Epistola către Evrei capitolul 12
Evrei 12

Hermanus Cornelis Voorhoeve

© SoundWords, Online începând de la: 17.09.2018, Actualizat: 17.09.2018

Evrei 12.1,2: De aceea şi noi, având un nor aşa de mare de martori care ne înconjoară, dând la o parte orice greutate şi păcatul care ne înfăşoară aşa de uşor, să alergăm cu răbdare în alergarea care ne stă înainte, privind ţintă la Isus, Căpetenia şi Desăvârşitorul credinţei, care, pentru bucuria pusă înaintea Lui, a răbdat crucea, dispreţuind ruşinea, şi şade la dreapta tronului lui Dumnezeu.

Acesta este rezultatul la care Pavel ajunge după descrierea demnă de admiraţie a vieţii de credinţă a eroilor credinţei din Vechiul Testament. Noi suntem înconjuraţi de un nor mare de martori. Ce poate face credinţa, cum ea perseverează până la sfârşit, cu toate că făgăduinţa nu a fost încă împlinită, ne este arătat în mod convingător prin viaţa acestor sfinţi şi trebuie să ne stimuleze să alergăm cu perseverenţă în alergarea care ne stă înainte. Pericolele, în care se aflau iudeii, erau mari. Descurajarea poate duce la cădere, obosirea în credinţă poate conduce la tăgăduirea lui Hristos. Amintirea martorilor din vechiul legământ trebuia să le inspire curaj şi încredere. În comparaţie cu perseverenţa acestor sfinţi credincioşi (fideli), evreii trebuiau să se ruşineze de nestatornicia lor.

Cât de nemărginit de mari sunt privilegiile noastre! Dumnezeu a prevăzut pentru noi ceva mai bun – o poziţie mai bună, un loc mai bun, o speranţă mai bună – dar şi, aşa cum spune Pavel aici, un subiect mai bun al credinţei. Fiecare din sfinţii vechiului legământ a gustat ceva din greutăţile drumului de credinţă şi le-au biruit. Domnul şi Mântuitorul nostru însă a mers tot drumul credinţei până la capăt, de la iesle şi până la cruce, şi acum stă la dreapta tronului lui Dumnezeu. El a fost încercat de toate ispitele, cărora natura umană poate fi expusă. El a fost prigonit de oameni, ispitit de satan, părăsit de Dumnezeu. Ucenicii Lui L-au părăsit, atunci când Îl ameninţa pericolul; prietenul Lui apropiat L-a vândut; cei mai iubiţi ucenicii ai Lui nu au putut să suferă cu El, cu toate că El dorea mult compasiunea lor. Părinţii, al căror nume este numit aici cu cinste, s-au încrezut în Dumnezeu şi au fost ascultaţi; dar El nu a fost ascultat; El era un vierme şi nu om (Psalmul 22). El a mers drumul în deplină ascultare. În toate şi peste toate El a ieşit biruitor şi a intrat triumfător în cer, ca acolo ca Om glorificat să-Şi ocupe locul la dreapta tronului lui Dumnezeu.

De aceea El este Căpetenia (sau Iniţiatorul) şi Desăvârşitorul credinţei. El a mers pe drumul credinţei de la început şi până la sfârşit şi acum domneşte încununat cu glorie şi onoare la dreapta lui Dumnezeu. Privind la El în cer, vedem drumul credinţei, perseverenţa credinţei şi desăvârşirea credinţei. În lumea aceasta întunecată vedem o cărare luminoasă care conduce în gloria cerească, pe care Isus ca şi Conducător suprem a mers înainte şi la al cărei capăt El a ajuns ca desăvârşitor al credinţei. Cu toate că avem în jurul nostru un nor aşa mare de martori, ale căror fapte de credinţă minunate pot să ne încurajeze şi să ne întărească, totuşi există pentru noi numai un subiect al credinţei, şi acesta este Isus, şezând la dreapta lui Dumnezeu, şi noi trebuie să ne luăm privirea de la toate celelalte lucruri şi să ne îndreptăm privirea exclusiv spre El şi apoi să-L urmăm pe acest drum al credinţei.

