Cât Îl mai preţuim pe Dumnezeu?
Jertfe de laudă, binefacere, dărnicie …

Jacob Gerrit Fijnvandraat

© SoundWords, Online începând de la: 31.03.2021, Actualizat: 31.03.2021

Versete călăuzitoare: Evrei 13.15,16; Romani 12.1

Introducere

O jertfă este ceva mai mult decât numai un cadou simplu. Aceasta devine imediat clar dacă privim prescrierile Vechiului Testament, care vorbesc despre jertfe. Astfel la Paști trebuia tăiat un miel de un an. Deci un miel care are valoarea lui deplină. În afară de aceasta el trebuia să fie fără cusur (Exodul 12). Acelaşi lucru găsim la cele cinci jertfe din Leviticul 1-7. Animalele de jertfă trebuiau să fie fără cusur, şi ce era cel mai bun, grăsimea, izraelitul trebuia s-o despartă. Desigur aceste prescripţii au fost prevăzute în primul rând pentru că aceste jertfe erau o imagine anticipată despre jertfa lui Hristos. Cu toate acestea există o parte foarte practică a acestei chestiuni. Izraelitul trebuia să înveţe că lui Dumnezeu I se cuvine ce este cel mai bun. Aceasta se poate deduce din Maleahi 1.8: „«Şi când aduceţi pe cea oarbă ca jertfă, nu este rău? Şi când aduceţi pe cea şchioapă şi bolnavă, nu este rău? Ia du-o guvernatorului tău; îi vei fi tu plăcut? Sau te va primi el?», zice Domnul oştirilor.” O jertfă de calitate inferioară este o jignire a destinatarului. O jertfă este un dar, prin care se exprimă omagierea şi preţuirea pe care o ai pentru persoana primitorului. Deci gândul principal cuprins în jertfe este: să aduci ceva de preţ pentru persoana respectivă.

„Pe singurul tău, pe care-l iubeşti”

O ilustrare potrivită găsim în Geneza 22. Avraam nu trebuia să jertfească simplu ceva, nu acolo se spune categoric: „pe singurul tău”. S-ar putea spune: aceasta este destul de clar. Aceasta arată deja că Avraam trebuia să jertfească tot ce avea. Da, şi totuşi se mai spune: „”pe care-l iubeşti”. Aici se accentuează în mod deosebit valoarea de nedescris a acestei jertfe. Avraam aduce această jertfă. Cine este tată şi încearcă să înţeleagă ce trebuie să fi fost aceasta pentru Avraam, primeşte o părere despre ceea ce înseamnă jertfirea.

„Dragoste, prea minunată pentru mine”

De îndată ce cineva s-a întors la Dumnezeu, prin schimbarea totală a gândirii şi a sufletului lui este în stare să înţeleagă ceva despre ce înseamnă Golgota pentru Dumnezeu. Dacă cineva a cunoscut oroarea păcatului şi a văzut ceva din sfinţenia lui Dumnezeu, atunci el înţelege – chiar dacă numai parţial – ce trebuie să fi fost pentru Dumnezeu că El nu a cruţat pe singurul Lui Fiu (Ioan 3.16), propriul Său Fiu (Faptele apostolilor 20.28), ci L-a dat la moarte pentru noi toţi. Aceasta este valabil şi pentru Domnul Isus, căci El S-a jertfit pe Sine Însuşi.

Să presupunem că un tată determină pe fiica lui, crescută într-o familie armonioasă, să ajute într-o familie asocială, în care situaţia este mai rea decât într-un grajd de porci (cu regret există astfel de familii). Nu va fi fiecare zi un martiraj pentru această fată? Mirosul greu, vorbirea vulgară, manierele, da, întreaga atmosferă – nu îi vor fi potrivnice în fiecare zi? Dacă tatăl iubeşte cu toată inima pe fiică şi cunoaşte de la A la Z starea din familie, este aceasta atunci o jertfă, sau nu este? Deci, aceasta este ceva minor în comparaţie cu faptul că Dumnezeu L-a trimis pe propriu Fiu al Său, pe care Îl iubeşte, pe Cel sfânt şi curat, pe pământul acesta păcătos şi stricat.

