Epistola către Evrei capitolul 13
Evrei 13

Hermanus Cornelis Voorhoeve

© SoundWords, Online începând de la: 17.09.2018, Actualizat: 17.09.2018

Îndemnurile din acest capitol sunt foarte importante. Ele se referă la drumul pe care sfinţii îl au de mers ca străini în lumea aceasta şi drept urmare nu ajung la înălţimea îndemnurilor din epistola către Efeseni, unde ne este prezentată chemarea cerească a Adunării.

Evrei 13.1: Dragostea frăţească să rămână.

Cine este născut din Dumnezeu iubeşte pe toţi cei care sunt născuţi din Dumnezeu. Dar în lumea aceasta se pot petrece multe care distrug dragostea. De aceea Pavel îndeamnă ca dragostea frăţească să rămână activă în ciuda tuturor obstacolelor. Şi dacă un frate este un străin,

Evrei 13.2a: nu uitaţi primirea de oaspeţi, …

gândiţi-vă că Avraam prin faptul că a fost ospitalier a găzduit îngeri, fără să ştie (versetul 2). Însă nu numai aceasta. Sunt fraţi care suferă în închisori şi sunt maltrataţi; nu îi uitaţi, ci gândiţi-vă la ei aşa ca şi cum voi înşivă aţi fi închişi. Aşezaţi-vă în situaţia lor, suferiţi împreună cu ei şi gândiţi-vă că voi înşivă sunteţi într-un trup. Atunci vom simţi cu un sentiment adânc, cum trebuie să se simtă aceia care sunt rău trataţi şi deseori suferă de foame, de frig şi prigoane (Evrei 13.3).

Demn de luat în seamă şi deosebit de serios este îndemnul următor:

Evrei 13.4: Căsătoria să fie ţinută în onoare în toate, şi patul neîntinat, pentru că pe curvari şi pe adulteri îi va judeca Dumnezeu;

demn de luat în seamă pentru aceia care afirmă că Pavel în epistola către Corinteni s-a declarat împotriva căsătoriei, sau cel puţin a prezentat căsătoria ca fiind profană. Cine citeşte atent 1 Corinteni 7 va ajunge la o cu totul altă concluzie şi va recunoaşte că numai din pricina Domnului Pavel sfătuieşte să nu se căsătorească, ca să se poată dedica în totalitate în slujba pentru Domnul, adăugând însă categoric, că fiecare a primit darul său propriu de la Dumnezeu, şi deci trebuie să acţioneze corespunzător. Şi din atenţionarea din versetul 4 de aici vedem că apostolul nu se gândeşte să desconsidere căsătoria; din contra, el vrea ca în toate privinţele căsnicia, ca rânduială a lui Dumnezeu, trebuie ţinută în onoare, atât de către cei necăsătoriţi, cât şi de aceia care sunt deja căsătoriţi. Comuniunea în afara căsniciei şi comuniunea cu alt bărbat sau altă femeie, în cazul celor căsătoriţi, va fi judecată de Dumnezeu. Curvarii şi adulterii nu au loc în Împărăţia lui Dumnezeu.

Evrei 13.5a: Purtarea să fie fără iubire de bani,

aşa sună îndemnul următor,

Evrei 13.5b: mulţumiţi-vă cu ce aveţi.

Noi suntem străini aici jos şi călătorim spre patria cerească. De aceea nu avem nevoie nici de bogăţie şi nici de onoare; dacă primim ce avem nevoie pentru călătorie, putem fi mulţumiţi. Desigur vom avea parte de greutăţi şi de împotrivire; aceasta nu poate fi altfel în lumea aceasta; copiii lui Dumnezeu sunt dispreţuiţi, batjocoriţi şi trataţi rău; dar nici o frică: Cel care este pentru noi este mai tare decât cel care este împotriva noastră. Domnul a spus:

Evrei 13.5c: Nicidecum nu te voi lăsa şi cu nici un chip nu te voi părăsi,

aşa că prin credinţă putem spune cu îndrăzneală:

Evrei 13.6: Domnul este ajutorul meu şi nu mă voi teme: ce-mi va face omul?