Căci Isus, care a intrat în gloria care I-a fost făgăduită, ne este un model în suferinţa prin care El a trecut, ca să ajungă la această glorie. Din pricina bucuriei, care Îi era pusă înainte: aceea de a intra în glorie ca Iniţiatorul (Căpetenia) şi Desăvârşitorul credinţei, ca Înaintemergător alor Săi, El a îndurat crucea, neluând în seamă ruşinea acestei cruci. Deci, spune Pavel,

Evrei 12.3: uitaţi-vă bine dar la Cel care a răbdat de la păcătoşi aşa mare împotrivire faţă de Sine, ca să nu obosiţi, descurajându-vă în sufletele voastre,

ci continuaţi-vă până la capăt cu perseverenţă alergarea care vă stă înainte.

Ca să poţi alerga cu perseverenţă alergarea, trebuie să dăm la o parte orice povară a păcatului, care ne înconjoară aşa de uşor. Pavel vorbeşte despre aceasta, ca şi cum nimic n-ar fi mai uşor de făcut decât aceasta. Şi într-adevăr este uşor, dacă privim la Isus. Dacă nu privim la El, atunci este imposibil. Sunt două lucruri care ne împiedică; grijile şi păcatul. Inima omului se preocupă cu greutăţile şi cu suferinţa; şi cu cât te gândeşti mai mult la acestea, cu atât te simţi mai împovărat. Dar şi păcatul este o cursă; poftele cărnii se războiesc cu sufletul. Dar de îndată ce privim la Isus, omul nou devine activ. Noi avem un subiect nou, care ne despovărează şi ne eliberează de toate celelalte lucruri; este viaţa nouă, natura nouă, pe care am primit-o în Hristos, care acum se dezvoltă. Găsim în Isus, dacă ne-am îndreptat privirea spre El, puterea care ne eliberează. Dacă considerăm lucrurile lumii acesteia ca o povară, aşa cum de fapt sunt în realitate, atunci este uşor să le îndepărtăm de la noi. Se renunţă cu plăcere la ceea ce stă în cale şi împiedică.

Dar dacă privirea noastră este îndreptată spre împrejurări şi la suferinţă, atunci devenim descurajaţi şi suntem în pericol să fim înfrânţi. Aşa s-a întâmplat evreilor, şi de aceea Pavel încearcă să-i ridice din descurajarea lor şi să-i umple cu o nouă încredere. Mai întâi prin aceea că el le îndreaptă atenţia spre perseverenţa eroilor credinţei ai vechiului legământ. Apoi, prin aceea că el le îndreaptă privirea spre noul subiect al credinţei în cer. Şi în final, prin aceea că el le arată că disciplinarea din partea lui Dumnezeu este o dovadă a dragostei Sale şi face clar, că noi nu suntem copii nelegitimi, ci suntem fii.

Suferinţa, de care aveau parte credincioşii evrei, era o suferinţă din pricina lui Hristos. Ei au fost prigoniţi din pricina credinţei lor. De aceea Pavel le putea spune:

Evrei 12.4: Voi nu v-aţi împotrivit încă până la sânge, luptând împotriva păcatului,

aceasta înseamnă în lupta voastră împotriva păcatului din lume voi nu aţi ajuns aşa departe, că a trebuit să vă jertfiţi viaţa. Această suferinţă pentru Hristos este onoarea noastră şi bucuria noastră. (vezi Filipeni 1.29; 1 Petru 2.19; Iacov 1.2). Cine este socotit vrednic să sufere pentru Hristos şi pentru El să-şi jertfească viaţa, va primi cândva o cunună deosebită. Dar aceleaşi suferinţe sunt folosite totodată de Dumnezeu ca să ne încerce, să ne educe şi să ne sfinţească. Dacă despre această suferinţă se poate spune, că noi trebuie s-o privim ca o mare bucurie, ea ne este prezentată totodată ca o disciplinare din partea Tatălui asupra copiilor Săi. Însă aceasta depinde din ce perspectivă o privim. Ce onoare deosebită şi ce mare bucurie este pentru noi, deoarece noi, suferind pentru dreptate, devenim asemenea lui Hristos; aceasta este în mâna Tatălui nostru un mijloc, ca să ne facă părtaşi gloriei Sale.

