Îndreptăţire – prin împlinirea Legii de către Hristos?
Romani 3.20,21; 4.25; 5.12-21

Frank Binford Hole

© Beröa-Verlag, Online începând de la: 12.03.2021, Actualizat: 12.03.2021

Versete călăuzitoare: Romani 3.20,21; 4.25; 5.12-21

Romani 3.20,21,25: De aceea, din faptele Legii, nici o făptură nu va fi îndreptăţită înaintea lui , pentru că prin Lege vine cunoştinţa păcatului. Dar acum, fără Lege, s-a arătat o dreptate a lui Dumnezeu, mărturisită de Lege şi de profeţi … [Hristos Isus], pe care Dumnezeu L-a rânduit ca ispăşire, prin credinţa în sângele Lui, pentru arătarea dreptăţii Sale, datorită trecerii peste păcatele făcute mai înainte …

Îndreptăţire înseamnă să fi eliberat de orice vină care ne-ar putea fi adusă ca povară. Că aceasta aşa este rezultă clar din cuvintele lui Pavel din Faptele apostolilor 13.39: „de toate de care n-aţi putut fi îndreptăţiţi în legea lui Moise, oricine este îndreptăţit în El [Hristos]”. Legea ne putea acuza în mod justificat. Ea ne putea pune păcate ca povară şi aduce o sentinţă de condamnare dreaptă asupra noastră. Numai prin Hristos poate cel care crede să fie declarat liber în mod justificat de orice punct de acuzare, aşa că sentinţa de acuzare a lui este anulată.

Condamnarea este deci starea şi poziţia din care noi ieşim când suntem îndreptăţiţi. Ea este evident opusul îndreptăţirii, aşa precum vina este opusul iertării. Dar îndreptăţirea, aşa cum ea ne este prezentată în Scriptură, înseamnă mai mult decât eliberarea noastră totală şi legitimă de condamnarea sub care stăteam, ceea ce ar putea fi denumită binecuvântare negativă. Ea include poziţia noastră înaintea lui Dumnezeu în Hristos, într-o dreptate care este pozitivă şi divină.

În privinţa aceasta trebuie să ne îndreptăm din nou spre epistola către Romani. În Romani 3.19 citim că toată lumea este declarată vinovată înaintea lui Dumnezeu. În versetul 20 găsim că Legea poate numai să convingă: în ea nu este nici o îndreptăţire pentru noi (Romani 3.20). În versetul 21 începe expunerea căii lui Dumnezeu pentru îndreptăţirea păcătoşilor (Romani 3.21).

Deoarece „toţi au păcătuit şi nu ajung la gloria lui Dumnezeu”, nu este surprinzător că Dumnezeu descopere dreptatea Sa. După ce omul a descoperit păcatul în toată întunecimea lui, era de aşteptat ca în contrast cu aceasta Dumnezeu să descopere dreptatea Lui în toată strălucirea ei, prin aceea că El condamnă pe păcătos şi astfel El Se despovărează de cea mai mică bănuială că El ar putea scuza în vreun fel păcatul. Însă minunată este realitatea că dreptatea lui Dumnezeu a fost descoperită acum în aşa fel că ea este „pentru toţi şi peste toţi cei care cred”. Dreptatea, dreptatea lui Dumnezeu, ca să zicem aşa îşi întinde mâinile binevoitor către toţi oamenii, în loc să-i privească ameninţător; şi în ceea ce-i priveşte pe cei care cred, ea coboară ca o haină peste ei, aşa că prin aceasta ei stau îmbrăcaţi în dreptatea lui Dumnezeu. Şi toate acestea au loc fără ca dreptatea să-şi piardă în vreun fel natura ei sau să înceteze să fie ceea ce este.