Mai departe: să mai presupunem că tatăl din exemplul nostru sfătuieşte pe fiica lui să se încadreze deplin în starea familiei, ca să ajungă la inima acestor oameni şi să-i câştige. Nu ar fi aceasta o misiune supraomenească? Deci, ce trebuie să fi fost pentru Dumnezeu să dea pe Fiul Său, să-L lase să trăiască ca Om printre oameni (cu excepţia păcatului), să-L lase să fie răstignit şi (punctul cel mai adânc) să-L facă păcat? Dacă noi – având înaintea ochilor acest exemplu pământesc deosebit de slab – ne gândim la aceasta, nu spunem noi împreună cu poetul: „Dragoste, prea minunată pentru mine!”?

Jertfele noastre

Înainte să ne putem ocupa cu tema noastră propriu-zisă, şi anume jertfele, era necesar să ne îndreptăm atenţia spre jertfă. Căci jertfele noastre au valoare numai dacă au legătură cu jertfa Domnului Isus. Dacă la jertfele noastre nu avem înaintea ochilor noştri jertfa de pe Golgota, tot ce spunem, ce dăm sau facem încetează să fie o jertfă. Dacă este vorba de valoarea şi caracterul jertfei, atunci jertfa adusă de Domnul este modelul nostru desăvârşit.

Să spunem ceva despre felul jertfelor noastre. În Biblie suntem îndemnaţi să aducem trei feluri de jertfe. Aşa citim:

  • Evrei 13.15: Prin El deci să-I aducem neîncetat jertfă de laudă lui Dumnezeu, adică rodul buzelor care mărturisesc Numele Lui.

  • Evrei 13.16: Dar nu uitaţi de binefacere şi dărnicie, pentru că astfel de jertfe Îi plac lui Dumnezeu.

  • Romani 12.1: Vă îndemn deci, fraţilor, prin îndurările lui Dumnezeu, să aduceţi trupurile voastre ca o jertfă vie, sfântă, plăcută lui Dumnezeu, aceasta este slujirea voastră înţeleaptă.

Să privim mai îndeaproape aceste jertfe.

Jertfa de laudă

Evrei 13.15: Prin El deci să-I aducem neîncetat jertfă de laudă lui Dumnezeu, adică rodul buzelor care mărturisesc Numele Lui.

În Cuvântul lui Dumnezeu se vorbeşte despre mulţumire, laudă şi adorare (închinare). Mulţumirea stă în legătură cu ceea ce s-a făcut în noi şi pentru noi; este răspunsul nostru la ceea ce am primit. Lauda şi adorarea sunt strâns legate între ele, totuşi au o anumită diferenţă graduală între ele. În cazul laudei ne preocupăm cu mărimea lui Dumnezeu, exprimată în faptele Lui. Credinciosul vechii dispensaţii a adus laudă lui Dumnezeu când el plin de respect a privit creaţia Sa măreaţă sau a admirat faptele de putere ale Lui în Israel. Psalmul 148 şi 150 ne dau un exemplu despre prima, în timp ce Psalmul 136 dă un exemplu despre ambele. De asemenea izraelitul L-a lăudat pe Dumnezeu pentru mântuirea lui, în care s-a văzut bunătatea lui Dumnezeu; un exemplu pentru aceasta avem în Psalmul 107. Pentru noi vine ceva în plus: noi stăm înapoia crucii; aici se văd harul şi bunătatea lui Dumnezeu mai mult decât s-au văzut vreodată în Israel. Noi nu ne putem opri la creaţie (să nu uităm că nu trebuie să trecem peste acest punct, ceea ce se întâmplă, pentru că suntem atât de înstrăinaţi de creaţie), lauda noastră cea mai înaltă o aducem în legătură cu faptul că Dumnezeu a dat pe Fiul Său.

