Cum primesc eu pace cu Dumnezeu?
Născut din nou şi totuşi fără pace?

Hendrik Leendert Heijkoop

© EPV, Online începând de la: 26.04.2019, Actualizat: 26.04.2019

Verset călăuzitor: Romani 5.1

Romani 5.1: Deci, fiind îndreptăţiţi din credinţă, avem pace cu Dumnezeu prin Domnul nostru Isus Hristos.

Dragă prietene!

M-am bucurat foarte mult, când am auzit despre tine că te-ai recunoscut ca păcătos pierdut, care s-ar fi pierdut veşnic, dacă acum ar trebui să apari înaintea lui Dumnezeu. Tu ţi-ai recunoscut păcatele înaintea lui Dumnezeu dar nu şti dacă ele au fost iertate. Şi acum întrebi, dacă nu cumva simţi prea puţină căinţă, dacă convertirea ta este suficient de adâncă. Sunt zile în care tu nu te gândeşti deloc sau gândeşti foarte puţin la acestea.

Pot înţelege bine gândurile tale, căci şi eu am trăit toate aceste lucruri. Mulţi ani (eram încă foarte tânăr) am ştiut că eram pierdut. Ziua nu mă gândeam aşa de des la aceasta; însă seara în pat mă cuprindea frica: dacă voi muri în noaptea aceasta, voi fi pierdut pentru totdeauna. Apoi am recunoscut din nou păcatele înaintea lui Dumnezeu şi L-am rugat să mă ierte. Însă niciodată nu am fost sigur că ele mi-au fost iertate. Odată mi-a povestit sora mea mai mare, că ea a găsit pace. Am întrebat-o cum a făcut şi seara am făcut şi eu la fel, desigur fără rezultat.

Când eram de şaptesprezece ani, şedeam într-o seară în patul meu. Eram descurajat şi gândeam: toate rugăciunile nu ajută la nimic. M-am rugat deja aşa de mulţi ani lui Dumnezeu ca să mă salveze, şi nimic nu s-a schimbat. În momentul acela Dumnezeu a lucrat în mine gândul: dar stă scris: „Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept, ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească de orice nedreptate” (1 Ioan 1.9). Nu este aceasta adevărat? Desigur este adevărat, căci Dumnezeu nu minte, m-am gândit eu. Însă după aceea Domnul mi-a arătat clar şi ce însemna aceasta pentru mine. Atunci deci păcatele mele erau deja iertate, atunci când pentru prima dată le-am mărturisit sincer înaintea lui Dumnezeu. În momentul acesta a venit liniştea în inima mea, sau mai bine spus, atunci conştiinţa mea a găsit liniştea. Începând din seara aceea ştiu că păcatele mele au fost iertate. Niciodată nu m-am mai îndoit de aceasta; căci Dumnezeu a spus-o!

Câtă căinţă trebuie să simtă omul?

Care a fost deci cauza că au trecut atâţia ani până am găsit pace? Fără îndoială una din cauze era că eu aveam un simţământ al păcatului foarte redus şi o prea mică conştienţă a păcatului. Nu ca şi cum Dumnezeu ar pune un etalon şi El nu iartă până când conştienţa de păcatele noastre şi căinţa noastră nu sunt suficient de adânci. Niciodată încă vreun om la întoarcerea lui la Dumnezeu nu a avut o căinţă suficientă şi o suficientă conştienţă de păcat. Abia după convertire vom învăţa cât de răi suntem în noi înşine.

Însă Dumnezeu vrea totuşi ca noi să avem o cunoştinţă clară despre starea noastră pierdută. Cu cât această cunoaştere este mai profundă, cu atât convertirea noastră este mai temeinică, cu atât mai clar recunoaştem şi sentinţa pe care am meritat-o, şi cu atât mai sinceră este şi mărturisirea vinei noastre. Însă şi cu atât mai profundă va fi liniştea şi pacea, pe care le vom simţi după aceea. De aceea Duhul Sfânt lucrează la inima unui păcătos şi încearcă să aducă conştiinţa lui în lumina lui Dumnezeu, pentru ca el să vadă starea lui pierdută, mulţimea păcatelor sale şi să înţeleagă ceva din judecata unui Dumnezeu sfânt şi drept, pe care El trebuie s-o rostească asupra lui.

