Al şaptelea de la Adam
O privire în viaţa lui Enoh

Frank Binford Hole

© SoundWords, Online începând de la: 19.11.2019, Actualizat: 19.11.2019

Versete călăuzitoare: Geneza 5.21,22; Evrei 11.5; Iuda 14

Geneza 5.21-24: Şi Enoh a trăit şaizeci şi cinci de ani şi a născut pe Metusala. Şi după ce a născut pe Metusala, Enoh a umblat cu Dumnezeu trei sute de ani; şi a născut fii şi fiice. Şi toate zilele lui Enoh au fost trei sute şaizeci şi cinci de ani. Şi Enoh a umblat cu Dumnezeu; şi nu a mai fost, pentru că Dumnezeu l-a luat.

Evrei 11.5: Prin credinţă, Enoh a fost mutat, ca să nu vadă moartea; şi nu a fost găsit, pentru că Dumnezeu îl mutase; pentru că, mai înainte de mutare, a primit mărturia că I-a plăcut lui Dumnezeu.

Iuda 14: Şi Enoh, al şaptelea de la Adam, a profeţit şi el cu privire la aceştia, spunând: „Iată, a venit Domnul cu zecile de mii de sfinţi ai Săi,”

În Sfânta Scriptură nu este nimic de prisos. Fiecare frază, da, fiecare cuvânt are scopul lui propriu. Un exemplu potrivit avem în Iuda 14, unde se spune: „Şi Enoh, al şaptelea de la Adam, a profeţit şi el cu privire la aceştia”. Că Enoh era cu adevărat al şaptelea de la Adam prin urmaşii lui Set se poate vedea uşor din Geneza 5, dar ar putea să fie de mirare de ce Iuda foloseşte cinci cuvinte ca să ne îndrepte atenţia spre acest fapt. Are aceasta vreun motiv?

Desigur. Şapte este în Scriptură numărul împlinirii şi desăvârşirii, în mod obişnuit referitor la lucrurile divine, dar uneori şi cu privire la rău. Este deci foarte potrivit că din cei zece patriarhi dinainte de potop al şaptelea era acela în care credinţa şi viaţa de credinţă s-au exprimat cu desăvârşire.

Însă nu numai aceasta. Dacă mergem în Geneza 4 şi studiem genealogia urmaşilor lui Cain şi numărăm, găsim faptul remarcabil că al şaptelea de la Adam este Lameh. În capitolul 5 găsim genealogia urmaşilor lui Set fără nici o adăugire în afară de vârstă până la Enoh, unde Duhul Sfânt se opreşte pentru un moment, ca să facă cunoscut unele detalii despre el. În Geneza 4 avem acelaşi lucru. După Cain sunt enumerate numai nume, până la Lameh când Duhul consideră că este bine să relateze ceva despre el.

Urmaşii lui Cain erau oameni în care se vedeau carnea şi însuşirile lumii, în timp ce la urmaşii lui Set Dumnezeu Şi-a păstrat o sămânţă divină în oamenii credinţei. În ambele linii al şaptelea este omul cu caracterul cel mai distins şi puterea cea mai distinsă, este acela în care se exprimă deplin înclinaţiile corespunzătoare. În Lameh (Geneza 4.19-24) ne este prezentată lumea în însuşirile ei principale; în Enoh (Geneza 5.21-24) vedem dimpotrivă cărarea credinţei prin lume.

Ordinea în care cei doi sunt prezentaţi prin Duhul lui Dumnezeu este remarcabilă, căci ea este aceea care se păstrează pe parcursul întregii Scripturi şi despre care în 1 Corinteni 15.46 se spune categoric: „Dar întâi nu este cel spiritual, ci cel natural.” Mai întâi ceea ce este exclusiv de la om, şi acesta greşeşte; şi apoi ceea ce este de la Dumnezeu, şi aceasta rămâne. De aceea celălalt cuvânt: „El desfiinţează pe cel dintâi, ca să-l stabilească pe al doilea” (Evrei 10.9).

