Dar cum vor auzi …?
… dacă noi nu ne ducem?

George Cutting

© SoundWords, Online începând de la: 18.10.2018, Actualizat: 18.10.2018

Versete călăuzitoare: Romani 10.14,15,17; Isaia 6.8

Romani 10.14,15,17: Deci cum vor chema pe Acela în care n-au crezut? Şi cum vor crede în Acela despre care n-au auzit? Şi cum vor auzi fără cineva care să predice? Şi cum vor predica dacă nu sunt trimişi? După cum este scris: „Ce frumoase sunt picioarele celor care vestesc Evanghelia păcii, ale celor care vestesc Evanghelia lucrurilor bune!” … Astfel credinţa este din auzire, iar auzirea prin Cuvântul lui Dumnezeu.

Isaia 6.8: Şi eu am auzit glasul Domnului, zicând: „Pe cine să trimit şi cine va merge pentru Noi?” Şi eu am zis: „Iată-Mă, trimite-mă!”

În ce fel vor fi ajunşi potrivit gândurilor lui Dumnezeu milioanele de oameni, care nu merg niciunde?

Întrebarea de faţă are a face cu propovăduirea unui mesaj, care a fost adus lumii acesteia din cer. Transmiţătorul este Dumnezeu Însuşi, şi subiectul principal al lui este un Om, care a fost răstignit aici pe pământ, dar care, înviat dintre morţi, a fost glorificat în cer, Fiul preaiubit al lui Dumnezeu (Romani 1.3,4). Mesajul a fost vestit de apostoli „prin Duhul Sfânt trimis din cer” (1 Petru 1.12). Voia lui Dumnezeu este „ca toţi oamenii să fie mântuiţi şi să vină la cunoştinţa adevărului” (1 Timotei 2.4; Marcu 16.15; Luca 24.47; Faptele apostolilor 17.30).

Spre sfârşitul unei scrisori lungi – a epistolei către Romani, care prezintă gloria acestui mesaj ceresc, perspectivele lui minunate, urmările lui cu mare extindere – Duhul lui Dumnezeu pune o întrebare prin pana apostolului Pavel: dacă mesajul acesta conţine iertare, pace şi mântuire, dacă prin el se obţine o bucurie nespus de mare, o moştenire nestricăcioasă (1 Petru 1.4,8) şi viaţă veşnică, dacă el este pentru oamenii de pretutindeni (Faptele apostolilor 17.30): Cum o vor auzi ei?

Această întrebare şi tot ce este în legătură cu ea vrem să studiem acum în acest articol. Din aceasta vor rezulta două răspunsuri:

  1. răspunsul celor care se numesc creştini în general, aşa cum îl întâlnim în procedura obişnuită,
  2. răspunsul lui Dumnezeu, pe care ni-l dă Sfânta Scriptură.

Cât de trist este, că cele două răspunsuri nu sunt în concordanţă desăvârşită! Nu este remarcabil, căci cu toate diferenţele între bisericile cu numele, în privinţa aceasta în zilele noastre domneşte aproape concordanţă deplină.

1. Răspunsul general

În ceea ce priveşte natura lui, el este în felul următor:

Noi am prevăzut un loc pentru predică, ne-am asigurat un predicator şi am stabilit ora serviciului divin, şi acum ne bucurăm să putem spune tuturor: „Veniţi la noi şi ascultaţi mesajul.”

Valoarea reală a unui astfel de răspuns nu constă în faptul că el are o rezonanţă la cei mai mulţi oameni, ci dacă Dumnezeu Se declară de acord cu el. Vom reveni la aceasta, însă înainte de a face aceasta să punem următoarea întrebare serioasă: Ne-a satisfăcut răspunsul de mai sus?

Vreau să explic chestiunea printr-un exemplu: un om vrea pentru prima dată să urce pe un munte şi doreşte să ştie care este drumul cel mai bun pentru aceasta. Se informează la cineva, care cunoaşte drumul, şi află că el are nevoie de două ore până la locul lui de destinaţie, dacă merge pe un anumit traseu. Cu bună credinţă porneşte pe drumul indicat, şi merge, şi merge, şi după toate aparenţele nicidecum nu se apropie de ţelul lui. A mers deja patru ore, şi încă nu are perspectiva destinaţiei. Nu este deja momentul culminant să se întrebe: m-am îndepărtat undeva de pe drumul corect? Dacă ar fi înţelept, ar face aceasta. Să aplicăm această imagine la subiectul studiului nostru.

Dacă ne gândim la puţinii care astăzi mai merg încă la o biserică sau la o capelă, ca să audă Evanghelia, atunci ne gândim cu groază la milioanele, care nu aud Evanghelia. Având în vedere acest fapt, nu este momentul să întrebăm: Nu am pornit noi în privinţa aceasta pe drumul greşit? Cine ar putea fi mulţumit cu o astfel de procedură, care arată rezultate aşa de rele?

Dacă omul din exemplul nostru ar fi mers agale şovăitor pe acea cărare de munte, nu trebuia să se mire că a mers deja timp dublu decât cel indicat şi cu toate acestea nu a ajuns la ţelul său. Şi dacă biserica mărturisitoare ar fi arătat astfel de lipsuri de putere de acţiune în îndeplinirea planurilor ei, ea nu trebuie să se mire de nereuşită. Însă nu aceasta este problema; ea este cu totul alta: s-a folosit aproape orice dibăcie imaginabilă şi nu s-a precupeţit nici un efort; nu vrem să spunem aici în ce măsură metodele folosite erau potrivite cu Dumnezeu. Deci ce s-a petrecut:

  • s-au construit clădiri preţioase, ca să captiveze ochiul.
  • s-a cerut şcolarizarea spirituală a slujitorilor Cuvântului, ca să corespundă duhului timpului.
  • s-a oferit cântare şi muzică, ca să satisfacă urechea.

Da, se poate realmente întreba: Ce a rămas nefăcut, ca strigătul devenit tot mai mare „Veniţi la noi” să aibă şi succes?