Însă nu acesta este esenţialul. Decisiv la mine era, că eu priveam la mine şi nu la Dumnezeu. Cuvântul Lui nu era destul pentru mine. Când am văzut păcatele mele şi ştiam că am stricat totul, ar fi trebuit să ascult de glasul lui Dumnezeu. Cuvântul lui Dumnezeu nu este neclar: „Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept, ca să ne ierte păcatele.” Eu aşteptam ceva în inima mea şi în viaţa mea, care trebuia să-mi dea siguranţă cu privire la iertarea păcatelor mele; însă ar fi trebuit să cred Cuvântul lui Dumnezeu, care îl asigură pe fiecare, care îşi mărturiseşte păcatele, că păcatele lui sunt iertate.

Dreptatea lui Dumnezeu

Dumnezeu nu este un judecător pământesc cu o inimă moale, la care este posibil să pedepsească mai blând pe cineva care Îi provocă milă, decât pe altul, care nu înţelege aceasta aşa; căci dragostea şi harul lui Dumnezeu niciodată nu pot acţiona în contradicţie cu dreptatea Sa. Aceasta este caracteristica minunată a Evangheliei, că acelaşi Dumnezeu, care odată va arăta dreptatea Sa în judecarea fiecărui păcătos, arată acum dreptatea Sa în aceea, că El iartă pe fiecare păcătos, care cu credinţă în Domnul Isus vine la El, şi îi şterge orice vină. „Pentru că dreptatea lui Dumnezeu se descoperă în ea [în Evanghelie] din credinţă spre credinţă” (Romani 1.17). „… spre arătarea dreptăţii Sale în timpul de acum, astfel încât El să fie drept şi să-l îndreptăţească pe acela care este din credinţa în Isus” (Romani 3.26).

Îndreptăţirea

Realmente Dumnezeu poate acţiona numai drept, numai în concordanţă cu dreptatea Sa. De aceea omul ar fi pierdut fără să aibă o posibilitate de salvare, dacă Domnul Isus nu ar fi înfăptuit lucrarea de răscumpărare pe Golgota. Dragostea lui Dumnezeu voia să salveze pe păcătos de la pierzarea veşnică; însă aceasta nu era posibil, deoarece dreptatea cerea pedepsirea păcătosului. Şi dragostea lui Dumnezeu niciodată nu poate acţiona în contradicţie cu dreptatea Sa.

Acolo a avut loc lucrul minunat, despre care citim în Evrei 10, Psalmul 40, şi aşa mai departe. Voia lui Dumnezeu era să salveze pe toţi păcătoşii (1 Timotei 2.4). Domnul Isus a devenit Om şi a zis: „Iată, Eu vin ca să fac voia Ta, Dumnezeule!” El a mers la cruce, pentru ca acolo să rezolve problema păcatului. Acolo El a fost făcut păcat, şi judecata lui Dumnezeu în privinţa păcatului a fost pusă asupra Lui, aşa că dreptatea lui Dumnezeu a fost deplin satisfăcută în această judecată.

Însă Domnul a purtat judecata nu din pricina Lui. Căci El era Cel sfânt, Cel curat, Cel care n-a cunoscut păcat. El a purtat păcatul ca locţiitor pentru fiecare care prin credinţă Îl va primi ca Mântuitor al lui. Acum Dumnezeu poate spune oricui păcătos: „Împăcaţi-vă cu Dumnezeu” (2 Corinteni 5.20). Şi nu numai dragostea Lui, ci şi dreptatea Lui cere ca fiecare, care vine la El având credinţa în Isus, să primească iertarea.

Învierea - dovada dreptăţii lui Dumnezeu

Punctul acesta vreau să-l analizez mai profund. Domnul Isus a mers la cruce şi acolo a purtat în trupul Său toate păcatele acelora care L-au primit şi al celor care Îl vor primi (1 Petru 2.24). De asemenea, El a fost făcut păcat şi judecat ca atare (2 Corinteni 5.21; Romani 8.3). „Plata păcatului este moartea” (Romani 6.23), depărtarea de Dumnezeu (Apocalipsa 20.14,15). Aceasta a trebuit Domnul Isus să sufere pe cruce. În orele îngrozitoare El a fost părăsit de Dumnezeu, şi la urmă a murit. Dar El a putut spune la cruce: „S-a sfârşit!”