Sub acest aspect este privită aici suferinţa de către Pavel. Just şi măreţ este ce spune Pavel în privinţa aceasta. Deoarece destinatarii epistolei sale erau descurajaţi din cauza multelor necazuri, pe care le aveau de suportat, el îi mângâie remarcând că toate aceste suferinţe erau o disciplinare prin mâna lui Dumnezeu, Tatăl lor, şi de aceea era o dovadă că ei erau fii şi nu copii nelegitimi.

Evrei 12.5: Şi aţi uitat de tot îndemnul care vă vorbeşte ca unor fii: »Fiul meu, nu dispreţui disciplinarea Domnului, nici nu te descuraja când eşti mustrat de El;

Accentul se pune pe „fii”. Numai fiii sunt disciplinaţi. Dacă vom ţine seama de aceasta, atunci nu vom preţui puţin disciplinarea din partea Domnului, şi nici nu vom fi doborâţi prin ea. Aceasta ar putea să-şi aibă cauza numai în necredinţă: cine desconsideră disciplinarea din partea Domnului, acela nu crede că aceasta vine de la un Tată iubitor, de aceea el este deznădăjduit. Dar dacă credem că Domnul disciplinează pe acela care îl iubeşte, şi că El biciuieşte pe orice fiu pe care îl primeşte (versetul 6), atunci vom înţelege că Domnul nu face nimic în zadar şi niciodată nu trimite ceva, care pentru noi nu ar fi de folos şi necesar. Atunci nu vom suspina sub disciplinare şi nici nu ne vom comporta ca şi cum disciplinarea nu ar însemna nimic. Atunci vom fi păziţi, să nu fim nici indiferenţi, şi nici să nu ne întristăm.

Deci disciplinarea este o dovadă că noi suntem fii şi că Domnul ne iubeşte. Căci „voi înduraţi suferinţa ca disciplinare”, spune Pavel, şi nu ca mânie din partea lui Dumnezeu. Suferinţele nu sunt o judecată a lui Dumnezeu, nu sunt o pedeapsă, ci disciplinare din partea unui Tată iubitor.

Evrei 12.7: Dumnezeu se poartă cu voi ca faţă de nişte fii: căci care este fiul pe care nu-l disciplinează tatăl?

Copiilor străini eu nu le am nimic de zis, eu nu mă preocup cu ei; însă pe copiii mei îi educ, îi ţin sub disciplină şi îi pedepsesc, dacă este nevoie. În călăuzirea Sa prevăzătoare, Dumnezeu Se preocupă cu toţi oamenii, dar numai copiii Lui stau sub disciplină. De aceea lipsa disciplinării divine ar fi o dovadă că noi nu suntem copii ai lui Dumnezeu, ci am fi copii nelegitimi (bastarzi) (Evrei 12.8). Nicidecum să nu ne lăsăm descurajaţi prin disciplinare, ea trebuie să ne fie spre bucurie şi mângâiere, deoarece prin ea noi aflăm cu câtă dragoste ne iubeşte Domnul.

Pe lângă aceasta, disciplinarea are o intenţie binecuvântată şi ea aduce roade minunate.

Evrei 12.9: Mai mult, am avut pe părinţii noştri după carne ca să ne disciplineze, şi i-am respectat; să nu ne supunem cu mult mai mult Tatălui duhurilor şi să trăim?

Desigur: căci părinţii noştri după carne ne-au disciplinat pentru puţine zile, aşa cum gândeau ei că este bine, deseori probabil samavolnic; dar El, Dumnezeu şi Tatăl nostru în Hristos, ne disciplinează spre folosul nostru, pentru ca noi să devenim părtaşi sfinţeniei Sale (versetul 10). Tatăl nostru, care ne iubeşte, nu doreşte nimic mai mult decât aceasta. El este Tatăl sfânt şi El vrea să facă pe copiii Lui părtaşi sfinţeniei Sale. Prin disciplinare învăţăm să ne cunoaştem singuri, aşa cum vedem aceasta la Iov; ea ne păzeşte de abateri, aşa cum a fost ţepuşa în carne în cazul lui Pavel. Disciplinarea antrenează şi conştiinţa, aşa cum rezultă din istoria lui David. Prin aceasta răul este judecat şi înlăturat, şi noi ne curăţim, aşa după cum El este curat.

