Epistola către Evrei capitolul 10
Evrei 10

Hermanus Cornelis Voorhoeve

© SoundWords, Online începând de la: 16.09.2018, Actualizat: 16.09.2018

În capitolul acesta Pavel expune tema tratată de el – a-tot-suficienţa şi valoarea jertfei unice a lui Isus Hristos – în legătură cu starea actuală a credincioşilor. El ne-a prezentat lucrarea lui Hristos şi a vorbit despre revenirea Sa şi despre gloria Sa. Dar ce se petrece în acest timp intermediar? Este timpul creştinismului, la care se aplică jertfa lui Hristos. Creştinul se află între cruce şi revenirea lui Hristos în glorie. El se odihneşte plin de încredere sub cruce; numai acolo el găseşte baza stabilă, morală, ca să poată sta înaintea lui Dumnezeu şi să aştepte gloria, care trebuie să fie revelată.

Evrei 10.1,2: Pentru că Legea, având umbra bunurilor viitoare, nu înfăţişarea reală a lucrurilor, nu poate niciodată, cu aceleaşi jertfe, care se aduc neîncetat în fiecare an, să-i desăvârşească pe aceia care se apropie. Astfel, n-ar fi încetat ele să fie aduse dacă cei care slujesc, odată curăţiţi, n-ar mai fi avut nici o cunoştinţă de păcate?

Legea cu multele ei jertfe de tăiere nu a dus la desăvârşire pe cei care se închinau; căci dacă ei ar fi ajuns la desăvârşire, nu ar fi trebuit să se mai aducă mereu jertfe de tăiere noi. Repetarea jertfelor dovedeşte că ei, cei care se apropiau, adică închinătorii (adoratorii), nu erau desăvârşiţi. Jertfele de tăiere nicidecum nu puteau face desăvârşiţi, ci dimpotrivă ele erau o amintire de păcate. Jertfele de tăiere repetate anual arătau poporului că păcatul era încă prezent; ele ilustrau clar şi precis, că el exista încă înaintea feţei lui Dumnezeu. Hristos însă a adus numai o singură jertfă de tăiere pentru păcat. Dumnezeu a primit această jertfă. Ea nu se repetă. Prin această jertfă păcatele au fost îndepărtate şi adoratorii au o conştiinţă curată în prezenţa lui Dumnezeu.

Legea era desigur o umbră, dar nicidecum nu era chipul bunurilor viitoare. Sub Lege erau jertfe de tăiere, care se repetau – acum însă este o singură jertfă de tăiere, care este pe deplin suficientă. Sub Lege era un mare preot, care era muritor şi funcţia lui era preluată de altul, un mare preot care o singură dată pe an intra în Sfânta Sfintelor, dar pe care de fiecare dată trebuia s-o părăsească, în timp ce Dumnezeu rămânea ascuns după perdea de ochii adoratorului, deoarece lucrarea nu era înfăptuită – acum perdeaua este ruptă şi Marele Preot şade pentru totdeauna la dreapta lui Dumnezeu. Orice acţiune făcută sub Lege lăsa să se vadă că ispăşirea nu era desăvârşită; acum însă starea Marelui Preot şi a închinătorilor dovedesc că lucrarea a fost făcută şi că închinătorii au fost făcuţi pentru totdeauna desăvârşiţi înaintea lui Dumnezeu. Repetarea jertfelor de tăiere arăta clar că sub Lege păcatul era încă prezent, şi faptul că jertfa lui Hristos a fost adusă numai o singură dată revelează clar valabilitatea ei veşnică.

Deci după ce păcatul a fost ispăşit şi conştiinţa a fost curăţită, închinătorii, împuterniciţi prin jertfă, se apropie cu îndrăzneală. Sensul serviciului divin iudaic consta în aceea, că păcatele nu erau îndepărtate; sensul serviciului divin creştin constă dimpotrivă în aceea, că păcatele au fost îndepărtate. De aceea închinătorii acum nu mai au nici o conştiinţă încărcată de păcate. Să observăm, că aici nu este vorba de poziţia noastră de copii ai lui Dumnezeu şi de umblarea noastră ca atare. Dacă noi ca copii am păcătuit, avem nevoie de iertare din partea Tatălui şi nu putem fi fericiţi în prezenţa Sa atâta timp cât nu am primit iertarea. Aici este vorba de poziţia noastră ca păcătoşi, şi ca păcătoşi noi am primit prin jertfa lui Hristos iertarea desăvârşită a tuturor păcatelor noastre, aşa că noi cu conştiinţa curată şi liberă, curăţită prin sângele lui Hristos, putem intra în prezenţa sfântă a lui Dumnezeu, în locul cel lăuntric al Sfintei Sfintelor. Dacă un singur păcat ar fi rămas neispăşit, atunci noi nu am putea exista în prezenţa lui Dumnezeu, căci ochii Lui sunt prea curaţi ca să poată privi răul.

