Epistola către Evrei capitolul 9
Evrei 9

Hermanus Cornelis Voorhoeve

© SoundWords, Online începând de la: 16.09.2018, Actualizat: 16.09.2018

Dacă desăvârşirea ar fi venit prin preoţia levitică, atunci nu ar mai fi fost necesară o altă preoţie după rânduiala lui Melhisedec; dacă ar fi fost păstrat legământul dintâi, atunci nu mai era nevoie să vină un al doilea legământ, un legământ nou; aşa ar fi spus Pavel. Dacă exista o preoţie după rânduiala lui Mehisedec, atunci preoţia levitică decădea, şi dacă a venit un legământ nou, atunci primul este îmbătrânit şi aproape de dispariţie. Aceasta era clar şi precis; însă acum se merită să se arate din ce motive nu putea să rămână vechea perioadă. Aceasta este ceea ce scriitorul epistolei prezintă în acest capitol 9. El arată că sub legământul dintâi nimeni nu avea acces în prezenţa lui Dumnezeu, deoarece Dumnezeu era ascuns în spatele perdelei; nu putea fi vorba de o conştiinţă curăţită, deoarece sângele taurilor şi ţapilor nu puteau îndepărta păcatele; şi deoarece nu avusese loc o eliberare desăvârşită.

Dar înainte ca el să se ocupe ce aceasta, Pavel se preocupă de descrierea cu reverenţă a cortului întâlnirii şi echipamentului lui. Cei drept, el spune că acum nu doreşte să vorbească în detaliu despre aceste lucruri, este însă remarcabil că el enumeră toate acestea aici. Este ca şi cum el ar vrea să prezinte cititorilor săi frumuseţea şi gloria cortului întâlnirii, dat şi dotat de Dumnezeu Însuşi, pentru ca apoi să le creeze o impresie mai profundă despre frumuseţea şi gloria lucrurilor cereşti, al căror simbol erau aceste echipamente. Şi totodată el vrea să convingă pe cititorii săi de faptul că oricât de frumos era acest cort al întâlnirii şi oricât de minunate erau lucrurile din el, acum ele nu mai aveau nici o însemnătate, după ce realitatea simbolizată de toate acestea a venit în Hristos, şi că cine va rămâne la ele şi va ţine cu tărie la ele, acela nu mai avea un Loc Preasfânt voit şi dat de Dumnezeu, ci un Loc Preasfânt lumesc. Căci dacă Dumnezeu consideră Locul Preasfânt dat de El ca fiind învechit şi este dat dispariţiei, atunci acesta nu se mai deosebeşte cu nimic de locurile sfinte făcute de oameni. În acelaşi fel vorbeşte Pavel, printre altele, în epistola către Coloseni, despre Lege – elementele (principiile) lumii – care, dată fiind de Dumnezeu, a fost totuşi scoasă din centru de Hristos.

Remarcabil este faptul că aici, cu toate că în capitolul anterior este vorba de Templu, care curând va dispare, Pavel vorbeşte nu despre Templu, ci despre cortul întâlnirii. Motivul este, că Templul lui Solomon ne aminteşte de Împărăţia de o mie de ani, în timp ce cortul întâlnirii ne face să ne gândim la călătoria lui Israel prin pustie. Şi poziţia creştinilor se aseamănă cu poziţia lui Israel în pustie. Poporul lui Dumnezeu nu a intrat încă în ţara făgăduită, ci umblă încă ca pelerin şi străin pe pământ; şi epistola către Evrei priveşte, aşa cum am remarcat de mai multe ori, poporul lui Dumnezeu exclusiv ca pelerini prin lumea aceasta şi prin pustie spre Canaanul ceresc. Cu toate că cortul întâlnirii dispăruse deja de mult şi Pavel numeşte chiar lucruri care aparţin Templului, el vorbeşte totuşi intenţionat despre cortul întâlnirii, căci altfel ţelul, pe care Duhul Sfânt îl urmăreşte în această epistolă, s-ar pierde, căci noi ca creştini nu suntem ca Israel în ţară, ci ca Israel în pustie.

După descrierea frumuseţii şi caracterului ales al cortului întâlnirii şi a celor aflate în cort (Evrei 9.1-5), Pavel prezintă mai întâi, că atâta timp cât a existat cortul din faţă, drumul spre Sfânta Sfintelor nu era încă deschis. Nimeni nu avea voie să intre în Sfânta Sfintelor. În cortul din faţă, şi anume Locul sfânt, intrau preoţii în orice timp, ca să facă slujba (Evrei 9.6); dar în Sfânta Sfintelor nu avea voie să intre nimeni. Numai marele preot trebuia să intre odată pe an, în marea zi a ispăşirii, în Sfânta Sfintelor, dar nu ca să venereze pe Dumnezeu, ci ca să facă ispăşire cu sângele animalelor, pe care el le jertfea pentru sine însuşi şi pentru greşelile poporului. Poporul nu avea voie să meargă mai departe decât curtea din faţă; preoţii aveau voie să intre în Locul sfânt, şi marele preot nu mai mult decât o singură dată pe an în Sfânta Sfintelor (Evrei 9.7). Deci nici un om de pe pământ nu avea acces la Dumnezeu. Atâta timp cât păcatul nu a fost desfiinţat şi păcatele nu erau ispăşite, nimeni nu putea exista înaintea lui Dumnezeu. Chiar şi marele preot trebuia, ca să nu moară, să acopere cu un nor de tămâie chivotul legământului, unde Dumnezeu Îşi avea tronul între heruvimi. Pavel spune:

Evrei 9.8: Duhul Sfânt arătând aceasta: calea spre Sfânta Sfintelor nu era încă arătată, atât timp cât exista întâiul cort.

