Epistola către Evrei capitolul 2
Evrei 2

Hermanus Cornelis Voorhoeve

© SoundWords, Online începând de la: 15.09.2018, Actualizat: 15.09.2018

Primele patru versete ale capitolului al doilea se aliniază direct la cele prezentate în primul capitol. Ele conţin atenţionarea severă, că credincioşii izraeliţi – şi în rândul acestora se socoteşte şi Pavel pe sine - cu nici un chip să nu se abată de la Cuvântul pe care L-au auzit prin Fiul.

Evrei 2.1: De aceea, trebuie să luăm aminte cu atât mai mult la cele auzite, ca să nu alunecăm alături.

Acest pericol a fost motivul propriu-zis al acestei epistole. Dumnezeu Însuşi a venit la ei în Fiul. Cuvintele Lui erau cuvintele lui Dumnezeu Însuşi. Dacă ei acum îşi vor îndrepta privirea spre gloria lui Mesia, cu siguranţă ei vor asculta de El şi nu se vor abate de la adevăr. Totodată vor înţelege, că dacă neascultarea faţă de Lege, care a venit la ei prin mijlocirea îngerilor, a făcut să vină o pedeapsă aşa de grea peste poporul iudeu, lepădarea Fiului va trebui atunci să aibă urmări mult mai grave.

Evrei 2.2,3: Pentru că, dacă a fost neclintit Cuvântul vestit prin îngeri şi orice călcare de Lege şi neascultare au primit dreaptă răsplătire, cum vom scăpa noi, dacă vom fi nepăsători faţă de o mântuire aşa de mare?”

Este impresionant cum Pavel se aşează aici în totul pe aceeaşi treaptă cu izraeliţii credincioşi, îşi ocupă locul printre ei şi vorbeşte cu ei ca unul de o seamă cu ei. El era apostolul naţiunilor, avea o chemare deosebită pentru aceasta şi pentru aceasta a fost pus deoparte atât din poporul iudaic cât şi dintre naţiuni (Faptele apostolilor 26.17). Domnul i-a dat revelaţii deosebite; lui i-a fost încredinţată taina despre un singur trup. În această epistolă se aşează, sub călăuzirea Duhului Sfânt, în mijlocul credincioşilor izraeliţi şi în expunerile sale nu merge mai departe de adevărul referitor la mântuire, care, după ce ei au primit începutul vestirii, făcut de Domnul, şi a fost confirmată de cei care au auzit-o, în timp ce Dumnezeu „mărturisea împreună cu ei prin semne şi prin minuni şi prin felurite lucrări de putere şi prin daruri (sau: împărţiri) ale Duhului Sfânt, după propria Sa plăcere” [Evrei 2.3,4].

După acest prim avertisment, Pavel vorbeşte despre o altă parte foarte importantă a gloriei lui Hristos. El este nu numai Fiul lui Dumnezeu, ci şi Fiul Omului. Ambele însuşiri sunt absolut necesare, atât pentru gloria lui Dumnezeu cât şi pentru mântuirea noastră. Dacă Hristos este lezat în Dumnezeirea Lui sau în caracterul Său omenesc, atunci gloria lui Dumnezeu este umbrită şi mântuirea noastră este imposibilă. Numai o Persoană divină – Dumnezeu Însuşi – era în stare să ocupe acest loc corespunzător gloriei lui Dumnezeu, şi să facă lucrarea care I-a fost încredinţată. Dar această Persoană divină a trebuit să devină Om cu adevărat, dacă ea trebuia să fie capabilă să facă ispăşire potrivit dreptăţii şi dragostei lui Dumnezeu şi mântuire pentru oamenii păcătoşi. De aceea negarea adevăratei naturi umane a lui Isus are urmări tot aşa de catastrofale ca şi tăgăduirea Dumnezeirii Sale. Acest adevăr important este pus clar de scriitorul inspirat înaintea ochilor evreilor. Isus ca Om era tot aşa de real Dumnezeu, precum El ca Dumnezeu era Om adevărat, şi în ambele naturi mai sublim decât îngerii.