În versetele 7 şi 17 evreilor li se aminteşte de conducătorii lor. În versetul 7 Pavel vorbeşte despre conducători care au plecat deja acasă:

Evrei 13.7: Amintiţi-vă de conducătorii voştri, care v-au vorbit Cuvântul lui Dumnezeu; şi privind atent la sfârşitul modului lor de viaţă, imitaţi-le credinţa.

Ei şi-au jertfit viaţa pentru Numele lui Isus şi în moartea lor au confirmat credinţa şi au pecetluit predica lor. Dacă ne gândim la Ştefan, primul martir creştin, atunci vedem ce poate face credinţa şi cum privirea la Domnul gloriei îl face pe un credincios asemenea Domnului şi Stăpânului său, chiar şi în moartea sa. Minunat şi potrivit model! Amintiţi-vă de ei şi urmaţi-le credinţa. Şi cu toate că noi acum nu avem astfel de modele potrivite, totuşi se poate spune despre fiecare care prin cuvântul său şi viaţa sa a dat mărturie despre harul Domnului, şi cu bucurie a părăsit pământul acesta, că el este un conducător la care trebuie să ne gândim şi a cărui credinţă trebuie s-o urmăm.

În versetul 17 apostolul vorbeşte despre conducătorii care lucrau încă în mijlocul lor.

Evrei 13.17: Ascultaţi de conducătorii voştri şi supuneţi-vă lor, pentru că ei veghează asupra sufletelor voastre, ca unii care vor da socoteală; pentru ca să facă aceasta cu bucurie, şi nu suspinând, pentru că aceasta ar fi nefolositor pentru voi.

Îndemn deosebit de important şi pentru timpul nostru. Un conducător este fiecare, care merge înainte, oricine ar fi el. În ultimul capitol al epistolei către Romani este numită o serie lungă de conducători, şi printre aceştia se află şi diferite femei. Aici însă sunt numiţi în primul rând aceia care lucrează ca păstori în Adunare. Aceasta rezultă din context. Ei veghează asupra sufletelor încredinţate lor, ca unii care vor da socoteală înaintea lui Dumnezeu de lucrarea lor, pe care o fac pentru sufletele sfinţilor. Dacă credincioşii ascultă de ei, se lasă atenţionaţi, îndemnaţi şi mustraţi de ei şi le sunt supuşi, prin aceea că se comportă conform îndrumărilor lor, atunci ei pot să-şi facă lucrarea cu bucurie. În cazul contrar ei îşi vor face lucrarea suspinând, prin aceasta se vor descuraja şi treptat vor renunţa să mai dea îndemnuri, şi aceasta ar fi foarte dezavantajos pentru starea spirituală a credincioşilor. Să ne gândim cu seriozitate la aceasta, iubite cititor; nu este vorba de persoane care ocupă un post, ci de fiecare care într-un fel oarecare merge înainte în cuvânt, în păstorirea turmei sau în fapte bune. Pe aceştia să-i onorăm şi să-i iubim din pricina lucrării lor şi să le fim ascultători ca unii care veghează asupra sufletelor noastre.

În versetul 7 Pavel vorbeşte despre conducătorii care au plecat din mijlocul lor, şi după aceea spune în versetul 8:

Evrei 13.8: Isus Hristos este acelaşi ieri şi azi şi în veci.

Minunată mângâiere! Oricine ne-ar părăsi, Isus rămâne. Dar în acelaşi timp: orice s-ar schimba, orice rătăciri s-ar strecura, orice învăţături străine s-ar predica, Isus rămâne totdeauna acelaşi. El nu Se schimbă; El şi numai El este calea, adevărul şi viaţa; noi trebuie să ne întoarcem permanent de la toate învăţăturile şi instituirile omeneşti la ce era de la început. (vezi 1 Ioan 2.18-27) De aceea apostolul după această asigurare minunată: Isus Hristos este acelaşi ieri şi azi şi în veci, dă avertismentul serios:

Evrei 13.9: Nu vă lăsaţi abătuţi de învăţături felurite şi străine; pentru că este bine ca inima să fie întărită prin har, nu prin mâncăruri, de la care n-au avut folos cei care au umblat după ele.