Dar acum drumul spre Sfânta Sfintelor este deschis, perdeaua ruptă, cerul este deschis.

Evrei 9.11-12: Dar Hristos, venit ca Mare Preot al bunurilor viitoare, prin cortul mai mare şi mai desăvârşit, nefăcut de mână (adică nu din această creaţie), nu cu sânge de ţapi şi de viţei, ci cu propriul Său sânge, a intrat odată pentru totdeauna în Sfânta sfintelor, după ce a obţinut o răscumpărare eternă.

Orice obstacol a fost îndepărtat şi fiecare credincios este admis în prezenţa lui Dumnezeu. El are acces la Dumnezeu, în lumina în care El Însuşi este. Desăvârşită mântuire! Căci cum am putea noi păşi în prezenţa sfântă a lui Dumnezeu, dacă nu ar fi în chip desăvârşit îndepărtat tot ce ne despărţea de El? Cu toate că aici noi nu suntem învăţaţi, ca în epistola către Efeseni, că noi am fost aşezaţi împreună cu Hristos în locurile cereşti şi unirea noastră cu Hristos nu este tratată în această epistolă, totuşi se constată realitatea minunată, că noi avem acces la Dumnezeu în Sfânta Sfintelor şi putem intra cu îndrăzneală în locuinţa sfântă a lui Dumnezeu, unde nimic nu poate intra care este în contradicţie cu El.

Însă mai mult chiar. Noi nu numai avem acces în Sfânta Sfintelor cerească, ci noi, pe baza lucrării înfăptuite de Hristos, am fost aduşi într-o poziţie care ne face apţi să ne folosim cu bucurie de acest privilegiu al nostru. Hristos ne-a făcut desăvârşiţi în ceea ce priveşte conştiinţa, aşa că noi putem intra în Sfânta Sfintelor fără să avem vreo teamă, sau altceva care să ne reţină sau să ne împovăreze. Să ne gândim că o conştiinţă desăvârşită este cu totul altceva decât o conştiinţă nevinovată, care, fericită în nevinovăţia ei, nu cunoaşte răul, dar la fel de puţin ştie ce este Dumnezeu în sfinţenia Sa. O conştiinţă desăvârşită cunoaşte pe Dumnezeu; ea este curăţită; ea are cunoştinţa binelui şi răului în concordanţă cu lumina lui Dumnezeu şi ştie că a fost curăţită de toate păcatele corespunzător sfinţeniei lui Dumnezeu Însuşi. Sângele de ţapi şi de viţei nu putea face desăvârşiţi, în ceea ce priveşte conştiinţa, pe cei care făceau slujba; şi tot aşa de puţin era în stare să facă toate ceremonialurile şi prescripţiile Legi şi diferitele spălări; acestea puteau curăţii numai carnea, aşa că în exterior se puteau apropia de Dumnezeu. O curăţire adevărată de păcat, prin care sufletul poate fi în lumină în prezenţa lui Dumnezeu, cu o conştiinţă care nu acuză, deoarece păcatul a fost nimicit, nu putea fi realizată prin aceste jertfe şi spălări (Evrei 9.9-10). Dar, mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu pentru harul Său!

Hristos a făcut lucrarea. El este, după ce El a intrat pentru noi în Sfânta Sfintelor cerească şi veşnică, acolo Martorul pentru îndepărtarea păcatului, aşa că conştiinţa este eliberată de păcat, căci ştim, că El, Cel care a purtat păcatele noastre, este în prezenţa lui Dumnezeu, după ce a făcut o ispăşire desăvârşită pentru păcate. De aceea noi avem nu numai curăţirea de păcatele noastre, ci şi curăţirea conştiinţei noastre, aşa că noi în libertate deplină şi cu bucuria inimii putem apărea înaintea Lui, înaintea Aceluia care ne iubeşte aşa de mult.

Dar nu numai aceasta. Hristos, care a intrat odată pentru totdeauna în cer, rămâne acolo pentru totdeauna; El a intrat în Sfânta Sfintelor cerească pe baza unei răscumpărări veşnice, pe baza sângelui Său, care îşi păstrează pentru totdeauna valoarea sa şi eficacitatea sa. Lucrarea a fost înfăptuită pe deplin şi niciodată nu-şi pierde valabilitatea ei veşnică. Dacă păcatul a fost înlăturat, dacă Dumnezeu a fost glorificat şi dreptatea Lui a fost satisfăcută, atunci valoarea acestei lucrări şi puterea ei niciodată nu se pot schimba. Răscumpărarea nu este una temporală sau de moment, ci una veşnică.

Aici ne sunt prezentate trei urmări ale lucrării înfăptuite de Hristos: intrare liberă în prezenţa lui Dumnezeu, o conştiinţă curăţită şi o răscumpărare veşnică.

În afară de aceasta în aceste versete mai sunt tratate alte trei puncte importante. Întâi:

Evrei 9.11: Hristos este Mare Preot al bunurilor viitoare.

Dacă Duhul Sfânt vorbeşte aici despre „bunurile viitoare”, atunci punctul de plecare este Israel înainte de venirea lui Hristos.