Numai asupra unui lucru vreau să îndrept atenţia: această dorinţă de a place oamenilor şi de a-i atrage în „sălile noastre de predicare” a deschis poarta unuia din atacurile cele mai viclene ale lui satan. Oricât de mortal lucrează ea, aplicată deja în mică măsură, ea a fost primită pretutindeni şi zilnic se bucură de tot mai multă trecere; ea spune: „Dacă vreţi să plăceţi oamenilor, atunci spuneţi-le ce îi face mulţumiţi!” Deci dacă vreţi să umpleţi bisericile voastre, predicaţi aşa fel, ca să găsească acceptanţă generală. Diluaţi înţelesul locurilor din Scriptură sau puneţi sub tăcere pe cele care creează probleme omului din cauza păcatului lui. Spuneţi-i chiar contrar cu Geneza 6.5, Ieremia 17.9 şi Marcu 7.21-23, că în el este totuşi ceva bun, şi că acest sâmbure bun trebuie numai îngrijit corect, ca să devină potrivit pentru cer, fără să se ţină seama de Romani 7.18 şi Romani 8.8. Arătaţi în continuare că în concordanţă cu aceasta nici naşterea din nou şi nici răscumpărarea prin sânge nu ar fi necesare, în contradicţie directă cu Ioan 3.5 şi Evrei 9.22. Zâmbiţi batjocoritor despre iad şi alungarea veşnică din prezenţa lui Dumnezeu a tuturor acelora care resping cu îndărătnicie ceea ce harul Său a prevăzut pentru mântuirea lor, şi daţi-le asigurarea că acestea sunt rătăciri lipsite de sens ale unei teologii retrograde, şi anume contrar chiar cu Matei 25.46 şi Marcu 9.43-48. Chiar dacă în acest fel nu aţi atins conştiinţa, cel puţin aveţi satisfacţia să găsiţi urechi gata să asculte; predica va place oamenilor şi prezenţa lor vă va place vouă. Aceasta este, după cum sunt convins, una din roadele cele mai amare ale procedurii „veniţi la noi”.

Starea existentă nicidecum nu ne poate satisface; însă nu aceasta este întrebarea mea acum, ci: Ne creează aceasta bătaie de cap? Este suficient să te aşezi comod în fotoliu cu un oftat adânc, fără griji pentru multele milioane care se pierd în jurul nostru? Nu am făcut şi noi aşa? Şi acum ei au ajuns să ne considere la fel de indiferenţi în aceste lucruri ca şi ei.

Când Isus era pe pământ, la privirea miilor de flămânzi a rostit cuvintele bogate în har: „Mi-e milă de mulţime” (Matei 15.32; Marcu 8.2). În zilele noastre sunt milioane în necaz mult mai mare – prin ce ne exprimăm compasiunea noastră cu privire la aceştia? Să-i priveşti nu înseamnă să le slujeşti; şi recunoaşterea numărului mare al lor nu înseamnă că-i ajuţi în nevoia lor. Un anumit învăţător al Legii, care nu avea dragoste pentru aproapele lui, a căutat să scuze aceasta prin aceea că s-a referit la greutatea în a găsi pe aproapele lui. – Am putea noi să aducem o astfel de scuză? Imposibil! Cei care sunt aproapele nostru se găsesc pretutindeni, ca muştele în luna august.

Cu câţiva ani în urmă a ars în centrul Londrei un mare complex comercial, şi angajaţii au pierit în flăcări. În zadar sărmanele victime priveau de la ferestrele de sus după salvare şi mulţi observatori de pe străzi erau martori îngroziţi ai pericolului lor. De ce nu au fost salvaţi? Nu se putea ajunge până la ei. Dar în întreaga Londra nu era nici o scară de salvare suficient de lungă? Desigur, era; dar nimeni nu a adus-o. Activităţile vioaie nu lipseau; s-a căutat refugiu la cele mai diferite mijloace de ajutor, dar toate s-au dovedit insuficiente. Evenimentul trist nu a aruncat o lumină bună asupra pompierilor; însă nu este exclus, ca niciunul dintre ei să nu fi meritat o mustrare justificată. Dacă căpitanul de pompieri ar fi strigat celor periclitaţi: „Noi avem prescripţii de salvare excelente; dacă cei care au nevoie de ele ar vrea să vină la noi, atunci am face tot ce este cel mai bine să le arătăm cum se pot folosi de ele”? – Dar se va spune, care om raţional ar face o astfel de glumă într-un aşa pericol? – Dar ce se spune despre sufletele oamenilor periclitate? Cum stau lucrurile cu milioanele din acest oraş, care încă nu au cunoscut Evanghelia lui Dumnezeu: Evanghelia, care este „puterea lui Dumnezeu spre mântuire, pentru oricine crede” (Romani 1.16)? Se anulează prin aceasta responsabilitatea noastră? Spunem noi: „Dacă nu vor să vină la noi, nu vor auzi Evanghelia lui Dumnezeu din partea noastră?” – Ce triumf minunat pentru satan ar fi aceasta! Facă Dumnezeu, ca nici măcar aparenţa să fie, că la noi aşa este.

După ce am studiat răspunsul omului la întrebarea noastră şi ce este în legătură cu ea, voi încerca să prezint răspunsul lui Dumnezeu.

2. Răspunsul lui Dumnezeu

Oricine are înaintea lui Sfânta Scriptură fără idei preconcepute, va recunoaşte îndată contrastul mare între acest procedeu alcătuit cu scrupulozitate de om şi drumul lui Dumnezeu în toată simplitatea lui altruistă.

Dacă păcătoşii vor, atunci să vină la noi – acesta este drumul nostru.

Dar dacă se vrea ca ei să audă, atunci mergem noi la ei – acesta este drumul lui Dumnezeu. Şi atunci El nu vrea, ca noi să fim mulţumiţi să motivăm pe alţii pentru slujbă, ca să le ducă acestora mesajul mântuirii, ci El lasă oricărui credincios de aici de pe pământ onoarea să fie un martor personal al harului, de care el însuşi a avut parte. Dacă un astfel de credincios n-ar avea limbă, el ar avea totuşi privilegiul să facă cunoscut ce a făcut Isus pentru el.

Lasă-l pe fiecare să vadă
Că El te-a eliberat;
Spune, celui care întreabă,
Că El lucrarea a terminat.