Sub Lege s-a amintit permanent de păcate, căci sângele de tauri şi de ţapi nu era în stare să îndepărteze păcatele. (Evrei 10.3-4) Şi cu toate acestea era voia lui Dumnezeu ca păcatele să fie îndepărtate. În planul Său veşnic a hotărât aceasta şi ea a fost vestită în făgăduinţa Sa dată deja imediat după căderea în păcat. Pentru ca acest plan şi această făgăduinţă să se poată împlini, trebuia tăiată o jertfă al cărei sânge putea să cureţe de toate păcatele şi să poată îndeplini toate cerinţele sfinte ale lui Dumnezeu. Singurul Fiu al lui Dumnezeu S-a dat de bună voie să fie această jertfă.

Evrei 10.5-9: De aceea, intrând în lume, El spune: »N-ai voit jertfă şi dar de mâncare, ci Mi-ai întocmit un trup. Nu Ţi-au plăcut arderi-de-tot şi jertfe pentru păcat. Atunci am spus: ‚Iată, Eu vin (în sulul cărţii este scris despre Mine) ca să fac voia Ta, Dumnezeule’«. Spunând mai sus: »N-ai vrut, nici nu Ţi-au plăcut jertfe şi daruri şi arderi-de-tot şi jertfe pentru păcat« (care sunt aduse potrivit Legii), atunci El a spus: »Iată, Eu vin ca să fac voia Ta«. El desfiinţează ce este întâi, ca să stabilească ce este a doua oară;

Prin aceste cuvinte minunate şi solemne noi am fost socotiţi demni de a auzi ce s-a petrecut între Tatăl şi Fiul, atunci când Fiul S-a hotărât să facă voia Tatălui. Auzim ce a spus El atunci şi care erau planurile veşnice ale lui Dumnezeu, pe care El a venit să le împlinească. Înainte ca El să devină Om, la locul unde s-au discutat planurile veşnice şi gândurile numai între Persoanele Dumnezeirii, Cuvântul S-a oferit, aşa cum El ni S-a revelat în timp, să facă lucrarea stabilită în aceste planuri. Şi în cuvântul profetic, care ne este făcut cunoscut, este ca şi cum perdeaua ar fi ridicată puţin, înapoia căreia este ascunsă marea taină a gândurilor divine. Privilegiu nespus de minunat, pe care harul lui Dumnezeu ni-l dăruieşte!

Deja atunci când Duhul Sfânt a lăsat să se scrie aceste cuvinte ale Fiului lui Dumnezeu prin pana profeţilor, prin aceasta El a declarat fără valoare toate jertfele vechiului legământ. Aici sunt enumerate toate felurile de jertfe – jertfe de tăiere, jertfe de mâncare, jertfe de ardere de tot şi jertfe pentru păcat. Şi pe toate acestea Dumnezeu nu le-a vrut, ele nici nu I-au plăcut. Niciuna dintre ele şi nici ele toate luate împreună nu puteau curăţa nici măcar o singură conştiinţă sau să ispăşească un singur păcat. De aceea Fiul spune, atunci când vine în lume: „N-ai voit jertfă şi dar de mâncare, ci Mi-ai întocmit un trup”. În textul ebraic din Psalmul 40 stă: „Tu Mi-ai străpuns urechile”. Însă în traducerea greacă a Vechiului Testament citim: „Tu Mi-ai întocmit un trup”. Şi Pavel, călăuzit de Duhul Sfânt, a citat această traducere, căci prin ea se exprimă adevăratul sens al acestor cuvinte. Cuvântul ureche, folosit în felul acesta, are permanent sensul de primire de porunci şi de obligaţia de a asculta. „El Îmi trezeşte dimineaţă după dimineaţă, Îmi trezeşte urechea, ca să ascult ca un ucenic”, citim în Isaia 50. După rânduiala, pe care o găsim în Exodul 21, urechea era găurită sau prinsă de tocul uşii cu o sulă, ca semn că acest izraelit era ca sclav legat de casă, şi pentru totdeauna trebuia să slujească stăpânului său şi să asculte de el. Deci, prin primirea unui trup omenesc Domnul nostru a luat statura de sclav; El Şi-a lăsat urechile străpunse de Dumnezeu, aceasta înseamnă, El S-a aşezat în starea în care El trebuia să facă voia Stăpânului Său, oricare ar fi fost această voie.