Aceste bunuri viitoare vor fi dăruite lui Israel, când Mesia va veni în Împărăţia Sa. Dacă noi am avea deja aceste bunuri, acum după ce creştinismul a venit, atunci nu ar mai putea fi vorba de bunuri viitoare, ci atunci ar trebui să spunem: noi le posedăm. Relaţia noastră actuală cu Hristos este una cerească; El este Mare Preot într-un cort al întâlnirii mai bun şi mai desăvârşit, care nu este făcut de mâini, aceasta înseamnă, nu aparţine creaţiei acesteia; El este în cer, şi noi avem acolo locul nostru.

Mai important şi cu urmări mult mai vaste este punctul al doilea.

Evrei 9.13,14: Hristos prin Duhul veşnic S-a jertfit pe Sine Însuşi fără pată lui Dumnezeu. „Pentru că, dacă sângele de tauri şi de ţapi şi cenuşa unei viţele, stropindu-i pe cei întinaţi, îi sfinţeşte pentru curăţia cărnii, cu cât mai mult sângele lui Hristos, care prin Duhul etern S-a oferit pe Sine Însuşi jertfă fără pată lui Dumnezeu, va curăţa conştiinţa voastră de fapte moarte, ca să-I slujiţi Dumnezeului celui viu!

Ce revelaţie minunată cu privire la jertfa preţioasă a lui Hristos. El S-a jertfit pe Sine Însuşi de bună voie lui Dumnezeu. Desigur, Dumnezeu L-a trimis în lumea aceasta, ca să fie înălţat pe cruce pentru noi. Dumnezeu L-a făcut păcat şi a lăsat păcatele noastre să fie asupra Lui. Dumnezeu L-a pedepsit, condamnat şi L-a părăsit, L-a pus în ţărâna pământului şi L-a zdrobit. Dumnezeu nu a cruţat pe singurul Lui Fiu preaiubit, ci L-a dat la moarte pentru noi. Deoarece Hristos pe cruce a ocupat locul nostru de păcătoşi responsabili, pedeapsa şi judecata lui Dumnezeu trebuiau să vină asupra Lui; El trebuia să moară. De îndată ce El a fost făcut păcat, Dumnezeul sfânt a trebuit să-L condamne potrivit dreptăţii Sale. În aceasta Dumnezeu a revelat dragostea Sa nespus de mare pentru păcătoşi. Însă jertfa lui Hristos nu este privită aici din acest punct de vedere. El nu ne este prezentat aici ca jertfă pentru păcat şi jertfă pentru vină, ci ca jertfă de ardere de tot. Jertfa arderii de tot era o jertfă de bună voie. Aşa S-a jertfit El pe Sine Însuşi. Dumnezeu L-a trimis; dar El a venit pe pământul acesta şi prin hotărârea proprie a inimii Lui, în concordanţă cu voia Tatălui. Dumnezeu L-a pedepsit, condamnat, şi L-a lăsat să moară; dar El S-a dat la moarte prin propria Sa voie. El S-a jertfit pe Sine Însuşi prin Duhul veşnic fără pată lui Dumnezeu.

Despărţit total de păcat începând de la naşterea Sa, Domnul nostru prin puterea Duhului Sfânt nu numai că nu a cunoscut nici un păcat şi nu a făcut nici un păcat, aşa că El în toate a fost sfânt şi fără pată; ci El S-a dat pe Sine Însuşi în chip desăvârşit, ca să facă voia Tatălui Său. El a fost ascultător până la moarte, da, chiar moarte de cruce. Deoarece Tatăl voia, şi nu era altă posibilitate de salvare, El a băut paharul mâniei lui Dumnezeu şi S-a dat pe Sine să fie făcut păcat şi să fie un blestem pentru noi. Fără rezerve, fără să Se sustragă de la ceea ce era cel mai îngrozitor pentru El – să fie despărţit de Dumnezeu şi să moară – El S-a dat pe Sine la moarte. Orice pornire a voii Sale era curată în totul; în toate gândurile Sale, precum şi în faptele Sale El era fără cusur. Tatăl putea să-L cerceteze lăuntric şi în afară; El a găsit totul în El în deplină concordanţă cu sfinţenia Sa şi cu dragostea Sa, cu dreptatea Sa şi cu harul Său. Toate faptele Sale şi toate motivaţiile Sale erau desăvârşite în chip divin. El S-a dat pe Sine Însuşi ca să fie făcut păcat şi să poarte păcatele noastre. Desigur, El a fost făcut păcat de către Dumnezeu; dar şi El S-a dat pe Sine Însuşi de bună voie să fie făcut păcat. Era o faptă o voii Sale libere. „Nu voia Mea, ci voia Ta să se facă”, aşa a zis El în grădina Ghetsimani; şi El a primit paharul mâniei lui Dumnezeu din mâna Tatălui Său, S-a lăsat condus ca un miel la locul de tăiere, S-a predat pedepsei şi judecăţii pentru păcatul nostru şi S-a jertfit lui Dumnezeu. De aceea jertfa Sa era de un bun-miros plăcut înaintea lui Dumnezeu.