Legea a fost pusă prin îngeri în mâinile mijlocitorului; îngerii sunt duhuri slujitoare pentru moştenitorii mântuirii lui Dumnezeu, însă ei nu domnesc; pentru că nu îngerilor a supus El „lumea locuită care va veni, despre care vorbim” [Evrei 2.5]. Când Biserica va fi răpită în cer, tot Israelul va fi mântuit şi Dumnezeu va face o nouă ordine a lucrurilor aici pe pământ: lumea locuită viitoare, făgăduită prin profeţi, îşi va avea atunci începutul. Aceasta nu este supus îngerilor, ci omului, şi în mod deosebit Fiului Omului. Căci, spune Pavel:

Evrei 2.6-8: Cineva a mărturisit undeva, spunând: »Ce este omul, ca să-Ţi aminteşti de el, sau fiul omului, ca să-l cercetezi? L-ai făcut cu puţin mai prejos decât îngerii, l-ai încununat cu glorie şi onoare şi l-ai pus peste lucrările mâinilor Tale; toate le-ai supus sub picioarele lui.«

Aceste cuvinte sunt citate din Psalmul 8, care ne prezintă locul şi domnia lui Hristos în sens mai larg decât în Psalmul 2. În Psalmul 1 găsim pe Cel drept primit de Dumnezeu şi considerat fericit. În Psalmul 2 sunt prezentate planurile lui Dumnezeu cu privire la Mesia al Său spre mâhnirea împăraţilor şi judecătorilor pământului. Dumnezeu unge pe Împăratul Său pe Sion, pe muntele sfinţeniei Sale, şi cheamă pe toţi împăraţii să se plece înaintea Lui şi să-I aducă adorare, Celui pe care El L-a trimis pe pământ ca Fiu al Său şi L-a recunoscut. În psalmii următori este prezentată lepădarea lui Mesia. Rămăşiţa credincioasă a lui Israel suferă, şi împăraţii pământului se revoltă. În Psalmul 8 se spune apoi, că această lepădare a lui Mesia a slujit numai să facă gloria Sa şi mai mare. Hristos ocupă locul Său ca Om, primeşte titlul de Fiu al Omului şi savurează drepturile şi demnitatea Sa potrivit planurilor lui Dumnezeu. Făcut cu puţin mai prejos decât îngerii, El este încununat cu glorie şi onoare; şi nu numai toţi împăraţii pământului vor fi supuşi picioarelor Sale, ci toate lucrurile, fără excepţie. Spre aceasta îndreaptă Pavel atenţia noastră în mod deosebit. El adaugă citatul din Psalmul 8: „pentru că, supunându-I toate, nu I-a lăsat nimic nesupus” (Evrei 2.8).

Cu toate acestea nu toate lucrurile, care sunt enumerate în psalmul acesta, s-au împlinit deja. „Dar acum încă nu vedem că toate Îi sunt supuse”[Evrei 2.8b], spune Pavel. Hristos a fost lepădat, şi instaurarea Împărăţiei Sale a fost drept urmare amânată pentru mai târziu. Însă o parte a acestui Psalm a fost deja împlinită şi pentru credincioşi este garanţia pentru împlinirea completă a acestei prorocii. Fiul Omului, care a fost coborât numai cu puţin mai prejos decât îngerii, a fost încununat de Dumnezeu cu glorie la dreapta Sa în ceruri. Prin credinţă Îl vedem acolo, deci nu pe pământ ca Împărat în glorie; nu în Ierusalim, pe tronul lui David, unde El va apărea mai târziu, ci ca Cel care a fost luat de Dumnezeu în cer. Deoarece Israel şi lumea L-au lepădat, noi Îl vedem prin credinţă încununat cu glorie şi onoare, şezând la dreapta lui Dumnezeu.

Evrei 2.8b,9: Dar acum, încă nu vedem că toate Îi sunt supuse, dar Îl vedem pe Isus, care a fost făcut cu puţin mai prejos decât îngerii datorită morţii pe care a suferit-o, încununat cu glorie şi onoare, astfel încât, prin harul lui Dumnezeu, El să guste moartea pentru tot.

