Naşterea Domnului (1)
Luca 2

Willem Johannes Ouweneel

© SoundWords, Online începând de la: 19.12.2020, Actualizat: 19.12.2020

Versete călăuzitoare: Luca 2

Primul capitol al evangheliei după Luca se termină cu cântarea de laudă şi cu prorocia lui Zaharia. Ştim că această profeţie se referă la timpul minunat al Împărăţiei de o mie de ani, când poporul va fi atunci eliberat definitiv de cei care îl urăsc şi de vrăjmaşi şi când ei vor putea să slujească lui Dumnezeu în toate zilele cu toată evlavia şi dreptatea.

Decretul Cezarului August

Acum începe capitolul al doilea şi noi suntem iarăşi în prezent şi vedem poporul în mijlocul vrăjmaşilor lui. Probabil s-a gândit că odată cu eliberarea poporului din captivitatea babiloniană poporul este acum pe deplin liber. Dar nu. Deja la mult timp după eliberarea  din captivitatea în Babilon, în cartea lui Neemia citim: „Iată, astăzi suntem robi, iar în ţara pe care ai dat-o părinţilor noştri, ca să mănânce rodul ei şi bunătăţile ei, iată, suntem robi în ea! Şi ea dă venitul ei mare împăraţilor pe care i-ai pus peste noi din cauza păcatelor noastre; şi ei stăpânesc peste trupurile noastre şi peste animalele noastre după placul lor, iar noi suntem în mare necaz.” (Neemia 9.36-37). Nici un moment nu erau liberi.

Şi aşa a fost până în momentul acesta, în care începe capitolul nostru al doilea. Cezarul August stăpâneşte în Palestina. El este reprezentantul celui de-al patrulea imperiu mondial. Trei imperii mondiale au stăpânit deja poporul. Chiar şi aprobarea construirii Templului a trebuit luată de la un domnitor păgân – un vrăjmaş. Acum era al patrulea imperiu la putere, imperiul roman. Cezarul August este domnitorul, el, romanul; şi Iosif, care este din seminţia lui David, este un tâmplar sărac şi un rob. August a poruncit şi Iosif a trebuit să meargă de la Nazaret la Betleem. Şi dacă Duhul Sfânt ne face cunoscut aceasta în felul acesta, atunci este important. Căci deja aici ni se arată în ce stare de umilire va fi născut Domnul Isus. Nu Iosif din familia regală cu soţia lui Maria a hotărât să meargă, nu, ci August a poruncit. Însă în realitate şi August trebuie să procedeze aşa cum vrea Dumnezeu. Căci în cele din urmă El ţine frâiele în mână, dacă avem voie să ne exprimăm aşa cu reverenţă. Nu este Cezarul cel care a poruncit lui Iosif, ci Dumnezeu este Cel care i-a poruncit lui Iosif. Aceasta devine clar din versetul 2. Dumnezeu a dat Cezarului gândul să facă un recensământ. Însă Dumnezeu a călăuzit lucrurile aşa fel ca recensământul să se facă la un timp mai târziu – abia când Quirinius era guvernator al Siriei, nu, abia când Domnul Isus trebuia să fie născut. Aceasta ne arată foarte clar că în realitate Cezarul era numai mingea de joc în mâna lui Dumnezeu. Şi aşa cum a fost aici la naşterea Domnului la fel a fost şi la sfârşitul vieţii Sale pe pământ, când Domnul Isus a zis lui Pilat: „Nu ai avea nici o putere asupra Mea, dacă ea nu ţi-ar fi fost dată de sus.”

Iosif şi Maria pe drum spre Betleem

Astfel Iosif şi Maria merg din Nazaret la Betleem. Da, Bestleem, deoarece stă scris: „Şi tu, Betleeme, ţara lui Iuda, nu eşti nicidecum cea mai neînsemnată dintre căpeteniile lui Iuda; pentru că din tine va ieşi un Conducător care va păstori pe poporul Meu, Israel.” Acesta este Domnul Isus, care trebuia să fie născut în Betleem. Dumnezeu decide să pună în mişcare pe Cezarul mare, puternic şi întreg imperiul mondial roman. Întreg imperiul roman, acest imperiu uriaş cu o mulţime nenumărată de oameni trebuia pus în mişcare. De ce face Dumnezeu aceasta? Pentru ca să aducă pe Iosif cu logodnica lui la Betleem. Dumnezeu poartă grijă ca Iosif să vină la Betleem cu Maria. Ah, ce frumos este să se ştie că timpurile noastre sunt în mâna lui Dumnezeu. Noi citim: „… s-au împlinit zilele ei …” Zilele ei nu erau încă împlinite atunci când August a avut gândul să facă recensământ. Nu, Dumnezeu nu Se grăbeşte. Abia mai târziu, când Iosif şi Maria au ajuns în Betleem, „zilele ei s-au împlinit”. Era timpul când Domnul Isus trebuia să fie născut.

