Avem noi o descoperire de la Dumnezeu?

James Boyd

© SoundWords, Online începând de la: 02.05.2019, Actualizat: 02.05.2019

Mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu! Noi avem o descoperire dată de Dumnezeu Însuşi. Oricât de mult oamenii îndrăznesc să contrazică, este o descoperire care aruncă lumina divină asupra istoriei omenirii plină de suferinţă, care explică toate cauzele umilirii, nevoilor, suferinţei şi ale caracterului muritor al creaturii, dar care arată şi harul milostiv şi aruncă lumină dincolo de mormânt şi dezvăluie duhului nostru îngrijorat şi întrebător rezultatul activităţii oamenilor în perioada de timp scurtă pusă lor la dispoziţie pe pământ.

Permiteţi ca în lumina acestei descoperiri şi potrivit cu aptitudinea dată nouă de Dumnezeu să verificăm mai întâi natura şi caracterul judecăţii care apasă asupra omului.

Sentinţa care stă asupra omului

În primul capitol din cartea Geneza citim cum Dumnezeu a început să lucreze într-o lume, care era „pustie şi goală”, într-o lume al cărei creator era El Însuşi şi pe care El a făcut-o frumoasă (Eclesiastul 3.11), dar care mai târziu a mers în întâmpinarea decăderii. Isaia 45.18 ne arată că odinioară ea nu era creată în felul acesta. Dumnezeu a intervenit în această stare nouă de decădere cu scopul de a aşeza oameni pe pământul acesta. Însă înainte ca Adam să fie introdus în poziţia lui privilegiată de conducător suprem, au fost create toate, peste care el trebuia să stăpânească, şi rânduite conform ordinii. Însă prin Adam, capul chemat, întreaga creaţie a fost legată cu Dumnezeu în relaţie şi responsabilitate.

Începând de la creatura care era cea mai apropiată de Adam în ceea ce priveşte aptitudinea, şi până la cele mai de jos organisme, totul era ordonat conform capului. Căci dacă nu ar fi fost nici o relaţie între Adam şi fiinţele inferioare, el nu putea fi stăpânul şi conducătorul lor. El avea cunoştinţă în diversitatea naturii lor şi în particularităţile lor, aşa că el, atunci când Creatorul lui le-a adus la el, ca să le dea nume, a dat fiecăreia numele care corespundea fiinţei ei. Chiar şi felul în care a fost creată Eva i-a fost făcut cunoscut, cu toate că în ceasul constituirii ei el era într-un somn adânc.

Amintim toate acestea pentru a arăta locul deosebit, pe care îl avea Adam: pe de o parte în legătură cu Dumnezeu şi pe de altă parte în legătură cu tot ce a creat Dumnezeu; şi în legătură cu aceasta pentru a îndrepta atenţia spre interpretarea fatală a adepţilor teoriei evoluţioniste, care îşi închipuie că ei ar putea dovedi o evoluţie de la fiinţele cele mai primitive până la om, în loc să înceapă cu omul şi să urmărească până la fiinţele cele mai de jos însuşirile diferitelor familii, care toate îi sunt supuse.

Omul era primul gând şi marele gând al lui Dumnezeu. Însă pentru că toate lucrurile trebuiau să stea în legătură cu el ca şi cap, trebuia ca şi creaturile cele mai de jos să aibă mai mult sau mai puţin însuşiri de înrudire cu el. Însă abia după ce omul şi-a ocupat locul ca şi cap, toate au fost numite de Creator ca „foarte bune”. Tot ce îi era supus lui Adam, privea spre el ca centru, ca stăpânitor, căruia i-a fost dată înţelepciunea necesară pentru un astfel de loc sublim.

Când omul a căzut, a căzut şi toate care depindeau de el. Creaţia a fost atinsă în capul ei. Moartea a venit asupra lui Adam precum şi asupra tuturor creaturilor care stăteau sub stăpânirea lui. În ceea ce priveşte ţărâna, din care a fost alcătuit Adam, aceasta a revenit înapoi la starea ei iniţială, şi creaturile inferioare, care au rezultat din pământ sau din mare la cuvântul Creatorului, şi-au găsit sfârşitul existenţei lor în moarte. Însă nu în acelaşi fel omul, care iniţial a fost făcut de asemenea din ţărână, dar care apoi prin suflarea lui Dumnezeu a fost făcut un suflet viu; ci pământul a dat la iveală orice creatură, cu excepţia omului. Omul nu a rezultat în felul acesta, omul este din neamul lui Dumnezeu (Faptele apostolilor 17.29).