Veacul dinainte de potop erau zile ale fărădelegii. Moartea domneşte de la „Adam până la Moise” (Romani 5.14), căci păcatul era peste măsură de mare. Cu toate acestea nu era nici o încălcare, deoarece Legea încă nu era dată, care putea fi încălcată. Dar nu numai aceasta: nu era nici o autoritate dată de Dumnezeu pe pământ. Nimeni nu era împuternicit ca reprezentant al lui Dumnezeu să scoată sabia dreptăţii împotriva aproapelui lui. Dumnezeu oferă autoritate abia după potop (Geneza 1-6). Înainte de ea fiecare era propriul legiuitor, şi această stare a atins punctul culminant în Lameh.

În legătură cu omul acesta, o personalitate puternică cu o mare aroganţă, ne sunt relatate trei lucruri:

  1. El a nesocotit rânduiala căsniciei, aşa cum Dumnezeu a stabilit-o de la început, prin aceea că El a unit un bărbat şi o femeie. Foarte clar Lameh a fost primul care a ignorat această organizare divină, prin aceea că şi-a luat mai multe soţii. Ceea ce Dumnezeu a instituit era fără valoare pentru el. Într-adevăr el a luat numai două soţii, şi de la el până la Solomon sau Ahaşveroş decăderea a crescut foarte mult, însă el era acela care a făcut începutul. Ce l-a determinat să fie iniţiatorul acestui rău mare pe pământ? Pofta cărnii.

  2. Prin cele două soţii el a avut o familie remarcabilă. A doua însuşire se vede în copiii lui, şi pofta cărnii ia naştere prin pofta ochilor. Unul din ei a devenit tatăl celor care locuiesc în corturi şi posedă turme, şi anume aceia care au menţinut relaţiile comerciale între popoare, deoarece ei niciodată nu au fost stabili şi nu au lucrat pământul, ci au umblat din loc în loc ca nomazi. Celălalt fiu a devenit iniţiatorul artelor frumoase şi al ştiinţei: el era tatăl tuturor acelora care mânuiesc harfa şi fluierul şi în felul acesta se preocupă cu partea spirituală şi estetică a vieţii. Al treilea era tatăl meseriaşilor de artă: în familia lui erau cei care prelucrau arama şi fierul.

    Şi numele surorii lui ne este făcut cunoscut. Înţelesul numelui Naama pare să însemne „plăcere”. Ea caracterizează după câte se pare, corespunzător numelui ei, partea plăcută a vieţii lumeşti şi ea a devenit o îndrumătoare în plăcerile pământeşti. Noi trebuie să ne gândim că expresia „pofta ochilor” nu include numai pofta vederii cu ochii naturali, ci şi a vederii cu ochii inimii. Ea cuprinde duhul neliniştit şi care nu se mai satură al cercetării care caracterizează pe om pe drumul alături de izvorul adevărat al cunoaşterii adevărate, care este Dumnezeu. În zilele noastre oamenii cercetează mai zeloşi şi mai intens ca oricând şi aduc tot felul de descoperiri noi şi gânduri noi în cadrul orizontului lor intelectual, şi cu toate acestea este mereu o învăţare fără să ajungă la cunoaşterea adevărului. În Lameh şi familia lui vedem izvorând începuturile mici, care acum au devenit fluvii tumultoase.

  3. Lameh era însă nu numai pionierul stricăciunii, ca primul care a avut mai multe soţii, ci el era covârşitor în practicarea brutalităţii. În egoismul lui fără limite se arată mândria vieţii. În versetele 23 şi 24 se spune: „Am ucis un om pentru că m-a rănit şi un tânăr pentru că m-a lovit. Dacă de şapte ori va fi răzbunat Cain, Lameh de şaptezeci şi şapte de ori” (Geneza 4.23,24). Din aceasta rezultă că un om oarecare a adus o jignire corporală lui Lameh, şi Lameh s-a răzbunat pentru aceasta prin aceea că el pur şi simplu la ucis.