Se pare că cuvintele „a fost făcut cu puţin mai prejos decât îngerii” stau în context cu „astfel încât, prin harul lui Dumnezeu, El să guste moartea pentru tot”, în timp ce cuvintele: „datorită morţii” aparţin împreună cu „încununat cu glorie şi onoare”. Aceasta este în concordanţă deplină cu alte locuri din Sfânta Scriptură şi în mod deosebit cu ce se spune în versetul 14 al capitolului nostru. Fiul lui Dumnezeu a devenit Om; prin aceasta a fost cu puţin mai prejos decât îngerii, căci îngerii sunt creaturi ale lui Dumnezeu mai superioare decât sunt oamenii. El a devenit Om, pentru ca prin harul lui Dumnezeu să guste moartea pentru toţi. Fără vărsare de sânge nu este iertare de păcate. Fără moartea unei jertfe de tăiere primită de Dumnezeu nu este împăcare. Fiul lui Dumnezeu, singurul care a fost capabil pentru aceasta, S-a pus la dispoziţie ca jertfă. Dar pentru aceasta era necesar ca El să devină Om. El nu putea să moară fără a deveni Om. Însă El a devenit Om; El S-a dat suferinţelor morţii şi a fost încununat de Dumnezeu cu glorie şi onoare. Aşa cum apostolul Pavel spune în epistola către Filipeni: Care, fiind în chip de Dumnezeu, n-a considerat de apucat să fie egal cu Dumnezeu, ci S-a golit pe Sine Însuşi, luând chip de rob, făcându-Se în asemănarea oamenilor. Şi, la înfăţişare fiind găsit ca om, S-a smerit pe Sine, făcându-Se ascultător până la moarte, şi chiar moarte de cruce. De aceea Dumnezeu L-a înălţat foarte sus şi I-a dăruit un Nume care este mai presus de orice nume.” (Filipeni 2.6-9) Să observăm că Pavel nu spune: „pentru ca El pentru toţi”, ci „astfel încât El să guste moartea pentru tot”. În „tot” este inclus „toţi”; dar „tot” cuprinde întreaga creaţie, care prin păcat a ajuns sub blestem şi judecată. Ea poate fie eliberată de acestea prin aceeaşi moarte prin care noi, cei care credem, am fost împăcaţi cu Dumnezeu. Apostolul spune în epistola către Coloseni 1 că nu numai noi, cei care credem, am fost împăcaţi prin moartea lui Hristos, ci că toate lucrurile, care sunt pe pământ şi în ceruri, au fost împăcate prin aceeaşi moarte. Să observăm totodată expresia ciudată „a gustat moartea”, care într-un mod impresionant pune înaintea ochilor noştri suferinţele îngrozitoare ale Domnului nostru. El nu numai „a murit”, ci El „a gustat” toată grozăvia acestei morţi ca plată a păcatului, ca judecată a lui Dumnezeu asupra păcătoşilor. De aceea sufletul Lui era aşa de zguduit şi groaza inimii Sale aşa de mare, atunci când paharul suferinţelor a fost pus înaintea Lui. Mântuitor demn de adorare, cât de mult Te-a costat să ne salvezi! Cât nemărginit de mare era dragostea Ta, care Te-a adus în această situaţie, să înfăptuieşti pentru noi marea lucrare!

Minunată siguranţă pentru toţi care cred! Noi vedem pe Isus încununat cu glorie şi onoare şi ştim prin aceasta că nu numai toate prorociile despre gloria Sa viitoare ca Fiu al Omului vor fi împlinite, ci şi – şi aceasta este pentru noi aşa de important – că suferinţa morţii, pe care El prin har a îndurat-o pentru noi, a glorificat în chip desăvârşit pe Dumnezeu şi pe noi ne-a salvat pentru veşnicie.

În versetele următoare este explicat aceasta mai detaliat:

Evrei 2.10: Pentru că I se cuvenea Aceluia pentru care sunt toate şi prin care sunt toate, aducând pe mulţi fii la glorie, să desăvârşească prin suferinţe pe căpetenia mântuirii lor.