Întâiul născut

„Şi [ea] L-a născut pe Fiul ei cel întâi-născut.” În Vechiul Testament se spune: „Un Fiu ni S-a dar – un Copil ni S-a născut.” Dumnezeu ne-a dat pe Fiul Său ca pe Darul nespus de mare. Dar un Copil ni S-a născut, şi Sfântul, care a fost născut, trebuia să fie numit Fiul lui Dumnezeu. Acesta este Domnul Isus, Fiul Omului. Pentru aceasta sămânţa divină a trebuit pusă în Maria, pentru ca Dumnezeu să poată fi revelat ca Om. Şi cu toate acestea Omul acesta era în acelaşi timp Dumnezeu, Fiul, pe care Tatăl L-a dat. Fiul ne-a fost dat. Fiul veşnic ne-a fost dat de Dumnezeu. Cum? Prin aceea că a fost născut ca şi Copil. Aceasta este un gând preţios şi la fel ca în Isaia 9, Duhul Sfânt ne prezintă cu foarte mare grijă şi prudent gândul acesta şi în Mica 5.1: Domnul Isus trebuia să fie născut în Betleem. Aici trebuia El să vină în lume ca Om. Însă totodată ni se spune că originile (ieşirile) Lui sunt din vechime, din zilele eternităţii. Om adevărat şi Dumnezeu adevărat! Aşa de grijuliu scrie Duhul Sfânt, veghind asupra sfinţeniei Persoanei Domnului nostru Isus.

El era Om adevărat: „Şi [ea] L-a născut pe Fiul ei cel întâi-născut”, aşa cum fiecare mamă naşte pe copilul ei, aşa cum este fiecare copil, care tremură de frig şi plânge şi îi este foame: „… şi L-a înfăşat în scutece şi L-a culcat în iesle.” Aşa descrie Luca. Aşa se prezintă toată îndurarea lui Dumnezeu. Harul lui Dumnezeu este aşa de bogat, că El Însuşi a venit, ca să locuiască printre noi în starea cea mai de jos, pe locul cel mai de jos, pe care noi ni-l putem imagina. Ce contrast cu evanghelia după Matei! Matei nu ne relatează în felul acesta despre îndurarea lui Dumnezeu. Matei nu ne scrie despre sărăcia lui Iosif şi a Mariei. El nu ne relatează despre iesle. El nu ne spune că în casa de poposire nu era nici un loc. Însă Matei ne relatează despre marele Împărat al iudeilor. Acolo se vorbeşte şi despre un semn. Matei ne vorbeşte despre o stea, semnul gloriei măreţe. În evanghelia după Matei vin înţelepţii, cei mari, ca să se închine Domnului. Nimic de felul acesta nu citim la Luca. Aici nu sunt înţelepţi. Aici avem pe păstori cu oile lor. Aceştia sunt ultimii, cei mai neînsemnaţi din popor. Însă la ei era loc în inimile lor pentru El, Cel care stătea aşa de sărăcăcios în iesle.

Semnul

Nu, aici la Luca nu vedem steaua ca semn măreţ al gloriei şi al puterii şi al maiestăţii. Aici găsim un alt semn: „Şi acesta vă este semnul: veţi găsi un prunc înfăşat în scutece şi culcat în iesle” (Luca 2.12). Că Dumnezeu S-a plecat aşa de jos, că Dumnezeu S-a smerit aşa de mult, că Dumnezeu a devenit aşa de mic ca un copil înfăşat în scutece; că El a devenit Om cu adevărat, dependent de mama Lui ca un bebeluş, pe care trebuia să-L hrănească, să-L îmbrace şi să-L mângâie; şi că în acelaşi timp El este Dumnezeul veşnic, aşa cum spune Evrei 1.3: „El susţine toate lucrurile prin cuvântul puterii Lui”, aşa că El a trebuit să dea putere mamei Lui ca să-L ţină – toate acestea sunt aşa de minunate, că sunt mai presus de mintea noastră, mai presus de logica noastră. Există oare ceva mai contradictoriu – acest Dumnezeu veşnic în putere şi tărie şi în acelaşi timp acest bebeluş, stând culcat neputincios într-o iesle? Şi cu toate acestea este desăvârşit de clar în Domnul Isus. Este aşa de desăvârşit, că El era Om aici ca bebeluş înfăşat în scutece şi dependent de ajutorul mamei Sale. Însă este la fel de desăvârşit adevărat că în acelaşi timp El este „Cornul mântuirii”, Mântuitorul şi Domnul. Aceasta este minunea la naştere acolo în Betleem. Aceasta este micimea şi mărimea Lui.