Cine se lasă atras şi înşelat prin învăţături felurite şi străine, arată prin aceasta clar că nu este mulţumit şi nu are suficient în Isus. Este imposibil să-L savurezi pe El şi să nu afli că El este totul pentru noi, că El ne satisface deplin şi de aceea noi nu avem nevoie de altceva.

Scriitorul acestei epistole revine încă o dată la diferenţa dintre serviciul divin iudaic şi creştin şi arată prin cuvinte demne de luat în seamă urmarea, că adevăratul serviciu divin nu mai este la iudei, care aveau o slujbă privilegiată, la care nimeni în afară de ei nu era admis, ci că adevărata închinare este acum privilegiul tuturor credincioşilor. Ei au un altar dumnezeiesc, de care au voie să se apropie.

Evrei 13.10-14: Noi avem un altar de la care n-au dreptul să mănânce cei care slujesc în cort; pentru că trupurile acelor animale, al căror sânge este adus de marele preot în locurile sfinte, »sunt arse afară din tabără«. De aceea şi Isus, ca să sfinţească poporul prin propriul Său sânge, a suferit dincolo de poartă. Deci să ieşim la El, afară din tabără, purtând ocara Lui: pentru că nu avem aici o cetate statornică, ci o căutăm pe cea viitoare.

Jertfa mare şi a tot suficientă pentru păcat a fost adusă. Isus, care a suferit în afara porţii, a intrat în cer; El a dus sângele Său propriu, care ne curăţă de toate păcatele, în Locul Preasfânt ceresc şi prin aceasta a sfinţit pe poporul Său şi l-a făcut în stare să intre cu deplină îndrăzneală în acest Loc Preasfânt ceresc. De aceea un serviciu divin pământesc, în care nu există nici o intrare înapoia perdelei, unde drumul spre Locul Preasfânt este închis şi nu eşti admis în prezenţa lui Dumnezeu, nu mai poate dura mult. Adevărata adorare, dorită de Dumnezeu şi plăcută Lui este înapoia perdelei, în Locul Preasfânt ceresc, unde Isus a intrat ca Înaintemergător al nostru. Serviciul divin, care avea o glorie pământească, care era alcătuit după elementele religioase ale lumii, şi care îşi avea locul în lumea aceasta, a trecut şi slujba în duh şi adevăr trece în locul lui. Toţi care cred în Hristos, sunt preoţi ai lui Dumnezeu şi intră acolo unde nici un preot al vechii perioade de timp nu avea intrare. Adevăr important! Sfinţit prin sângele lui Hristos, despărţit de păcat şi de lume, poporul lui Dumnezeu are un serviciu divin ceresc, cu toate că el călătoreşte încă pe pământ. El poate sluji lui Dumnezeu în mod plăcut numai atunci când slujba lui este în concordanţă cu locul pe care îl ocupă şi cu relaţia în care stă faţă de Domnul.

Dar Isus, care a fost luat de Dumnezeu în cer şi acolo a fost încununat cu glorie şi cinste, a fost lepădat de lume. El a suferit în afara porţii. Deci dacă locul creştinilor este în Locul Preasfânt, atunci el este şi în afara taberei. Lumea L-a lepădat pe Isus; de aceea noi trebuie să ieşim afară la El, în afara taberei, purtând ocara Lui. Prin „tabără” se înţelege aici sistemul iudaic, slujba în ceremonii şi umbre, care au fost date la o parte de Dumnezeu, deoarece s-au împlinit în Hristos şi prin Hristos. Deci dacă serviciul divin, dat de Dumnezeu lui Israel, a decăzut şi este numit: primele elemente (principii) ale lumii, aşa că Dumnezeu nu mai putea avea plăcere de acest serviciu divin, atunci cu cât mai mult orice serviciu divin, care nu a fost dat de Dumnezeu, ci a fost instituit după voia omului şi după principiile lumii, este în contradicţie cu voia şi cu gândurile Domnului. Da, putem spune liniştiţi, că orice serviciu divin, care constituie un sistem, care se face una cu lumea şi se orientează după gândurile oamenilor, este o negare şi o punere deoparte a creştinismului.

