Cât este omul de stricat?
Întrebare la articolul „Tatăl iubeşte pe Fiul”

Autor necunoscut

© SoundWords, Online începând de la: 11.09.2018, Actualizat: 25.08.2019

Întrebare

(respectiv, remarcă la articolul "Tatăl iubeşte pe Fiul")

Eu nu cred că Dumnezeu şi Fiul Său numesc bună autocritica nimicitoare în sensul „în noi nu era nimic plăcut”. Cine vorbeşte în felul acesta, după părerea mea calomniază într-un anumit fel pe Dumnezeu, căci omul ca şi creatură a lui Dumnezeu cu toată căderea în păcat nu poate fi total rău!! Cu toate acestea modestia şi efortul permanent pentru credinţă şi urmare a lui Hristos sunt desigur importante pentru om.

Răspuns

Dragă …,

Afirmaţiei dumneavoastră, că se ajunge în apropierea blasfemiei dacă se spune că „în noi nu este nimic plăcut”, dorim să-i opunem, că în cadrul acestei afirmaţii este vorba dimpotrivă de un principiu fundamental al Evangheliei, pe care noi trebuie să-l preţuim foarte mult. Dorim să justificăm aceasta în cele ce urmează.

După ce Dumnezeu a alungat pe omul căzut din Paradis, întreaga lume de atunci a pierit în judecata potopului: „Şi Domnul a văzut că răutatea omului era mare pe pământ şi că orice imaginaţie a gândurilor inimii lui era numai rău toată ziua” (Geneza 6.5).

După aceea Dumnezeu l-a verificat pe om prin Lege, dacă el va corespunde cerinţelor minime ale lui Dumnezeu – Legea nu era mai mult decât atât. Şi rezultatul a fost dovada că prin faptele Legii nici un om nu putea fi îndreptăţit (Galateni 2.16). Şi această verificare a dovedit numai, că omul nu este capabil să facă binele – în cazul acesta să împlinească Legea.

După aceea prezenţa lui Hristos pe pământ a fost cea mai mare punere la încercare a omului. El a locuit printre oameni plin de har şi de adevăr şi a mers din loc în loc făcând bine. În orice privinţă El a revelat o putere care putea să elibereze pe om din orice rău imaginabil – fie păcat, boală, moarte sau diavolul. În afară de aceasta cu inima Lui plină de compasiune a arătat un har, a cărui putere a folosit-o spre binele oamenilor păcătoşi. Care a fost rezultatul acestei revelări a bunătăţii divine? Ura absolută a omului împotriva bunătăţii desăvârşite a lui Dumnezeu iese la lumină. Era prezentarea definitivă a ruinei totale a omului, fie el iudeu sau păgân. Iudeii (ca atare, care au fost încercaţi sub Lege) au pecetluit soarta lor atunci când au lepădat pe Mesia demult făgăduit şi au zis: „Noi nu avem alt împărat decât Cezarul”. Aceasta era decădere. Restul naţiunilor (ca atare, care au fost puse la încercare fără Lege) au dovedit stricăciunea lor totală, prin aceea că autoritatea de guvernare încredinţată lor de Dumnezeu începând cu Nebucadneţar au folosit-o ca să condamne pe Fiul lui Dumnezeu, după ce mai înainte L-au declarat nevinovat [Remarca redacţiei: prin Pilat şi Irod, vezi Luca 23.4,14,15). Crucea a fost răspunsul omului la dragostea lui Dumnezeu – dovada definitivă, că omul este nu numai un păcătos, ci este un păcătos ruinat, pentru care nu mai este nici o speranţă de a se îmbunătăţi prin sine însuşi.

Toate posibilităţile, pe care Dumnezeu le putea folosi ca să câştige inima omului, au fost acum epuizate. Imposibilitatea de a face ceva bun cu omul natural s-a dovedit clar. Ce se va petrece acum? Hristos lepădat de lume Se urcă în glorie şi lumea ajunge sub judecată. Lumina lumii este luată şi lumea este lăsată în întuneric. Prinţul vieţii este omorât şi lumea este lăsată în moarte. Moartea şi întunericul umplu întreaga scenă, iudeii ca şi toate celelalte naţiuni sunt morţi faţă de Dumnezeu, morţi în păcate şi fărădelegi.

Deci nu mai este nici o speranţă pentru lumea ruinată? Trebuie lumea cu încărcătura ei enormă de suflete pierdute să meargă în întâmpinarea judecăţii? A biruit păcatul şi moartea lumea? A zădărnicit diavolul planurile lui Dumnezeu, a închis el omenirea în pierzare lipsită de speranţă şi a triumfat peste ea? În ceea ce priveşte omul, răspunsul este clar: totul este pierdut – irecuperabil stricat. Crucea dovedeşte că este vorba nu de o lume aflată pe moarte ci de o lume moartă: „socotim că dacă Unul a murit pentru toţi, toţi deci au murit” (2 Corinteni 5.14).