Nici un loc în casa de poposire

Pentru astfel de lucruri nu este nici un loc în lume: „Nu era nici un loc în casa de poposire”. În „hanul” lumii nu locuiesc cei mici, cei neînsemnaţi, cei dependenţi. Acolo locuiesc cei mari, cei independenţi, cei puternici. În hanurile lumii acesteia nu este nici un loc pentru Domnul Isus. Căci acolo unde sunt grăsimile pământului nu este loc pentru Dumnezeu, care vine în smerire.

Este foarte potrivit, că noi găsim cuvântul „casa de poposire” în Noul Testament cu două înţelesuri. O casă de poposire este o cameră de oaspeţi, o cameră simplă cu loc pentru oaspeţi. Domnul Isus foloseşte acelaşi cuvânt „casă de poposire” în acea situaţie, când El trimite pe ucenicii Lui să pregătească Paştele (Marcu 13.14): „Unde este camera Mea de oaspeţi?” Camera de oaspeţi este acelaşi cuvânt ca şi casă de poposire (han). Şi Domnul Isus spune: „Unde este camera Mea de oaspeţi?” În casa de poposire a acestei lumi nu este nici un loc pentru Domnul Isus. Şi pentru credincios nu este nici un loc în casa de poposire a lumii acesteia. Pentru cei independenţi, pentru cei puternici, pentru cei cu autoritate şi cei bogaţi, pentru aceia despre care i s-a spus Mariei că vor fi daţi jos de pe tronuri şi vor fi scoşi afară fără nimic, pentru aceştia este loc în casa de poposire. Dar pentru cei neînsemnaţi, pentru cei slabi, pentru aceia care sunt ca femeile Maria şi Elisabeta, care erau în munţi, pentru aceştia este un alt loc. „Casa Mea de oaspeţi”, spune Domnul Isus, aceasta este camera de sus, ridicată deasupra lumii acesteia. Aceasta este o cameră de oaspeţi şi El vrea să-i aibă pe ai Săi aici la Sine. Aici trebuie să fim noi, pentru ca El să ne poată servi, şi pentru ca noi să servim masa Lui împreună cu El şi unde El ne poate introduce în binecuvântările bogate. Pentru El nu este nici un loc în casa de poposire a lumii acesteia. Dar El are casa Lui de poposire, ca să ne invite, pe noi, credincioşii, să fim la El.

Aşa de sărac a devenit Domnul nostru, atunci când a venit pe pământul acesta. Şi sărăcia Lui s-a arătat cel mai clar la cruce. Aşa de sărac a devenit El, că El a spus: „Păsările au cuiburi şi vulpile au vizuini, dar Fiul Omului nu are nici un loc unde să-Şi pună capul.” A fost un singur loc, unde El a putut pe pământul acesta să-Şi pună capul. Este acelaşi cuvânt! „Şi El Şi-a plecat capul şi Şi-a dat duhul” – acolo la cruce. Acesta a fost singurul loc de pe pământul acesta unde El a putut să-Şi plece capul; acolo la cruce, când a murit, şi apoi mormântul. În rest n-a fost nici un loc pentru El, numai locul morţii. Nu este aceasta impresionant?

Păstori pe câmp

Aici în evanghelia după Luca nu sunt înţelepţii cei care vin la Domnul. Nu sunt cei mari şi cei puternici. Nu este nici un Nimrod, nici un vânător puternic, care vânează animale sau chiar oameni. Nu, Dumnezeu nu poate folosi astfel de oameni. Ci păstori – ca Abel, Moise, David. Păstorii sunt oameni care au o inimă pentru alţii, care pot să-şi deschidă inima pentru cei lipsiţi de ajutor, care au o inimă pentru Bebeluşul din Betleem. Ei făceau lucrarea de slujire noaptea pe câmp la turmele lor. Şi apoi îngerul Domnului a stat la ei. Acum citim ceva ciudat. Îngerul Domnului stătea lângă ei, dar mai era ceva alături. Nu un înger cu gloria unui înger stătea lângă ei. Era îngerul şi era gloria Domnului. Domnul Însuşi Se manifestă aici cu gloria Sa. Aceasta este altceva decât evenimentul când îngerul a venit la Zaharia sau la Maria. Aici este lângă ei gloria Domnului Însuşi. Aceasta este gloria din norul din Vechiul Testament. Atunci gloria lui Dumnezeu în mijlocul poporului Său era acoperită în nor. Dumnezeu Însuşi S-a înconjurat cu acest nor şi nimeni nu putea veni la această glorie decât numai marele preot o singură dată în an. Însă acum această glorie străluceşte deodată netulburată în acest întuneric – gloria Domnului.