El a făcut aceasta de bună voie. El Însuşi este Cel care spune: „Mi-ai întocmit un trup. Iată, Eu vin ca să fac voia Ta, Dumnezeule”. El Se predă pe Sine Însuşi, ca să facă voia lui Dumnezeu. Din dragoste liberă, pentru gloria Tatălui, El se dă pe Sine Însuşi de bună voie ca Unul care era capabil şi avea dreptul să facă aceasta. Era voia lui Dumnezeu; în sulul cărţii, în planurile veşnice ale lui Dumnezeu era deja hotărât aceasta; dar El Se dă de bună voie la moarte, ca să împlinească această voie. Ascultător de planul care era întocmit pentru El, El Se jertfeşte în chip desăvârşit de bună voie, ca să-l împlinească; şi prin faptul că Se dă pe Sine Însuşi, El Se supune pe deplin şi i-a asupra Sa să facă tot ce doreşte Dumnezeu. Remarcabilă revelare a adevărului, pe care Isus l-a rostit o dată: „Eu şi Tatăl suntem una”. Una în gândire şi voinţă, deoarece ei sunt una în Fiinţa lor; căci nimeni altcineva decât o Persoană divină era în stare şi avea dreptul să părăsească locul pe care El l-a ocupat. Realmente, chiar şi în smerirea Lui, Mântuitorul nostru era în mod necesar Dumnezeu, căci numai Dumnezeu putea face lucrarea, pe care El Şi-a propus-o; însă totodată El era permanent şi deplin ascultător de Dumnezeu şi dependent de El. În existenţa Sa pe pământ s-a revelat ce s-a hotărât în locuinţele veşnice.

 Să mai observăm şi că Domnul nostru zice lui Dumnezeu: „Tu Mi-ai pregătit un trup”. Cu toate că a fost născut de o fecioară, El a fost conceput de puterea Celui Preaînalt în umbrirea prin Duhul Sfânt. El a avut un trup omenesc real, dar un trup fără păcat şi de aceea nemuritor, cu toate că El l-a luat, ca să poată muri – un trup pregătit de Dumnezeu pentru El.

Urmările smeririi şi jertfirii de Sine a Fiului lui Dumnezeu sunt enumerate de Pavel. Ele sunt trei.

  1. Sfinţirea noastră prin voia lui Dumnezeu;
  2. Sfinţirea şi desăvârşirea noastră prin jertfirea trupului lui Isus Hristos, odată pentru totdeauna; şi
  3. Mărturia Duhului Sfânt în noi, care confirmă aceasta.

 

  1. Sfinţirea noastră este după voia lui Dumnezeu. „Voie, prin care am fost sfinţiţi” (versetul 10). Voia lui Dumnezeu, şi nu a noastră, este cauza şi motivul sfinţirii noastre. Cine a înţeles aceasta, acela stă pe on teren de nezguduit. Prin voia Aceluia, care după înţelepciunea Sa proprie a pregătit un trup pentru Fiul Său, pentru ca Acesta să Se poată jertfi pe Sine pentru noi, noi am fost puşi deoparte (sfinţiţi) pentru Dumnezeu şi de aceea am fost mântuiţi. Şi orice s-ar putea schimba acum, dar voia lui Dumnezeu nu se schimbă. Ce a fost stabilit în planul Său veşnic, El a împlinit în timp, şi nimic nu este în stare să schimbe ceva din aceasta. Ce fundament tare şi de nezdruncinat pentru credinţa noastră!

    Să observăm că în epistola noastră nu se tratează facerea cunoscut a vieţii, şi nici sfinţirea practică, lucrată prin Duhul Sfânt. Este adevărat că în capitolul doisprezece se vorbeşte în îndemnurile date despre sfinţirea practică, dar nu în partea doctrinară a epistolei. Sfinţirea, despre care este vorba aici, este punerea deoparte a unui om pentru Dumnezeu, pentru ca el prin voia lui Dumnezeu să-I aparţină; această punere deoparte are loc prin jertfirea lui Isus Hristos şi glorificarea Sa la dreapta lui Dumnezeu.