Cuvinte minunate, măreţe! Hristos a luat asupra Sa să rezolve problema acelora pe care Dumnezeu voia să-i ducă ca fii la slavă. Astfel în mod necesar El trebuia să trăiască în împrejurările în care aceştia se aflau, să poarte urmările acestei poziţii şi să fie tratat corespunzător. Se cuvenea lui Dumnezeu, din pricina căruia există toate lucrurile, şi care a creat toate lucrurile, să confirme drepturile gloriei Sale faţă de aceia care L-au dezonorat şi pe Acela, care a luat situaţia lor asupra Sa şi S-a aşezat în locul lor, să-L trateze aşa fel cum El ar fi trebuit să-i trateze pe aceia. Dacă Dumnezeu voia ca dintre oamenii păcătoşi să ducă mulţi fii la glorie, atunci El trebuia să facă desăvârşit prin suferinţe pe Căpetenia mântuirii lor, aceasta înseamnă, pe Acela care îi va duce la mântuire. Dumnezeu nu ne putea duce la glorie, noi fiind în păcatele noastre. De aceea Căpetenia mântuirii noastre trebuia să ia asupra Sa toată responsabilitatea şi să îndure toate urmările stării în care eram noi. El trebuia să sufere şi să guste moartea, pentru ca prin aceasta să ne elibereze de păcat şi de moarte şi, înviat dintre morţi, să devină pricina unei mântuiri veşnice pentru toţi care cred în El. Nu este posibil să se vorbească în mod mai precis şi mai clar despre necesitatea suferinţelor şi morţii lui Isus pentru glorificarea lui Dumnezeu şi pentru satisfacerea sfinţeniei şi dreptăţii lui Dumnezeu, decât are loc prin aceste cuvinte. Isus a suferit şi a murit ca Martir pentru dreptate şi din dragoste pentru noi, de aceea prin aceasta El ne poate ajuta şi poate fi un model în suferinţele noastre. Dar oricât de importante şi de minunate ar fi aceste suferinţe, acestea nu ne puteau duce ca fii în glorie. Pentru aceasta se cuvenea lui Dumnezeu să-L facă desăvârşit prin suferinţe. Nu omul, ci Dumnezeu trebuia să-L zdrobească, din pricina păcatelor noastre. Judecătorul sfânt şi drept a trebuit să-L aşeze în ţărâna morţii. Dumnezeu L-a dat morţii pentru păcatele noastre. Gloria lui Dumnezeu cerea aceasta. Cel care trebuia să ne conducă pe noi la glorie a trebuit să sufere pedeapsa noastră, să poarte judecata care ni se cuvenea, să moară de moartea de care trebuia să murim noi. Cine nu primeşte aceasta, acela dovedeşte că nu înţelege nici grozăvia păcatului şi nici sfinţenia lui Dumnezeu.

Deoarece Căpetenia mântuirii noastre a fost făcut desăvârşit prin suferinţe, se poate spune:

Evrei 2.11: Pentru că şi Cel care sfinţeşte şi cei sfinţiţi, toţi sunt dintr-Unul; pentru aceasta, Lui nu-I este ruşine să-i numească fraţi.

„A sfinţi” înseamnă a pune deoparte, a separa. Aici înseamnă: despărţire de păcat şi de lume pentru Dumnezeu. El, Cel care sfinţeşte, este Hristosul; ei, cei sfinţiţi, sunt rămăşiţa, pusă deoparte prin Duhul Sfânt pentru Dumnezeu. Toţi aceştia sunt dintr-Unul. Hristosul, Cel care sfinţeşte, şi ei, cei care sunt sfinţiţi, ei toţi sunt una şi aceeaşi familie, în aceeaşi poziţie înaintea lui Dumnezeu. De aceea El nu Se ruşinează să-i numească fraţi. Ce har nespus de mare! Cine este în stare să înţeleagă această slavă şi s-o exprime prin cuvinte? Putem numai s-o admirăm şi s-o adorăm.

Dar să observăm, că numai despre cei sfinţiţi se spune, că ei dintr-Unul sunt cu Hristos. Nu prin întruparea Sa ca Om – cu toate că aceasta era necesară în acest scop – Hristos S-a unit cu noi, aşa cum afirmă o învăţătură greşită larg răspândită; ci prin faptul că El ne-a despărţit de păcat şi de lume şi ne-a adus la Dumnezeu, pentru aceasta El ca şi Căpetenie a mântuirii noastre a trebuit să fie făcut desăvârşit prin suferinţe. Dacă unirea ar fi avut loc prin întruparea Sa ca Om, atunci El ar trebui să numească pe toţi oamenii fraţi ai Săi. Însă El nu face aceasta. El nu Se ruşinează să numească fraţi ai Săi pe copiii lui Dumnezeu, pe care Dumnezeu I i-a dat Lui, pe cei sfinţiţi.