Cum putea avea loc aşa ceva? Ah, mult mai târziu apostolii au înţeles aceasta: „Şi noi am privit gloria Lui, glorie ca a Singurului de la Tatăl, plin de har şi de adevăr” (Ioan 1.14). Mai înainte se spune în locul acesta: „El a locuit printre noi”, aceasta înseamnă „tabernakelt”, adică El a locuit într-un cort. Nimeni înainte nu s-a putut apropia de Dumnezeu. Nimeni nu a văzut pe Dumnezeu şi a trăit! Dumnezeu locuieşte într-o lumină de nepătruns. Şi totuşi Dumnezeu în gloria Sa a venit la noi ca Om. Aşa de departe şi totuşi aşa de aproape. El a locuit printre noi – într-un cort. Acest trup al Domnului era învelitoarea în care era inclusă gloria lui Dumnezeu. Era aşa, că mulţi din Israel au zis: Nu am văzut nimic deosebit la El. Însă păstorii aveau ochi deschişi, ca să vadă gloria Domnului. Gloria Domnului a venit la oameni.

Bucurie în loc de frică

Păstorii s-au temut cu mare teamă. Normal! Poate un om să vadă gloria lui Dumnezeu şi să trăiască? „Nu vă temeţi”, spune de aceea îngerul, „Pentru că, iată, vă aduc o veste bună, de mare bucurie.” Nu teamă, ci bucurie! Pentru că Dumnezeu nu a venit la oameni în gloria Sa de Judecător, ci în har şi îndurare. Dacă ei Îl vor primi, aceasta este o altă chestiune. Însă era o „bucurie mare, care va fi pentru tot poporul”.

Mântuitorul – Hristos Domnul

Pentru că astăzi, în cetatea lui David, vi S-a născut un Mântuitor (Salvator), care este Hristos Domnul. Mântuitorul era născut – Cornul mântuirii – Cel care aduce mântuire. Şi acest Mântuitor este Hristosul, Mesia, Cel promis de Dumnezeu, şi Domnul acesta este Domnul, Iahve, Dumnezeu cu noi, Emanuel. Dumnezeu a fost revelat între noi. Cuvântul a devenit carne şi a locuit între noi, Dumnezeu a învăluit aici gloria Sa într-un cort. Ai văzut tu gloria Lui? În Corpul de copil, spus cu reverenţă, în Copilul din iesle, acolo S-a învăluit gloria divină. El a venit între noi, „locuind în cort” – acesta trebuie să fie semnul nostru. Acesta este un semn! Nu semnul unui fulger, care se vede de la răsărit şi până la apus (Matei 24), căci un astfel de semn ar fi însemnat judecată rostită asupra poporului. Trebuia să fie un semn despre îndurarea şi harul lui Dumnezeu. Şi dacă noi vedem semnul aici în Betleem, atunci acesta este un Copil înfăşat în scutece, nu un Copil în cel mai bun hotel din Betleem, ci dintr-o iesle, de unde mănâncă animalele. Îl găsim în locul cel mai de jos din Betleem. Acesta este un semn al lui Dumnezeu pentru poporul Său. Un semn – în El este cuprins un mesaj! Aşa este în întreaga Scriptură. Când Dumnezeu dă un semn, atunci El leagă de el un mesaj. Şi astfel noi ca ucenici trebuie să fim foarte atenţi. Şi ce fel de semn este, ce fel de mesaj? Că Isus Hristos nu vine să condamne, ca Judecător, ci ca Mântuitor – ca Salvator. Şi aceasta văd păstorii aici în Betleem, atunci când privesc Copilul, acolo pe locul cel mai de jos, care se poate imagina, Bebeluşul care nu se poate ajuta singur, culcat în iesle. Un copil înfăşat în scutece.

Partea următoare


Tradus de la: Die Geburt des Herrn (1)

Traducere: Ion Simionescu

Mai multe articole din seria Naşterea Domnului (2)

Mai multe articole din categoria Isus Hristos (49)


Nota redacţiei:

Redacţia SoundWords este răspunzătoare pentru publicarea articolului de mai sus. Aceasta nu înseamnă că neapărat ea este de acord cu toate celelalte gânduri ale autorului publicate (desigur cu excepţia articolelor publicate de redacţie) şi doreşte să atragă atenţia, să se ţină seama de toate gândurile şi practicile autorului, pe care el le face cunoscut în alte locuri. „Cercetaţi toate lucrurile, şi păstraţi ce este bun” (1 Tesaloniceni 5.21).

Bibeltexte im Artikel anzeigen