Însă aici vrem să privim mărturia Sfintei Scripturi. Domnul S-a dresat cu următoarele cuvinte:

  • demonizatului eliberat: „Întoarce-te la tine acasă şi istoriseşte tot ce ţi-a făcut Dumnezeu” (Luca 8.39; Marcu 5.19);
  • robului, când totul era pregătit pentru cina mare: „Ieşi repede în pieţele şi străzile cetăţii” (Luca 14.21);
  • apostolilor: „Mergeţi în toată lumea şi predicaţi Evanghelia la toată creaţia” (Marcu 16.15); şi mai târziu, când ei au fost eliberaţi din închisoare: „Mergeţi, şi staţi şi vorbiţi poporului în templu toate cuvintele Vieţii acesteia” (Faptele apostolilor 5.20);
  • lui Filip, evanghelistul: „Mergi spre sud … Aproprie-te şi alătură-te carului acestuia! (Faptele apostolilor 8.26,29) – să observăm că în acest caz eunucului nu i-a fost poruncit să treacă prin Samaria ca acolo să-l audă pe Filip;
  • lui Petru, în legătură cu Corneliu, ca el să meargă cu bărbaţii, „fără să se îndoiască de ceva” (Faptele apostolilor 11.12) – deci Corneliu nu a fost trimis să-l vadă pe Petru;
  • Anania: „Ridică-te şi mergi pe strada care se cheamă «Dreaptă» şi caută … pe unul cu numele Saul, din Tars” (Faptele apostolilor 9.11) – Domnul ştia foarte bine unde locuia Anania, deci unde se afla Saul, şi cu toate acestea nu i-a poruncit să meargă la Anania;
  • Pavel: „la care [şi anume, la naţiuni] te voi trimite” (Faptele apostolilor 26.17).

Însă mai presus de oricare alt exemplu, Isus Însuşi ne întâmpină în Sfânta Scriptură într-un mod foarte măreţ ca „Trimisul”, ca model. De mai mult de patru zeci de ori El Se numeşte pe Sine aşa în evanghelia după Ioan.

Samariteanul milostiv (o imagine plăcută a Eliberatorului care suferă împreună) a venit tocmai în locul unde zăcea cel lipsit de ajutor.

Păstorul bun a mers după cea pierdută şi nu a încetat, până nu a găsit oaia. Fariseii au zis: „Acesta primeşte pe păcătoşi şi mănâncă cu ei” (Luca 15.2). Să observăm, că răspunsul Său îndurător, pe care îl găsim în această parabolă, spune: „Eu nu aştept până când ei vin la Mine, ci Eu Mă duc la ei.” Ce plăcut! Acum urmează-mă la ceea ce noi putem numi liniştiţi drumul slujirii plăcute.

Importanţa lui o cunoaştem din faptul că fiecare din cei patru evanghelişti, călăuziţi de Duhul, îl relatează, şi anume în hrănirea celor cinci mii (vezi Matei 14.13-21; Marcu 6.30-40; Luca 9.12-17; Ioan 6.1-13). Cu excepţia hrănirii celor patru mii (Matei 15.32-39; Marcu 8.1-9) acesta este singurul exemplu în care toţi au slujit sub supravegherea şi conducerea directă a Domnului. Să observăm, cum a avut loc această slujire. Domnul a spus totodată: „Nu le spuneţi să meargă în altă parte, hrăniţi-i aici, adică, exact acolo unde ei sunt. Nu aşteptaţi să alerge după voi din cauza nevoilor lor; spuneţi-le să se aşeze, acolo unde sunt, şi eu vă voi da slujba de onoare, să le aduceţi ce au nevoie.”

Se spune deci: veniţi la Mine şi primiţi, şi apoi mergeţi la ei şi le daţi. Şi după aceea au acţionat până când toată mulţimea a mâncat şi s-a săturat. Şi după aceea! Domnul nostru bogat în har nu ne-a spus numai cum El doreşte să fie făcută lucrarea Sa, şi a explicat aceasta în parabolă, ci El a dovedit-o din belşug în propria Sa slujire.

Care inimă nu rămâne cu plăcere la istorisirea din Ioan 4, unde se spune: „El trebuia să treacă prin Samaria” (Ioan 4.4)? Noi toţi cunoaştem taina acestei călătorii. Ea a adus cu sine destulă osteneală şi muncă; însă aceasta nu conta nimic, deoarece dragostea era imboldul. Şi atunci când Andrei, Simon şi Filip l-au găsit pe Natanael, şi atunci era Isus Însuşi, care mai înainte l-a găsit pe Natanael (Ioan 1.41,42). Domn, preamărit! Da, ferice de robul care slujeşte după acest model!

Contează puţin, că oamenii nu vor să vină la noi, dacă noi suntem dispuşi să mergem la ei. Aşteptarea noastră după ei, până când ei sunt dispuşi să vină la noi, a împiedicat mult faptul ca ei să audă Evanghelia. „Picioarele” acelora care sunt dispuşi să le ducă vestea bună sunt numite de Dumnezeu „frumoase” (Isaia 52.7; Romani 10.15).

Când Dumnezeu a privit în jos spre călătoria obositoare a Fiului Său preaiubit din Iudeea spre fântâna din Sihar, este sigur, că dacă El ar fi exprimat gândurile Sale referitor la această călătorie într-un cuvânt de admiraţie, atunci acesta ar fi fost „frumos”. Şi nu are El şi astăzi acelaşi cuvânt de recunoştinţă, când El vede picioare binevoitoare pe drumuri asemănătoare?

Că Dumnezeu are o plăcere deosebită pentru strângerile laolaltă ale sfinţilor, şi că El şi pentru aceasta a stabilit rânduieli, în privinţa aceasta nu poate fi nici o îndoială. Să pui la dispoziţie astfel de locuri de adunare pentru vestirea mesajului mântuirii, de fiecare dată când sunt predicatori să facă aceasta, şi ascultători, este nu numai privilegiul nostru, ci este şi plăcerea lui Dumnezeu. Să predici Evanghelia sau s-o înveţi într-o împrejurare, în care ascultătorii iau parte cu plăcere, poate fi numai bucurie pentru fiecare slujitor; şi pe deasupra este o slujbă cu cea mai mare importanţă: cei fricoşi şi cei neconsolidaţi au nevoie de ea, şi inima celor avansaţi se lărgeşte prin aceasta. Dacă cei nemântuiţi sunt înclinaţi să vină la astfel de adunări, ar trebui să-i încurajăm la aceasta cu toate puterile noastre.