Şi cu toate că aceşti copii I-au fost daţi Lui mai dinainte, ei nu erau însă în această poziţie, şi El i-a numit fraţii abia după ce a înfăptuit lucrarea de împăcare şi mântuire şi a înviat dintre morţi. Desigur în timpul umblării Sale pe pământ şi în mod deosebit în ultimele zile ale vieţii Sale pe pământ El a făcut cunoscut ucenicilor Săi Numele Tatălui; dar legătura între ei şi Tatăl nu putea fi stabilită, şi El nu putea să-i prezinte Tatălui ca şi copii, atâta timp cât bobul de grâu nu a căzut în pământ şi nu a murit. Până atunci El a rămas singur. Dar de îndată ce lucrarea a fost înfăptuită şi El a înviat dintre morţi, El a zis Mariei Magdalena: „Mergi la fraţii Mei şi spune-le: »Mă sui la Tatăl Meu şi Tatăl vostru, şi la Dumnezeul Meu şi Dumnezeul vostru«” (Ioan 20.17).

Ca să dovedească toate acestea, Pavel citează trei locuri din Vechiul Testament. Domnul spune în Psalmul 22, după cele trei ore de suferinţe ale întunericului şi părăsirii de către Dumnezeu: „Mi-ai răspuns dintre coarnele bivolilor. Voi vesti Numele Tău fraţilor Mei, Te voi lăuda în mijlocul Adunării.” După împlinirea lucrării de împăcare apare după înviere o familie în fruntea căreia stă Căpetenia mântuirii noastre. Cei sfinţiţi sunt fraţii Lui; ei constituie Adunarea, în mijlocul căreia El umblă, ca să laude şi să preamărească pe Dumnezeu pentru harul Său nespus de mare. Să ne gândim că cântările noastre de laudă trebuie să fie în concordanţă cu ale Sale, dacă ele trebuie să fie spre glorificarea lui Dumnezeu şi să fie primite de El. Nesiguranţa şi îndoiala, în loc de bucurie şi mulţumire pentru mântuirea înfăptuită, nu ar fi în armonie, ci în contradicţie cu cerul.

Locul al doilea, pe care Pavel îl aminteşte, îl găsim în Psalmul 16. Domnul nostru demn de adorare este prezentat ca Robul lui Dumnezeu aici pe pământ, care zice lui Iehova: „Bunătatea Mea nu se înalţă până la Tine”, şi celor sfinţi, care sunt pe pământ, şi celor minunaţi, zice: „Toată plăcerea mea este în ei”. În mijlocul acestor minunaţi El „Îşi pune încrederea în Domnul”. Cu toate că El este Fiul, Creatorul, Cel atotputernic, în înviere El i-a legat cu Sine şi nu Se ruşinează să-i numească fraţii Săi.

În continuare sunt citate cuvintele din Isaia 8.18: „Iată, Ei şi copiii pe care Mi i-a dat Domnul”. Sunt copiii lui Dumnezeu, pe care Dumnezeu I i-a dat Lui, şi cu care El Se declară una: o familie, un întreg. Aşa cum Isus a zis Tatălui: „Am făcut cunoscut Numele Tău oamenilor pe care Mi i-ai dat din lume. … pentru că sunt ai Tăi … şi Eu sunt glorificat în ei” (Ioan 17.6,9,10).

Deci dacă Domnul voia să ocupe acest loc în fruntea familiei celor aleşi, potrivit planului lui Dumnezeu, atunci El trebuia să fie ca ei, şi Domnul a devenit ca ei. Copiii, pe care Dumnezeu I i-a dat, erau părtaşi sângelui şi cărnii, şi El a luat parte la ele.

Evrei 2.14a: Deoarece copiii sunt părtaşi sângelui şi cărnii, şi El, în acelaşi fel, a luat parte la ele,

spune Pavel în versetul 14. El a devenit Om cu adevărat, însă un Om fără păcat, care de la început a fost „Cel sfânt”, şi care nici nu a cunoscut păcatul şi nici nu a făcut păcat. El a fost conceput prin puterea Celui Preaînalt, însă era Om adevărat, născut de o fecioară şi sub Lege. El nu era o apariţie, aşa cum găsim uneori în Vechiul Testament, ci un Om adevărat, în acelaşi fel ca şi copiii, pe care Dumnezeu I i-a dat, părtaşi sângelui şi cărnii. Şi El a luat parte la ele,

Evrei 2.14b: ca prin moarte să-l desfiinţeze pe cel care are puterea morţii, adică pe diavolul, şi să-i elibereze pe toţi aceia care, prin frica de moarte, erau supuşi robiei toată viaţa lor.