Sentinţa rostită asupra lui Adam era: „În sudoarea feţei tale vei mânca pâine, până te vei întoarce în pământ, pentru că din el ai fost luat; pentru că în ţărână eşti şi în ţărână te vei întoarce” (Geneza 3.19). Tot ce se aminteşte aici, se referă exclusiv la viaţa fizică pe pământ; aici nu există „iar după aceea judecata” (Evrei 9.27). Aici nu se aminteşte unde va trebui să-şi găsească locuinţa viaţa dată prin suflarea lui Dumnezeu; căci sentinţa prezintă aici numai sfârşitul vieţii trupeşti aici pe pământ. Dumnezeu vorbeşte aici numai despre trupul omului, care a fost făcut din ţărână, şi îl denumeşte aici pe scurt om, fără ca prin aceasta să spună că acesta este omul întreg. Ştefan a fost înmormântat, şi ţărâna s-a întors înapoi în ţărână, însă Domnul Isus a primit duhul lui (Faptele apostolilor 8.2; 7.59); şi Pavel vorbeşte despre faptul că la un moment dat el nu ştia dacă el a fost în trup sau în afară de trup (2 Corinteni 12.2). Însă o astfel de constatare ar fi fără sens, dacă trupul ar fi totul la un om. Însă nu despre aceasta este vorba în pasajul acesta biblic, căci aceste două evenimente nu au nimic comun cu moartea amintită în Geneza 3.

Adam este alungat din grădină, pentru ca să lucreze în sudoarea feţei sale pentru pâinea sa, până când se va executa sentinţa dată lui şi ţărâna se va întoarce în ţărână. Urmaşii lui, toţi păcătoşi ca el, cad sub aceeaşi sentinţă şi Dumnezeu trebuie să limiteze viaţa acestor păcătoşi pe pământ la o anumită perioadă. De aceea tuturor le este interzis accesul la pomul vieţii, căci altfel putrezirea şi decăderea, cărora îi sunt supuse trupul alcătuit din ţărână urmare sentinţei date asupra păcatului, ar fi anulate. Moartea este partea omului aici pe pământ, deoarece el este un păcătos.

Există o eliberare de sentinţă?

În acea sentinţă este făcut cunoscut un Eliberator, care va zdrobi capul distrugătorului crunt; însă era un Eliberator suferind, căci satan Îi va zdrobi călcâiul. Aici nu se vorbeşte despre El ca Acela care va aduce răscumpărarea pentru păcătoşii pierduţi şi va deschide cerul pentru toţi cei care se vor supune mântuirii Sale. El trebuie simplu să nimicească puterea diavolului. Aici nu găsim nici o referire la vreun alt domeniu de acţiune pentru om, decât pământul.

Abia în continuare este adus la lumină harul, şi anume în îmbrăcarea lui Adam şi a soţiei lui cu îmbrăcăminte din piele. În aceasta recunoaştem în model pe Isus Hristos, care a fost dat la moarte din pricina fărădelegilor noastre şi a fost înviat din pricina îndreptăţirii noastre; căci cei doi păcătoşi goi au fost îmbrăcaţi cu pieile jertfei, care a murit pentru ei. Şi aceasta scoate în evidenţă adevărul mare al Evangheliei, că Acela, care a suferit pentru păcătos, va deveni haina celui care crede în El.

Evident prin aceasta a fost făcut cunoscut un drum spre Dumnezeu prin moarte, prin moartea unei jertfe care nu putea fi învinovăţită de nici o fărădelege, de nici un păcat împotriva lui Dumnezeu. Şi drumul acesta a fost ales de Abel şi pe el au mers toţi credincioşii, începând din ziua aceea şi până astăzi. Necredinţa şi răzvrătirea împotriva lui Dumnezeu merg pe drumul lui Cain, un drum de care, începând din momentul în care decăderea a pătruns în Biserică, sunt acuzaţi şi simplii mărturisitori religioşi că merg pe el (Iuda 11).

Însă nici înainte de potop şi nici după aceea în timpul administrării patriarhale nu este vorba despre cer ca speranţă a credincioşilor; şi nici în epoca Legii, în care este vorba numai de pământ şi de viaţa oamenilor pe pământul acesta. Când a fost dată Legea, binecuvântarea, care a fost făgăduită pe baza ascultării, era viaţa pe pământ. „Omul care va face acestea va trăi prin ele” (vezi Neemia 9.29; Galateni 3.12). Marea întrebare, pe care Legea a pus-o în discuţie, era: va fi omul capabil să împlinească prescrierile acesteia, şi prin aceasta să poată să-şi menţină viaţa pe pământ? Niciodată nu s-a pus în discuţie întrebarea referitoare la mersul în cer, căci deoarece dreptatea omului nu era suficientă pentru a se păstra viu pe pământ, el nu putea nicidecum să-şi revendice dreptul pentru cer.

