Oferta împăcării
2 Corinteni 5.14-21

SoundWords

© SoundWords, Online începând de la: 13.09.2018, Actualizat: 13.09.2018

Versete călăuzitoare: 2 Corinteni 5.14-21

2 Corinteni 5.14-21: Căci dragostea lui Hristos ne constrânge, întrucât socotim că, dacă Unul a murit pentru toţi, toţi deci au murit. Şi El a murit pentru toţi, pentru ca cei care trăiesc să nu mai trăiască pentru ei înşişi, ci pentru Cel care a murit şi a înviat pentru ei. De aceea, de acum încolo nu mai cunoaştem pe nimeni după starea firească; şi chiar dacă am cunoscut pe Hristos după starea firească, totuşi acum nu-L mai cunoaştem în felul acesta. Căci dacă este cineva în Hristos, este o creaţie nouă; cele vechi s-au dus; iată, toate s-au făcut noi. Şi toate acestea sunt de la Dumnezeu, care ne-a împăcat cu Sine prin Isus Hristos şi ne-a încredinţat slujba împăcării: că adică Dumnezeu era în Hristos, împăcând lumea cu Sine, neţinându-le în socoteală păcatele şi punând în noi cuvântul acestei împăcări. Noi deci suntem trimişi împuterniciţi pentru Hristos; şi, ca şi cum Dumnezeu ar îndemna prin noi, vă rugăm fierbinte, pentru Hristos: Împăcaţi-vă cu Dumnezeu! Pe Cel care n-a cunoscut păcat, El L-a făcut păcat pentru noi, ca noi să devenim dreptatea lui Dumnezeu în El.

Atitudinea lui Dumnezeu

Nimic din ce rezultă din natura noastră veche, păcătoasă, oricât de bune ar fi ele, nu are valoare înaintea lui Dumnezeu. Numai ceea ce Dumnezeu a arătat despre Sine Însuşi în Hristos are valoare înaintea lui Dumnezeu. De asemenea, omul nu are nimic prin care el ar fi putut restabili relaţia lui cu Dumnezeu, da, el nici măcar nu are voinţa să facă aceasta. De aceea se spune în 2 Corinteni 5.18 în legătură cu împăcarea: „Şi toate acestea sunt de la Dumnezeu, care ne-a împăcat cu Sine …”.

Ca să se cunoască măreţia împăcării, pe care Dumnezeu ne-o oferă, ar trebui să ne amintim încă o dată, că nu Dumnezeu trebuia împăcat cu omul, ci omul trebuia împăcat cu Dumnezeu. S-ar putea gândi, că omul vine la Dumnezeu plângând şi implorând şi roagă pe Dumnezeu pentru această împăcare, dar aceasta nicidecum nu este aşa. Exact opusul este valabil: omul nici măcar nu are dorinţa să se împace cu Dumnezeu! Astfel Dumnezeu vine şi în privinţa aceasta în întâmpinarea omului şi îi oferă împăcarea.

Dacă ne gândim la împăcare, atunci trebuie mai întâi să ne eliberăm de gândul, că împăcarea este în primul rând un rezultat. Împăcarea este în primul rând o atitudine a lui Dumnezeu. Chiar dacă nici măcar un singur om nu ar fi adus înapoi la Dumnezeu prin slujba împăcării, totuşi Dumnezeu ar fi fost pe pământ în Hristos într-un Duh al împăcării („împăcând lumea cu Sine”; 2 Corinteni 5.19). Să ne imaginăm, că relaţia între doi oameni nu este în ordine şi că unul din ei întinde permanent mâna împăciuitoare către celălalt, dar acesta nu o apucă. Şi aici important nu este rezultatul, ci atitudinea împăciuitoare, pe care o ocupă unul faţă de celălalt.