Prin faptul că părăsim acest cult lumesc, nu poate fi altfel, decât că ocara, de care Isus a avut parte aici jos pe pământ, va fi şi partea noastră. Dar sfinţii nu au aici o cetate stătătoare; noi căutăm pe cea viitoare. Prin faptul că aici jos avem parte de ocara Mântuitorului nostru, noi primim, ca şi El, gloria cerească, veşnică. Cu privire la această glorie noi mergem bucuroşi pe drumul nostru şi lăudăm şi preamărim pe Dumnezeul nostru, care ne-a eliberat din lume, ne-a curăţit de păcatele noastre şi ne-a deschis intrarea în Sfânta Sfintelor cerească.

De aceea Pavel spune:

Vrei 13.15: Prin El deci să-I aducem neîncetat jertfă de laudă lui Dumnezeu, adică rodul buzelor care mărturisesc Numele Lui.

Noi suntem preoţi, dar preoţi spirituali; de aceea noi nu aducem tămâie şi smirnă, ci jertfe spirituale – jertfe de laudă. Admişi ca preoţi în Sfânta Sfintelor lui Dumnezeu, noi aducem acolo lui Dumnezeu o jertfă de laudă adoratoare. Aceste jertfe le aducem nu pe baza demnităţii noastre, ci prin Hristos, în care am fost făcuţi plăcuţi înaintea feţei lui Dumnezeu, şi, atâta timp cât noi călătorim aici jos pe pământ şi jertfele noastre sunt sărăcăcioase şi slabe, El le face plăcute înaintea lui Dumnezeu, aşa că ele se înalţă ca o mireasmă plăcută înaintea Lui.

Sunt şi alte jertfe – jertfe de binefacere şi dărnicie.

Evrei 13.16: Dar nu uitaţi de binefacere şi de dărnicie, pentru că astfel de jertfe Îi plac lui Dumnezeu.

Purtarea de grijă faţă de săraci şi ajutorul dat slujitorilor Cuvântului este numit de Dumnezeu o jertfă, de care El are plăcere. Cât de potrivită este în acest sens istoria căpitanului Corneliu, ale cărui rugăciuni şi binefaceri s-au înălţat spre Dumnezeu ca o mireasmă plăcută, aşa că Domnul l-a făcut să aibă parte de cea mai bogată binecuvântare, dintre toate binecuvântările spirituale. Şi ce frumoase sunt cuvintele apostolului Pavel adresate credincioşilor din Filipi, care i-au trimis darurile lor pentru întreţinerea sa. „Sunt copleşit, după ce am primit de la Epafrodit cele de la voi, un parfum de bună mireasmă, o jertfă primită, plăcută lui Dumnezeu. Iar Dumnezeul meu vă va împlini orice trebuinţă, potrivit bogăţiilor Sale, în glorie, în Hristos Isus” (Filipeni 4.18-19).

 După ce Pavel a rugat pe evrei să se roage pentru el, conştient fiind că el ca slujitor al lui Hristos a umblat cu o conştiinţă bună şi de aceea putea aştepta binecuvântarea Domnului pentru lucrul său, el încheie epistola cu cuvinte frumoase şi importante:

Evrei 13.20,21: Iar Dumnezeul păcii, care L-a adus înapoi dintre morţi prin sângele legământului etern pe Domnul nostru Isus, Păstorul cel mare al oilor, să vă desăvârşească în orice lucrare bună, ca să faceţi voia Lui, lucrând în voi ceea ce este plăcut înaintea Lui, prin Isus Hristos, căruia fie gloria în vecii vecilor! Amin.