Ca să poată muri, El a trebuit să devină Om; şi dacă El voia să elibereze pe om de moarte, care era supus morţii, atunci El trebuia să moară. Numai prin moarte El putea să nimicească pe cel care avea puterea morţii şi să elibereze pe aceia care erau supuşi robiei. Păcatul a venit în lume prin diavolul, şi prin păcat a venit moartea; de aceea diavolul are puterea morţii şi de aceea toţi oamenii sunt supuşi fricii morţii toată viaţa lor. Dar Isus nu era supus morţii, căci în El nu era nici un păcat. El S-a dat pe Sine la moarte pentru copiii, pe care Dumnezeu I i-a dat, a luat locul lor în judecată, a făcut tot ce era necesar pentru ei şi prin aceasta în mod legal, în concordanţă cu dreptatea lui Dumnezeu, i-a eliberat de sclavia diavolului şi a morţii. Prin faptul că El a gustat moartea pentru aceia care prin frica de moarte erau supuşi robiei toată viaţa lor, El a biruit pe diavol, care stăpâneşte asupra oamenilor prin moarte, i-a luat puterea şi l-a nimicit. Prin faptul că a dezbrăcat căpeteniile şi autorităţile, El le-a făcut de ruşine în public, triumfând asupra lor prin cruce. (vezi Coloseni 2.13-15).

Ciudată este expresia „care prin frica de moarte erau supuşi robiei toată viaţa lor”. Aceasta este starea omului. În aceasta constă deja acum nenorocirea lui. Toată viaţa lui este prins captiv în frica de moarte. Oricât de necredincios s-ar manifesta el şi oricât de mari ar fi cuvintele care ies de pe buzele lui: inima lui tremură la gândul morţii; căci conştient sau inconştient, glasul conştiinţei îi spune că după moarte urmează judecata. Nu te lăsa bătut pe câmpul de luptă prin cutezanţa necredinţei, ci foloseşte Cuvântul lui Dumnezeu ca sabie cu două tăişuri, prin care conştiinţa este atinsă şi este pusă în lumina lui Dumnezeu.

„Pentru că, în adevăr,” – continuă Pavel – „nu de îngeri Se îngrijeşte El, ci de sămânţa lui Avraam Se îngrijeşte” (Evrei 2.16). Hristos nu a venit să lucreze mântuirea îngerilor, ci mântuirea seminţii lui Avraam; şi pentru aceasta „El a trebuit în toate să fie făcut asemenea fraţilor Săi” (Evrei 2.17), şi El Însuşi să se aşeze în starea şi împrejurările în care se aflau aceştia. Este permanent aceeaşi familie, recunoscută de Dumnezeu, care este subiectul sentimentelor şi purtării de grijă a Salvatorului. Copiii, pe care Dumnezeu I i-a dat, sunt copiii lui Avraam, atât după carne, dacă ei corespund stării în care ar trebui să se afle adevărata sămânţă a lui Avraam, aşa cum Domnul Însuşi o descrie în evanghelia după Ioan 8.37,39, cât şi după duh, dacă ei prin har au obţinut acest titlu de „copii ai lui Avraam”, aşa cum arată apostolul în epistola către Galateni, capitolul 3.

Aceste adevăruri ne aduc de la sine la preoţie. Ca Fiu al Omului Isus a devenit cu puţin mai prejos decât îngerii; acum însă este deja încununat cu glorie şi onoare, mai târziu Îi vor fi supuse toate lucrurile la picioarele Sale; aceasta va avea loc abia în lumea viitoare. Dar El a luat acest loc al smereniei, ca să guste moartea pentru toată creaţia, care s-a îndepărtat de Dumnezeu, şi să-Şi câştige drepturile celui de-al doilea Adam, prin aceea că a glorificat pe Dumnezeu acolo unde omul L-a dezonorat. Totodată El are intenţia deosebită să salveze pe copiii, pe care Dumnezeu voia să-i ducă la glorie, şi, prin faptul că El a luat natura lor, să-i unească cu Sine ca unii care sunt sfinţiţi, prin aceea că El nu S-a ruşinat să-i numească fraţii Săi. Dacă voia să-i ducă la glorie, El trebuia să-i reprezinte înaintea lui Dumnezeu ca Mare Preot, potrivit lucrării absolut suficientă, pe care El a făcut-o pentru ei.