Cât de minunată este crucea! Este total imposibil pentru noi să înţelegem adâncimea ei şi să cuprindem gloria ei. Ce a avut loc acolo între Mântuitorul nostru scump şi Dumnezeu depăşeşte mult capacitatea noastră de pricepere. În ceasurile de întuneric şi în moartea Sa El era o jertfă pentru păcat şi o jertfă pentru vină, care a fost adusă pentru păcătoşi şi a fost sacrificată în afara taberei. Dar totodată în aceleaşi ceasuri şi în aceeaşi moarte El era o jertfă de ardere de tot, care se ridica spre tronul lui Dumnezeu ca o mireasmă plăcută. Părăsit de Dumnezeu, deoarece a fost făcut păcat pentru noi, El era în acelaşi timp plăcerea lui Dumnezeu, deoarece El Însuşi prin Duhul veşnic S-a jertfit lui Dumnezeu fără pată.

Dumnezeu a fost glorificat în chip desăvârşit prin această jertfă. Ea era o jertfă desăvârşită, fără cusur, plăcută lui Dumnezeu. De aceea conştiinţa aceluia care se apropie de Dumnezeu prin această jertfă este curăţită de faptele moarte, ca să slujească Dumnezeului celui viu. Acolo unde sângele de ţapi şi de viţei şi cenuşa unei viţele tinere, stropite pe cei necuraţi, nu puteau să facă mai mult decât sfinţirea pentru curăţirea cărnii, sângele lui Hristos, care prin Duhul veşnic S-a jertfit pe Sine Însuşi fără pată lui Dumnezeu, a curăţit conştiinţele noastre, deoarece faptele moarte au fost şterse şi îndepărtate dinaintea lui Dumnezeu.

Ciudată este amintirea de modelele vechiului legământ, din care aici sunt amintite două: marea zi a ispăşirii, în care erau jertfiţi ţapi şi viţei, şi viţeaua roşie, a cărei cenuşă servea la curăţirea zilnică, că să poată avea loc părtăşia cu Dumnezeu. Odată pe an sângele jertfelor de tăiere era dus în Sfânta Sfintelor şi trupul era ars în afara taberei. Aceasta avea loc an de an. Ispăşirea nu era înfăptuită, conştiinţa nu era curăţită. Păcatele nu erau îndepărtate. Dar prin sângele lui Hristos a avut loc o răscumpărare veşnică şi o ispăşire desăvârşită a păcatelor, aşa că toţi, care cred în El, pot păşi cu conştiinţa curăţită înapoia perdelei în prezenţa lui Dumnezeu. Viţeaua roşie însă servea pentru stropirea celor necuraţi, nu cu sânge, ci cu apă, care era amestecată cu cenuşa acestei viţele. În cartea Numeri, unde ne este relatată călătoria lui Israel prin pustie, găsim în capitolul 19 (Numeri 19) legea referitoare la viţeaua roşie. O viţea roşie, tânără, fără defecte, care încă nu a purtat nici un jug, trebuia tăiată în afara taberei şi din sângele ei trebuia stropit de şapte ori spre partea din faţă a cortului întâlnirii, aşa că sângele ei era permanent în prezenţa lui Dumnezeu. După ce viţeaua tânără era arsă, cenuşa trebuia adunată şi păstrată pentru apa de curăţire, şi fiecare, care devenea necurat prin atingerea unui mort, şi aşa mai departe, trebuia stropit cu această apă de curăţire. Un model frumos şi potrivit pentru curăţirea noastră practică! Hristos a murit odată pentru păcat, şi sângele Lui are valoare veşnică în prezenţa lui Dumnezeu. Toţi, care cred în El, au fost curăţiţi şi împăcaţi pentru totdeauna în sângele Lui şi stau în părtăşie cu Dumnezeu. Dar dacă ei au păcătuit, Duhul Sfânt pune înaintea conştiinţei adevărul grav, că păcatul înfăptuit a dus pe Hristos la cruce şi I-au pricinuit aceste suferinţe îngrozitoare şi moartea sub judecata lui Dumnezeu. Aceasta conduce la adevărată smerire şi mărturisire a vinei şi ne face să cunoaştem că prin jertfa Sa totul a fost pus în ordine cu privire la păcat.

Punctul al treilea, care este tratat în aceste versete, se referă la poziţia noastră, care ne face capabili să slujim Dumnezeului celui viu. Curăţiţi pe deplin în conştiinţa noastră de tot ce dă la iveală omul în natura sa păcătoasă – şi care de aceea nu poate fi primit de Dumnezeu -, oricât de îmbucurător ar fi în ochii oamenilor, dacă suntem aduşi în lumina lui Dumnezeu, putem sluji Dumnezeului cel viu. Aceasta nu putea avea loc în iudaism. Existau desigur rânduieli şi prescripţii, prin care relaţia cu Dumnezeu putea fi menţinută în exterior, dar sub Lege nu era nicidecum vorba despre o conştiinţă desăvârşită şi despre o slujbă pentru Dumnezeu din dragoste, potrivit voii Sale. Acesta este privilegiul minunat şi fericit al creştinului. Prin Hristos el are o conştiinţă desăvârşită, în concordanţă cu natura proprie lui Dumnezeu. El slujeşte lui Dumnezeu în libertatea dragostei. Sângele lui Hristos ne curăţă de toate păcatele. Hristos a făcut curăţirea păcatelor noastre prin dăruire de Sine Însuşi, şi prin aceasta El a glorificat pe Dumnezeu, aşa că în Hristos noi am devenit dreptatea lui Dumnezeu şi prin aceasta corespunzător acestei naturi în stare să slujim lui Dumnezeu şi să-L glorificăm.

