Trei filozofii de viaţă
Carpe diem?

Charles Henry Mackintosh

© CSV, Online începând de la: 23.04.2021, Actualizat: 23.04.2021

Versete călăuzitoare: Psalmul 39.6,7

Psalmul 39.6,7: În adevăr, omul umblă ca o umbră; în adevăr, se frământă în zadar, îngrămădeşte bunuri şi nu ştie cine le va strânge. Şi acum, ce aştept eu, Doamne? Speranţa mea este în Tine.

„Şi acum, ce aştept eu, Doamne?” Aceasta este o întrebare care cercetează foarte profund inima; şi deseori este foarte necesar să ne-o punem, căci mereu suntem surprinşi că dorim lucruri care nu merită să te întinzi după ele.

Inima omului se aseamănă foarte mult cu sărmanul olog de la poarta Templului din cartea Faptele apostolilor 3. El privea plin de speranţă pe fiecare care trecea pe lângă el, „aşteptând să primească ceva de la ei”. În împrejurările schimbătoare inima va căuta întotdeauna după o oarecare uşurare, mângâiere sau vreo bucurie. Mereu se va îndrepta spre râul naturii, în speranţa zadarnică că va primi din el vreo înviorare.

Este uimitor spre ce mărunţişuri de nimic se îndreaptă uneori inima omenească: spre o schimbare a împrejurărilor, spre schimbarea domiciliului, a aerului, spre o călătorie, o vizită, o scrisoare, o carte – toate acestea sau altele asemănătoare lor trezesc aşteptări în suflet, care nu îşi au centrul şi originea în Hristos, ci revelează numai că Hristos nu este totul pentru suflet.

De aceea este cu adevărat important să punem deseori inimilor noastre această întrebare: „Ce aştept eu cu dor?” Răspunsul sincer la această întrebare a oferit chiar şi creştinilor credincioşi maturizaţi prilej de smerire şi de judecare de sine înaintea Domnului.

Versetul al şaselea din Psalmul 39 ne arată prin expresiile

  1. „umbră”
  2. „frământare în zadar”
  3. „îngrămădire”

trei trăsături de caracter. La unii oameni se pot întâlni toate trei, însă foarte des în om se dezvoltă deosebit de puternic unul sau altul din ele.

  1. Sunt mulţi oameni a căror viaţă se aseamănă cu o umbră sau „o paradă trecătoare”, indiferent dacă ea este privită în caracterul lor personal sau în poziţia de afaceri, în legăturile lor politice sau în mărturisirea lor religioasă. Ei nu au nimic solid, nimic real, nimic adevărat. Strălucirea lor este asemenea unei poleiri cu aur foarte subţire. Nimic nu este realmente profund, nimic esenţial. Totul este superficial – efemer, lipsit de importanţă – „o umbră”.[1]

  2. Găsim apoi o altă clasă, a căror viaţă este permanent şi zadarnic „plină de frământare”. Ei nu ajung niciodată la odihnă, niciodată nu sunt satisfăcuţi, niciodată fericiţi. Mereu aşteaptă ceva îngrozitor, apropierea unei catastrofe, şi numai gândul la ceasta îi ţine permanent sub teroare. Îşi fac griji cu privire la avutul lor, la prietenii lor, la afacerile lor, la copiii lor, la angajaţii lor. Cu toate că ei sunt în împrejurări în care mii de semeni ai lor îi privesc cu invidie, ei par să fie permanent tulburaţi. Ei se chinuie cu lucruri care niciodată nu pot veni, cu greutăţi, pe care ei niciodată nu le vor întâmpina, cu îngrijorări, de care niciodată nu vor avea parte. În loc să-şi amintească de binecuvântările din trecut şi să se bucure de îndurarea lui Dumnezeu din prezent, ei aşteaptă pentru viitor numai încercări şi îngrijorări. Cu un cuvânt, ei „se frământă în zadar”.

  3. Mai găsim şi clasa a treia, care se deosebesc de cele anterioare. Este vorba de oameni harnici şi cu mintea ageră, care ştiu să câştige bani, oameni, care vor să trăiască acolo unde alţii ar suferi de foame. Ei nu prezintă multă aroganţă, pentru aceasta ei sunt prea curaţi, şi viaţa lor este orientată foarte mult spre realitatea practică. De asemenea despre ei nu se poate spune că sunt în mare nelinişte. Ei sunt mai degrabă stăpâniţi de un duh de hărnicie, de activitate, permanent întreprind ceva şi inventează posibilităţi noi. „El îngrămădeşte bunuri şi nu ştie cine le va strânge.”