Felul de a lucra al lui Dumnezeu cu omul în starea lui în timpurile vechi-testamentale a dovedit clar pe toată durata timpului de încercare, că în om nu era nici o putere pentru a da naştere la restabilirea lui; căci cu toate căile, pe care Dumnezeu l-a încercat, şi cu toate avantajele, pe care i le-a oferit administrarea lui Dumnezeu, omul a rămas un păcătos şi prin aceasta supus morţii. El nu a putut ajunge la viaţă prin ascultare, căci el a fost neascultător. Omul era pierdut!

Întrebarea, dacă omul trebuia luat în cer, nu s-a pus niciodată; şi nici un om nu va fi judecat pentru că el este nepotrivit pentru cer. Comportarea lui pe pământ este singurul lucru la care se limitează judecata. Responsabilitatea lui nu se extinde la faptul dacă el este potrivit pentru cer. Cerul este în imaginaţia multora o idee nebuloasă; însă Scriptura leagă cerul cu gloria lui Dumnezeu în exprimări foarte clare.

Dacă mergem în Noul Testament, nu mai este vorba de pământ. S-ar putea desigur să se citeze pasajul: „Ferice de cei blânzi, pentru că ei vor moşteni pământul” (Matei 5.5); însă aceasta se spune în contrast cu fariseii mândri, aroganţi şi mulţumiţi de sine, care gândeau, că Dumnezeu îi are în seamă numai pe ei. În afară de aceasta, această făgăduinţă vorbeşte despre domnia lui Mesia (Psalmul 37.11; Isaia 29.19), unde cei blânzi îşi vor avea partea cu Acela care putea spune: „Eu sunt blând şi smerit cu inima”. Însă la sfârşitul acestui timp de domnie – Împărăţia de o mie de ani – pământul cu toate lucrările lui va fi ars şi prin aceasta va ajunge la sfârşitul lui. Însă moştenirea celor blânzi nu va avea sfârşit, căci ei vor ajunge să savureze „un cer nou şi un pământ nou”, „în care va locui dreptatea”.

Întrebarea, dacă omul poate păstra pământul în posesia lui pe baza împlinirii prescripţiilor, este clarificată pentru totdeauna; aceasta era întrebarea pusă în discuţie de Lege, aşa cum am amintit. Acum a fost descoperit adevărul deplin, că omul ori intră în gloria lui Dumnezeu, ori va fi aruncat în iazul de foc, ca nepotrivit pentru oricare alt loc. Cele două contraste în epoca trecută erau viaţa şi moartea pe pământ ca şi copii ai lui Adam. Însă acum „ultimul Adam” este sus în gloria lui Dumnezeu, şi acolo este şi locul pentru om dar şi – în iazul de foc. Acum există numai acest sau-sau. Gloria lui Dumnezeu este aceea care a fost revelată deplin în Hristos. Nu este o glorie, aşa cum se vedea pe faţa lui Moise, în care Dumnezeu S-a revelat în vechiul legământ, ci este gloria pe faţa lui Hristos ca descoperire deplină a lui Dumnezeu, nu numai în însuşirile ei exterioare, ci în dragostea inimii Sale, aceasta înseamnă, în ceea ce este El în natura Sa: „Dumnezeu este dragoste.”

În legătură cu aceasta lucrările oamenilor nu au nici un loc. Totul este prin har, de la început şi până la sfârşit. În privinţa aceasta Dumnezeu este cel care lucrează, nu omul. „Celui care nu lucrează, ci crede în Cel care îl îndreptăţeşte pe cel neevlavios, credinţa lui i se socoteşte ca dreptate”, şi: „Deci, fiind îndreptăţiţi prin credinţă, avem pace cu Dumnezeu prin Domnul nostru Isus Hristos, prin care am şi avut intrare, prin credinţă, în acest har în care stăm şi ne lăudăm în speranţa gloriei lui Dumnezeu” (Romani 4.5; 5.1-2). Noi am fost chemaţi să vedem ceea ce a făcut Dumnezeu. Aici, unde omul a fost biruit prin diavolul, a fost biruit diavolul prin Omul Hristos Isus; aici, unde Dumnezeu a fost dezonorat prin om, El a fost glorificat prin Omul Hristos Isus; aici, de unde în fiecare zi mirosul provocator al păcatului s-a urcat spre tronul lui Dumnezeu, se înalţă de pe cruce un miros plăcut ca tămâia spre acelaşi tron şi Cel care stă pe el; aici, unde păcatul s-a înmulţit nespus de mult, harul s-a înmulţit şi mai mult, şi aici, unde moartea a înghiţit timp de mii de ani toată viaţa care s-a arătat pe această scenă, tocmai aici „moartea a fost înghiţită în biruinţă”. Însă la această lucrare minunată a lui Dumnezeu nu a contribuit câtuşi de puţin nici Adam şi nici altcineva din neamul lui. Hristos a spus: „Iată, Eu vin ca să fac voia Ta Dumnezeule”, şi El a făcut-o.