Dar niciodată să nu păcătuim împotriva luminii, pe care ne-o dă Sfânta Scriptură, prin aceea că limităm câmpul recoltei lui Dumnezeu numai la aceste locuri. Cine vizitează astfel de adunări, este ori unul care a fost deja „găsit” sau aparţine celor care caută. Dumnezeu spune: „Am fost găsit de cei care Mă căutau, M-am arătat celor care nu Mă căutau” (Romani 10.20). Cum a avut loc aceasta? – Nu prin aceea că unii dintre cei care ale căror picioare Cuvântul lui Dumnezeu le numeşte „frumoase”, au mers cu vestea bună, care Îl revelează pe El, la ei? Prin ce S-a făcut cunoscut femeii din Samaria Dumnezeul dătător? Cum a găsit ea pe Hristos? – Acele „picioare frumoase” au mers acolo unde era ea. El a găsit în ea o păcătoasă nefericită, care nu-L căuta pe El. El a umplut inima ei, prin aceea că El Însuşi i S-a făcut cunoscut, şi acum şi picioarele ei au devenit „frumoase”, căci ea a lăsat vasul ei de apă şi a căutat pe alţii!

Mai poate fi vreo îndoială cu privire la felul cum la început Evanghelia a fost răspândită, sau cum ea a fost însoţită de triumf? În mai puţin de treizeci de ani puterea ei a umplut cele trei continente cunoscute în timpul acela, Europa, Asia şi Africa! Însă aceasta nu a avut loc printr-un procedeu „veniţi la noi”! Fie că era vorba de sinagogile iudeilor, sau locuri de întrunire cum erau areopagul sau malul râului – Pavel mergea la ei şi le vorbea „în public şi în case” (Faptele apostolilor 20.20). Este foarte remarcabil, că Duhul Sfânt, care ne relatează despre acele zile, aminteşte numai trei clădiri, care au servit ca loc de strângere laolaltă creştină, şi nici una din ele nu era o clădire bisericească!

Ei se strângeau într-o „odaie de sus”, probabil o cameră de oaspeţi, într-o „şcoală” şi „într-o cameră de sus la etajul trei” (Faptele apostolilor 1.13; 19.9; 20.9). Şi atât cât ne este spus, este vorba numai despre ucenici. Şi cu toate acestea le era permis şi necredincioşilor să vină, putem deduce aceasta din 1 Corinteni 14.25, căci acolo se spune: „Tainele inimii lui sunt arătate, şi astfel, căzând cu faţa la pământ, i se va închina lui Dumnezeu, spunând că Dumnezeu este cu adevărat între voi.” Dar cine ar putea gândi, că în cadrul unor astfel de limite urechea „întregii creaţii, care este sub cer” poate fi atinsă (Coloseni 1.23)? Câte persoane ar fi putut auzi pe Petru predicând în ziua de Rusalii, dacă el ar fi rămas în odaia de sus? Însă el, precum şi ceilalţi umpluţi de Duhul, s-au dus acolo unde erau cei nevoiaşi, ei s-au dus la popor.

Agricultorul are uneori mult de lucru pe ogorul moşierului său – acolo el găseşte ce are nevoie pentru semănat! Dar cât de multă semănătură adevărată s-ar găsi, dacă el şi-ar desfăşura activitatea numai în cadrul acestor patru pereţi? Nu, nu! Cuvântul Evangheliei nu permite nici o barieră, „Cuvântul nu este legat”, El este „viu şi lucrător” (2 Timotei 2.9; Evrei 4.12). Dorinţa apostolului era ca „Cuvântul Domnului să se răspândească şi să fie glorificat”, şi ca, asemenea soarelui, nimic să nu fie ascuns de căldura Sa (2 Tesaloniceni 3.1; Psalmul 19.6). Îţi va reuşi mai degrabă să îndrepţi o rază de soare într-un beci întunecat, decât să pui cătuşă răspândirii „Cuvântului demn de toată primirea” (1 Timotei 1.15), şi să gândeşti că prin aceasta vei fi plăcut Dumnezeului Evangheliei!

„Însă”, va spune cineva probabil, „noi nu putem fi toţi predicatori, căci este scris: ‚Şi cum vor auzi fără cineva care să predice’” (Romani 10.14)? După părerea generală, predicatorul este cineva care vorbeşte în public; aceasta este o rătăcire. Filip a predicat, adică, el a vestit mesajul mântuirii numai la o singură persoană; el s-a aşezat în carul famenului şi „i-a vestit Evanghelia lui Isus” (Faptele apostolilor 8.35).

Câmpul mărturiei la persoane individuale stă deschis tuturor celor care au avut parte de harul mântuitor al lui Dumnezeu şi puterea lui: „Şi cum vor predica dacă nu sunt trimişi” (Romani 10.15)? Aceasta ne conduce la un alt studiu, foarte important. Este vorba de echiparea spirituală necesară a unui slujitor deplin potrivit.

Slujitorul

În ce constă destoinicia acestuia pentru slujbă? Ea depinde de măsura în care el se poate folosi cu ajutorul Duhului de două puteri morale puternice; şi eu adaug, că el datorează puterea lui în mărturie, da, întreaga lui existenţă ca creştin, exclusiv acestor două puteri.