  Dacă rezumăm ce suntem învăţaţi în aceste versete, atunci găsim că Hristos Însuşi a intrat ca Mare Preot al bunurilor viitoare în Sfânta Sfintelor cerească, ca să asigure posedarea acestor lucruri tuturor acelora care se încred în El. Noi avem acum acces la Dumnezeu în lumină, pe baza prezenţei lui Hristos la dreapta lui Dumnezeu; avem pentru totdeauna o conştiinţă curată, aşa că putem apărea cu toată îndrăzneală în prezenţa lui Dumnezeu; şi putem sluji Dumnezeului cel viu în libertatea adevărată a dragostei.

Evrei 9.15a:Şi pentru aceasta este El Mijlocitorul unui legământ nou,

aşa continuă Pavel –

Evrei 9.15b: pentru ca, având loc moartea pentru răscumpărare din încălcările de sub întâiul legământ, cei chemaţi să primească promisiunea moştenirii eterne.

Nu vom reveni acum să vorbim despre învăţătura referitoare la legăminte, deoarece am vorbit detaliat despre aceasta în capitolul anterior. Dar să observăm cum scriitorul inspirat şi aici evită orice aplicare directă a noului legământ. Hristos este Mijlocitorul noului legământ, pentru ca cei chemaţi să primească făgăduinţa moştenirii veşnice. Prin aceasta se lasă loc atât pentru Israel şi Iuda, cu care se va încheia literalmente noul legământ, cât şi pentru noi, care trebuie să devenim, şi suntem, părtaşi la binecuvântările spirituale şi privilegiile acestui legământ.

Esenţialul, despre care este vorba aici, este, că noul legământ, al cărui Mijlocitor este Hristos, se bazează pe sângele Său. Moartea Mijlocitorului era necesară, fără vărsare de sânge nu este iertare. Atâta timp cât încălcările, care au avut loc sub legământul dintâi, nu erau iertate şi ispăşite, nu putea fi vorba de instituirea unui legământ nou. Însă prin moartea lui Hristos a avut loc ispăşirea încălcărilor de sub legământul dintâi. Să observăm că aici se vorbeşte despre încălcări şi nu despre păcate. Păcatul era în lume înainte să existe Legea, dar prin Lege păcatul a condus la încălcarea poruncii lui Dumnezeu. De la Adam şi până la Moise oamenii erau păcătoşi, dar nu călcători de Lege (vezi Romani 5.14); însă atunci când a venit Legea, oamenii, care erau păcătoşi şi din cauza aceasta erau pierduţi, au devenit contravenienţi ai poruncii lui Dumnezeu, prin care păcatul a devenit mai mare şi starea omului a ieşit la lumină.

Necesitatea morţii lui Hristos este arătată de Pavel printr-un exemplu. Cei chemaţi, a spus el, primesc făgăduinţa moştenirii veşnice. Deci, continuă el, dacă este vorba de o moştenire, atunci trebuie să se petreacă aşa cum are loc cu toate moştenirile.

Evrei 9.16,17: Pentru că, unde este un testament, trebuie neapărat să intervină moartea celui care l-a făcut. Pentru că un testament capătă putere după moarte, întrucât nu are nicidecum putere cât trăieşte cel care l-a făcut.

Aşa cum este necesar ca un testator trebuie să moară, pentru ca testamentul făcut de el să intre în vigoare, tot aşa Hristos trebuia să moară, pentru ca cei chemaţi să poată primi moştenirea făgăduită. Moartea este plata păcatului. Prin păcat a venit judecata morţii; de aceea Hristos, dacă voia să ne elibereze de această judecată şi să ne dăruiască făgăduinţa moştenirii veşnice, trebuia să moară în locul nostru. Dreptatea lui Dumnezeu cerea aceasta. Hristos a murit. Prin moartea Sa El a făcut ispăşirea păcatelor noastre, în concordanţă cu dreptatea lui Dumnezeu. El a ocupat deci un loc total despărţit de păcat, aşa că toţi cei care cred în El, scăpaţi de păcat, pot fi eliberaţi de moarte şi pot deveni părtaşi moştenirii veşnice.

Mai este important să ţinem seama că în limbajul original este numai un cuvânt pentru legământ şi testament, care în traducerea noastră a fost redat pretutindeni cu „legământ”, şi numai în versetele 16 şi 17 este tradus cu „testament”. Cuvântul în limba greacă are ambele înţelesuri. În primul caz se înţelege o legătură între două părţi pe bază de condiţii, care sunt puse de ambele părţi şi au fost acceptate de ambele părţi. În cazul al doilea înseamnă o dispunere prin acela care are dreptul să lase ceva prin testament.

 Noul legământ, al cărui Mijlocitor este Hristos, este deci întemeiat pe sângele Său. Necesitatea încheierii unui legământ bazat pe sângele jertfei de tăiere rezultă clar din legământul dintâi. Dumnezeu a prezentat aceasta clar în modelele serviciului divin mozaic.

Evrei 9.18-22: De aceea, nici cel dintâi legământ n-a fost sfinţit fără sânge. Pentru că, după ce fiecare poruncă potrivit Legii a fost rostită de Moise către tot poporul, după ce a luat sângele viţeilor şi al ţapilor, cu apă şi lână stacojie şi isop, el a stropit şi cartea însăşi şi tot poporul, zicând: »Acesta este sângele legământului pe care vi l-a poruncit Dumnezeu«. Şi a stropit în acelaşi fel, cu sânge, şi cortul şi toate vasele slujirii; şi aproape toate sunt curăţite cu sânge, potrivit Legii, şi fără vărsare de sânge nu este iertare.