 

  1. Sfinţirea şi desăvârşirea noastră a avut loc prin jertfirea trupului lui Isus Hristos odată pentru totdeauna. „Voie, prin care am fost sfinţiţi, prin jertfirea trupului lui Isus Hristos odată pentru totdeauna” (versetul 10). Voia lui Dumnezeu este baza, şi jertfa lui Isus Hristos mijlocul pentru sfinţirea noastră. Domnul nostru, venit pe pământ să facă voia lui Dumnezeu, S-a jertfit prin Duhul Sfânt fără pată lui Dumnezeu; şi prin această jertfă noi am fost puşi deoparte pentru Dumnezeu şi închinaţi lui Dumnezeu. Această jertfă are o putere veşnică; ea a avut loc o singură dată pentru totdeauna; ea nu se va repeta; şi de aceea sfinţirea noastră are natură divină şi nu trebuie repetată. Prin puterea deplin suficientă a acestei jertfe noi suntem sfinţiţi pentru totdeauna pentru Dumnezeu, aşa că sfinţirea noastră, punerea noastră deoparte pentru Dumnezeu are statornicia voii lui Dumnezeu. Ea este urmarea harului, care s-a arătat în dăruirea lui Hristos. Sfinţirea este desăvârşită, aşa cum este desăvârşită lucrarea prin care ea a devenit posibilă, şi de aceea ea are şi durabilitatea şi puterea suficienţei depline a lucrării minunate a lui Hristos.

    Că jertfirea lui Isus Hristos a avut loc odată pentru totdeauna, recunoaştem prin aceea că El şede la dreapta lui Dumnezeu. Preotul din perioada Vechiului Testament sta, deoarece păcatele lui trebuiau permanent îndepărtate; el trebuia să facă zilnic slujba şi deseori să aducă aceleaşi jertfe de tăiere, deoarece sângele de ţapi şi de viţei nu puteau îndepărta păcatele. Hristos, „după ce a adus o singură jertfă pentru păcate, S-a aşezat pentru totdeauna la dreapta lui Dumnezeu” (versetul 12). Lucrarea a fost terminată; sângele ispăşirii a fost vărsat; o jertfă deplin suficientă a fost adusă; ca mai mare Mare Preot al nostru Hristos a intrat cu sângele propriu în cer în Sfânta Sfintelor şi acolo, pe baza dreptului Său primit, S-a aşezat la dreapta lui Dumnezeu, „aşteptând până când vrăjmaşii Lui vor fi puşi ca aşternut al picioarelor Lui.”

    Căci Hristos, care pentru totdeauna este Mare Preot al nostru, într-adevăr Se va ridica şi va apărea în glorie pe norii cerului, însă nu ca să Se preocupe cu păcatele noastre, ci ca să câştige victoria asupra tuturor vrăjmaşilor Săi. Tronul lui Dumnezeu, la dreapta Căruia S-a aşezat, este pentru noi tronul harului, dar pentru toţi vrăjmaşii lui Dumnezeu este tronul judecăţii.

    Din ce motiv Hristos S-a aşezat pentru totdeauna la dreapta lui Dumnezeu? Duhul Sfânt ne explică, când spune: „Pentru că, printr-o singură jertfă i-a desăvârşit pentru totdeauna pe cei sfinţiţi” (versetul 14). Ce har! Noi am fost făcuţi desăvârşiţi pentru totdeauna. Noi am fost făcuţi desăvârşiţi prin lucrarea Sa, după dreptate, în urma căreia El S-a aşezat la dreapta lui Dumnezeu şi acum El este personal acolo. Dumnezeu L-a primit. Sângele Său a desfiinţat păcatul. Prin lucrarea Sa a luat naştere o împăcare desăvârşită şi veşnică; şi toţi, care sunt sfinţiţi, au fost făcuţi desăvârşiţi pentru totdeauna.