Cele două capete

Omul este pierdut în Adam, primul cap. El trebuie să-şi găsească mântuirea în Hristos, celălalt Cap. Responsabilitatea omului de a se confirma pe locul binecuvântării, pe care el a fost pus, precum şi să se apropie de Dumnezeu, după ce păcatul l-a îndepărtat pe el şi pe toate creaturile de Dumnezeu, era în sarcina numai a primului cap şi a urmaşilor lui, omul din ţărână. Acesta şi-a pierdut locul prin neascultare şi a ajuns sub sentinţa morţii, însă pentru urmaşii lui s-a deschis un drum înapoi spre Dumnezeu prin jertfă. Altarul adoratorului sau al aceluia care căuta să se apropie de Dumnezeu, dădea mărturie despre felul de gândire al aceluia care aducea jertfa cu privire la întreaga problemă care exista între creatură şi Creator; şi, primirea sau respingerea jertfei de către Dumnezeu era mărturia primirii sau respingerii celui care aducea jertfa. Să vii în felul în care a venit Abel însemna recunoaşterea dreptăţii judecăţii, care era asupra omului; căci altarul lui Abel era expresia că el nu numai a recunoscut faptul că tatăl lui a fost un răzvrătit împotriva lui Dumnezeu, ci şi că el însuşi, în natura lui, nu era mai bun şi de aceea moartea stătea asupra lui ca judecată meritată din partea unui Dumnezeu drept. În acelaşi timp, credinţa lui l-a făcut capabil să găsească drumul înapoi spre Dumnezeu prin moartea altuia în locul lui. Aceasta era prezentarea simbolică a întoarceri la Dumnezeu prin jertfa lui Hristos. Acest drum de întoarcere a stat la dispoziţia omului în toate epocile, până când noi ajungem la jertfa lui Hristos, care este contraimaginea minunată şi împlinirea tuturor modelelor anterioare.

Prin jertfa lui Hristos este acum deschis un drum al mântuirii pentru toţi. Aşa cum neascultarea unică a lui Adam a adus cu sine moartea şi condamnarea tuturor, la fel ascultarea unică a lui Hristos până în moarte are urmări de îndreptăţire şi dătătoare de viaţă pentru toată generaţia umană. Însă numai aceia care se supun Evangheliei au parte de dreptatea şi de viaţa care se găsesc în Hristos. „Să vă fie cunoscut deci, fraţilor, că prin Acesta vi se vesteşte iertarea păcatelor” arată spre aplicarea mondială a foloaselor acelei morţi pentru cel care crede (Faptele apostolilor 13.38,39). Dreptatea lui Dumnezeu „pentru toţi şi peste toţi cei care cred” (Romani 3.22) este un loc paralel la aceasta. Şi cu privire la viaţă citim în Ioan 5.24: „Adevărat, adevărat vă spun că cine aude cuvântul Meu şi crede în Cel care M-a trimis are viaţă eternă şi nu vine la judecată, ci a trecut din moarte la viaţă.”

Locul omului şi partea lui în veşnicie se decid aici pe pământ

Pământul este locul unde trebuie rezolvată problema cea mai mare a problemelor. Aici omul s-a dovedit a fi un păcătos pierdut. A fost nevoie de patru mii de ani, pentru ca acest adevăr îngrozitor să fie adus total la lumină. Omul a fost încercat în acest timp lung; în privinţa aceasta nu era vorba de gloria lui Dumnezeu, aşa cum ea s-a revelat în Isus, sau de iazul, care arde cu foc şi pucioasă, ci, aşa cum s-a spus deja, de viaţă sau de moarte pe pământ. Că acele ţeluri veşnice erau incluse, nu trebuie accentuat, dar acestea nu erau elementele timpurilor acelea. Dar când acum a devenit pe deplin clar, că omul nu are nici o putere să se ajute pe sine însuşi, şi că el era păcătos în viaţa lui şi în ceea ce priveşte natura lui, Dumnezeu a creat o ieşire pentru toţi, prin aceea că El a oferit aceasta în Fiul Său înviat şi glorificat şi a făcut cunoscut că această ieşire este accesibilă numai prin credinţă în Hristos, ca Cel care a fost dat la moarte din pricina păcatelor noastre şi a fost înviat din pricina îndreptăţirii noastre.