Prima este puterea de viaţă, şi a doua este puterea de înfrânare sau puterea de renunţare; ambele sunt de nedespărţit de Hristos, precum şi unele de altele. Ca să facem cititorului mai clară şi mai de înţeles prima putere, pe care noi o numim forţe morale, din lipsa unei expresii mai bune, vreau să urmez exemplul Duhului, şi s-o prezint ca pe o persoană. Cititorul trebuie să ia în seamă cu grijă însuşirile acestei persoane, pentru ca după aceea să poată spune, dacă un astfel de slujitor se poate considera un vas potrivit, ca să facă lucrările Stăpânului său, să transmită mesajul Lui, şi să fie o expresie a gândurilor şi a felului Lui de gândire, şi anume pretutindeni. Priveşte, conform cu 1 Corinteni 13.4-8,

Însuşirile lui

  • El poate suferi cu răbdare şi cu toate acestea să aibă un fel de gândire bună – el este „îndelung-răbdător, plin de bunătate”.
  • El poate suporta când alţii au parte de mult mai multe favoruri decât el, fără să simtă cea mai mică invidie – el „nu invidiază”.
  • El nu este nici pripit, nici arogant – „nu se laudă”.
  • El nu este orgolios – „nu se îngâmfă”.
  • El nu este fără bună-cuviinţă – „nu se poartă necuviincios”.
  • El este altruist – „nu caută ale sale”.
  • El poate suporta necazuri şi împotriviri – „nu este iute la mânie”.
  • El pune la baza comportării altora cele mai bune intenţii – „nu se gândeşte la rău”.
  • El nu este unul care poartă vorbele prin jur, el se bucură de ce este bun şi drept şi nu vorbeşte cu plăcere despre păcatele şi lipsurile altora – „nu se bucură de nedreptate, ci se bucură cu adevărul”.
  • El este foarte răbdător – „suportă toate”.
  • El nu este niciodată suspicios – „crede totul”.
  • El este întotdeauna prietenos – „speră toate”.
  • El se acomodează la toate – „rabdă toate”.
  • Şi orice ar veni: el niciodată nu este consternat, niciodată nu refuză – „niciodată nu piere”.

Din 1 Corinteni 13 rezultă clar, că dragostea este prima cerinţă a echipamentului divin pentru orice slujire; întâlnim aceasta din abundenţă în Sfânta Scriptură. Dragostea este însuşirea exterioară a fiecărui ucenic adevărat, este puterea care stă la baza oricărei slujbe plăcute. În 1 Corinteni 13 nu ni se spune ce ar trebui noi să facem, ci ce face dragostea, indiferent dacă noi o posedăm sau nu. „Dragostea este din Dumnezeu. Şi oricine iubeşte este născut din Dumnezeu” (1 Ioan 4.7). Fără dragoste suntem nimic în ochii lui Dumnezeu.

Se pot asculta prelegeri şi învăţa predicarea, dar trebuie să fi învăţat de Dumnezeu să ne iubim unii pe alţii (1 Tesaloniceni 4.9). Banul poate face să se construiască clădiri impunătoare, să ajute la pregătirea de predicatori iscusiţi şi coruri impresionante şi să se construiască orgi impresionante; dar „dacă cineva ar da toată averea casei lui pentru dragoste, ar fi profund dispreţuit” (Cântarea cântărilor 8.7). Poţi fi instruit, poţi înţelege toate tainele, poţi fi bine instruit în cunoaşterea Sfintei Scripturi şi s-o prezinţi altora cu elocvenţă, ca un înger; dar dacă nu eşti învăţat de Dumnezeu ca să iubeşti, nu vei mai poseda putere să câştigi un suflet pentru Hristos, nu vei fi mai mult decât un clopot de biserică sau o orgă. Bătaia unui clopot poate exprima numai ce este clopotul, şi predicatorul neconvertit poate, chiar dacă inconştient, să facă numai acelaşi lucru; însă o mână nevăzută scrie peste amândoi „aramă sunătoare”. „Big Ben”, marele clopot din turnul clădirii parlamentului englez, lasă să se audă peste Londra întreagă puterea rezonatoare din clopot, şi „Simon magul” s-a dat a fi „cineva mare” (Faptele apostolilor 8.9); însă Pavel scrie: „Noi nu ne predicăm pe noi înşine, ci pe Hristos Isus ca Domn” (2 Corinteni 4.5).

„Martorul credincios şi adevărat” – Hristos Însuşi (Apocalipsa 3.14) – era expresia desăvârşită a Altuia. Dragostea, care L-a trimis, dragostea, pe care El a savurat-o permanent, era dragostea care totdeauna se vedea în El. Aşa ar trebui să fie la fiecare slujitor adevărat, şi aşa va fi, în funcţie de intimitatea părtăşiei cu dragostea, care s-a văzut în Hristos faţă de el. Desigur aceasta o pot înţelege prin Duhul numai aceia care sunt născuţi cu adevărat din Duhul şi au primit iertarea păcatelor; şi numai acestora mă adresez.

„Noi iubim, pentru că El ne-a iubit mai întâi” (1 Ioan 4.19). Prin faptul că noi cunoaştem dragostea Lui, iubim şi noi, şi cu cât mai mult cunoaşterea dragostei Sale se adânceşte în noi, cu atât mai mult creşte dragostea noastră. Duhul Sfânt toarnă această dragoste în inimile noastre (Romani 5.5), şi în măsura în care El face aceasta, El întăreşte dragostea noastră; de aceea primul „rod al Duhului” amintit în Galateni 5.22, este „dragostea”.

„Cum se face”, zice un altul, „că din toate aceste posibilităţi de prezentare minunate, pe care le include în sine posedarea Duhului lui Hristos, pot să exprim aşa de puţine?” Aceasta ne conduce la studiul celeilalte însuşiri a unui slujitor înzestrat de Dumnezeu. Am spus, că ambele componente ale destoiniciei lui sunt de nedespărţit.

Dragoste şi moarte

Spre clarificare serveşte exemplul următor. Când un vapor cu abur trebuie să plece în cursă, sunt neapărat necesare două lucruri:

  1. Putere de antrenare suficientă, deci o maşină pregătită de pornire;
  2. Putere de împotrivire, să menţină în afară apa care îl înconjoară din toate părţile de la începutul călătoriei şi până la sfârşit.

Fără aceste însuşiri, vaporul nu va ajunge departe, şi fără ele nici n-ar pleca de pe loc. Maşinistul, care năzuieşte să obţină performanţa maximă, se gândeşte mai cu seamă la prima însuşire; însă un căpitan înţelept se gândeşte şi la soliditatea vaporului de a merge pe mare.