Când auzim aceasta pentru prima dată, am putea reacţiona cu exclamaţia: Imposibil! Aşa ceva este total imposibil! – Am putea fi înclinaţi să ne gândim logic că harul ar putea într-adevăr lucra aşa, dar cu preţul dreptăţii; dreptăţii însăşi nu îi este posibil aşa ceva. Şi cu toate acestea dreptatea acţionează aşa, începând din momentul când ea a fost revelată în Hristos, care a fost rânduit de Dumnezeu ca „ispăşire” sau „scaun al îndurării” (Romani 3.25). Când sângele Lui a curs la cruce s-a împlinit contraimaginea capacului ispăşirii din cort stropit cu sânge. Răscumpărarea s-a făcut „în Hristos Isus” (Romani 3.24), şi a avut loc cea mai mare desfăşurare a dreptăţii divine, pe care universul a văzut-o vreodată. Curând se va arăta dreptatea lui Dumnezeu în judecată şi condamnare veşnică a celor fără Dumnezeu. Acea oră deosebit de solemnă va fi martorul a unei prezentări semnificative a dreptăţii divine şi totuşi nu de neînţeles şi de magnifică ca atunci în orele mult mai solemne, atunci când Dumnezeu L-a judecat pe propriul Său Fiu fără pată în locul nostru şi L-a lăsat să sufere. Crucea lui Hristos va rămâne în toată veşnicia marea revelare a dreptăţii lui Dumnezeu. Ea a revelat de asemenea la fel de mult dragostea Lui, aşa cum explică Romani 5.8; dar fără revelarea dreptăţii Sale nu s-ar fi putut face cunoscut nici dragostea Sa.

Moartea lui Hristos a prezentat dreptatea lui Dumnezeu în sens dublu, cu privire la acţionarea Sa faţă de păcatele credincioşilor din timpul Vechiului Testament (Romani 3.25) şi în al doilea rând faţă de păcatele credincioşilor din timpul actual (Romani 3.26). Înainte să vină Hristos, Dumnezeu a trecut cu vederea păcatele poporului Său, cu toate că pentru aceasta El n-a fost satisfăcut printr-o ispăşire desăvârşită. În timpul de acum El îndreptăţeşte pe acela care crede în Isus. A avut loc toată această acţiune a lui Dumnezeu în absolută dreptate? Foarte sigur, şi moartea lui Hristos o confirmă, prin aceea că ea arată că fapta lui Dumnezeu era deplin îndreptăţită, atunci când El „a trecut cu vederea” păcatele din timpul Vechiului Testament, aşa precum El este drept, atunci când El îndreptăţeşte astăzi pe credincios.

Moartea lui Hristos era în primul rând dăruirea de Sine Însuşi lui Dumnezeu, ca o jertfă de o valoare nespus de mare şi ca mireasmă plăcută. Prin aceasta s-a făcut ispăşire, aşa că cerinţele dreptăţii divine sunt satisfăcute în chip desăvârşit şi s-a adus dovada că toată chestiunea legată de păcatul omului a fost adusă în ordine.

În al doilea rând însă El a adus jertfa Sa pentru noi, adică pentru toţi credincioşii adevăraţi. Aceştia au dreptul să privească pe Răscumpărător ca Locţiitor al lor şi să aplice pentru ei înşişi Romani 4.25 în loc de forma plural la forma singular: El a fost dat „din pricina greşelilor mele şi a fost înviat pentru îndreptăţirea mea”. El a fost dat morţii şi judecăţii din cauza păcatelor noastre, şi din pricina îndreptăţirii noastre El a fost înviat dintre morţi.

Sunt mulţi care în privinţa aceasta împart Evanghelia în două părţi şi spre propria lor pierdere mare nu iau în seamă partea a doua. Nu poţi savura bucuria siguranţei depline dacă se trece cu vederea însemnătatea învierii lui Hristos. Desigur în moartea Sa El a purtat păcatele noastre şi pedeapsa lor, însă abia după învierea Sa este explicat şi dovedit că noi am fost făcuţi liberi. Pentru acela care această a doua parte nu este clară, el nu va cunoaşte adevărata pace.

Să ilustrăm aceasta printr-un exemplu. Să presupunem că un om a fost condamnat la şase luni închisoare din cauza unei fărădelegi. Unui altuia i se permite să poarte pedeapsa în locul acestuia. Când uşile închisorii se închid înapoia locţiitorului, cel vinovat, care se află afară, poate exclama spre bucuria lui: „El este în închisoare din cauza fărădelegii mele”, însă în momentul acela nu poate merge mai departe. Ar fi prea devreme să se adauge: „… şi de aceea este imposibil ca eu să stau înlăuntrul acestei închisori ca pedeapsă pentru ceea ce am făcut.”

Ce s-ar întâmpla dacă prietenul lui bun ar muri după două luni şi patru luni de pedeapsă nu ar fi executate? Autorităţile vor lega în mod legitim pe criminalul iniţial şi ar cere ca el să execute restul timpului de pedeapsă.