    Acestea sunt cuvinte ciudate. Nu stă scris: cei care au fost sfinţiţi, ci: cei sfinţiţi. Toţi, cei care sunt sfinţiţi, indiferent când, în timpul secolelor trecute sau acum, au fost făcuţi desăvârşiţi pentru totdeauna printr-o jertfă.[1] Toţi, care cred, au parte la aceeaşi împăcare, sunt aduşi în legătură cu aceeaşi lucrare şi prin una şi aceeaşi jertfă au fost făcuţi desăvârşiţi înaintea Feţei sfinte a lui Dumnezeu.
  1. Mărturia Duhului Sfânt, care confirmă sfinţirea şi desăvârşirea noastră. „Dar şi Duhul Sfânt ne mărturiseşte; pentru că, după ce a spus: »Acesta este legământul pe care-l voi întemeia pentru ei, după acele zile«, zice Domnul: »Dând legile Mele în inimile lor, le voi înscrie şi în gândurile lor«; şi: »nicidecum nu-Mi voi mai aminti de păcatele lor şi de nelegiuirile lor «.”

Pentru a înţelege bine intenţia scriitorului, trebuie să ne gândim la slujba ceremonială din Israel. Când marele preot în marea zi a ispăşirii ducea sângele înapoia perdelei, ca să-l stropească înaintea capacului ispăşirii şi pe capacul ispăşirii, pe care domnea Dumnezeu, poporul nu putea şti dacă Dumnezeu a primit jertfa decât atunci când marele preot ieşea din Locul Preasfânt şi se arăta poporului. Hristos, Marele Preot al nostru, a intrat în Sfânta Sfintelor cerească şi acolo şade la dreapta lui Dumnezeu. Cum putem noi şti, că jertfa a fost primită de Dumnezeu în cer? Poporul Israel va şti abia atunci când Isus va părăsi cerul şi Se va arăta poporului Său. De aceea iudeii credincioşi în timpul necazului cel mare sub antihrist vor avea o oarecare speranţă, dar nu vor avea siguranţa iertării păcatelor lor. Dar cum să ştim noi? Deci, prin Duhul Sfânt. După ce Isus a intrat în cer şi a fost glorificat de Dumnezeu, El a trimis Duhul Sfânt din cer pe pământ şi L-a dăruit credincioşilor. Acest Duh ne adevereşte, că Dumnezeu a primit sângele ispăşirii; acest Duh ne vorbeşte despre Hristos glorificat, care a fost aşezat ca Mare Preot al nostru la dreapta lui Dumnezeu, şi ne dă asigurarea din partea lui Dumnezeu, că El niciodată nu îşi va mai aminti de păcatele şi fărădelegile noastre, deoarece ele au fost îndepărtate prin sângele lui Isus, care a fost primit de El ca deplin suficient. De aceea apostolii Domnului au trebuit să aştepte în Ierusalim până va fi venit Duhul Sfânt, căci abia după aceea ei puteau da mărturie despre iertarea păcatelor. Şi în evanghelia după Ioan, unde Domnul spune: „Din trupul lui vor curge râuri de apă vie”, se spune „Dar a spus aceasta despre Duhul pe care urmau să-L primească cei care au crezut în El; pentru că nu era încă Duh Sfânt, deoarece Isus nu fusese încă glorificat” [Ioan 7.39].

Starea minunată şi glorioasă, în care se află credincioşii, are de aceea originea în voia lui Dumnezeu, care a unit în sine atât harul cât şi planul lui Dumnezeu; ea îşi are baza şi stabilitatea în lucrarea înfăptuită de Hristos, a cărei desăvârşire a fost dovedită prin şederea lui Isus la dreapta lui Dumnezeu; şi ea este confirmată prin mărturia Duhului Sfânt, care Şi-a făcut locuinţă în noi şi ne dă asigurarea, că jertfa a fost primită de Dumnezeu şi sângele, care curăţă de toate păcatele, este înaintea tronului Său.

Evrei 10.18: Iar unde este iertare de acestea, nu mai este jertfă pentru păcat,

aşa încheie Pavel expunerea sa de dovezi. Dacă prin jertfa lui Hristos a luat naştere o iertare desăvârşită, atunci nu mai este necesară nici o jertfă, pentru a primi această iertare. Desigur se poate aminti permanent de această jertfă, dar aducerea unei jertfe noi aparţine imposibilului. Noi ne aflăm pe un teren cu totul nou. Prin jertfa lui Hristos a fost desfiinţat păcatul şi noi, care credem, am fost sfinţiţi. Pentru noi, părtaşi ai chemării cereşti, curăţirea de păcatele noastre a fost făcută pe deplin şi pentru totdeauna, a fost obţinută iertarea desăvârşită a fărădelegilor noastre şi ne-a fost dăruită o mântuire veşnică, aşa că noi, fără păcat în ochii lui Dumnezeu, putem locui acolo unde Hristos şede la dreapta lui Dumnezeu.