Adorarea (închinarea) merge de fapt un pas mai departe. Faptele lui Dumnezeu trec mai mult pe planul secund, şi noi suntem copleşiţi de ceea ce este Dumnezeu în Sine: maiestatea Lui, dragostea şi îndurarea Lui, sfinţenia Lui umplu inimile noastre. Adorarea de cele mai multe ori nu se exprima în chip desăvârşit în cuvinte; ea va fi deseori fără cuvinte. Aşa citim: „bătrânii s-au prosternat şi s-au închinat” (Apocalipsa 5.14). După aceea urmează un punct. Cântările de laudă sunt amintite (Apocalipsa 5.9,12,13). Adorarea nu se putea parafraza; ea este o stare de suflet, în care Dumnezeu este glorificat.

Rodul buzelor – dar şi rodul inimii

Jertfa de laudă este parafrazată ca „rod al buzelor”. Însă aceasta nu înseamnă că ea este numai un produs al buzelor; cu alte cuvinte, o mărturisire cu buzele. Rodul buzelor trebuie să germineze în inimile noastre şi să fie exprimat cu buzele ca fruct ajuns la coacere. Aşa găsim aceasta şi în Efeseni 5.19 şi Coloseni 3.16: noi trebuie să cântăm şi să lăudăm pe Domnul în inimile noastre. Pentru aceasta este necesar ca noi să ne preocupăm cu Persoana şi lucrarea lui Hristos. Înainte de toate aici sunt de remarcat lucruri importante, practice, în ceea ce priveşte ora noastră de închinare în comun. Dacă sâmbătă seara am extins vizita noastră familiară până seara târziu sau poate chiar până la miezul nopţii şi duminica dimineaţa aproape că nu putem să ne sculăm din pat din cauza oboselii, când avem timp puţin pentru micul dejun şi apoi să mergem repede la strângerea noastră laolaltă, atunci aproape că este imposibil ca noi să putem aduce Domnului cu adevărat o jertfă de laudă preţioasă.

O învăţătură importantă găsim în Deuteronomul 26, unde este vorba de jertfa celor dintâi roade. Un israelit trebuia să fi adunat acasă aceasta. Apoi o punea într-un coş şi o ducea la Templu. Aplicat liber: dacă noi nu ne propunem să aducem Domnului duminica dimineaţa o jertfă, atunci venim cu coşul gol la strângerea laolaltă. Desigur aceasta nu vrea să spună, că noi trebuie să ne gândim dinainte ce cântare vom propune, etc. este însă necesar ca noi să ne pregătim pentru ceea ce intenţionăm să facem, pentru ca ceea spunem sau aducem să fie cu adevărat valoros pentru Domnul și, de asemenea, să fie cu adevărat o jertfă. Din fericire Domnul poate atrage spre sine inimile noastre şi în timpul strângerii laolaltă şi să le umple cu laudă şi mulţumire. Dar aceasta este o altă chestiune. Partea noastră este să ne pregătim din timp pentru ora de închinare.

Însă este totuşi rodul buzelor

Prin aceasta nu am ajuns la sfârşit. Chiar dacă este numai o mărturisire cu buzele, este totuşi rodul buzelor. El este rostit numai de o parte din cei prezenţi, însă şi ceilalţi se strâng înapoia lor, ceea ce se exprimă prin „Amin”-ul comun.

Este un text biblic care vorbeşte foarte clar despre preoţia comună şi în care se vorbeşte despre jertfe. Acesta este 1. Petru 2.5: „şi voi înşivă, ca nişte pietre vii, sunteţi zidiţi o casă spirituală, o preoţie sfântă, ca să aduceţi jertfe spirituale, plăcute lui Dumnezeu prin Isus Hristos.”