    Cu câteva generaţii în urmă Cain s-a lăsat târât într-un omor, şi aceasta l-a adus evident sub sentinţa oamenilor şi sub judecata lui Dumnezeu, aşa că pe parcursul câtorva secole oamenii au respectat cu teamă viaţa omului. Lameh a nesocotit această îngrădire. El nu numai l-a ucis pe tânăr, ci după faptă s-a întors acasă şi s-a lăudat faţă de soţiile lui într-un duh de mândrie. Şi, ca să le arate importanţa lui, face o aluzie necuviincioasă la protecţia divină, de care avea parte Cain, prin care oamenilor nu le era permis să se atingă de el, aşa cum se relatează în versetul 15. El a afirmat că el ar fi răzbunat de şaptezeci şi şape de ori, dar pentru Cain era o răzbunare de şapte ori. Din aceasta rezultă cât de important se considera el. Cu adevărat, mândria vieţii!

Ce sunt aceste însuşiri de caracter, care se vedeau în Lameh, altceva decât elemente ale lumii? „Pentru că tot ce este în lume: pofta cărnii şi pofta ochilor şi trufia vieţii, nu sunt din Tatăl, ci sunt din lume” (1 Ioan 2.16). Pe această temelie este clădit întreg sistemul lumesc şi în zilele noastre vedem împlinirea a ceea ce în Lameh a devenit foarte clar.

În timp ce Lameh trăia desfătându-se pe pământul acesta – aproximativ o mie de ani înainte de potop – şi a distrus barierele care au reţinut acel torent al stricăciunii şi brutalităţii omeneşti, aşa că în cele din urmă s-a ajuns aşa de departe cum ne este descris în Geneza 6.11: „Şi pământul era stricat înaintea lui Dumnezeu şi pământul era plin de violenţă”, un alt om şi-a urmat liniştit cărarea pământească. Viaţa lui Enoh a început, şi după naşterea fiului său Metusala el a umblat cu Dumnezeu trei sute de ani.

Despre acest om remarcabil sunt relatate în Vechiul Testament două însuşiri de caracter şi două în Noul Testament, deci în total patru. Să le privim, căci prin aceasta învăţăm să înţelegem însuşirile adevărate ale cărării sfinţilor pe pământ, aşa cum ele sunt prezentate în acest „al şaptelea de la Adam”.

  1. „Şi Enoh a umblat cu Dumnezeu.” Cât de mult exprimă aceste puţine cuvinte! A umbla nu înseamnă odihnă, ci activitate, fie că este vorba de duh sau de trup. Pretutindeni unde Enoh era activ, aceasta avea loc cu Dumnezeu. Când Adam încă nu păcătuise, Dumnezeu Domnul a umblat cu el în grădină (Geneza 3.8). Însă Enoh se afla în mijlocul unei scene de decădere şi violenţă crescândă. Dumnezeu nu putea umbla cu el, aşa cum El a făcut cu Adam în mijlocul unei creaţii nepătate, dar Enoh a umblat cu Dumnezeu. El L-a cunoscut, a trăit şi s-a mişcat în El. În ceea ce priveşte trupul, Enoh se afla pe pământ, care nu mai putea fi un loc potrivit pentru Dumnezeu, ca să umble acolo cu Enoh în răcoarea zilei; însă în ceea ce priveşte duhul el umbla cu Dumnezeu, mergea în pas cu El.

    Însă în nici un caz el nu era un mistic singuratic şi visător, căci se spune, că Enoh umbla cu Dumnezeu, după ce el a născut pe Metusala, şi a născut fii şi fiice! Stilul lui de viaţă era ca al celorlalţi oameni; el cunoştea atât încercările şi necazurile cât şi bucuriile legate de întemeierea unei familii şi cercul familiar în acele zile era foarte mare, căci durata de viaţă a oamenilor era mult mai mare decât este astăzi. Cu toate acestea el a umblat cu Dumnezeu. Nu din când în când, ci cu statornicie permanentă pe parcursul celor trei secole! Ce umblare minunată – cea mai lungă umblare din toate cele care ne sunt relatate. În timp ce el umbla cu Dumnezeu în ce priveşte duhul, el era între oameni în ce priveşte trupul. El cunoştea căile şi păcatele lor şi a depus mărturie pentru Dumnezeu şi împotriva lor. Însă aceasta ne conduce la cea de-a doua însuşire de caracter, care l-a caracterizat:

  2. El a mărturisit pentru Dumnezeu. Aflăm aceasta prin epistola lui Iuda, care ne-a păstrat subiectul mărturiei lui: „Iată, a venit Domnul cu zecile de mii de sfinţi ai Săi” (Iuda 14). Chiar din aceste timpuri de început al istoriei lumii s-a dat o mărturie clară cu privire la arătarea gloriei lui Dumnezeu, o arătare care va aduce pieirea celor păcătoşi. Enoh nu i-a cruţat pe ascultătorii lui. Ei erau păcătoşi în fapte şi cuvinte. Este foarte remarcabilă în Iuda 15 folosirea de trei ori a cuvântului „neevlavioşi” [„nelegiuiţi”]. Nu citim că unii s-au convertit în urma mărturiei lui Enoh, însă fără îndoială ea era caracterizată de o putere şi credincioşie deosebit de mare.

  3. El a fost „răpit la Dumnezeu”. Relatarea scurtă din cartea Geneza este că „el nu a mai fost” la sfârşitul celor trei sute de ani, „pentru că Dumnezeu l-a luat” (Geneza 5.24). În Noul Testament aceasta este extinsă: „Prin credinţă, Enoh a fost mutat, ca să nu vadă moartea; şi nu a fost găsit, pentru că Dumnezeu îl mutase [l-a răpit]” (Evrei 11.5). Aflăm din aceasta că credinţa era energia în care Enoh umbla cu Dumnezeu şi prin care în cele din urmă el a fost răpit şi dus în prezenţa lui Dumnezeu. După trei secole de viaţă cu Dumnezeu trebuie să pară simplu şi logic că Dumnezeu l-a luat şi că el a schimbat locuinţa lui pământească cu domiciliul veşnic la Dumnezeu.

    Valoarea fiecărui cuvânt de aici trebuie luată în seamă. El a fost răpit, „ca să nu vadă moartea”. A fost el ameninţat de moarte? Judecând după lungimea vârstei lui nu pare să fie aşa, căci tatăl lui a trăit 962 de ani şi fiul lui 969 de ani, şi durata de viaţă a patriarhilor dinainte de potop era în afară de el de mai mult de 900 de ani. În continuare se spune: „nu a mai fost găsit”, din care se deduce că l-au căutat.

    Vorbirea este aici deosebit de precisă. Răpirea lui a avut loc pentru ca el să nu vadă moartea, aşa că nu poate fi interpretat că în cele din urmă el ar muri, dacă nu ar fi fost răpit. Nu, ea include în sine realitatea morală minunată că puterea lui Dumnezeu poate prin credinţă să ridice pe un om pe deplin din ţinutul morţii. Ea a putut să-l păstreze tare în viaţa spirituală, în timp ce mergea prin domeniul puterii morţii, şi în cele din urmă i-a interzis acesteia să-l atingă şi a putut să-l aducă în prezenţa lui Dumnezeu, deci pentru totdeauna în afara autorităţii morţii. Însă în aceste cuvinte se mai exprimă că moartea urma să vină în curând, dacă el nu ar fi fost răpit. Enoh a fost lăsat de Dumnezeu pe cărarea lui de mărturie credincioasă până în ultimul moment posibil, şi exact atunci când oamenii nelegiuiţi dinainte de potop, judecaţi prin cuvintele lui clare şi netemătoare, erau pe punctul să-l aducă la tăcere pe martor şi l-au căutat ca să-l omoare, exact atunci nu a mai fost găsit, „pentru că Dumnezeu l-a răpit”.

    Dacă această interpretare este corectă, atunci răpirea trebuie să fi fost o umbră premergătoare a judecăţii care va veni pentru lume, iar pe de altă parte şi o mărturie publică a faptului că Dumnezeu era de partea lui, şi aceasta ne conduce la a patra însuşire de caracter:

  4. El a fost „plăcut lui Dumnezeu”, ceva care este imposibil fără credinţă. Lumea a putut vedea aceasta în faptul că Dumnezeu l-a răpit. Însă el a primit mărturia despre aceasta înainte de răpirea lui (Evrei 11.5). În Evrei 11.4 ni se spune că Abel a avut mărturia că el era drept, înainte ca el să fie ucis: în Evrei 11.5, Enoh a avut mărturia că a fost plăcut lui Dumnezeu, înainte să fie răpit. Unul era drept înaintea lui Dumnezeu, şi el ştia aceasta; celălalt era plăcut înaintea lui Dumnezeu, şi el ştia aceasta. Amândoi aveau o mărturie divină.