Putea Domnul Isus să rămână în mormânt, după ce El a sfârşit lucrarea de mântuire? Dreptatea lui Dumnezeu, care în primul rând a adus asupra Lui judecata, cerea acum ca El să nu rămână în moarte. Lucrarea era terminată, judecata lui Dumnezeu desăvârşit exercitată şi dreptatea lui Dumnezeu deplin satisfăcută. De aceea Dumnezeu L-a înviat dintre morţi (Efeseni 1.20). Aceasta este dovada pentru lume şi pentru noi, că Dumnezeu a primit lucrarea suplinitoare a Domnului Isus şi prin aceasta a fost satisfăcut (Ioan 16.8,10). Dacă Domnul nu ar fi înviat, aceasta ar fi dovada că lucrarea nu ar fi terminată. Însă atunci nu ar fi nici mântuire pentru noi (1 Corinteni 15.17,18). Aceasta ne lasă să vedem că centrul Evangheliei este învierea, şi orice atac asupra învierii strică Evanghelia. De aceea Romani 4.25 spune: „… care a fost dat din cauza greşelilor noastre şi a fost înviat din cauza îndreptăţirii noastre.”

În timpul de har, în care noi trăim, este deci aşa, că Dumnezeu spune despre orice om: „… căci toţi au păcătuit şi nu ajung la gloria lui Dumnezeu.” Însă El mai spune şi: „… sunt îndreptăţiţi, fără plată, prin harul Său, prin răscumpărarea care este în Hristos Isus, pe care Dumnezeu L-a rânduit ca ispăşire [scaun al îndurării], prin credinţa în sângele Lui” (Romani 3.23-25).

Mesajul este „către” toţi (oamenii), este însă numai „peste” toţi care cred (Romani 8.22). Numai aceia care primesc sentinţa divină, că ei sunt pierduţi, şi totodată primesc prin credinţă pe Domnul Isus, au parte de aceasta.

Deci Duhul Sfânt a lucrat în inima ta şi tu ai văzut păcatele tale şi starea ta pierdută. Ai mers la Dumnezeu cu acestea şi ai mărturisit înaintea Lui ceea ce eşti şi ce ai făcut. Dumnezeu te-a îndrumat spre Domnul Isus şi a spus: „El a murit pentru păcătoşi; dacă Îl primeşti, Eu îţi socotesc lucrarea Lui ca fiind făcută pentru tine.” Tu L-ai primit pe Domnul Isus. Acum tu trebuie să crezi şi că este adevărat ceea ce spune Dumnezeu, şi deci că păcatele tale sunt iertate. Nu este vorba dacă simţul tău îţi spune că totul este în ordine, ci este vorba de ceea ce spune Dumnezeu, şi numai aceasta contează. Când în noaptea de paşte (Exodul 12) îngerul nimicitor a trecut prin Egipt, el a trecut pe lângă casele unde a văzut sângele. Era tot una dacă întâiul născut sau aparţinătorii însăşi vedeau sângele. Dacă ei au făcut numai ceea ce Dumnezeu a spus, atunci totul era în ordine; dar pentru a avea pace, ei trebuiau să creadă, că ei erau siguri, pentru că Dumnezeu a spus-o.

Ceea ce este minunat în toate acestea este faptul că Dumnezeu este glorificat în toate privinţele, dacă El primeşte pe un păcătos. Este foarte clar că îndurarea Sa, harul Său şi dragostea Sa se văd în aceasta; dar aceasta nu este totul. Dacă un păcătos vine la Dumnezeu având credinţa în Domnul Isus, Dumnezeu îi socoteşte lucrarea Domnului Isus. Dar pentru că Domnul Isus a purtat în chip desăvârşit judecata asupra păcatului, aceasta înseamnă pentru el: Dumnezeu mă vede ca neavând nici măcar un singur păcat, care ar trebui să mai fie judecat. Deci Dumnezeu este drept, când El declară liber de orice judecată pe un astfel de om şi îl îndreptăţeşte. În felul acesta dreptatea lui Dumnezeu este glorificată, dar şi adevărul Său; căci El a spus în Cuvântul Său, că El vrea să facă aceasta. Atunci ne devine clar înţelesul exprimării din 1 Ioan 1.9: „Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept, ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească de orice nedreptate”