Aici se arată clar că credincioşii formează preoţia. Însă contribuţia publică într-o strângere laolaltă duminica dimineaţa este limitată ca număr, în mod deosebit când sunt mulţi prezenţi. În Israel a fost o problemă în privinţa aceasta. Numărul preoţilor era aşa de mare că ei nu mai puteau fi toţi preocupaţi simultan cu slujba la Templu. Drept urmare David a rânduit douăzeci şi patru de grupe de preoţi, aşa că fiecare grupă slujea alternativ în Templu (atunci era încă Cortul). Desigur din aceasta noi nu trebuie să tragem o concluzie în sensul strict al cuvântului şi să facem o regulă pentru orele noastre de închinare. Avem în aceasta exclusiv un principiu pe care trebuie să-l punem la inimă şi să-l aplicăm în sens spiritual. Dumnezeu voia ca toţi preoţii să jertfească, şi pentru aceasta era această regulă. La fel Duhul lui Dumnezeu vrea să-i conducă pe toţi fraţii să-şi împlinească funcţia de preoţi. Dacă permanent aceiaşi grupă de fraţi contribuie la slujire, atunci ceva este greşit, la care însă trebuie să ţinem seama dacă este din cauza că cei care tac se retrag de la responsabilitatea pe care o au, sau din cauza altora, care nu le oferă ocazia de a contribui.

Parada cântărilor

Un alt rău este, că se propun uneori „cântare după cântare”. Uneori se crede că o astfel de adunare trebuie să fie însufleţită foarte spiritual. Eu cred însă că şansa este mare ca opusul să fie realitatea. Când Evrei 13 vorbeşte despre rodul buzelor, atunci înţelesul este acela, că ceea ce exprimă buzele „preotului” respectiv trăieşte realmente şi în inima lui şi el traduce mai mult sau mai puţin ceea ce trăieşte în inimile tuturor. În cele din urmă cântările noastre sunt exprimări a ceea ce trăieşte în inima poetului. Desigur Dumnezeu vrea să le folosească pentru noi. Dar dacă cântarea noastră trebuie să fie o jertfă de laudă, atunci noi trebuie să ne cufundăm în gândurile cântării. Vorbind omeneşte propunerea unei cântări este o chestiune simplă. Însă nu este un semn de slăbiciune spirituală dacă numărul cântărilor depăşeşte cu mult numărul rugăciunilor (preamăririle vorbite) şi ele sunt propuse aşa de repede că nu te poţi adânci în conţinutul lor? La aceasta se adaugă şi faptul că unii care sunt temerari dimineaţa în propunerea de cântări strălucesc prin absenţă în orele serii şi orele de rugăciune. Este nevoie să se numească public aceste lucruri, căci în fond nu este vorba de aparenţe exterioare. Petru le numeşte jertfe „spirituale”. Este vorba de valoarea spirituală. De aceasta trebuie să ţinem bine seama.

Jertfe ca daruri de dragoste

Evrei 13.16: Dar nu uitaţi de binefacere şi dărnicie, pentru că astfel de jertfe Îi plac lui Dumnezeu.

În contrast cu jertfele spirituale, cu care ne-am ocupat mai întâi, în Evrei 13.16 este vorba de jertfe materiale. Însă chiar dacă în acest caz ne aflăm mai mult pe teren material, jertfele au o valoare dacă sunt aduse într-o atitudine bună. Originea, izvorul din care ele vin, aceasta contează. De aceea acolo nu stă scris: „Dumnezeu iubeşte pe cel care dăruie”, ci: „Dumnezeu îl iubeşte pe acela care dă bucuros” (2. Corinteni 9.7). Cum devine cineva un dăruitor bucuros? Aceasta este posibil numai dacă privim la Darul de nespus de mare, pe care Dumnezeu Însuşi L-a dat. Este remarcabil cum Pavel, călăuzit prin Duhul lui Dumnezeu, aduce mereu crucea în cele mai simple lucruri. Capitolul al optulea şi al nouălea al epistolei a doua către Corinteni sunt dedicate strângerii de daruri, care trebuiau adunate acolo în adunare pentru cei săraci din Iudeea. După ce apostolul a accentuat că prin aceste daruri se verifica veridicitatea dragostei lor, el vine la exprimarea cunoscută: „Deoarece cunoaşteţi harul Domnului nostru Isus Hristos, că El, bogat fiind, S-a făcut sărac pentru voi, ca, prin sărăcia Lui, voi să fiţi îmbogăţiţi” (2. Corinteni 8.9). O chestiune aşa de „obişnuită”, precum este o colectă, este pusă deodată în lumina crucii. Cine mai are curajul, având aceasta înaintea ochilor, să arunce un „bacşiş” în punga de colectare?