Ar fi altceva dacă cu o săptămână înainte de încheierea celor şase luni el ar întâlni deodată pe stradă pe locţiitorul lui binevoitor. Dacă spre mirarea lui ar afla de la prietenul lui că pe baza comportării lui fără cusur o mică parte din pedeapsă a fost graţiată, atunci el ar fi cu adevărat un om liber. Acum el ar putea spune: Iată, tu ai fost eliberat din închisoare spre îndreptăţirea mea! – El s-a gândit justificat: Dacă el a fost eliberat din închisoare şi orice obligaţie a fost anulată, deplin anulată în ceea ce priveşte fărădelegea mea, atunci vina mea este anulată, eu sunt liber, eu sunt despovărat!

Văzută în această lumină, învierea lui Hristos este explicaţia divină a eliberării depline a fiecăruia care crede în El. Însă desigur ea este mult mai mult.

După ce am spus acestea, trebuie acum să ţinem seama că Dumnezeu este nu numai originea îndreptăţirii noastre, ci El este şi Acela care îndreptăţeşte. „Dumnezeu este cel care îndreptăţeşte” (Romani 8.33). Sentinţa împotriva noastră ca păcătoşi a venit de pe buzele Lui. Şi de pe buzele Lui vine şi explicaţia că noi suntem declaraţi liberi, dacă credem în Domnul Isus. De aceea îndreptăţirea noastră este completă şi irevocabilă. Nimeni nu ne poate condamna.

Însă din partea noastră este necesară credinţa, căci numai cei care cred devin îndreptăţiţi. În acest sens noi „am fost îndreptăţiţi” (Romani 5.1). Numai dacă în „ascultarea credinţei” ne încredinţăm Domnului nostru Isus, venim în savurarea lucrării Sale. El a devenit numai pentru „toţi cei care ascultă de El, autor al mântuirii eterne” (Evrei 5.9). Credinţa este elementul de legătură care ne leagă cu El şi cu meritele justificatoare ale sângelui Său.

În Romani 5.18 ne este prezentat un alt gând referitor la îndreptăţire. Aproape în toate celelalte pasaje, în care este amintită îndreptăţirea, ea stă în legătură cu păcatele noastre – „din multe greşeli spre îndreptăţire”, aşa cum spune Romani 5.16. În versetul 18 ne este arătat dimpotrivă un alt aspect. Acolo este vorba de păcat ca rădăcină, în loc de păcate ca rod. Dreptatea crucii este „către toţi oamenii spre o îndreptăţire a vieţii” (Romani 5.18). Ca să se înţeleagă această propoziţie trebuie studiat întreg pasajul – din Romani 5.12-21. Prin natura lor toţi oamenii stau în legătură cu Adam ca şi cap şi origine a generaţiei lor. Prin har şi prin moartea şi învierea lui Hristos toţi credincioşii stau în legătură vie cu El ca şi Cap şi origine a acestei generaţii spirituale, căreia îi aparţin. Ei sunt, dacă este voie să se spună aşa, altoiţi în Hristos şi sunt părtaşi vieţii şi naturii Sale. Şi, „în viaţa lui Hristos” ei fost făcuţi liberi legitim de toate urmările care erau asupra lor odinioară „în viaţa lui Adam”. Aceasta este o realitate minunată, pe care deseori o trecem cu vederea.

Îndreptăţirea, aşa cum ne este ea prezentată în epistola către Romani, înseamnă deci nu numai achitare deplină de toată vina şi condamnarea, care sunt legate cu natura adamică decăzută, ci prin lucrarea lui Dumnezeu noi stăm în Hristos şi ca înviaţi dintre morţi. Preamărit fie Dumnezeu pentru o astfel de eliberare!

Nu s-a făcut nici o aluzie la faptul că dreptatea lui Hristos ne este socotită nouă. De ce?

Deoarece în Scriptură nu este gândul acesta. Nu este greu să se găsească dreptatea lui Hristos în ea. Ea era absolut desăvârşită, şi de aceea El putea ca „Mielul lui Dumnezeu” să se aducă ca jertfă pentru noi. Însă noi suntem îndreptăţiţi prin sângele Său, nu prin viaţa Lui desăvârşită. El a murit pentru noi, însă niciunde nu se spune că El a împlinit Legea pentru noi. Dacă ar fi făcut aceasta, atunci noi am sta înaintea lui Dumnezeu numai corespunzător unei dreptăţi legaliste, aceasta înseamnă într-o dreptate care merge numai atât de departe cât înseamnă împlinirea Legii lui Moise. Atunci dreptatea noastră înaintea lui Dumnezeu ar fi tocmai această dreptate a Legii, despre care vorbeşte Moise (vezi Romani 10.5), chiar dacă nu este realizată prin noi, ci de Hristos în favoarea noastră.