Dar să observăm: peste toţi trei Duhul Sfânt a scris acelaşi cuvânt: „deşertăciune”. Da, „totul sub soare”, fără nici o excepţie, a fost descris de cineva care le-a cunoscut din experienţă şi le-a scris prin inspiraţie. După toată osteneala lui, Solomon a trebuit să mărturisească: „Şi, iată, totul era deşertăciune şi goană după vânt” (Eclesiastul 2.11). Oriunde te-ai îndrepta „sub soare”, realmente nu vei găsi nimic în care inima ta se poate odihni. Tu trebuie să te ridici pe înălţimea măreaţă a credinţei, în acea regiune „deasupra soarelui”, ca să găseşti partea „mai bună, cerească”. Cel care şade la dreapta lui Dumnezeu a spus: „Eu umblu pe calea dreptăţii, în mijlocul cărărilor judecăţii, ca să fac pe cei care Mă iubesc să moştenească avere; şi le voi umple vistieriile” (Proverbe 8.20,21). Nimeni altcineva în afară de Domnul Isus nu poate da o „avere permanentă”, nimeni, în afară de El, nu poate „umple”, nimeni, în afară de El, nu poate „satisface”. Nevoia cea mai profundă a conştiinţei este satisfăcută în lucrarea desăvârşită a lui Hristos, şi Persoana Sa minunată poate linişti şi satisface dorinţa cea mai profundă a inimii. Cine a găsit pe Hristos pe cruce şi pe Hristos aflat pe tron, acela a găsit tot ceea ce se poate dori pentru timp şi veşnicie.

Psalmistul, după ce şi-a cercetat inima cu întrebarea „Şi acum, ce aştept eu?”, poate acum răspunde cum se cuvine: „Speranţa mea este în Tine!” Nici o „privelişte deşartă”, nici o „frământare zadarnică”, nici o „îngrămădire” nu-l mai preocupă. El a găsit în Dumnezeu pe Cineva care este demn să te încrezi în El. Şi de aceea el îşi îndepărtează ochii de la toate celelalte şi spune: „Speranţa mea este în Tine!”

Aceasta este singura poziţie plină de pace şi fericire. Niciodată nu va fi dezamăgit sufletul care se sprijină şi aşteaptă cu nerăbdare pe Domnul Isus. În părtăşia cu El sufletul posedă o comoară inepuizabilă pentru bucuria actuală; în acelaşi timp el va fi umplut cu acea speranţă fericită, că el, după ce va trece pentru totdeauna veacul acesta cu toată „deşertăciunea”, „frământarea zadarnică” şi toate maşinaţiunile lui deşarte, va fi acolo unde este El, ca să vadă gloria Lui, ca să se învioreze în lumina feţei Sale şi să fie pentru veşnicie transformat într-un chip asemenea Lui.

Fie ca şi noi să ne facem o obişnuinţă să ne verificăm inima legată de pământ şi deseori orientată spre cele de jos, cu întrebarea examinatoare: „Ce doresc eu?” Aştept vreo îmbunătăţire a împrejurărilor de aici de pe pământ sau aştept eu pe Fiul lui Dumnezeu din cer? Pot eu privi în sus spre Domnul Isus şi să spun cu toată inima şi sincer: „Speranţa mea este în Tine!”?

Dumnezeu să ne dăruiască, ca inimile noastre să fie tot mai mult despărţite de veacul acesta rău şi de tot ce îi aparţine – prin puterea părtăşiei cu acele lucruri care sunt nevăzute şi veşnice!


Tradus de la: Drei Lebensphilosophien

Titlul original: „Auf was harre ich?“
din Ermunterung und Ermahnung, Anul 40, 1986, pag. 6–10.

Traducere: Ion Simionescu

 

Adnotare

[1] Remarca redacţiei: Aceştia sunt „persoanele care ştiu să se descurce” din zile noastre, care vor să facă din fiecare zi „ce este cel mai bine”, conform mottoului „Carpe diem – foloseşte ziua”.


Nota redacţiei:

Redacţia SoundWords este răspunzătoare pentru publicarea articolului de mai sus. Aceasta nu înseamnă că neapărat ea este de acord cu toate celelalte gânduri ale autorului publicate (desigur cu excepţia articolelor publicate de redacţie) şi doreşte să atragă atenţia, să se ţină seama de toate gândurile şi practicile autorului, pe care el le face cunoscut în alte locuri. „Cercetaţi toate lucrurile, şi păstraţi ce este bun” (1 Tesaloniceni 5.21).

Bibeltexte im Artikel anzeigen