Este o jertfă?

Cu privire la folosirea bunurilor noastre vrem să punem încă o dată accentul pe cuvântul „jertfă”, folosit aici. Ceea ce noi aducem Domnului, trebuie realmente să fie de preţ pentru El; trebuie să fie o jertfă. Este o jertfă, dacă ne punem inima în dar. Aceasta a făcut văduva săracă (Luca 21.2); privit strict, darul nu era aşa de mare, erau numai doi bănuţi din aramă. Dar ea i-a dat din inima ei. Era toată subzistenţa ei şi ea a dat totul pentru Dumnezeu. Noi punem uneori unul, doi sau zece euro în colectă, deoarece nu avem „bani mărunţi”. Femeia aceasta avea bani mărunţi: ea avea doi bănuţi din aramă. În evanghelia după Marcu stă scris aşa de expresiv: „fac un ban”. Dacă ea ar fi avut un ban cu valoarea celor două monede, cu greu ar fi putut da mai puţin. Ea ar fi putut să dea numai un bănuţ. Însă ea i-a dat pe amândoi. Acesta este un exemplu practic pe care ni-l prezintă Hristos. El nu priveşte la darul în sine, ci El priveşte la izvorul din care iese darul.

Dumnezeu vede ce păstrezi pentru tine

Noi vedem ceea ce oamenii dau. Dumnezeu nu face aşa. Aici este valabil cuvântul adresat lui Samuel: „omul se uită la înfăţişare, dar Dumnezeu Se uită la inimă” (1. Samuel 16.7). Alţii au aruncat daruri mari în vistierie. În ochii oamenilor aceasta era ceva foarte frumos. Dar cei doi bănuţi ai văduvei erau mai mult: Dumnezeu a văzut inima ei.

Există însă încă ceva, care stă strâns legat de gândul jertfelor. Valoarea darului văduvei consta în aceea că ea nu a păstrat nimic pentru sine. Ceilalţi au aruncat din belşugul lor şi au păstrat destul de mult pentru ei. Însă ea a dat totul. Deci Dumnezeu evaluează un dar nu după suma în sine, ci după ceea ce tu păstrezi pentru tine.

Nu ne pune aceasta probabil puţin foc sub picioare? Eu cred că aici ar trebui mai bine să ne băgăm mâna în sânul propriu. Gândeşte-te însă că Moise şi-a băgat mâna de două ori în sân. Cu regret noi facem aceasta deseori numai o singură dată şi apoi nu se îmbunătăţeşte nimic. În acest context este foarte instructiv ce scrie Pavel în 2. Corinteni 8.12: „Pentru că, dacă este bunăvoinţă, este bine primit, potrivit cu ce are cineva, nu potrivit cu ce nu are.” În istoria văduvei găsim, ca să zicem aşa, o aplicare a acestui cuvânt. Înţelesul este ca noi să nu privim la altul cât dă de mult. Uneori ne înşelăm singuri: „Dacă aş avea atât de mult, atunci aş da una şi alta.” Şi pentru că nu posedăm atât de mult, nu dăm nimic. Probabil cunoşti povestea frumoasă despre Theophilus şi Christobel. Theophilus l-a întrebat pe Christobel: „Dacă ai avea o sută de vaci, ai da tu cinci Domnului?” Christobel a răspuns prompt: „Da”, şi apoi s-a continuat aşa cu caii, cu oile, etc. În final Theophilus a întrebat: „Dacă ai avea doi porci, ai da tu unul Domnului?”, la care Christobel puţin sarcastic a zis: „Nu eşti cinstit, Theophilus. Tu şti foarte bine că eu am doi porci.”