Însă dreptatea este socotită, căci noi citim în Romani 4: „Şi i s-a socotit ca dreptate” (Romani 4.3), şi: „căruia Dumnezeu îi socoteşte dreptatea fără fapte” (Romani 4.6). Ce înseamnă aceste expresii?

Dacă citim atenţi acest capitol, vom constata că expresia „socoteşte” se întâlneşte deseori. „Avraam L-a crezut pe Dumnezeu şi i s-a socotit ca dreptate.” Aceasta înseamnă, Dumnezeu l-a privit ca drept pe baza credinţei lui. Fie că este vorba de Avraam în Vechiul Testament sau de credincioşii din timpul de acum, care şi-au pus încrederea în Hristos; Romani 4 arată că este numai o singură cale pentru a sta drept înaintea lui Dumnezeu, Judecătorul tuturor: prin credinţă, fără fapte. Să observăm bine: „fără fapte”! Nici măcar faptele desăvârşite ale lui Hristos nu sunt luate în seamă aici, cu toate că ele toate au fost făcute în dreptate. Aceasta este o altă dovadă, dacă chiar mai este nevoie de ea, că noi nu am fost făcuţi drepţi, pentru că împlinirea Legii de către El ne-ar fi socotită nouă în vreun fel. Singurul lucru în favoarea noastră este moartea Sa şi învierea Sa. Aceasta este arătat în întreg capitolul şi este exprimat clar în ultimul verset (Romani 4.25).

Versetul acesta este interpretat uneori aşa, că aşa cum Domnul Isus a murit, deoarece noi eram păcătoşi, El a şi înviat, deoarece noi prin moartea Lui am fi devenit îndreptăţiţi. Este corectă această părere?

Trebuie numai să se citească mai departe în capitolul 5 ca să se constate că nu este aşa. Împărţirea pe capitole este o lucrare omenească şi deseori desparte gândurile interdependente. Aşa este în acest caz. El „a fost înviat pentru îndreptăţirea noastră. Deci, fiind îndreptăţiţi din credinţă, avem pace cu Dumnezeu” (Romani 4.25; 5.1).

Interpretarea amintită spune că îndreptăţirea noastră ar fi fost realizată prin moartea lui Isus, şi învierea Lui este urmarea acestui fapt. Însă aceasta exclude complet credinţa noastră din întrebare; şi potrivit cu versetul 1 din capitolul 5 credinţa noastră nu poate fi lăsată la o parte. Moartea Lui a avut loc cu privire la păcatele noastre şi este baza pentru îndreptăţire, dar aceasta este o altă chestiune.

Învierea Lui era în primul rând confirmarea realităţii binecuvântate că El, care S-a smerit aşa de mult sub greutatea judecăţii lui Dumnezeu asupra păcatului, este acum eliberat pentru totdeauna de ea. Ea a avut loc în al doilea rând cu privire la eliberarea tuturor acelora care cred în El. Aceasta am încercat noi tocmai să arătăm şi să ilustrăm. El a fost dat morţii cu privire la păcatele noastre. El a fost înviat cu privire la îndreptăţirea noastră. Însă îndreptăţirea este valabilă pentru fiecare abia după ce el personal crede.


Tradus de la: Rechtfertigung durch die Gesetzeserfüllung Christi?
Din cartea Das große Heil Gottes, Beröa-Verlag, Ediţia a 2-a 1990, pag. 17–26.

Traducere: Ion Simionescu

Mai multe articole despre locul din Biblie Romani 4 (1)


Nota redacţiei:

Redacţia SoundWords este răspunzătoare pentru publicarea articolului de mai sus. Aceasta nu înseamnă că neapărat ea este de acord cu toate celelalte gânduri ale autorului publicate (desigur cu excepţia articolelor publicate de redacţie) şi doreşte să atragă atenţia, să se ţină seama de toate gândurile şi practicile autorului, pe care el le face cunoscut în alte locuri. „Cercetaţi toate lucrurile, şi păstraţi ce este bun” (1 Tesaloniceni 5.21).

Bibeltexte im Artikel anzeigen