Însă în această criză extremă, în care lumea este practic la capăt şi istoria ei îngrozitoare de păcat se sfârşeşte în moarte, Dumnezeu revine la planurile Lui veşnice, acţionează spre bucuria Lui proprie şi la timpul potrivit dezvăluie tainele inimii Sale. Chiar dacă lumea este moartă – Dumnezeu trăieşte; şi Dumnezeul cel viu acţionează potrivit planurilor Sale. Lumea a pus pe Hristosul lui Dumnezeu pe o cruce dezonorantă; Dumnezeu Îl înviază dintre morţi şi Îl aşează pe tronul Său de glorie. La timpul potrivit, în marea zi de Rusalii, Duhul lui Dumnezeu coboară în lume de la Hristosul înălţat şi glorificat. Cu siguranţă era un moment deosebit, atunci când pământul zăcea pustiu şi gol şi întunericul era răspândit peste adânc şi Duhul lui Dumnezeu plutea peste ape; însă mult mai măreaţă era ziua în care Duhul lui Dumnezeu a coborât într-o lume, care s-a stricat pe sine însuşi, prin aceea că a lepădat Lumina lumii şi a omorât pe Prinţul vieţii. Nu putem spune, că încă o dată „întunericul era peste adânc” şi că Duhul lui Dumnezeu „plutea peste suprafaţa apelor”? Dumnezeu începe o creaţie nouă, care nu se bazează pe un om muritor, ci pe „Hristos, Fiul Dumnezeului celui viu” – pe începutul creaţiei lui Dumnezeu (Matei 16.16; Apocalipsa 3.14).

Aceia care au murit cu Hristos (faţă de păcat) (Romani 6.2,8,10), au fost şi îngropaţi cu El (Romani 6.4), merg acum pe drumul lor în caracterul nou (nu îmbunătăţirea) al vieţii. În Romani 6.6 se spune că „omul nostru cel vechi a fost răstignit cu El, pentru ca trupul păcatului să fie desfiinţat”. Dacă în omul vechi ar fi fost numai ceva bun, atunci el nu ar fi trebuit răstignit şi trupul păcatului nu ar fi trebuit desfiinţat. Dacă în omul natural ar fi câtuşi de puţin ceva bun, harul ar fi fost cel mult un mic ajutor şi noi nu am fi avut nevoie de naşterea din nou (Ioan 3.3) şi de viaţa nouă (Romani 6.4) de sus, ci numai de o îmbunătăţire a omului vechi. Carnea (natura veche) este însă nu numai păcătoasă, ci în Romani 7.18 se spune chiar: „ştiu că în mine, adică în carnea mea, nu locuieşte nimic bun.” Deci este nu numai mult rău, ci chiar nu este nimic bun. Toate faptele bune conform etaloanelor omeneşti, pe care cineva, care nu aparţine lui Hristos, ar putea să le facă sunt total fără valoare înaintea lui Dumnezeu, deoarece ele au fost făcute independent de El, „pentru că gândirea cărnii este vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu, pentru că nu se supune legii lui Dumnezeu; pentru că nici nu poate” (Romani 8.7). De aceea se mai spune şi: „cei care sunt în carne nu pot să-I placă lui Dumnezeu” (Romani 8.8) = „Nu se găseşte nimic plăcut”.

În Galatia erau atunci din aceia care considerau posibilă o îmbunătăţire a omului vechi. Ei predicau printre altele şi circumcizia. Apostolul a trebuit de aceea cu mânie sfântă, pentru că vedea Evanghelia în pericol, să atenţioneze pe credincioşii din Galatia: „Atunci poticnirea crucii a fost înlăturată. De s-ar tăia chiar de tot cei care vă tulbură” (Galateni 5.11-12).

Tânărului, care în Marcu 10 vine la Domnul Isus şi dovedeşte unele trăsături de caracter plăcute, aşa că noi citim despre el chiar: „Isus, uitându-Se la el, l-a iubit …” (Marcu 10.21), Domnul Isus Însuşi îi spune: „Nimeni nu este bun, decât Unul singur, Dumnezeu” (Marcu 10.18). Nu este nici un om bun în lume. El spune (ca să exprimăm cu cuvintele noastre): dacă tu vezi în Mine numai un om, atunci nu Mă poţi numi bun. – Şi Domnul Isus spune aceasta, cu toate că El era Cel ascultător desăvârşit şi Cel fără păcat. Şi ce se constată, atunci când Domnul a pus la probă inima lui? Atunci dispare ce era plăcut şi inima lui se revelează că în ea nu se găsea nimic pentru Dumnezeu, care venise ca Om. El a plecat mâhnit (Marcu 10.22).