    „El a fost plăcut lui Dumnezeu.” Ce poate fi spus mai bine decât aceasta? O viaţă, care poate fi rezumată în aceste cuvinte, merită trăită, chiar dacă, cum era în cazul lui Enoh, este o viaţă care nicidecum nu place lumii.

La începutul istoriei omenirii ne este prezentat deci un tablou foarte complet al lumii, pe de o parte, şi al cărării credinciosului prin lume spre glorie, pe de altă parte. Au trecut aproape cincizeci de secole şi lumea s-a dezvoltat enorm de mult. Răsadul zilelor lui Noe a devenit un copac uriaş. Cele trei vlăstare principale ale lui, aşa cum s-au văzut în viaţa lui Lameh – „pofta ochilor, pofta cărnii şi trufia vieţii” -, au devenit trei arbori uriaşi, fiecare purtând multe ramuri. Însă marele copac arată acum urme ale decăderii, înfăţişarea unei mase stricate, putrede. Pe el este scrisă sentinţa: „Lumea şi pofta ei trece”(1 Ioan 2.17).

Să ne plângem din cauza aceasta? Nu, cu adevărat, nu! Pieirea sistemului lumesc este un subiect de bucurie pentru noi, şi versetul tocmai amintit se încheie cu adăugirea: „dar cine face voia lui Dumnezeu rămâne pentru eternitate” (1 Ioan 2.17). Omul de felul lui Enoh va rămâne. Enoh este un exemplu deosebit de instructiv pentru noi. Exact aşa cum Noe, care reprezintă rămăşiţa divină a lui Israel, a trecut prin potopul judecăţii şi a ajuns pe pământul înnoit, aşa este prefigurată în Enoh cărarea credinţei şi a mărturiei Bisericii, la sfârşitul căreia stă răpirea, înainte să vină judecata. Nu ar trebui noi, cei care trăim în lumina unei revelaţii mult mai minunate decât a cunoscut-o Enoh, să fim imitatori ai credinţei lui?

Să ne bazăm pe faptul: misiunea noastră cea mai mare este să umblăm cu Dumnezeu. Să nu mergem înaintea Lui, şi nici să nu rămânem în urmă, ci să ţinem pasul cu El şi să ne bucurăm în El şi în toate să corespundem celor care El ni le-a revelat în puterea Duhului, pe care El ni L-a dat. Aceasta este o chestiune de exerciţiu personal şi credinţă personală. În felul cum umblăm cu Dumnezeu, în acelaşi fel vom mărturisi despre El şi Îi vom fi plăcuţi. Sfârşitul este sigur, laudă şi mulţumire lui Dumnezeu pentru aceasta. Noi vom fi răpiţi, ca să fim la Dumnezeu în prezenţa Sa.


Tradus de la: Der Siebente von Adam

Titlul original: „Der Siebente von Adam“
din Der Dienst des Wortes, Anul 1, 1923, pag. 161–173,
Titlul original în engleză: „The Seventh from Adam“
din Scripture Truth, Anul 15, 1923, pag. 34–38.

Traducere: Ion Simionescu

Mai multe articole despre cuvântul cheie Enoh (1)


Nota redacţiei:

Redacţia SoundWords este răspunzătoare pentru publicarea articolului de mai sus. Aceasta nu înseamnă că neapărat ea este de acord cu toate celelalte gânduri ale autorului publicate (desigur cu excepţia articolelor publicate de redacţie) şi doreşte să atragă atenţia, să se ţină seama de toate gândurile şi practicile autorului, pe care el le face cunoscut în alte locuri. „Cercetaţi toate lucrurile, şi păstraţi ce este bun” (1 Tesaloniceni 5.21).

Bibeltexte im Artikel anzeigen