Îndemnurile care urmează acum se bazează pe adevărurile minunate prezentate în această epistolă. Sunt patru îndemnuri. Primul este, că noi trebuie să ne folosim de privilegiul nostru minunat să intrăm ca preoţi în Sfânta Sfintelor cerească.

Evrei 10.19-22: Având deci, fraţilor, îndrăzneală să intrăm în Sfânta Sfintelor prin sângele lui Isus, pe calea cea nouă şi vie pe care a deschis-o pentru noi prin perdea, care este carnea Lui, şi având un Mare Preot peste casa lui Dumnezeu, să ne apropiem cu inimă sinceră, în siguranţa deplină a credinţei, având inimile curăţite de o conştiinţă rea şi trupul spălat cu apă curată.

Îndemnul este: să intrăm cu inima curăţită, în deplina siguranţă a credinţei. Ca motiv pentru posibilitatea unei astfel de intrări în Sfânta Sfintelor lui Dumnezeu este dată încă o dată în cuvinte scurte, dar remarcabile şi minunate, cauza îndrăznelii. Atâta timp cât exista cortul din faţă, drumul spre Sfânta Sfintelor nu era deschis; nimeni nu putea apărea în prezenţa lui Dumnezeu; dar prin sângele lui Hristos a fost creat un drum nou şi viu, care ne duce în Sfânta Sfintelor cerească înaintea tronului lui Dumnezeu. Această cale nouă şi vie a fost inaugurată prin perdea. Care este carnea Lui. Când Isus a murit, perdeaua Templului s-a rupt de sus până jos. Cerul s-a deschis, tronul lui Dumnezeu era accesibil pentru credincios; el putea intra în prezenţa lui Dumnezeu cu o conştiinţă curăţită.

Dar nu numai aceasta. Isus S-a înălţat la cer şi S-a aşezat ca Mare Preot al nostru la dreapta lui Dumnezeu. Noi putem nu numai să intrăm în Sfânta Sfintelor cerească prin sângele lui Isus; ci, când am ajuns acolo, găsim acolo un „Mare Preot peste casa lui Dumnezeu”, care pe baza lucrării, pe care El a făcut-o, trăieşte acolo pentru totdeauna, ca să intervină pentru noi şi să ne reprezinte înaintea lui Dumnezeu, aşa că jertfele noastre, oricât ar fi ele de nedesăvârşite şi pătate, totuşi sunt „bine primite lui Dumnezeu prin Isus Hristos” (vezi 1 Petru 2.5).

De aceea noi avem voie să intrăm în Sfânta Sfintelor cerească. Însă noi nu numai avem voie, ci şi putem intra. Noi avem nu numai libertatea, ci şi îndrăzneala să intrăm. Cerul este nu numai deschis pentru noi, aşa că noi putem intra liberi, ci noi am fost făcuţi apţi pentru Sfânta Sfintelor. Noi am devenit preoţi ai lui Dumnezeu. Fiii lui Aaron, la consacrarea lor ca preoţi, au fost spălaţi complet cu apa ligheanului de aramă, au fost îmbrăcaţi cu îmbrăcămintea preoţească şi au fost stropiţi cu sânge. Tot aşa şi inimile noastre au fost stropite cu sângele lui Isus şi astfel au fost curăţite de o conştiinţă rea; în timp ce noi am fost complet curăţiţi prin Duhul lui Dumnezeu prin Cuvânt. Şi spălarea cu apă este la fel de puţin repetată, precum este stropirea cu sângele lui Hristos. „Cine s-a scăldat nu are nevoie să i se spele decât picioarele, pentru că este în totul curat”, a spus Domnul lui Petru; aşa că noi am fost aduşi într-o stare care ne face apţi să intrăm în Sfânta Sfintelor cerească – acum, numai prin credinţă, dar la venirea lui Hristos, când va dispare orice urmă de păcat pe trupul nostru, în realitate.