Dar nu se spune, după ce Dumnezeu a creat pe om: „şi, iată, era foarte bine” (Geneza 1.31)? Desigur! Dumnezeu a creat pe om în chipul Său. Dar prin păcătuirea lui (Geneza 3) el însuşi s-a adus sub povara vinei şi s-a expus însuşi judecăţii lui Dumnezeu. Deja împăratul Solomon a trebuit să recunoască, „Dumnezeu l-a făcut pe om drept, dar ei au căutat tot felul de născociri” (Eclesiastul 7.29). În afară de aceasta el a primit o natură decăzută, care este neîmbunătăţit de rea, cu o inimă, despre care în Ieremia 17.9 se spune: „Inima este nespus de înşelătoare şi fără nici o speranţă de vindecare”. Însă nici măcar aceasta nu este totul: „Nu este nici unul drept, nici unul măcar; nu este nici unul care înţelege, nu este nici unul care-L caută pe Dumnezeu. Toţi s-au abătut, au ajuns toţi împreună nefolositori; nu este nici unul care practică bunătatea, nu este nici unul măcar” (Romani 3.10-12). Şi aceasta s-a arătat nu  numai în prezenţa Fiului lui Dumnezeu pe pământ şi acolo în mod deosebit la cruce, aşa cum am descris mai înainte, ci se arată şi astăzi în fiecare zi, în care oamenilor li se vesteşte vestea bună a lui Dumnezeu despre mântuirea în Isus Hristos şi cu toate acestea ei resping această ofertă minunată a harului şi se dau mulţumiţi cu ofertele desfătării lipsite de conţinut ale lumii şi prin aceasta aleargă nechibzuit în pierzare.

Ce fericire, că este posibil să fi legat cu Omul al doilea, Omul din cer (1 Corinteni 15.47-49). El, ca ultimul Adam (1 Corinteni 15.45), a dat naştere la o generaţie de oameni nouă. Romani 5.12-21 ne arată cum are loc schimbarea de la primul Adam (cel din Geneza) la ultimul Adam (Hristos). Printr-o faptă a păcatului lui Adam a venit moartea în lume, şi deoarece el era capul unei familii de oameni, toţi urmaşii lui cad sub consecinţele neascultării lui. Moartea este sentinţa de judecată anunţată de Dumnezeu omului (Adam). Şi omul, care stă sub judecată, trebuie să meargă la judecată. Hristos dimpotrivă era ascultător până în moarte. Acţiunea Sa de dreptate (Romani 5.18) a dat lui Dumnezeu locul care I se cuvine , şi aceia care cred în El sunt legaţi cu El în loc cu Adam. Învăţătura se încheie cu sentinţa: „… pentru ca, după cum păcatul a domnit în moarte, tot aşa şi harul să domnească prin dreptate spre viaţă eternă, prin Isus Hristos, Domnul nostru” (Romani 5.21).

Moartea este consecinţa a aceea ce noi suntem „în Adam”; viaţa veşnică dimpotrivă este urmarea faptului că noi suntem „în Hristos”. Aceasta este har din belşug şi arată clar pentru ce credinciosul este văzut aşa, că el a lepădat omul vechi (Efeseni 4.22) – aceasta este acum realizarea practică a adevărului că „omul vechi a fost răstignit cu Hristos” – şi „a îmbrăcat pe Hristos” (Galateni 3.27). Ce fericiţi ne face să ştim că în ochii lui Dumnezeu nu mai suntem legaţi cu omul care stă sub judecată, ci cu Omul care a purtat judecata  şi a fost înviat dintre morţi prin slava Tatălui (Romani 6.4). De aceea putem exclama cu apostolul Pavel: „Pentru că legea Duhului de viaţă în Hristos Isus m-a eliberat de legea păcatului şi a morţii” (Romani 8.2), care lucrează în aceia care se află numai „în Adam” (primul Adam). Noi ne-am schimbat poziţia din Adam în Hristos, Omul al doilea, respectiv ultimul Adam; o schimbare cum nu poate fi mai mare: „Dacă este cineva în Hristos, este o creaţie nouă; cele vechi s-au dus; iată, toate s-au făcut noi” (2 Corinteni 5.17). O îmbunătăţire nu era suficientă aici, trebuia să vină o creaţie cu totul nouă.

Desigur Dumnezeu a avut întotdeauna în vedere acest al doilea Om, de aceea El ne-a ales imediat nu în primul Adam, ci în Hristos, şi aceasta deja înainte de întemeierea lumii – deci cu mult înainte de crearea lui Adam. Când apoi la cruce a ieşit la lumină toată stricăciunea primului om, aşa cum am descris mai înainte, exact în acelaşi moment a devenit total vizibilă desăvârşirea şi frumuseţea Omului al doilea, şi de aceea acest al doilea Om a fost glorificat în acelaşi moment (Ioan 13.31).

Stricăciunea noastră totală aduce cu atât mai mult la lumină gloria Persoanei Sale. De aceasta vrem să ne bucurăm din toată inima.


Tradus de la: Wie verderbt ist der Mensch

Traducere: Ion Simionescu


Nota redacţiei:

Redacţia SoundWords este răspunzătoare pentru publicarea articolului de mai sus. Aceasta nu înseamnă că neapărat ea este de acord cu toate celelalte gânduri ale autorului publicate (desigur cu excepţia articolelor publicate de redacţie) şi doreşte să atragă atenţia, să se ţină seama de toate gândurile şi practicile autorului, pe care el le face cunoscut în alte locuri. „Cercetaţi toate lucrurile, şi păstraţi ce este bun” (1 Tesaloniceni 5.21).