Nu se poate lua nimic cu sine

Unii oameni lasă banul să circule şi în privinţa aceasta se sprijină pe cuvântul: „Pentru că nimic n-am adus în lume şi nici nu putem lua ceva din ea” (1. Timotei 6.7). Însă cu siguranţă nu este intenţia lui Dumnezeu ca un credincios să se comporte neglijent cu bunurile materiale, care i le-a încredinţat Dumnezeu. Cu toate acestea trebuie să ţinem seama că noi nu putem lua nimic cu noi. Aceasta ne face să fim mulţumiţi, dacă avem strictul necesar pentru întreţinerea noastră.

Însă în această chestiune este mai mult. Am citit odată într-un articol englez: „Tu nu poţi lua banii tăi cu tine, dar îi poţi trimite dinainte.” Scriitorul s-a referit la un alt text biblic din 1. Timotei 6.19. Aici se spune celor bogaţi, că ei strâng o temelie bună pentru viitor, dacă ei folosesc banii lor în slujba pentru Domnul. Pe bună dreptate credinciosul acesta remarcă: „Un credit bancar sigur nu există.” Parabola despre administratorul nedrept ne lasă să vedem că noi vom fi luaţi în corturile veşnice (Luca 16.9), dacă noi aici pe pământ vom folosi pe mamona nedreptăţii ca să ne facem prieteni (pentru veşnicie). Ce frumos este dacă ne folosim banii ca jertfă pentru Domnul. Exact aşa ca şi femeia din Luca 8.2,3 slujim atunci Domnului cu ce avem. De partea Lui, Domnul nu va rămâne niciodată dator faţă de noi (compară cu Proverbe 11.25; 19.17; 28.27).

Binefacerea şi dărnicia

După remarcile practice despre folosirea bunurilor noastre pământeşti vrem să studiem mai îndeaproape jertfele numite în Evrei 13.16. Se vorbeşte despre „binefacere” şi „dărnicie”. După părerea mea aici se face o diferenţiere clară, şi vom face bine să constatăm în ce constă diferenţa. Binefacerea se referă la a face bine celor săraci. Şi cuvântul nostru „binefăcător” arată aceasta. Cu toate că cuvântul „binefacere” este folosit într-un sens general de „a face binele”, este un pasaj care se referă clar la îngrijirea săracilor şi a celor „nevoiaşi”. Citim astfel în Marcu 14.7: „Pe săraci întotdeauna îi aveţi cu voi şi, oricând vreţi, le puteţi face bine”. În acest sens se vorbeşte aici în Evrei 13 despre jertfa de binefacere. Un model mare găsim în Dumnezeu, care „a înmulţit lucrările Sale minunate faţă de noi” (Psalmul 40.5).

Zece procente?

Uneori se pune întrebarea: „Dar cât trebuie să se dea?” Cuvântul „a trebui” este total fals în locul acesta. În lumina jertfei lui Hristos acesta nicidecum nu se potriveşte. De aceea să-l înlocuim repede. Unii gândesc că au găsit o normă bine stabilită în suma pe care a dat-o Avraam şi mai târziu Iacov şi poporul Israel, şi anume zece procente. Trebuie să ţinem seama să nu ne aşezăm pe un teren legalist. De îndată ce darurile noastre sunt legate de o regulă, care devine o obligaţie, atunci nu mai suntem un dătător bucuros. Pe de altă parte cele zece procente sunt uneori respinse cu indignare şi denumite ca „legaliste”, deoarece nu eşti gata pentru a aduce o astfel de jertfă. Deci, pentru astfel de oameni este valabil să gândească bine că harul merge mult mai departe decât Legea. Tu cunoşti afirmaţiile din predica de pe munte care se repetă mereu: „Aţi auzit că s-a spus celor din vechime … dar Eu vă spun …” Dacă aplicăm aceasta la ceea ce dăm noi, probabil cele zece procente dispar în ceaţă. Însă cu toate acestea, pentru cei care nu vor să fie legalişti este un exemplu minunat al lui Zacheu: „Iată, Doamne, jumătate din avuţia mea o dau săracilor.” Deci sunt cincizeci de procente. Noi nu suntem sub Lege şi nu trebuie să ne lăsăm limitaţi la zece procente!