Să aplicăm tabloul nostru:

  1. Forţa de antrenare este dragostea:
    „Dragostea lui Hristos ne constrânge” (2 Corinteni 5.14).

  1. Ceea ce ne creează permanent probleme este eul nostru.

  2. Singura forţă de excludere eficientă este moartea.
    Deci dacă vrem să nu eşuăm cu mărturia noastră, forţa de antrenare mare şi forţa de excludere mare – dragostea şi moartea – trebuie să meargă împreună mână în mână. Chiar şi Adam s-a asemănat în afara Edenului cu un vapor, aşa cum l-am descris mai înainte. Într-adevăr, el putea savura în sufletul lui mângâierea bunătăţii Creatorului lui, însă mărturia umilitoare, a ceea ce era el, se putea vedea în înfăţişarea sa exterioară.

Însă ar trebui să se vadă ceva mult mai minunat. Creatorul Însuşi învăluit în carne, voia să vină în lumea aceasta de păcat şi în Persoana Sa sfântă să se folosească categoric de moarte, ca să obţină ţelul dragostei Lui. Putea să fie ceva mai minunat? Cât de la locul ei era dorinţa îngerilor să privească într-o astfel de taină! Însă ceea ce arunca dinainte umbra acestor lucruri, ne-a fost relatat cu mult înainte să aibă loc efectiv aceasta, în istoria lui Israel din zilele lui Saul.

Când sabia lui Goliat făcea întreg Israelul să tremure, atunci arma din mâna lui David a alungat toată frica din inimile lor şi a umplut gura lor cu laudă. Şi dacă în contraimaginea la aceasta arma lui satan, moartea, a insuflat frică şi groază în toţi urmaşii lui Adam, Dumnezeu a vrut tocmai „prin moarte” (Evrei 2.14,14) – moartea lui Isus – să facă cunoscut dragostea Lui desăvârşită; şi „dragostea [Lui] desăvârşită alungă frica” (1 Ioan 4.18). Însă mai avem şi altceva de învăţat. Moartea lui Hristos include mult mai mult decât înlăturarea păcatelor noastre; şi dacă prin experienţă nu învăţăm aceasta prin Duhul, atunci dragostea exprimată în această moarte nici nu o putem savura şi nici nu putem fi martori potriviţi ai ei.

În fiecare credincios de pe pământ este încă înclinarea spre rău, şi cu toate că el, ca unul născut din Duhul, are înaintea lui pe Hristos ca subiect al sentimentelor lui şi o nouă existenţă a luat naştere în el, rămâne totuşi adevărat „ce este născut din carne este carne” (Ioan 3.6). Carnea este nu numai prezentă, ci ea nu este nici o leţcaie mai bună decât a fost în ziua când omul a încununat răutatea lui prin răstignirea Domnului gloriei, şi când a omorât cu pietre pe „Ştefan, un om … plin de Duhul Sfânt”, care mărturisea despre El (Faptele apostolilor 6.5; 7.55). Tocmai din această rădăcină rea, eul din Adam, spune apostolul: „Ştiu că în mine, aceasta este în carnea mea, nu locuieşte nimic bun.”

Dacă acest rău lăuntric era de o aşa natură, că numai moartea lui Hristos putea să elibereze pe credincios, la fel şi Dumnezeu a făcut cunoscut prin această moarte excluderea definitivă a acestui principiu rău din slujba Sa; El a exprimat aceasta la fel de clar, precum la timpul Său a exprimat excluderea lui Adam din grădina Eden prin sabia rotitoare de foc a heruvimului. Şi dacă deja atunci, înainte ca omul să omoare pe Fiul lui Dumnezeu, nu mai era nici un loc în Eden pentru omul decăzut, ca să „lucreze şi să păzească” grădina (Geneza 2.15), cum ar putea să se găsească acum pe câmpul recoltei lui Dumnezeu cineva care descinde din acelaşi rizom degenerat! Dacă slujba lui Adam neascultător a fost respinsă pe drept, cum ar putea fi primită slujba ucigaşului Cain?

Ceea ce noi avem de învăţat este acest principiu moral mare al excluderii. Dacă s-ar putea îmbunătăţi carnea, atunci s-ar putea face mai mult decât poate Dumnezeu, care a încercat s-o facă timp de patru mii de ani în cele mai diferite situaţii. Dacă se gândeşte că s-ar putea realiza ce ţi-ai propus, Duhul lui Dumnezeu spune, că te înşeli singur (1 Ioan 1.8). Dacă se pune întrebarea: „Ce pot face eu?”, repet: învaţă excluderea de sine însuşi. Ghedeon, oricât de greu îi era în această privinţă, a trebuit să înveţe înainte de marea lui biruinţă; de asemenea şi noi trebuie să învăţăm, chiar dacă facem progrese mici în privinţa aceasta. La porunca deosebită a lui Dumnezeu, toţi care erau „fricoşi şi tremurau” (Judecători 7.3) au fost excluşi atunci din formaţia de luptă a lui Ghedeon. Aceasta s-a micşorat imediat cu douăzeci şi două de mii. Autoconservarea a fost numită mult timp „prima lege a naturii” – ar putea să fie aşa; însă condamnarea de sine şi lepădarea de sine sunt componentele de bază ale triumfului harului. După aceea a urmat o altă cernere din partea lui Dumnezeu: Poporul a fost pus faţă în faţă cu una din cele mai mari îndurări ale lui Dumnezeu, şi anume cu apa: ispita de a fi serviabil cu tine însuţi a venit la ei. Toţi au luat parte la această îndurare a lui Dumnezeu, însă nouă mii şapte sute au dovedit goana lor după plăceri şi drept urmare au fost excluşi; şi după aceia cei trei sute, care erau fără frică şi s-au lepădat de ei înşişi, au câştigat biruinţa prin „sabia Domnului şi a lui Ghedeon” (Judecători 7.5,20).