Dumnezeu ştia cine eram noi

Acum tu spui: „Dar eu nu pot constata nici o schimbare. Fac mult mai multe lucruri greşite decât am făcut înainte.” Eu te cred, că tu vezi acum mult mai multe păcate la tine decât înainte. Nici nu poate fi altfel; căci Duhul Sfânt ţi-a luminat ochii. Însă Dumnezeu te-a cunoscut deja, atunci când ai venit la El. El cunoştea inima ta, viaţa ta, toate păcatele, pe care le-ai făcut şi pe care le vei mai face. El cunoaşte şi a cunoscut mult mai mult decât tu îţi vei da seama vreodată pe pământ. „Bunătatea şi dragostea de oameni a lui Dumnezeu s-a arătat” pe când şi noi eram aceia despre care se spune: „Şi noi eram altădată fără minte, neascultători, rătăciţi, robiţi de diferite pofte şi plăceri, trăind în răutate şi în invidie, vrednici de a fi urâţi şi urându-ne unii pe alţii” (Tit 3.3,4). „Pe când eram noi fără putere, la timpul potrivit, Hristos a murit pentru cei neevlavioşi. Dar Dumnezeu Îşi arată propria Lui dragoste faţă de noi prin aceea că, pe când eram noi încă păcătoşi, Hristos a murit pentru noi” (Romani 5.6-10; 2 Corinteni 5.20). Ca vrăjmaşi am fost împăcaţi cu Dumnezeu!

Noi avem pace cu Dumnezeu

Deci cu toate că Dumnezeu ştia în chip desăvârşit cine eşti tu, El a dat pe Domnul Isus la moarte, pentru ca tu, dacă crezi în El, să ai viaţa veşnică. El a spus, că tu trebuie să fi îndreptăţit gratis, dacă vii la Dumnezeu având credinţa în sângele Domnului Isus (Romani 3.23-25). El a spus, că El te va declara liber de toată vina ta, dacă te apropii de El în felul acesta, El fiind îndreptăţit să facă aceasta. Aceasta dovedeşte deci, că El nu mai are nimic împotriva ta, începând din momentul în care tu ai venit la El cu mărturisirea vinei tale. Deci din partea Lui totul este în ordine. Mai ai tu atunci ceva împotriva lui Dumnezeu? Desigur, nu. Tu ai venit la Dumnezeu, deoarece ai recunoscut că ai nevoie de iertare.

Dar de ce nu ai pace? Pace cu Dumnezeu înseamnă desigur, că nu mai este nimic care trebuie pus în ordine între Dumnezeu şi mine, totul este în ordine. Deci Dumnezeu nu mai are nimic împotriva ta; căci El te-a îndreptăţit, pentru că tu ai crezut în Domnul Isus şi de aceea ai parte de răscumpărarea veşnică, pe care Domnul a dobândit-o (Evrei 9.12; Romani 5.1). Şi tu nu mai ai nimic împotriva Lui; tu eşti împăcat cu Dumnezeu (2 Corinteni 5.20). Deci tu ai pace cu Dumnezeu! Romani 5.1 spune după aceea şi: „Deci, fiind îndreptăţiţi prin credinţă, avem pace cu Dumnezeu!”

Dar eu nu am pace!

Însă tu spui acum: Dar eu nu am pace! – Aceasta este adevărat, căci tu nu ai luat încă pentru tine faptul că pacea este deja demult prezentă. Domnul Isus a făcut pacea. El este pacea noastră. Şi El ne vesteşte această pace (Efeseni 2.14-17). „… făcând pace prin sângele crucii Lui” (Coloseni 1.20). Începând din momentul în care tu L-ai primit, tu ai parte de această pace. Dar pentru a savura această pace, tu trebuie să crezi că este aşa. Tu vei avea pace de îndată ce crezi că Dumnezeu vorbeşte adevărul, atunci când spune că Domnul Isus a făcut pace pe cruce. Tu faci asemenea soldaţilor japonezi de pe o insulă din Oceanul Pacific: la cinci ani după terminarea războiului ei trăiau încă în stare de război. Ei aşteptau atacuri din partea duşmanului, şi aşa mai departe, cum este în război, şi de ce? Deoarece ei gândeau că mai este încă război, căci ei nu au crezut mesajul de pace. Faptul că tu nu ai încă pace îşi are motivul adânc în aceea că tu nu crezi fără rezerve Cuvântul lui Dumnezeu. Aceasta înseamnă pentru tine o pagubă mare. În primul rând dezonorezi pe Dumnezeu, dacă nu crezi Cuvântul Lui. „Dumnezeu nu este un om, care să mintă” (Numeri 23.19)!

De îndată ce tu crezi pe Dumnezeu şi în punctul acesta, Îi poţi mulţumi pentru tot ce El a făcut pentru tine, pentru harul Său minunat. Şi atunci vei simţi pacea în inima ta, nu însă înainte de aceasta. Omul spune: „Mai întâi să văd, după aceea cred!” Dumnezeu spune: „Mai întâi crede, după aceea vei vedea!”