Această îndrăzneală este pentru toţi credincioşii, căci ei toţi au parte de lucrarea lui Hristos, şi toţi au fost spălaţi cu apă şi au fost stropiţi cu sânge. Dacă toţi se folosesc de acest privilegiu minunat, aceasta este o altă chestiune. „Să intrăm”, spune Pavel; să păşim ca preoţi în Sfânta Sfintelor cerească, ca acolo să aducem jertfele noastre. Dar să ne apropiem cu inimă sinceră, în siguranţa deplină a credinţei. Inima noastră trebuie să fie adevărată, sinceră înaintea lui Dumnezeu, şi noi trebuie să umblăm în căile Domnului şi să ne odihnim în jertfa lui Hristos, prin care a fost îndepărtată orice prăpastie între noi şi Dumnezeu şi noi am fost făcuţi apţi pentru prezenţa sfântă a lui Dumnezeu. Însă un credincios, care nu a înţeles răscumpărarea prin Hristos, nu se simte capabil să intre în Sfânta Sfintelor cerească; şi un credincios, care nu umblă corect înaintea lui Dumnezeu, nu va simţi nevoia să adore pe Dumnezeu, să-L laude şi să-L preamărească. Dar dacă avem o inimă sinceră şi stăm în deplina siguranţă a credinţei, atunci să ne folosim permanent de privilegiul nostru minunat şi sfânt.

Al doilea îndemn este:

Evrei 10.23: Să ţinem cu tărie mărturisirea speranţei neclintite, deoarece credincios este Cel care a promis.

Chiar dacă împlinirea făgăduinţei este amânată mult timp, totuşi Domnul este credincios; El nu uită făgăduinţele Sale; la timpul Său El le va împlini. De aceea noi trebuie să ţinem cu tărie mărturisirea speranţei, potrivit căreia noi avem parte de chemarea cerească şi vom merge acolo unde Isus a intrat ca Înainte-mergător al nostru.

Şi aceasta trebuie s-o facă nu numai fiecare pentru sine însuşi, ci, ca aparţinători ai aceleiaşi familii, s-o facem împreună. Noi călătorim împreună spre patria cerească, de aceea noi trebuie şi să ne unim şi să ne zidim şi să ne întărim sufleteşte unii pe alţii. De aceea îndemnurile următoare:

Evrei 10.24: Să veghem unii asupra altora, ca să ne îndemnăm la dragoste şi la fapte bune.

Dacă unul dintre sfinţi este în pericol să se abată, să-l atenţionăm, să-l înconjurăm cu dragoste, să-l sprijinim şi să-l întărim, pentru ca dragostea să nu se răcească şi faptele bune să nu înceteze.

Evrei 10.25: Să nu părăsim strângerea noastră laolaltă, după cum obişnuiesc unii, ci să ne încurajăm”, să frecventăm cu fidelitate aceste strângeri laolaltă, „şi cu atât mai mult cu cât vedeţi apropiindu-se ziua

lui Hristos, ziua gloriei Sale.

Strângerea noastră laolaltă, aceasta este adunarea copiilor lui Dumnezeu. Este numai o familie a copiilor lui Dumnezeu, şi de aceea numai o strângere laolaltă. A fi prezent în ea este privilegiul nostru sfânt şi chemarea noastră scumpă. Acolo noi suntem întăriţi prin credinţa reciprocă şi prin părtăşia comună; acolo noi glorificăm împreună pe Dumnezeu şi Tatăl nostru şi ne plecăm înaintea Mielului care a fost sacrificat; şi acolo ne bucurăm împreună de viitorul minunat care ne aşteaptă.

Aceste îndemnuri erau deosebit de necesare pentru credincioşii evrei, cărora Pavel le scria. Unii dintre ei aveau deja obiceiul să nu mai frecventeze strângerile laolaltă şi erau în pericol să renunţe la mărturisirea speranţei şi să se reîntoarcă la iudaism. De aceea urmează acum cuvinte severe:

Evrei 10.26,27: Pentru că, dacă noi păcătuim voit, după primirea cunoştinţei adevărului, nu mai rămâne jertfă pentru păcate, ci o înfricoşătoare aşteptare sigură a judecăţii şi văpaie de foc care-i va mistui pe cei împotrivitori.

Intenţia lui Pavel este clară. Ca şi în capitolul şase, el vorbeşte aici despre urmările părăsirii  credinţei creştine şi ale întoarcerii la iudaism. Aceasta înţelege el aici prin „păcătuim voit”. Cine a primit cunoştinţa adevărului şi a părăsit iudaismul, ca să primească pe Hristos ca Mântuitor şi Mare Preot al său, păcătuieşte cu voia, dacă el leapădă credinţa creştină şi se reîntoarce la serviciul divin iudaic; şi deoarece el leapădă singura jertfă care are valabilitate înaintea lui Dumnezeu, pentru el nu mai rămâne nici o jertfă de tăiere pentru păcatele sale; şi nu rămâne nimic altceva de aşteptat decât judecata şi văpaia de foc, care va mistui pe vrăjmaşii lui Hristos.