Evrei 2.17,18: De aceea, trebuia în toate să fie făcut asemenea fraţilor Săi, ca să fie un Mare Preot milos şi credincios în cele privitoare la Dumnezeu, spre a face ispăşirea pentru păcatele poporului: pentru că, în ceea ce El Însuşi a suferit, fiind ispitit, poate să-i ajute pe cei ispitiţi.

Aşa cum marele preot în Israel o dată pe an intra în Sfânta Sfintelor, ca să facă lucrarea de ispăşire pentru păcatele poporului, tot aşa şi Hristos a intrat pentru totdeauna în Sfânta Sfintelor cerească, înaintea Feţei lui Dumnezeu, ca să facă lucrarea de ispăşire pentru păcatele poporului Său. Acum toţi, care cred în El, pot apărea cu îndrăzneală în prezenţa lui Dumnezeu. Tema aceasta va fi tratată detaliat şi dovedită pe parcursul acestei epistole. Aici se adaugă numai adevărul important, că El, Cel care este Marele Preot al nostru la Dumnezeu, poate simţi împreună cu noi în toate luptele noastre şi în toată truda noastră. El, ispitit ca şi noi, a suferit, şi poate să ajute celor care sunt ispitiţi. Să ne gândim că firea pământească (carnea) călăuzită de pofte, niciodată nu suferă. Dimpotrivă, când ea este ispitită, ea savurează lucrurile prin care este ispitită. Dar când duhul potrivit luminii lui Dumnezeu în credincioşie şi ascultare se împotriveşte atacurilor vrăjmaşului, atunci el suferă. Domnul a suferit, atunci când a fost ispitit. El niciodată nu a făcut altceva, decât a suferit, căci în El nu era carnea; El era „Cel sfânt”; El nu a „cunoscut” nici un păcat; diavolul nu a găsit nimic în El. De aceea orice ispită, fie din partea oamenilor, fie din partea diavolului, era suferinţă pentru El. Orice ispită era în totală contradicţie cu tot ce era în El, cu sfinţenia, credincioşia şi dragostea Sa, şi L-a făcut să ofteze de toată nedreptatea care era în lume, şi de răutatea lui satan, care ţinea pe oameni în puterea sa îngrozitoare. Aceste suferinţe ne sunt şi nouă rânduite. Noi aparţinem familiei lui Dumnezeu; noi suntem copii, care vor fi conduşi la glorie, noi suntem oameni noi. Dar noi suntem încă pe pământ, şi în noi este carnea. De aceea avem nevoie de ajutor. Nu carnea are nevoie de ajutor, ci omul nou împotriva cărnii, ca să omoare mădularele omului vechi – ajutor în multele greutăţi, pe care le întâmpinăm, dacă dorim să împlinim cu credincioşie şi sinceritatea inimii voia Domnului. Isus este Cel care a suferit în ispite aici jos pe pământ, şi deci cu inimă umană poate lua parte la toate sentimentele sufletului nostru, şi vine în ajutor, atunci când suntem ispitiţi.

Partea anterioară Partea următoare


Tradus de la: Der Hebräerbrief (2)

Traducere: Ion Simionescu

Mai multe articole din categoria Comentarii (154)

Mai multe articole ale autorului Hermanus Cornelis Voorhoeve (1)


Nota redacţiei:

Redacţia SoundWords este răspunzătoare pentru publicarea articolului de mai sus. Aceasta nu înseamnă că neapărat ea este de acord cu toate celelalte gânduri ale autorului publicate (desigur cu excepţia articolelor publicate de redacţie) şi doreşte să atragă atenţia, să se ţină seama de toate gândurile şi practicile autorului, pe care el le face cunoscut în alte locuri. „Cercetaţi toate lucrurile, şi păstraţi ce este bun” (1 Tesaloniceni 5.21).