Cu salutări cordiale,

Al tău prieten H.L.H.


Din Briefe an junge Menschen, Editura Ernst-Paulus-Verlag, 1985, pag. 16–22.

 

Pace cu Dumnezeu şi pecetluirea cu Duhul

Întrebare

Nu pot înţelege, cum poate fi o distanţă în timp între naşterea din nou şi pecetluirea cu Duhul Sfânt.

Răspuns

Aşa cum sună întrebarea, răspunsul este foarte simplu. La Rusalii ucenicii au primit Duhul Sfânt, dar nu erau ei născuţi din nou înainte de momentul acesta? Şi acelaşi lucru pot întreba în cazul lui Corneliu şi al celor doisprezece ucenici din Faptele apostolilor 19.

Cartea Faptele apostolilor dovedeşte că poate fi şi aşa la persoane care se convertesc după ce Duhul Sfânt locuieşte pe pământ. Conform cu Faptele apostolilor 9.3-7, apostolul Pavel era întors la Dumnezeu şi născut din nou. Conform cu Faptele apostolilor 22.10 el întreabă pe Domnul, ce trebuie să facă el, şi aceasta o face numai unul care a fost născut din nou.

Trebuie ţinut seama, că naşterea din nou este o cu totul altă chestiune decât pecetluirea şi ungerea cu Duhul Sfânt şi locuirea Duhului Sfânt în cel credincios. (Aceste trei lucruri sunt trei aspecte ale aceleiaşi realităţi.)

Ordinea în care un păcătos devine creştin, conform Cuvântului lui Dumnezeu este următoarea: Duhul Sfânt întrebuinţează Cuvântul lui Dumnezeu la conştiinţa şi inima lui. El vede că el este un păcătos pierdut şi mărturiseşte păcatele sale înaintea lui Dumnezeu – şi în acelaşi moment Duhul Sfânt lucrează în el o viaţă nouă: naşterea din nou. După aceea Dumnezeu îi spune: Tu mărturiseşti, că eşti un păcătos pierdut? Pentru aceştia Eu am dat pe Fiul Meu. Crede în El şi în lucrarea Lui la cruce. Abia după aceea păcătosul poate crede Evanghelia. Şi dacă el înţelege aceasta în însemnătatea ei deplină pentru păcatele lui şi pentru natura lui rea şi crede Cuvântul lui Dumnezeu, că Dumnezeu a fost deplin satisfăcut prin aceasta, atunci el are pace cu Dumnezeu şi Duhul Sfânt vine ca să locuiască în el, şi prin aceasta el este pecetluit şi uns.

El nu poate primi Evanghelia înainte ca el să se convertească şi să fie născut din nou. Şi el este pecetluit abia după ce el a crezut Evanghelia mântuirii sale (Efeseni 1.13). Şi Evanghelia mântuirii noastre o găsim în 1 Corinteni 15.3,4: că Hristos a murit pentru păcatele noastre, că El a fost înmormântat şi că El a fost înviat. Primul aspect are a face cu păcatele noastre (faptele rele); al doilea cu natura noastră rea (noi am fost îngropaţi împreună cu El); al treilea aspect are a face cu faptul că Dumnezeu a fost deplin satisfăcut (Romani 4.23-25). Şi dacă el crede aceasta, are pace cu Dumnezeu şi este pecetluit.


Titlul original: „Fragen und Antworten“
din Hilfe und Nahrung, Editura Ernst-Paulus-Verlag, 1970, pag. 33.


Tradus de la: Wie bekomme ich Frieden mit Gott?

Traducere: Ion Simionescu

Mai multe articole din categoria Special pentru tineri (29)

Mai multe articole din categoria Întrebări (32)


Nota redacţiei:

Redacţia SoundWords este răspunzătoare pentru publicarea articolului de mai sus. Aceasta nu înseamnă că neapărat ea este de acord cu toate celelalte gânduri ale autorului publicate (desigur cu excepţia articolelor publicate de redacţie) şi doreşte să atragă atenţia, să se ţină seama de toate gândurile şi practicile autorului, pe care el le face cunoscut în alte locuri. „Cercetaţi toate lucrurile, şi păstraţi ce este bun” (1 Tesaloniceni 5.21).

Bibeltexte im Artikel anzeigen