Evanghelia aduce aceasta la urechile oamenilor, cărora li se cere să se supună acestui drum al lui Dumnezeu spre mântuire. Cel care crede este îmbrăcat cu dreptatea lui Dumnezeu, are viaţa veşnică, păcatele lui nu mai sunt amintite, sufletul lui este salvat, şi tot ce el aşteaptă este transformarea trupului său, care va avea loc când va veni Hristos ca să ia poporul Său la Sine (Romani 3.22; 1 Ioan 5.13; 2.12; 2 Timotei 1.9; Tit 3.5; Filipeni 3.21).

Lucrarea de răscumpărare a omului a fost făcută pe pământ: pe pământ este predicată Evanghelia mântuirii, pe pământ oamenii primesc iertarea şi viaţa veşnică, pe pământ ei sunt născuţi din nou, pe pământ ei sunt aduşi în relaţiile noi şi veşnice cu Dumnezeu, pe pământ ei sunt pecetluiţi cu Duhul Sfânt, şi pe pământ ei sunt făcuţi mădulare ale trupului lui Hristos.

Aici ei aşteaptă pe Fiul lui Dumnezeu, care îi va lua la Sine şi îi va muta în casa Tatălui; aici le este dată asigurarea, că ei niciodată nu vor merge la judecată; şi dacă ei vor muri, ei ştiu că ei vor fi înviaţi în glorie – nu înviaţi şi evaluaţi, dacă sunt potriviţi pentru glorie, ci înviaţi într-o stare glorificată. Şi în timpul dintre moartea lor şi venirea Domnului pentru înviere, viaţa lor este în duh la Hristos, într-o stare care este cu mult mai bună decât ce este cel mai bun pe pământ (Filipeni 1.23).

Dar cum stau lucrurile cu cei care nu cred? Aceştia au pierdut din vină proprie prin păcate revendicarea lor la viaţa pe pământ, ei au trăit pentru lume, au năzuit numai după lucruri care le satisfăceau propriile plăceri, au făcut voia lor şi au dispreţuit voia revelată; au refuzat să se folosească de mântuirea care este în Hristos; s-ar putea ca ei să fi fost morali sau imorali, religioşi sau nereligioşi, este tot una: ei nu au acordat nici o atenţie pretenţiilor lui Dumnezeu, şi la fel necesităţii unui Mântuitor. De aceea acum judecata stă înaintea lor: „Cine nu va crede va fi condamnat” (Marcu 16.16).

Nimic în Cuvântul lui Dumnezeu nu este prezentat mai clar decât faptul că destinaţia veşnică pentru fiecare om se decide pe pământ, în timpul vieţii lui în carne. Domnul spune: „Dacă nu credeţi că Eu sunt, veţi muri în păcatele voastre” (Ioan 8.24). Şi în Evrei 9.27 citim: „iar după aceea vine judecata”. Mulţi cred că după viaţa pe pământul acesta, când trupul şi sufletul se despart, ar fi o altă ocazie pentru mântuire. Însă aceasta este o speranţă falsă; aceasta este o minciună a diavolului. Nu! Este scris: „Cine crede în Fiul are viaţa eternă; şi cine nu crede în Fiul nu va vedea viaţa, ci mânia lui Dumnezeu rămâne peste el” (Ioan 3.36). În 1 Tesaloniceni 4.13 cei care cred sunt puşi în contrast cu restul celor din lumea aceasta, pentru care nu este nici o speranţă.


Tradus de la: Haben wir eine Offenbarung von Gott?

Titlul original: „Have we a Revelation from God?“
Tradus din Scripture Truth, vol. 24, 1932, pag. 206–211.

Traducere: Ion Simionescu

Mai multe articole ale autorului James Boyd (1)


Nota redacţiei:

Redacţia SoundWords este răspunzătoare pentru publicarea articolului de mai sus. Aceasta nu înseamnă că neapărat ea este de acord cu toate celelalte gânduri ale autorului publicate (desigur cu excepţia articolelor publicate de redacţie) şi doreşte să atragă atenţia, să se ţină seama de toate gândurile şi practicile autorului, pe care el le face cunoscut în alte locuri. „Cercetaţi toate lucrurile, şi păstraţi ce este bun” (1 Tesaloniceni 5.21).

Bibeltexte im Artikel anzeigen