Când ucenicii L-au întrebat pe Domnul, din ce cauză ei nu au putut alunga duhul necurat din copil, a ieşit aceeaşi taină la lumină: „Acest fel de demoni nu poate ieşi prin nimic, decât prin rugăciune şi post” (Marcu 9.29). Rugăciunea introduce pe Cel care binecuvântează, şi postul exclude pe cel care împiedică. Moartea este cel mai marele eliminator, şi postul este - în ceea ce priveşte principiul – aplicarea morţii, dacă îl extindem până la extrem intervine moartea. A posti înseamnă să rabzi; dar este mai mult, este lepădare de sine. Dar chiar şi atunci când postul îl interpretăm ca ducere de lipsă, el este totuşi de cel mai mare folos pentru fiecare în exercitarea lucrării Evangheliei. Lepădarea de sine în ascuns oferă o bucurie deosebită; ea ne face capabili să satisfacem mult mai uşor nevoile temporale ale săracilor, dacă venim în contact cu ele. Unii bani, pe care îi folosim având simţământul lui Hristos, cu siguranţă vor face o slujbă mult mai efectivă decât cupolele impunătoare ale turnurilor bisericilor creştinătăţii, al căror preţ este de ordinul milioanelor. Un muncitor întors la Dumnezeu din cunoştinţele mele a cumpărat din economiile lui traverse de cale ferată, le-a tăiat în bucăţi în timpul lui liber şi a făcut din ele lemn de foc şi l-a dus oamenilor săraci şi bătrânilor; prin aceasta el nu s-a dovedit a fi un simplu slujitor mediocru. Am aflat aceasta nu de la el, ci de la vecinii lui.

Creştinismul adevărat este plin de astfel de frumuseţi. Darul nespus de mare al lui Dumnezeu L-a costat ceva! Şi dacă un hoţ convertit dă ceva, atunci lui i se atribuie onoarea de a fi un „imitator al lui Dumnezeu”, şi îl costă ceva. Se spune: „Cel care fura să nu mai fure, ci mai degrabă să se ostenească, lucrând cu mâinile lui ce este bine, ca să aibă să împartă celui care are nevoie” (Efeseni 5.1; 4.28). Dar să revenim la subiectul nostru. La cruce Dumnezeu scrie „Nu” al Său asupra omului născut în carne. Cunoştinţa mea proprie, dobândită prin experienţă, mă determină ca prin Duhul şi eu să scriu „Nu” cu privire la acest om (Galateni 5.17). Moartea lui Hristos a pus capăt oricărei speranţe de ceva bun în acest om, aşa cum blestemarea smochinului neroditor a exclus orice speranţă la rod. În felul acesta credinciosul învaţă, ca împotriva lui însuşi să se aşeze de partea lui Dumnezeu şi să judece în sine însuşi ceea ce Dumnezeu a judecat la cruce.

Ce copie plăcută a celor trei sute de biruitori avem în Pavel! Ce lipsă de roade îl caracteriza, atunci când lucrarea lui Hristos a fost pusă la îndoială! „După ce am şi suferit mai înainte … în Filipi … am îndrăznit în Dumnezeul nostru să vă vestim Evanghelia” (1 Tesaloniceni 2.2). Ce lepădare de sine fără rezerve vedem la el! „Astfel că în noi lucrează moartea, iar în voi viaţa” (2 Corinteni 4.12). Cât de strâns ţinea el hăţurile! El nu s-a plecat în ţărână înaintea altora, ca să primească favoarea sau uşurare temporală, cu toate că el era neîntrerupt pe genunchi, pentru bunăstarea şi mângâierea spirituală a altora! De aceea nu era nici o minune, că el mergea în triumf în tot locul.

Probabil că vreun cititor va spune: „Noi nu suntem astăzi toţi ca Pavel”. Aceasta este foarte adevărat; dar ce vreau să mai spun, este, astăzi nicidecum nu mai este vreun Pavel! – Însă pentru noi rămâne valabil: să plăcem Dumnezeului lui Pavel, să predicăm Evanghelia lui Pavel, să urmăm exemplul lui Pavel, şi echipamentul lui Pavel ne stă la dispoziţie! Tot ceea ce ne creează necazuri este, să folosim inima lui Pavel; şi în privinţa aceasta avem la dispoziţie aceeaşi dragoste, care l-a constrâns pe Pavel, şi puterea aceluiaşi Duh al binecuvântării, care o toarnă în inimile noastre. Ce încurajare!

Dar cu toate acestea probabil mulţi spun: „Cum aş putea eu ajung la aceia care nu merg niciunde, chiar dacă aş încerca s-o fac?” Cum? – Priveşte cele două puteri uriaşe, care îţi stau la dispoziţie, şi această întrebare va fi curând rezolvată pentru tine. Gândeşte la moarte; este cineva în vreo casă din ţara aceasta, în care să nu intre moartea? Este ea scoasă din sărite de mediul celor mândri şi bogaţi sau se lasă ea speriată prin mizeria sărăciei neglijente? Tresare ea la râsul şi batjocura oamenilor sau se dă ea înapoi din cauza indiferenţei lor? – Nicidecum! – Cine din neamul nostru decăzut poate să i se împotrivească? Cine se poate pune cu puterea ei?

Şi cu toate acestea ea a găsit un învingător: „Dragostea este tare ca moartea” (Cântarea cântărilor 8.6). Dacă moartea este capabilă să ajungă la mulţime – la fel poate şi dragostea! Cu astfel de puteri ca sprijin nu avem de ce să ne temem. Milioanele se compun din indivizi, şi este „bucurie înaintea îngerilor lui Dumnezeu pentru un singur păcătos care se pocăieşte” (Luca 15.10). Însă înainte de a ieşi afară, ca să vorbim chiar şi numai unei singure persoane, vom face bine, ca în lumina crucii să aplicăm la noi înşine etalonul bun. Acolo vedem cum dragostea a lăsat să vină moartea asupra ei. Numai acolo vom învăţa să ne judecăm pe noi înşine; acolo cunoaştem dragostea, care ne-a despărţit de moarte, prin aceea că ea a luat locul nostru în moarte, pentru ca prin Duhul noi să fim uniţi cu Hristos de partea cealaltă a morţii.

Din pricina noastră El a lăsat pe locul judecăţii tot ce este din carne (aşa cum vedem în imaginea cenuşii jertfei pentru păcat), pentru ca El să ne slujească la locul gloriei, unde El este. Noi trebuie să facem numai ce a făcut El, şi anume, ca să atingem ţelul dragostei, să luăm moartea asupra noastră şi să ne găsim bucuria în onoarea de a face aceasta.