În aceste versete ne sunt prezentate trei aplicări ale sângelui:

  1. Legământul este întemeiat pe sânge;
  2. Curăţirea păcatelor se face prin sânge;
  3. Vina este îndepărtată prin iertarea care se obţine pe baza sângelui vărsat.

Aceste trei lucruri sunt necesare pentru a putea intra în relaţie cu Dumnezeu.

  1. Căile lui Dumnezeu spre mântuirea noastră şi binecuvântarea noastră trebuie în mod necesar să stea în legătură cu dreptatea Sa, căci Dumnezeu, Domnul, nu poate încheia cu poporul Său un legământ nou şi veşnic, dacă încălcările de sub legământul dintâi nu au fost anulate, şi aceasta nu poate avea loc în nici un alt fel decât prin sângele lui Hristos.
  2. Curăţirea păcatelor, prin care noi am fost întinaţi şi prin care toate lucrurile, care de fapt nu au nimic a face cu păcatul, au fost infectate, are loc prin jertfa lui Hristos. Pavel spune: aproape toate lucrurile sunt curăţite cu sânge după Lege; căci există şi o curăţire cu apă. Curăţirea cu apă este un simbol al curăţirii morale şi practice a sufletelor noastre, care are loc prin aplicarea Cuvântului lui Dumnezeu la conştiinţa şi inima noastră – a Cuvântului divin, care condamnă răul şi revelează binele. Dar această curăţire prin apă este tot aşa de mult urmarea morţii lui Hristos ca şi curăţirea prin sânge. Din coasta Jertfei de tăiere sfântă, care a murit cu adevărat, a ieşit sânge şi apă. Apostolul Ioan, care ne prezintă viaţa în originea ei şi în urmările ei, se referă la acest lucru important atât în evanghelia sa cât şi în prima sa epistolă, punând un accent deosebit. Fără moartea lui Hristos nu era posibilă nici anularea vinei şi nici curăţirea inimii şi drept urmare nimănui nu i se putea dărui viaţa, şi nici să i se arate viaţa.
  3. Iertarea de păcate nu este posibilă fără vărsare de sânge. Să observăm că nu se spune, fără aplicarea sângelui, ci se spune categoric fără vărsare de sânge. Şi prin vărsare de sânge Scriptura înţelege moarte. Sângele, care a curs din capul Mântuitorului nostru scump, atunci când I-au apăsat cununa de spini, sau când a fost chinuit cu lovituri de bici, nu putea îndepărta păcatele noastre. Trebuia să moară o viaţă în locul vieţii noastre. Aşa cum în ultima noapte a lui Israel în Egipt sângele unui miel sacrificat, uns pe stâlpii uşilor, a păzit pe Israel de judecată, tot aşa păcatele noastre pot fi iertate şi judecata lui Dumnezeu poate fi îndepărtată de pe capul nostru numai prin moartea lui Hristos, al cărui sânge, ca al unui miel sacrificat, curăţă de toate păcatele. Cuvintele prorocului Isaia: „şi prin rănile Lui suntem vindecaţi”, dacă vom înţelege corect acest adevăr, nu le vom mai aplica la biciuire, ci la loviturile pe care Mielului de jertfă nevinovat le-a primit la cruce în locul nostru din partea lui Dumnezeu. La citirea atentă a locului acela vom vedea că nu poate fi vorba de altceva. Cuvintele: „prin rănile Lui suntem vindecaţi” urmează după cuvintele: „El era străpuns (sau: rănit) pentru fărădelegile noastre, zdrobit pentru nelegiuirile noastre. Pedeapsa care ne dă pacea era asupra Lui.” Dacă s-ar referi la biciuire, cuvinte „prin rănile Lui suntem vindecaţi” ar fi trebuit să stea înainte. Orice îndoială este înlăturată prin folosirea acestor cuvinte în 1 Petru 2.24, unde citim: „El Însuşi a purtat păcatele noastre pe trupul Său pe lemn, pentru ca noi, fiind morţi faţă de păcate, să trăim pentru dreptate; prin ale cărui răni aţi fost vindecaţi.”

Aceste adevăruri au două urmări. Era necesară o jertfă de tăiere mai bună, o jertfă mai aleasă decât jertfele de tăiere care se aduceau în timpul vechiului legământ, căci nu era vorba de curăţirea modelelor lucrurilor care sunt în cer, ci de curăţirea a însăşi lucrurilor cereşti. Hristos a intrat în prezenţa lui Dumnezeu, ca să se arate acolo pentru noi (Evrei 9.23-24). Diavolul şi îngerii lui sunt încă în locurile creşti, şi de aceea lucrurile acestea trebuie curăţite. Prin sângele crucii Sale sunt împăcate atât lucrurile care sunt pe pământ, cât şi cele din ceruri (vezi Coloseni 1); şi când diavolul şi îngerii lui vor fi aruncaţi cândva din cer pe pământ, atunci sfinţii din cer vor mărturisii: „A fost aruncat jos acuzatorul fraţilor noştri, cel care-i acuza înaintea Dumnezeului nostru zi şi noapte; şi ei l-au învins prin sângele Mielului” (Apocalipsa 12).

Dar în al doilea rând: Hristos nu a trebuit

Evrei 9.25,26: să Se aducă jertfă pe Sine Însuşi de mai multe ori, aşa cum marele preot intră în Sfânta Sfintelor în fiecare an cu sânge care nu este al său, fiindcă atunci ar fi trebuit să sufere de mai multe ori de la întemeierea lumii.