În al doilea rând vrem să cităm două exemple, care ar putea fi un ghid pentru noi: „Fiecare din voi să pună deoparte la el acasă, adunând din ce va fi câştigat” (1. Corinteni 16.2). „Pentru că eu mărturisesc că, de bunăvoia lor, după putere şi peste putere, ne-au cerut cu multă stăruinţă harul şi comuniunea slujbei pentru sfinţi” (2. Corinteni 8.3,4).

Dărnicia

Ca şi cuvântul „binefacere” şi cuvântul „dărnicie”are un înţeles larg şi unul restrâns. Tot ce se dă altuia este dărnicie. Aşa se spune în Romani 12.13: „la nevoile sfinţilor, participând” [în sensul de: să împarţi cu sfinţii]. Cu toate că aici este o jertfă de binefacere, aici nu putea sta scris: „Faceţi bine în nevoile” (sau: la nevoile) sfinţilor. Aici este gândul, „să dăm altuia o parte din ceea ce posedăm”; acest altul este nevoiaş, deci aici este vorba de o dovadă de binefacere. Dar dacă privim cuvântul „dărnicie” într-un sens restrâns, atunci este vorba de a da ceva pentru întreţinerea acelora care lucrează în Evanghelie. Sunt o serie de pasaje care justifică aceasta: „Cel care primeşte învăţătură în Cuvânt să-i facă parte celui care-l învaţă, din toate lucrurile” (Galateni 6.6). Căci aşa cum un treierător îşi face lucrarea în speranţa de a primi o parte din recoltă, la fel şi lucrătorul are dreptul la întreţinere (citeşte 1. Corinteni 9). „Nici o adunare nu a avut comuniune cu mine în ceea ce priveşte darea şi primirea, decât numai voi singuri; pentru că şi în Tesalonic, o dată şi chiar de două ori, mi-aţi trimis ceva pentru nevoia mea”, scrie Pavel în Filipeni 4.15.

Plăcut pentru Dumnezeu

Dacă nu ar sta scris în Biblie, probabil niciodată nu am fi ajuns la ideea să numim „jertfă” cele două feluri de daruri, şi nici măcar să spunem că sunt jertfe care se înalţă spre Dumnezeu ca un miros plăcut. De aceea este cu siguranţă bine să atragem pe scurt atenţia asupra lor. Nu numai în Evrei 13.16 ne este explicat aceasta, ci şi în Filipeni 4.18 Pavel vorbeşte despre ajutorul pe care l-a primit: „Am primit de la Epafrodit cele de la voi, un parfum de bună mireasmă, o jertfă primită, plăcută lui Dumnezeu.”

Deci dacă cineva nu ştie ce să pună în colectă, atunci să ştie că el nu dă săracilor sau celor care lucrează pentru Domnul, ci prin aceasta el aduce o jertfă Domnului Însuşi.

Jertfa trupului

Romani 12.1: Vă îndemn deci, fraţilor, prin îndurările lui Dumnezeu, să aduceţi trupurile voastre ca o jertfă vie, sfântă, plăcută lui Dumnezeu, aceasta este slujirea voastră înţeleaptă.