Egoismul este opusul dragostei; el stă de cele mai multe ori împotriva desfăşurării dragostei. Eul nostru trebuie exclus, dacă dragostea trebuie să se vadă. – Dar cât de viclean este el! – El va găsi întotdeauna un motiv elocvent să se retragă de la incomoditate şi ocară, care sunt legate de mersul personal la aceia care au nevoie cu adevărat de Evanghelie, şi pe lângă aceasta, din cauza iscusinţei lui, se priveşte ca fiind „spiritual”! – Adu-l însă la cruce, şi cu siguranţă acolo va primi o lovitură mai puternică, decât el o primeşte prin presupusa lucrare pentru Domnul, prin aceea că de exemplu, vizitează timp de o oară pe cei mai indiferenţi sau se aşează pe o stradă lăturalnică şi prezintă lauda Aceluia care din pricina noastră a suportat ocara şi batjocura acelei cruci infame.

Credinţa „este din auzire, iar auzirea, prin Cuvântul lui Dumnezeu” (Romani 10.17); dar dacă nu se vine la noi, cum va auzi cineva mesajul, dacă noi nu mergem la el?

Ana în etate vorbea despre Hristos; şi la fel putem face şi noi, iar noi avem mult mai mult de povestit decât ea. Ah, dacă şi inima noastră ar fi aşa de plină, ca a ei! Nu poate fiecare din noi să depună mărturie despre felul în care L-a găsit pe Hristos; să descrie buna primire, de care am avut parte; şi prietenia Lui fidelă, bunătatea răbdătoare, să spună despre compasiunea intimă şi de ajutorul dat la timpul potrivit, de care avem mereu parte începând de atunci? Nu putem noi asigura pe alţii cu căldură de aceeaşi primire bună şi încuraja cu dragoste să vină la El? Dacă nu au plăcerea să ne asculte, nu le putem noi lăsa un scurt mesaj al mântuirii tipărit şi să vorbim altă dată cu ei? Şi dacă toată impresia, pe care am lăsat-o, este numai aceea, că ne-am gândit cu dragoste la ei, atunci osteneala noastră nu a fost în zadar.

Numai de un lucru trebuie să ne temem, şi acesta este, să ascundem pe Hristos prin aceea că noi Îl dăm la o parte. Cu cât noi vom vorbi mai puţin acolo despre strângerile noastre laolaltă, cu atât mai bine va fi probabil; căci altfel ne vor considera că suntem din aceia care fac reclamă la o sectă a creştinătăţii plină de râvnă, şi aceasta ar trebui să evităm total. Aceasta este ocara comună a tuturor creştinilor, de care mulţi se poticnesc serios. Dimpotrivă, putem însă vorbi cu îndrăzneală despre locul din glorie, spre care mergem, şi despre Persoana, care face locul acesta să fie ce este. Fără îndoială, ceea ce oamenii văd în noi, este o mărturie pentru ei de o formă deosebită; însă noi ar trebui să îndreptăm atenţia numai spre Hristos şi nu spre noi înşine sau spre adunarea la care mergem. Dacă doresc să ştie aceasta, cu siguranţă vor întreba; şi dacă vin, ar trebui să găsească o expresie demnă de „lucrarea lui Dumnezeu” (1 Timotei 1.4), pe care se bazează pacea Sa, unde nu pătrunde nici o disonanţă, unde locuieşte sfinţenia şi dragostea divină umple fiecare inimă.

Ce impresie ar face asupra oamenilor, dacă fiecare creştin adevărat din ţară ar fi călăuzit de Duhul lui Dumnezeu în puterea dragostei şi compasiunii lui Hristos cu eliminarea „obstacolului mare”, ar purta grijă de aceia care nu merg niciunde! Dacă Isus a murit pentru ei, atunci nu merită să fie căutaţi de noi? Ce unitate ar fi într-o astfel de mărturie! Ce onoare pentru Hristos, pe carte noi Îl iubim! Ce bucurie pentru inima lui Dumnezeu, care a trimis mesajul mântuirii! O, dacă El ar face aceasta tocmai înainte de revenirea Domnului nostru! Numai El singur o poate face.

Deci, iubite cititor, pun în mâinile tale această scriere scurtă, fiind în exerciţiu spiritual adânc înaintea Domnului. Toată cunoaşterea noastră din Cuvântul lui Dumnezeu, toate discuţiile noastre referitoare la ce este Evanghelia şi cum trebuie ea răspândită cu siguranţă nu vor fi suficiente, dacă din sărăcie de inimă şi atârnare de comoditate ne facem lucrarea de aducere a mesajului mântuirii acelora care au nevoie de ea. Credinţa „este din auzire … cum vor crede în Acela despre care n-au auzit” (Romani 10,17,14)?

Deja din vechime găsim în cartea lui Isaia întrebarea, care are cea mai mare importanţă, deoarece Dumnezeu Însuşi o pune: „Pe cine să trimit şi cine va merge pentru Noi?” (Isaia 6.8). El are nevoie de lucrători, şi orice inimă, care Îl iubeşte, este plăcută Lui. Să nu răspundă cititorul şi scriitorul acestor rânduri cu toată smerenia, dar hotărât şi bucuros: „Sunt aici, trimite-mă”?

„Vine dimineaţa, de asemenea şi noaptea” (Isaia 21.12). „Să răscumpărăm timpul, pentru că zilele sunt rele” (Efeseni 5.16)

Timpul trece foarte repede, de aceea fă din fiecare zi o zi dedicată; năzuieşte permanent să asculţi în fiecare ceas de Cuvântul lui Dumnezeu şi să faci voia Lui aici, şi după aceea să te odihneşti pentru totdeauna la El.

Acum ni se oferă ocazia, şi plata va fi atunci la El.


Tradus de la: Wie aber werden sie hören...?

Traducere: Ion Simionescu

Mai multe articole ale autorului George Cutting (1)

Mai multe articole despre locul din Biblie Romani 10 (1)


Nota redacţiei:

Redacţia SoundWords este răspunzătoare pentru publicarea articolului de mai sus. Aceasta nu înseamnă că neapărat ea este de acord cu toate celelalte gânduri ale autorului publicate (desigur cu excepţia articolelor publicate de redacţie) şi doreşte să atragă atenţia, să se ţină seama de toate gândurile şi practicile autorului, pe care el le face cunoscut în alte locuri. „Cercetaţi toate lucrurile, şi păstraţi ce este bun” (1 Tesaloniceni 5.21).

Bibeltexte im Artikel anzeigen