În marea zi a ispăşirii erau puse păcatele poporului pe ţapul care era alungat în pustiu. Aceasta este suplinirea. Hristos a purtat toate păcatele noastre pe trupul Său pe lemn. El a suferit pedeapsa, pe care noi am fi meritat-o. Mânia lui Dumnezeu a fost revărsată peste El. În groaza sufletului Său a strigat: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?” Aceasta era mai îngrozitor decât despărţirea sufletului de trup în moarte. Dar moartea era plata păcatului; şi de aceea moartea lui Hristos nu era o trecere din trup în gloria paradisului, ci era judecata lui Dumnezeu asupra păcatului. Aceasta nu poate avea loc a doua oară, şi nici nu trebuie să aibă loc, căci El a suferit o singură dată şi a murit o singură dată pentru păcat. „El, după ce a adus o singură jertfă pentru păcate, S-a aşezat pentru totdeauna la dreapta lui Dumnezeu.” Prin jertfa Sa s-a făcut o ispăşire veşnică şi desăvârşită. Nu mai poate fi vorba de o repetare a acestei jertfe. Dacă ar fi aşa, atunci El ar fi trebuit să sufere de mai multe ori începând de la întemeierea lumii. Dar acum, deoarece El a desfiinţat păcatul prin jertfa Sa proprie, în armonie cu gloria lui Dumnezeu, El niciodată nu mai trebuie să sufere şi niciodată nu mai trebuie să moară. El a intrat pentru totdeauna în Sfânta Sfintelor cerească, unde El şade în veşnicie la dreapta lui Dumnezeu ca Mare Preot al nostru.

Evrei 9.26: Dar acum, la sfârşitul veacurilor, S-a arătat o singură dată, pentru desfiinţarea păcatului prin jertfa Sa.

Această explicaţie ar putea să ne pară ciudată, deoarece istoria lumii a continuat după venirea lui Hristos aşa cum a fost şi înainte de venirea Lui. Dar să ne gândim, că nu este vorba în sensul socotirii timpului, ci diferitele perioade de timp ale lui Dumnezeu, în care El a pus la probă pe oameni sub diferite forme, au luat sfârşit prin revelarea lui Hristos. În secolele care au trecut omul a avut timp să arate ce este el. Toate probele din partea lui Dumnezeu au servit să aducă la lumină, că omul este total stricat şi de neîmbunătăţit în natura şi voia lui. Fără Lege, sub Lege, prin făgăduinţe, prin venirea şi prezenţa Fiului lui Dumnezeu pe pământ s-a arătat tot mai mult, că omul este un vrăjmaş al lui Dumnezeu. Tot ce a făcut Dumnezeu, ca să facă pe om să renunţe la vrăjmăşia lui, a servit numai să reveleze tot mai mult vrăjmăşia, deoarece omul a respins ostenelile lui Dumnezeu de a-l aduce la sine. „Îl vor respecta pe Fiul Meu”, a spus Dumnezeu; dar când ei au văzut pe Fiul, au zis: „veniţi, să-L omorâm”. „Nu vrem ca acesta să fie Împărat peste noi, răstigneşte-L, răstigneşte-L!”, aşa au strigat în orbirea şi vrăjmăşia lor. De aceea Domnul spune despre smochin, care reprezintă naţiunea iudaică, în care Dumnezeu a aşezat pe om în împrejurările cele mai favorabile: „Să nu mai fie rod din tine niciodată!” Omul s-a dovedit a fi vinovat, pierdut, ostil, pierdut fără speranţă. Dar istoria omului vechi a fost încheiată prin Hristos în moartea sa pe cruce.

Însă ceea ce omul a gândit să facă rău, Dumnezeu a schimbat în bine. Planurile veşnice ale lui Dumnezeu sunt împlinite în lepădarea lui Hristos. „Pe Acesta, dat după planul hotărât şi preştiinţa lui Dumnezeu, voi, prin mâna celor nelegiuiţi, L-aţi răstignit şi L-aţi omorât.” (Faptele apostolilor 2.23) Hristos, care a fost lepădat de oameni, a venit să desfiinţeze păcatul prin jertfirea Sa de Sine. Rezultatele acestei lucrări şi ale puterii lui Dumnezeu încă nu au fost revelate; ele vor fi revelate, când păcatul va dispare din cer şi de pe pământ şi toate lucrurile vor fi împăcate. Pentru credinţă însă, totul a avut deja loc. Hristos a desfiinţat păcatul prin jertfa Sa; conştiinţa noastră curăţită dă mărturie despre aceasta, şi credinţa zice: „Iată, Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii!” (Ioan 1.29)

Rezultatul acestei desfiinţări a păcatului prin jertfa lui Hristos pentru cel credincios, pentru aceia care aşteaptă revenirea Domnului, este vestit în mod minunat în ultimele două versete ale capitolului nostru.

Evrei 9.27,28: Şi, după cum oamenilor le este rânduit să moară o singură dată, iar după aceea vine judecata, aşa şi Hristosul, după ce S-a adus o singură dată jertfă (textual: fiind jertfit), ca să poarte păcatele multora, Se va arăta a doua oară, fără păcat (adică: deosebit de venirea pentru păcat, neavând a face cu păcatul), pentru mântuirea celor care Îl aşteaptă.