Acum mergem la a treia grupă de jertfe, jertfa „trupului”. Desigur, fiecare înţelege că nu vrea să se spună să ne jertfim trupul pe altar. Putem transcrie jertfa ca jertfă a vieţii noastre, a vieţii zilnice, practice. Noi trăim în aceste trupuri şi nu degeaba se vorbeşte în Romani 12.1 de jertfa trupului. Este vorba de tot ce facem cu trupul nostru. Despre aceasta va trebui să dăm socoteală. Gândeşte numai la afirmaţia serioasă: „Pentru că noi toţi trebuie să fim arătaţi înaintea scaunului de judecată al lui Hristos, pentru ca fiecare să primească cele făcute în trup, potrivit cu cele ce a făcut, fie bine, fie rău” (2. Corinteni 5.10). Cu regret noi putem face mult rău cu trupul nostru şi în trupul nostru. De aceea suntem atenţionaţi să nu ne punem trupul în slujba păcatului, ci în slujba dreptăţii. Pentru noi personal este bine să medităm serios la Romani 6.8-14, Efeseni 4.17-5.17 şi Coloseni 3.5-15. Pavel atenţionează în mod deosebit cu privire la curvie, care ocupă un loc deosebit. Toate păcatele au loc în afara trupului. Însă cine curveşte, păcătuieşte împotriva propriului trup (1. Corinteni 6.18).

Trupul nostru - un templu

Apostolul mărturiseşte în capitolul acesta că trupurile noastre sunt mădulare ale lui Hristos şi templul Duhului Sfânt. De aceea este foarte important cum şi pentru ce folosim trupurile noastre. Dacă ne gândim cu adevărat, că noi nu ne aparţinem, ci că am fost cumpăraţi prin Hristos şi s-a plătit preţul, atunci vom năzui să glorificăm pe Dumnezeu în trupurile noastre (Romani 12.15-20). Toate întrebările – de ce avem voie să facem aceasta, iar aceasta nu avem voie s-o facem, etc. – vor cădea, dacă ne gândim cu adevărat că noi trebuie să închinăm trupul nostru, şi prin aceasta viaţa din acest trup ca o jertfă lui Dumnezeu. Un exemplu impresionant găsim în Pavel, care putea mărturisi, „Hristos va fi preamărit în trupul meu, fie prin viaţă, fie prin moarte” (Filipeni 1.20).

Tot ce faceţi

Cu privire la punctul acesta ar fi mult mai mult de scris, dar dorim să încheiem articolul cu trei pasaje, care cuprind viaţa noastră întreagă:

  • Coloseni 3.17: Şi totul, orice faceţi în cuvânt sau faptă, faceţi toate în Numele Domnului Isus, mulţumind lui Dumnezeu Tatăl prin El.

  • Coloseni 3.23: Orice faceţi, lucraţi din suflet, ca pentru Domnul şi nu ca pentru oameni.

  • 1. Corinteni 10.31: Fie că mâncaţi, fie că beţi, fie orice faceţi, faceţi toate pentru gloria lui Dumnezeu.

 Dumnezeu să ne dea felul de gândire spirituală şi să năzuim să ne punem înaintea Domnului, pentru ca să-I aducem cele trei jertfe, pe care le-am studiat.


Tradus de la: Was haben wir für Gott übrig

Titlul original: „Onze Offers“
Sursa: www.jaapfijnvandraat.nl

Traducere: Ion Simionescu


Nota redacţiei:

Redacţia SoundWords este răspunzătoare pentru publicarea articolului de mai sus. Aceasta nu înseamnă că neapărat ea este de acord cu toate celelalte gânduri ale autorului publicate (desigur cu excepţia articolelor publicate de redacţie) şi doreşte să atragă atenţia, să se ţină seama de toate gândurile şi practicile autorului, pe care el le face cunoscut în alte locuri. „Cercetaţi toate lucrurile, şi păstraţi ce este bun” (1 Tesaloniceni 5.21).

Bibeltexte im Artikel anzeigen