Cine a înţeles aceasta şi doreşte fierbinte după sfinţenia lui Dumnezeu (şi care creştin adevărat nu doreşte aceasta?), se va bucura de disciplinare, nu pentru că disciplinarea în sine ar fi cauza bucuriei, ci din cauza intenţiei şi efectului ei binecuvântat. Căci

Evrei 12.11: orice disciplinare, pentru acum, nu pare a fi de bucurie, ci de întristare; dar după aceea le dă celor deprinşi prin ea rodul dătător de pace al dreptăţii.

Disciplinarea nu poate fi altfel decât dureroasă şi o pricină de întristare, căci altfel la ce ar sluji ea? -, şi cum ar putea ea altfel să-şi atingă ţinta? Dar dacă suntem exersaţi prin ea, atunci ea dă rodul aducător de pace al dreptăţii, şi această cunoaştere ne face să ne bucurăm în necazuri şi să ne lăudăm în dureri. Pe baza acestui studiu minunat asupra disciplinării, Pavel îndeamnă pe evrei să-şi ridice mâinile obosite şi genunchii slăbănogiţi şi să creeze cărări drepte pentru picioarele lor, pentru ca cel şchiop să nu se abată de pe cale şi astfel să devină tot mai slab, ci mai degrabă să fie vindecat (Evrei 12.12,13).

Evrei 12.14: Urmăriţi pacea cu toţi şi sfinţirea, fără de care nimeni nu-L va vedea pe Domnul.

De aceea supuneţi-vă disciplinării din partea Domnului, care are loc spre folosul vostru şi spre sfinţirea voastră, şi nu vă lăsaţi abătuţi de la harul lui Dumnezeu, care v-a făcut fii ai lui Dumnezeu şi vă educă ca pe nişte fii; nu lăsaţi să răsară în sufletele voastre vreo rădăcină de amărăciune cu privire la căile Domnului în disciplinare şi să vă neliniştească, prin care nu numai voi înşivă vă rătăciţi de la harul lui Dumnezeu, ci luaţi şi pe alţii cu voi; şi nu faceţi ca Esau, care pentru o mâncare şi-a vândut dreptul de întâi născut (Evrei 12,15,16).

Această referire la Esau este ciudată şi în mod deosebit pentru un iudeu este potrivită şi aspră. Dacă veţi cădea de la harul lui Dumnezeu, atunci veţi ajunge, aşa atenţionează Pavel, în poziţia bărbatului care este aşa de dispreţuit şi de urât de poporul vostru. Nu contează ce alegi în locul lui Hristos; prin faptul că Îl părăseşti, ajungi în starea lui Esau cel păcătos. Esau stă înaintea noastră ca prototip al acelora care vor striga: „Doamne, Doamne, deschide-ne!” Dar lacrimile lor vor rămâne fără efect, ca şi ale lui Esau. Esau a venit prea târziu. Cu toate că el a cerut cu lacrimi fierbinţi binecuvântarea din partea tatălui său, el a fost respins (Evrei 12,17). Şi tot aşa aceia care dispreţuiesc harul lui Dumnezeu şi resping pe Hristos, nu vor găsi loc pentru căinţă; uşa se va închide, şi ei sunt excluşi şi tăiaţi de la orice binecuvântare.

În versetele următoare găsim o punere faţă în faţă demnă de admiraţie a Legii şi harului, a vechii perioade şi a noii perioade, a groazei de pe Muntele Sinai şi a binecuvântărilor Muntelui Sionului. Este un loc biblic cu totul deosebit. Citeşte-l cu atenţie, iubite cititor, şi savurează frumuseţea şi gloria lui (Evrei 12.18-24).