Dumnezeu era în Hristos

Israel s-a stricat aşa de mult, că Dumnezeu a renunţat la locuinţa Lui în mijlocul lui (Ezechiel capitolele 10-11). După aceea poporul a fost alungat din ţară, şi domnia a fost dată succesiv celor patru imperii mondiale (Daniel 2). După ce aceste imperii s-au dovedit a fi total stricate, Dumnezeu începe încă o dată să acţioneze cu omul de pe pământ. Însă de data aceasta Dumnezeu nu acţionează în judecată, ca pe timpul lui Noe, ci El Însuşi vine în Hristos în lume şi oferă omului mâna Sa împăciuitoare. Acum omul nu este condamnat. Domnul Isus nu a venit pe pământ „să judece lumea” (Ioan 12.47). Mai târziu Petru va lega pe Anania şi Safira de păcatele lor şi îi va judeca (Faptele apostolilor 5.1-5), şi Pavel va da pe un altul pe mâna lui satan (1 Corinteni 5.5), însă Domnul Isus nu a făcut nimic de felul acesta, căci El venise în har, „neţinându-le în socoteală păcatele” (2 Corinteni 5.19). De aceea El a putut spune femeii păcătoase: „Nici Eu nu te condamn” (Ioan 8.11). „Neţinându-le în socoteală păcatele” este exprimat de Ioan în felul următor: „Căci Dumnezeu n-a trimis pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca lumea să fie mântuită prin El” (Ioan 3.17).

Dumnezeu S-a adresat omului în Hristos şi a spus cam aşa: Eu am venit ca să te aduc din nou la Mine. Eu nu doresc să fie această depărtare între tine şi Mine. Doresc să te am în apropierea Mea. Eu nu doresc ca tu să fi duşmanul Meu, mai degrabă tu să fi prietenul Meu.

Putea dragostea lui Dumnezeu să fie mai mare? Şi care a fost răspunsul omului la oferta de împăcare din partea lui Dumnezeu? „Ia-L, ia-L, răstigneşte-L” (Ioan 19.15). Cu toate că Dumnezeu a venit în Hristos la oameni în această atitudine de împăcare, răspunsul omului a fost numai: „Răstigneşte-L!” Însă acum vine măreţia: aici s-a arătat că dragostea lui Dumnezeu este mai mare decât ura omului. Dumnezeu foloseşte tocmai răstignirea, pentru ca acolo să facă o lucrare care pune baza legitimă pentru împăcarea omului. Căci tocmai prin moartea lui Hristos la cruce şi în sângele Său vărsat a devenit posibilă împăcarea, pe care noi ca credincioşi o posedăm, şi a fost pusă şi baza împăcării universului. Dumnezeu a folosit tocmai momentul în care omul a dovedit vrăjmăşia lui cea mai mare, ca să realizeze împăcarea. Nu lumea, care nu voia împăcarea, a fost împăcată, aşa cum se spune uneori în mod fals. Însă persoane individuale din lume pot fi acum împăcate. De aceea şi astăzi poate fi vestit „cuvântul împăcării”.

Total independent de starea omului, Dumnezeu S-a arătat omului, şi anume într-un Om, care pe deplin era plăcut lui Dumnezeu, aşa că El Se putea bucura de om. Căci în acest singurul Om Dumnezeu Şi-a găsit bucuria.

Să mai observăm că aici nu se spune: „Dumnezeu era împăcând, atunci când Hristos a venit în lume”, ci: „Dumnezeu era în Hristos împăcând”. Dumnezeu Însuşi S-a arătat într-un Om nou, în Hristos, Omul bunei Sale plăceri, în Hristos, Unsul, despre care El a spus profetic în Psalmul 89.19,20, trecând peste fiul lui Isai: „Am dat ajutorul Meu unui viteaz, am ridicat din mijlocul poporului un ales; am găsit pe slujitorul Meu David și l-am uns cu untdelemnul Meu cel sfânt.”

La sfârşitul acestui pasaj dorim să adăugăm un gând, care se referă la practica creştină. Am văzut mai înainte, că 2 Corinteni 5.19 descrie atitudinea împăciuitoare din partea lui Dumnezeu, pe care El o ia faţă de om. Această atitudine împăciuitoare ar trebui s-o luăm şi noi ca creştini, atunci când alţii se comportă ca vrăjmaşi sau cu răutate faţă de noi. Ca şi copii ai Lui ar trebui să fim asemenea Dumnezeului nostru şi Tatăl şi să practicăm har, ca El.

Partea anterioară Partea următoare


Tradus de la: Das Angebot der Versöhnung (7)

Traducere: Ion Simionescu


Nota redacţiei:

Redacţia SoundWords este răspunzătoare pentru publicarea articolului de mai sus. Aceasta nu înseamnă că neapărat ea este de acord cu toate celelalte gânduri ale autorului publicate (desigur cu excepţia articolelor publicate de redacţie) şi doreşte să atragă atenţia, să se ţină seama de toate gândurile şi practicile autorului, pe care el le face cunoscut în alte locuri. „Cercetaţi toate lucrurile, şi păstraţi ce este bun” (1 Tesaloniceni 5.21).