Altceva nu este posibil; căci dacă

Evrei 10.28,29: cine a dispreţuit Legea lui Moise moare fără milă, pe mărturia a doi sau trei martori; de cât mai rea pedeapsă gândiţi că va fi socotit vrednic cel care L-a călcat în picioare pe Fiul lui Dumnezeu şi a socotit necurat sângele legământului prin care a fost sfinţit şi L-a insultat pe Duhul harului?

Să calci în picioare pe Fiul lui Dumnezeu este mai grav decât să lepezi Legea lui Moise; căci fapta ultimă este neascultare, dar prima este desconsiderarea harului lui Dumnezeu şi a ceea ce Dumnezeu a făcut în Hristos Isus, ca să ne elibereze de urmările acestei neascultări. Cine s-a reîntors la iudaism şi a tăgăduit credinţa creştină, acela a călcat în picioare pe Fiul lui Dumnezeu, a socotit necurat sângele legământului, prin care el a fost sfinţit, atunci când el a ocupat locul celor puşi deoparte pentru Dumnezeu, şi L-a insultat pe Duhul harului, care i-a deschis ochii pentru adevăr şi i-a arătat pe Hristos ca Domn şi Mântuitor al lui.

Însă Pavel avea o părere deosebită despre evreii cărora le scria; căci prin credinţa lor şi prin dăruirea lor au dovedit că ei erau creştini adevăraţi. După ce ei au fost luminaţi prin Evanghelie, au îndurat multe lupte şi suferinţe. Ei au fost prigoniţi sub tot felul de forme, aşa că ei prin insulte şi necazuri au fost expuşi ca privelişte înaintea lumii; şi ei au păstrat părtăşia cu ceilalţi care au fost trataţi în acelaşi fel. Ei au dovedit părtăşia lor cu cei închişi din pricina Numelui Domnului; da, ei au primit cu bucurie răpirea bunurilor lor, deoarece privirea lor era îndreptată spre viitorul minunat care ne aşteaptă. Ei şi-au luat privirea de la bunul trecător al lumii acesteia şi şi-au îndreptat privirea spre averea mai bună şi statornică din ceruri (Evrei 10.32-34).

Însă ei au trebuit să rămână pe poziţie; căci numai cine rabdă până la sfârşit va fi mântuit. De făgăduinţa lui Dumnezeu poate avea parte numai acela care rabdă şi face voia lui Dumnezeu. De aceea Pavel le spune:

Evrei 10.35: Nu lepădaţi deci încrederea voastră care are o mare răsplătire![2]

De aceea nu vă lăsaţi descurajaţi; rămâneţi fideli credinţei; ţineţi-vă strâns de făgăduinţa lui Dumnezeu; gândiţi-vă, că cel drept va trăi prin credinţă, şi că Dumnezeu nu are nici o plăcere de cel care se retrage, de cel care renunţă la credinţă (versetul 38). „Dar noi”, aşa încheie Pavel – voi şi eu –

Evrei 10.39: nu suntem din aceia care dau înapoi spre pieire, ci ai credinţei, spre păstrarea sufletului.

Partea anterioară Partea următoare

 

Adnotare

[1] Înainte ca noi să fi crezut, da, înainte ca noi să ne fi născut, totul a fost înfăptuit.

[2] Împlinirea făgăduinţelor nu va întârzia. „Pentru că încă puţin, foarte puţin şi Cel care vine va veni şi nu va întârzia” (versetul 37).


Tradus de la: Der Hebräerbrief (10)

Traducere: Ion Simionescu

Mai multe articole din categoria Comentarii (137)

Mai multe articole ale autorului Hermanus Cornelis Voorhoeve (1)


Nota redacţiei:

Redacţia SoundWords este răspunzătoare pentru publicarea articolului de mai sus. Aceasta nu înseamnă că neapărat ea este de acord cu toate celelalte gânduri ale autorului publicate (desigur cu excepţia articolelor publicate de redacţie) şi doreşte să atragă atenţia, să se ţină seama de toate gândurile şi practicile autorului, pe care el le face cunoscut în alte locuri. „Cercetaţi toate lucrurile, şi păstraţi ce este bun” (1 Tesaloniceni 5.21).