Soarta tuturor oamenilor, ca şi copii ai lui Adam, care sunt păcătoşi, este moartea şi judecata. Dar pentru noi, credincioşii, păcatul a fost desfiinţat şi păcatele noastre au fost iertate. Prima dată, când Hristos S-a arătat pentru noi, El a venit ca să fie făcut păcat şi să poarte păcatele noastre. La cruce El a fost încărcat cu aceste păcate, şi deoarece El a suportat judecata, păcatele tuturor celor care Îl aşteaptă au fost în totalitate îndepărtate. Când Hristos Se va arăta a doua oară, atunci El nu va mai avea nimic a face cu păcatul acelora care cred, căci El a desfiinţat păcatul la prima Sa venire. El va veni a doua oară ca să elibereze pe ai Săi de toate urmările păcatului. El nu Se va arăta pentru judecată, ci pentru mântuirea lor deplină. Păcatul a fost desfiinţat în chip aşa de desăvârşit, păcatele credincioşilor au fost ispăşite şi iertate aşa de complet, că Domnul la revenirea Sa nu mai are nimic a face cu păcatul. El Se va arăta „fără păcat”. Aceasta vrea aici să spună nu numai că El va fi fără păcat în propria Sa Persoană, căci întotdeauna El a fost aşa, chiar şi atunci când umbla aici jos pe pământ, aşa cum se mărturiseşte despre El: „El nu a cunoscut păcat şi nu a făcut păcat”; ci ne spune că, după ce El la cruce a fost făcut păcat, a purtat acolo păcatele noastre pe trupul Său şi drept urmare a fost judecat de Dumnezeu în locul nostru şi prin aceasta a satisfăcut dreptatea lui Dumnezeu şi a obţinut o victorie deplină, El Se va arăta a doua oară, fără să aibă ceva a face cu păcatul acelora care Îl aşteaptă.

 Har nespus de mare! Minunată poziţie, care ne-a fost dată de Dumnezeu! Noi nicidecum nu aşteptăm ziua judecăţii, oricât de sigur este că ea va veni; ci noi Îl aşteptăm pe El spre mântuirea noastră, pe Cel care a fost jertfit o singură dată, ca să îndepărteze păcatele noastre. Pentru noi nu mai este vorba de judecată, deoarece Hristos a îndurat judecata în locul nostru. Prin Hristos noi suntem deja acum în prezenţa lui Dumnezeu. Deoarece El prin jertfa Sa a desfiinţat păcatul şi a purtat păcatele noastre, noi putem apărea cu toată îndrăzneala înaintea Feţei lui Dumnezeu; şi la revenirea Domnului noi vom avea parte şi vom savura toate urmările minunate ale lucrării Sale terminate.

Trebuie să ne mai îndreptăm atenţia la două puncte importante din aceste versete.

Întâi la cuvintele: „S-a adus o singură dată jertfă, ca să poarte păcatele multora”. Pavel nu spune: S-a jertfit ca să poarte păcatele, ci să poarte păcatele multora. Este vorba despre păcatele credincioşilor. Aşa spune şi Petru: „care a purtat El Însuşi păcatele noastre pe trupul Său pe lemn”. Niciunde în toată Scriptura nu se spune, că Hristos a suferit pentru păcate în general. Dacă Hristos ar fi purtat păcatele tuturor oamenilor, atunci toţi oamenii ar fi mântuiţi. Însă aceste versete învaţă contrariul: „oamenilor le este rânduit să moară o singură dată, iar după aceea vine judecata.” Peste toţi, care leapădă pe Hristos, va veni odată judecata.

În al doilea rând trebuie să ne îndreptăm atenţia spre cuvintele: „care Îl aşteaptă”. Acesta este semnul caracteristic al creştinilor adevăraţi. Ei aşteaptă pe Domnul şi Mântuitorul lor din cer, spre mântuirea lor deplină. Nu pentru mântuirea sufletului lor, ci pentru răscumpărarea trupului lor. Hristos nu S-a reîntors în cer înainte ca păcatul să fie îndepărtat dinaintea feţei lui Dumnezeu şi înainte ca sufletul nostru să fie mântuit. În cer El nu face nimic, pentru ca păcatul să fie nimicit. Şi când El va reveni, El nu Se va mai preocupa cu problema păcatului, deoarece el a fost desfiinţat. El va veni atunci ca să ne elibereze de toate urmările păcatului şi ca să ne dea un trup fără păcat, asemenea trupului Său de slavă. Pentru aceasta Îl aşteptăm noi. De la lume, de la pământul acesta nu aşteptăm nimic; aici noi suntem numai străini în călătorie. Viitorul nostru este în cer, unde Hristos S-a dus înaintea noastră.

Partea anterioară Partea următoare


Tradus de la: Der Hebräerbrief (9)

Traducere: Ion Simionescu

Mai multe articole din categoria Comentarii (154)

Mai multe articole ale autorului Hermanus Cornelis Voorhoeve (1)


Nota redacţiei:

Redacţia SoundWords este răspunzătoare pentru publicarea articolului de mai sus. Aceasta nu înseamnă că neapărat ea este de acord cu toate celelalte gânduri ale autorului publicate (desigur cu excepţia articolelor publicate de redacţie) şi doreşte să atragă atenţia, să se ţină seama de toate gândurile şi practicile autorului, pe care el le face cunoscut în alte locuri. „Cercetaţi toate lucrurile, şi păstraţi ce este bun” (1 Tesaloniceni 5.21).