Sinai şi Sion – cei doi munţi foarte importanţi, sunt puşi aici faţă în faţă. Groaza Legii şi binecuvântările plăcute ale harului stau înaintea noastră. Când Dumnezeu, Domnul, S-a coborât în dreptatea Sa pe Muntele Sinai, ca să dea Legea Sa poporului Său, atunci semnele judecăţii au înconjurat muntele acesta; nu numai tot poporul se cutremura şi tremura şi a luat-o la fugă, rugându-se ca să nu li se mai vorbească, ci chiar şi Moise, mijlocitorul vechiului legământ, a spus: „Sunt îngrozit şi tremur!” -, aşa de îngrozitoare era apariţia. Cum putea fi altfel? Acolo unde Dumnezeu în sfinţenia şi dreptatea Sa prezintă oamenilor decăzuţi cerinţele Sale drepte, acolo frica şi groaza trebuie să umple inima, căci nu este nimeni care să facă binele, şi de aceea toţi sunt sub blestem şi judecată.

Efectul revelării dreptăţii lui Dumnezeu asupra păcătoşilor nu poate fi altul. Dar când Israel a încălcat toate poruncile lui Dumnezeu şi chivotul legământului a părăsit locul lui; când poporul a păcătuit şi trebuia predat judecăţii, atunci Dumnezeu, Domnul, a intervenit în har, a ales pe David din seminţia lui Iuda, şi David a biruit pe iubusiţi, a cucerit cetatea Sion şi pe Muntele Sion a pus bazele construirii Templului. Pe locul unde a stat îngerul nimicitor, ca să lovească Ierusalimul, David a construit un altar pentru Domnul, şi pe locul acesta s-a ridicat mai târziu Casa Domnului, în care El S-a arătat în glorie în zilele lui Solomon. Când omul a eşuat desăvârşit în responsabilitatea lui, a venit Dumnezeu, Domnul, pentru ca în har să creeze o legătură nouă între Sine şi poporul Său. De aceea Pavel spune aici credincioşilor:

Evrei 12.18-22: Voi nu v-aţi apropiat de un munte care se putea atinge … ci v-aţi apropiat de muntele Sion.

Însă noi nu numai am venit de la Lege la har şi acum stăm în har, ci noi am venit şi de pe pământ în cer şi avem un loc deosebit în cer. Noi am venit la „… cetatea Dumnezeului celui viu, Ierusalimul ceresc” (Evrei 12.22b). Sion era cetatea Marelui Împărat, unde S-a arătat gloria lui Dumnezeu, dar nu era cetatea Dumnezeului celui viu. Cetatea Dumnezeului celui viu este Ierusalimul ceresc, ca să zicem aşa capitala Împărăţiei Dumnezeului celui viu, cetatea care are temelii al căror ziditor şi creator este Domnul Însuşi. Deci de pe pământ noi mergem în cer – din Sionul pământesc în Ierusalimul ceresc. Dumnezeu Se glorifică într-un fel în care nici îngerii nu s-au gândit.

Dar ajunşi în cer, noi ne aflăm în mijlocul a „zeci de mii de îngeri, o strângere în sărbătoare”; şi acolo, pe acea scenă demnă de admiraţie, ochii noştri vor fi captivaţi de un subiect deosebit de minunat, despărţit şi mai presus de îngeri: „Adunarea celor întâi-născuţi, înscrişi în ceruri” (Evrei 12.23).

Aceşti întâi-născuţi nu s-au născut în ceruri, ei nu sunt acolo localnici aşa cum sunt sfinţii îngeri, care au fost păziţi de Dumnezeu de cădere; ci ei sunt subiectul planului veşnic al lui Dumnezeu, aleşi înainte de întemeierea lumii, ca să fie sfinţi şi fără pată înaintea feţei lui Dumnezeu în dragoste. Ei sunt moştenitorii glorificaţi şi întâi-născuţii lui Dumnezeu, înscrişi în ceruri după planul Său veşnic. Ei nu sunt subiecte ale făgăduinţelor, cu toate că ei, cărora le-au fost reţinute pe pământ făgăduinţele, vor savura aceste făgăduinţe în cer; ci ei prin har aparţin cerului. Ei nu au o altă parte, nu au o altă patrie, nu au nici un alt drept de cetăţenie, decât cerul. Dumnezeu Însuşi le-a înscris numele acolo. Această poziţie de întâi-născut este poziţia cea mai sublimă care se găseşte. Adunarea, potrivit planului veşnic al lui Dumnezeu, ocupă în veşnicie poziţia cea mai înaltă.

