei 12). Semnul al treilea este revenirea Lui: semnul Fiului Omului (Matei 24). Şi la Luca vedem acelaşi lucru. Primul semn la naşterea Lui: Copilul în iesle. Semnul al doilea îl găsim în pasajul nostru: semnul lepădării Lui. Despre aceasta nu au vorbit îngerii, Zaharia şi Maria. Simeon ştie aceasta. El ştie că sabia va străpunge sufletul Mariei, şi prin aceasta el se gândeşte la momentul când Maria va sta la picioarele crucii. În Luca 21 găsim semnul al treilea – revenirea Lui. Aici, aşa cum am spus, semnul lepădării Lui, pentru ca să se descopere gândurile multora. Venirea Domnului este revelarea a ceea ce este în inima lui Dumnezeu. Dar este şi revelarea a ceea ce este în inimile noastre. Este o stare care aduce totul la lumină, care aduce la lumină în chip desăvârşit inima lui Dumnezeu, aşa că noi oamenii putem cunoaşte inima lui Dumnezeu. Ceea ce Dumnezeu voia să relateze oamenilor, toate acestea El le-a relatat în Domnul Isus. Şi pe de altă parte, inima omului a fost descoperită deplin. Desigur în mod deosebit în momentul când Maria stă la cruce şi El este înălţat acolo pe cruce. Acesta este înţelesul celor spuse aici de Simeon. El era caracterizat de cunoaştere deosebită şi înţelegere a gândurilor lui Dumnezeu – în duhul adevărat al filiaţiunii lăudând pe Dumnezeu aici în Templu. Ce loc preţios să stai aici.

Profetesa Ana

La Simeon nu ni aminteşte atât de mult statornicia, continuitatea slujirii lui. Cel mai important la el este: Duhul Sfânt îl călăuzeşte. Căci mult mai clar găsim prezentată slujba permanentă a laudei în Templu în persoana profetesei Ana. Despre credincioşii de la sfârşitul cărţii vedem în adevăratul sens al cuvântului că ei stăteau în Templu şi lăudau pe Dumnezeu. Acesta este locul credinciosului ca fiu şi închinător înaintea lui Dumnezeu, ca să aducă jertfa neîntreruptă de laudă şi preamărire. Şi aici la începutul vieţii Domnului nostru Isus aici pe pământ vedem toate acestea prezentate deja în profunzime.

În Ana avem în acest început o imagine potrivită a unui credincios care aduce o laudă neîncetată. Ea era o profetesă, şi aceasta ne arată că Duhul profetic mai era la lucru şi în acest timp, după ce Dumnezeu a tăcut patru sute de ani. Şi Duhul profetic este acela care înţelege Cuvântul lui Dumnezeu şi Îl aplică la inimă şi conştiinţă. Ana era o femeie. Cu siguranţă ea nu a avut multe ocazii pentru vestire. Dar ce mărturie, când citim: „Ea vorbea despre El.” Acesta este Duhul profetic. El vorbeşte despre Domnul Isus şi Îl pune înaintea inimii şi conştiinţei. Aceasta este profeţie.

Profeţie nu este altceva decât mărturie despre Domnul Isus. Totul se învârte în jurul Persoanei Domnului nostru Isus Hristos. În 1. Petru 1.11 ne este confirmat aceasta: „Duhul lui Hristos mărturisea dinainte despre patimile care trebuiau să vină peste Hristos, şi despre slăvile care aveau să urmeze.” Aceasta este şi slujirea profetică în mijlocul Adunării. În 1. Corinteni 14.3 citim, că cine profeţeşte vorbeşte oamenilor spre zidire şi încurajare şi mângâiere. Cum poţi încuraja mai bine, zidi mai bine şi mângâia mai bine, decât atunci când se vorbeşte despre Domnul Isus? Nu este zidirea legată cu Persoana Sa, nu este încurajarea şi mângâierea sfinţilor legată cu Persoana Sa? Adevăratul Duh profetic face aceasta: El vorbeşte despre El.

Cum este deci această femeie? Probabil aflăm ceva prin înţelesul numelui ei. Simeon înseamnă „a auzi”. Ne-am putea gândi că Dumnezeu a auzit gândurile inimii lui Simeon, dar şi Simeon a auzit. El era unul care putea auzi bine glasul Duhului Sfânt. El avea un auz bun, ca să ia seama la călăuzirea Duhului Sfânt în viaţa lui, care l-a condus în Templu. Şi Ana avea un nume remarcabil, şi aceasta se potriveşte caracterului acestei evanghelii. Ana înseamnă „har”. Ea însăşi era un model al harului, al îndurării. Ana descindea din seminţia Aşer – o seminţie din cele zece seminţii ale poporului. Însă ea aştepta împlinirea făgăduinţei, exact aşa cum relatează Pavel: „speranţa promisiunii făcute de Dumnezeu părinţilor noştri, la care speră să ajungă cele douăsprezece seminţii ale noastre, slujind neîncetat, noapte şi zi” (Faptele apostolilor 26.6,7). Aşa o găsim aici, slujind lui Dumnezeu în Templu noapte şi zi. Pentru ca să poţi sluji lui Dumnezeu aşa fără întrerupere, Dumnezeu trebuie să îndepărteze acele lucruri care împiedică această slujire. Ea a fost şapte ani căsătorită şi acum avea vârsta de optzeci şi patru de ani. Putem astfel presupune că ea a slujit neîntrerupt în Templu aproape șaizeci de ani. Slujind neîntrerupt în Templu noapte şi zi timp de şaizeci de ani! Ana este aici în Templu, în locul sfânt. Şi acesta este locul adevărat al credinciosului, care este caracterizat ca fiu.

Locul sfânt este caracterizat prin trei lucruri: auzirea, la Simeon, rugăciunea, la Ana şi în episodul al treilea în finalul capitolului nostru Cuvântul lui Dumnezeu despre Domnul Isus. La Ana se găsesc însuşirile rugăciunii: slujind lui Dumnezeu „cu posturi şi  rugăciuni”. Aceasta este smerenie, este dependenţă, este încredere. Ea a slujit şaizeci de ani zi şi noapte şi a aşteptat acest moment, această clipă, ca să vadă pe Domnul. Ea a venit în momentul acesta, şi privind pe Domnul, ea L-a lăudat şi a vorbit despre El tuturor celor din Ierusalim, care aşteptau răscumpărarea. Aceasta este adevărata slujbă profetică. Ea vorbea tuturor celor care erau pregătiţi cu inimile lor să audă despre Domnul Isus Hristos.

Partea anterioară


Tradus de la: Die Geburt des Herrn (2)

Traducere: Ion Simionescu

Mai multe articole din seria Naşterea Domnului (2)

Mai multe articole din categoria Isus Hristos (49)


Nota redacţiei:

Redacţia SoundWords este răspunzătoare pentru publicarea articolului de mai sus. Aceasta nu înseamnă că neapărat ea este de acord cu toate celelalte gânduri ale autorului publicate (desigur cu excepţia articolelor publicate de redacţie) şi doreşte să atragă atenţia, să se ţină seama de toate gândurile şi practicile autorului, pe care el le face cunoscut în alte locuri. „Cercetaţi toate lucrurile, şi păstraţi ce este bun” (1 Tesaloniceni 5.21).

Bibeltexte im Artikel anzeigen