De mai multe ori Dumnezeu, Domnul, este numit de Pavel „Dumnezeul păcii”, de fiecare dată într-o altă privinţă.[1] Aici acest titlu are un înţeles minunat. În mijlocul încercărilor, cărora evreii erau expuşi, în toate încercările lui satan de ai abate de pe cale, în mijlocul ispitelor şi descurajărilor era într-adevăr mângâietor şi întăritor să ţi se îndrepte atenţia spre Dumnezeul păcii. Dumnezeu este Dumnezeul care are pace şi care face pace. El este în linişte desăvârşită, măreţ peste toate împrejurările care ne neliniştesc, şi El vrea să ne călăuzească în căile Sale şi în facerea voii Sale.

Acest Dumnezeu al păcii a întemeiat pacea pentru noi şi a asigurat-o prin moartea lui Hristos, şi El a dat dovada pentru aceasta în învierea lui Hristos dintre morţi. El a adus dinte morţi pe Domnul nostru Isus, care este Marele Păstor al oilor, în baza sângelui, prin care legământul este veşnic asigurat, şi acest legământ – deoarece el este numai din partea lui Dumnezeu – nu poate fi rupt sau anulat. Nu erau făgăduinţe condiţionate prin ascultare ca la Sinai, ci făgăduinţe pe baza ispăşirii înfăptuite, a anulării vinei şi nedreptăţilor lor, şi de aceea era neschimbabil şi durează veşnic. De aceea în aceste cuvinte este prezentat încă o dată credincioşilor adevărul de bază şi preamărit al caracterul său ales, despre care este vorba în această epistolă, şi baza noii perioade de timp, a credinţei creştine, prin care îşi pierd valabilitatea toate umbrele şi serviciul divin iudaic devine inutil.

Din ultimele versete ale epistolei noastre se poate ajunge la concluzia că era Pavel, cel care a scris epistola. El însuşi a fost eliberat mai înainte din temniţă, căci el nu se mai afla în Roma. Timotei a fost nu demult eliberat şi apostolul spera ca împreună cu acesta să vadă pe destinatarii epistolei, dacă el va veni în curând la ei. Cu toate că pentru inspirarea prin Duhul Sfânt nu contează cine este scriitorul, este totuşi important să găsim dovada în epistolă atât prin detaliile din ea cât şi prin felul prezentării adevărului, că nimeni altul nu poate fi autorul decât Pavel, şi prin aceasta, aşa cum am amintit în introducere, avem aici ultima perlă a şiragului preţios, pe care apostolul prin harul lui Dumnezeu, prin puterea şi inspiraţia Duhului Sfânt l-a dat Eclessiei (Adunarea lui Dumnezeu) Domnului.

Evrei 13.25: Harul fie cu voi toţi! Amin.

Partea anterioară

 

Adnotare

[1] În afară de locul acesta, mai întâlnim expresia „Dumnezeul păcii” şi în Romani 15.33; 16.20; 2 Corinteni 13.11; Filipeni 4.9; 1 Tesaloniceni 5.23 şi 2 Tesaloniceni 3.16.


Tradus de la: Der Hebräerbrief (13)

Traducere: Ion Simionescu

Mai multe articole din categoria Comentarii (154)

Mai multe articole ale autorului Hermanus Cornelis Voorhoeve (1)


Nota redacţiei:

Redacţia SoundWords este răspunzătoare pentru publicarea articolului de mai sus. Aceasta nu înseamnă că neapărat ea este de acord cu toate celelalte gânduri ale autorului publicate (desigur cu excepţia articolelor publicate de redacţie) şi doreşte să atragă atenţia, să se ţină seama de toate gândurile şi practicile autorului, pe care el le face cunoscut în alte locuri. „Cercetaţi toate lucrurile, şi păstraţi ce este bun” (1 Tesaloniceni 5.21).