Aceasta ne conduce de la sine la „Dumnezeu, Judecătorul tuturor”. Acesta este privilegiul nostru minunat şi sfânt. Dumnezeu, judecătorul întregului pământ, este Dumnezeul nostru, în a cărui prezenţă sfântă noi ne simţim desăvârşit de fericiţi. În cartea Apocalipsa, cei douăzeci şi patru de bătrâni, reprezentanţii cetei de preoţi cereşti, înconjoară într-o linişte desăvârşită tronul Celui Atotputernic, ale cărui judecăţi fac să se cutremure pământul, şi înaintea scaunului de judecată apar toţi, cei vii şi cei morţi.

Acum ajungem la o altă ceată de fericiţi: „duhurile celor drepţi, făcuţi desăvârşiţi”. Aceştia sunt sfinţii vechiului legământ, care au fost recunoscuţi de Judecătorul drept ca fiind ai Săi, înainte de revelarea Bisericii; cei care şi-au terminat alergarea şi în luptă au obţinut biruinţa şi acum aşteaptă gloria. Dar nu numai ei vor fi binecuvântaţi; şi sfinţii de pe pământ vor primi binecuvântarea. Dumnezeu va face un legământ nou cu poporul Său Israel, nu în forma legământului pe care El l-a făcut cu părinţii lor, căci ei nu au rămas în acest legământ; ci Legea lui Dumnezeu va scrisă în inima lor şi li se vor ierta păcatele făcute sub legământul dintâi. De aceea noi am venit „la Isus, Mijlocitorul unui nou legământ” (Evrei 12.24), Cel care a făcut totul, ca să poată realiza acest legământ nou. Să observăm că nu se spune că noi am venit la un legământ nou, ci noi am venit la Isus, care este Mijlocitorul acestui legământ nou. Şi în sfârşit noi am venit la „sângele stropirii, care vorbeşte mai bine decât Abel”. Sângele lui Hristos a fost vărsat pe pământ, ca şi sângele lui Abel prin Cain. Însă în loc ca el să strige după răzbunare, prin care Cain a devenit un blestemat şi un fugar pe pământ – un model potrivit al iudeilor, care sunt vinovaţi de omorârea Fiului lui Dumnezeu – harul vorbeşte şi sângele vărsat al lui Hristos strigă după pace şi iertarea celor care L-au omorât. În această succesiune demnă de admiraţie a binecuvântărilor, sângele lui Hristos vine la sfârşit, deoarece el este fundamentul oricărei binecuvântări, atât al binecuvântării Adunării cât şi al binecuvântării sfinţilor Vechiului Testament şi al credincioşilor din Israel şi dintre naţiuni, care vor locui pe pământul nou.

Acolo unde astfel de binecuvântări bogate au devenit partea credincioşilor, ei trebuie să ia seama să nu respingă pe Cel care le vorbeşte. Căci dacă aceia nu au scăpat de judecată, cei care au respins pe Acela care pe pământ a împlinit cerinţele divine, cu cât mai puţin vom scăpa noi dacă ne îndepărtăm de Cel care vorbeşte din ceruri (Evrei 12.25). În perioada veche Domnul a vorbit pe pământ, acum El vorbeşte din cer. Atunci glasul Său a mişcat pământul; dar acum glasul Său „va clătina nu numai pământul, ci şi cerul” (Evrei 12.26). Aceasta este făgăduinţa Domnului. De aceea respingerea creştinismului a fost mult mai fatală decât încălcarea poruncilor Legii. Cine se îndepărtează de creştinism, acela se îndepărtează de singurul care poate face o nouă ordine a lucrurilor, de Împărăţia care nu va dispare şi nu va pieri, ci stă veşnic nemişcată.

 Căci acolo unde toate izvoarele, din care au putut curge toate binecuvântările pentru oamenii de pe pământ, au fost otrăvite, şi unde cerul, reşedinţa puterii lui Dumnezeu, a fost murdărit prin căderea diavolului, acolo Dumnezeu, Domnul, va mişca totul şi va face să piară, şi va veni o creaţie nouă, în care locuieşte dreptatea. Aceasta a fost intenţia lui Dumnezeu deja atunci când El a adus pământul în starea lui actuală; căci

Evrei 12.27: lucrurile, care vor fi clătinate, au fost făcute ca să rămână cele neclătinate.

„Lucrurile mişcătoare” nu au fost făcute cu intenţia să rămână totdeauna aşa, ci cu scopul să dispară iarăşi şi în locul lor să vină „lucrurile care nu se mişcă”. Prima creaţie a fost făcută cu planul hotărât ca ea să fie înlocuită cândva de creaţia nouă, care este de neclintit şi rămâne veşnic.

În capitolul al treilea al celei de-a doua epistolă a lui Petru ni se face cunoscut în ce fel va avea loc această schimbare a lucrurilor mişcătoare. Prin Cuvântul lui Dumnezeu au luat naştere din vechime cerurile şi pământul, constând din apă şi în apă; şi acestea sunt păzite prin cuvântul Său şi sunt păstrate pentru focul din ziua judecăţii şi nimicirii oamenilor păcătoşi. Atunci cerurile vor pieri cu trosnete mari şi elementele se vor descompune în foc, după care apoi va lua naştere un cer nou şi un pământ nou, unde nu va mai fi apă. Elementele: apă, foc şi aer vor pieri, „şi marea nu mai era”, aşa citim în cartea Apocalipsa (Apocalipsa 21.1).

Toate lucrurile de jos, tot ce ne atrage şi înşală inima, şi chiar şi toate privilegiile după carne, vor pieri. Noi primim o Împărăţie de nezguduit – o Împărăţie, care nu se schimbă, nu piere, nu se clatină, nu se termină, ci rămâne în veşnicie. De aceea Pavel încheie în felul acesta această serie de îndemnuri,

Evrei 12.28: De aceea, primind o împărăţie neclintită, să avem har, prin care să slujim plăcut lui Dumnezeu, cu respect şi cu teamă evlavioasă.

Numai harul ne face capabili să slujim plăcut lui Dumnezeu. Legea a arătat public, că nimeni nu este capabil să îndeplinească poruncile lui Dumnezeu, ci că omul este rău de neîmbunătăţit. Însă harul în Hristos Isus, care ne-a eliberat de blestemul Legii, ne face apţi de a face ce este plăcut lui Dumnezeu şi apţi să-I slujim cu respect şi cu teamă evlavioasă. Să ţinem cu tărie acest har, căci altfel pierdem această Împărăţie, pe care am primit-o, căci „şi Dumnezeul nostru este un foc mistuitor” (Evrei 12.29), care va judeca pe toţi care dispreţuiesc harul Său şi leapădă dragostea Sa.

Partea anterioară Partea următoare


Traducere de la: Der Hebräerbrief (12)

Traducere: Ion Simionescu

Mai multe articole din categoria Comentarii (89)

Mai multe articole ale autorului Hermanus Cornelis Voorhoeve (1)


Nota redacţiei:

Redacţia SoundWords este răspunzătoare pentru publicarea articolului de mai sus. Aceasta nu înseamnă că neapărat ea este de acord cu toate celelalte gânduri ale autorului publicate (desigur cu excepţia articolelor publicate de redacţie) şi doreşte să atragă atenţia, să se ţină seama de toate gândurile şi practicile autorului, pe care el le face cunoscut în alte locuri. „Cercetaţi toate lucrurile, şi păstraţi ce este bun” (1 Tesaloniceni 5.21).

Bibeltexte im Artikel anzeigen