Epistola către Evrei capitolul 5
Evrei 5

Hermanus Cornelis Voorhoeve

© SoundWords, Online începând de la: 15.09.2018, Actualizat: 15.09.2018

După ce Pavel la sfârşitul capitolului al doilea ne-a prezentat pe Hristos ca Mare Preot al nostru, care a făcut lucrarea de ispăşire pentru păcatele poporului potrivit sfinţeniei lui Dumnezeu, şi la sfârşitul capitolului patru ca Marele Preot al nostru plin de milă, care a deschis pentru noi drumul spre tronul harului, el se preocupă acum cu descrierea mai detaliată a funcţiei de Mare Preot a lui Hristos. El o compară cu slujba de mare preot a lui Aaron, care în multe privinţe era modelul slujbei de Mare Preot a lui Hristos, cu toate că Pavel arată mai mult diferenţa decât concordanţa dintre ele. Această comparaţie începe cu capitolul cinci, este însă întreruptă în versetul unsprezece prin diferite avertismente, care stau în legătură cu starea în care se aflau credincioşii iudei, ca să se continue apoi în capitolul şapte şi să fie încheiată în capitolul zece.

La începutul capitolului cinci găsim o antiteză:

Evrei 5.1-3: Pentru că orice mare preot, luat dintre oameni, este aşezat pentru oameni în cele privitoare la Dumnezeu, ca să aducă daruri şi jertfe pentru păcate, putând fi îngăduitor cu cei neştiutori şi rătăciţi, pentru că şi el însuşi este cuprins de slăbiciune; şi, din cauza acesteia, este dator să aducă jertfe pentru păcate, atât pentru popor, cât şi pentru sine.

Acestea sunt valabile pentru Aaron, dar nu pentru Hristos. El nu era cuprins de slăbiciune şi de aceea nu era necesar să aducă jertfă pentru Sine Însuşi. El nu a cunoscut nici un păcat şi de aceea Se putea da pe Sine Însuşi ca ispăşire pentru păcatele poporului Său. Dacă El ar fi fost cuprins de slăbiciune, ca Aaron, ar fi trebuit să aducă jertfă pentru Sine Însuşi; dar atunci nu ar fi putut să sufere pentru păcatele altora şi nu ar fi avut loc nici o ispăşire. Este de cea mai mare importanţă să se înţeleagă corect aceasta, căci mântuirea şi fericirea noastră depinde în totul de aceasta, stă în picioare sau cade.

Însă cu toate că Hristos în această privinţă stătea în opoziţie cu Aaron, totuşi Aaron era în altă privinţă un model al lui Hristos. Aaron nu s-a făcut singur pe sine însuşi mare preot, ci el a fost chemat de Dumnezeu la aceasta. Şi Hristos nu S-a glorificat pe Sine Însuşi, ca să devină Mare Preot, ci Dumnezeu L-a aşezat ca Mare Preot (Evrei 5.4-6). În Psalmi Dumnezeu, Domnul, depune mărturie atât despre gloria Persoanei Sale, cât şi despre superioritatea funcţiei Sale. Dumnezeu spune despre Persoana Sa: „Tu eşti Fiul Meu, Eu astăzi Te-am născut”; şi despre funcţia Sa: „Tu eşti preot pentru eternitate, după rânduiala lui Melhisedec” (vezi Psalmul 2.7 şi Psalmul 110.4). Aşa era Marele Preot, care a intrat în cer pentru noi şi a făcut o ispăşire veşnică. În gloria Sa personală El era Fiul lui Dumnezeu, care, aşa cum s-a arătat în capitolul 1, a primit un loc mai presus decât îngerii; şi în gloria funcţiei Sale El este Mare Preot până în eternitate, fără început al zilelor şi fără sfârşit al vieţii. Prin aceasta El era în stare să reprezinte interesele poporului Său, să intervină pentru ei şi să-i aducă în părtăşie cu Dumnezeu, aşa că ei pot intra prin El în Locul Preasfânt ceresc.

Istoria vieţii pe pământ a Marelui Preot al nostru arată clar cât de mult este El apt să ia parte la toate slăbiciunile noastre. El a venit pe pământ, ca să facă voia Tatălui Său ceresc. Întruparea Sa ca Om a fost renunţarea la gloria Sa, pe care El o avea la Tatăl înainte de a fi lumea. Deoarece El era Dumnezeu Însuşi, El nu avea nevoie să moştenească Dumnezeirea, ci El S-a smerit pe Sine Însuşi; şi ca Om pe pământ El S-a smerit încă o dată; căci în loc să fie un Împărat în putere şi glorie, El a devenit Rob, sărac şi suferind şi ascultător în toate, chiar până la moarte de cruce (vezi Filipeni 2.7,8). Acest loc al dependenţei de Dumnezeu ca Rob era pentru El, Cel care avea toată puterea în cer şi pe pământ, Cel care ca Fiu veşnic şi Creator al universului era Stăpân peste toate, Domn şi Împărat al îngerilor, acest loc era o stare cu totul nouă pe care El a trebuit mai întâi s-o cunoască şi să i se supună. De aceea spune Pavel, că El, cu toate că era Fiu, a învăţat ascultarea din ceea ce a suferit. Ascultarea era pentru El, Cel care era Stăpânul, ceva străin; şi ceea ce cineva niciodată nu a făcut, el trebuie să înveţe acel ceva. În fiecare zi avea o lecţie nouă de învăţat, căci în fiecare zi erau situaţii noi, prin care El trebuia să treacă, şi pe care El mai înainte nu le-a cunoscut. El a stat ca copilaş în iesle; ca tânăr a fost supus părinţilor Săi; cu mâinile proprii Şi-a câştigat pâinea zilnică; ca cetăţean uitat a trăit mulţi ani în Nazaretul neînsemnat, dispreţuit; ca Învăţător în Israel El a fost neînţeles, dispreţuit, batjocorit, lepădat; şi în toate aceste împrejurări ale vieţii El a fost Robul lui Dumnezeu desăvârşit de ascultător. Întruparea Sa ca Om era deja ascultare; şi din prima clipă a vieţii Sale pe pământ şi până la moartea Sa pe cruce totul a fost lepădare de Sine, jertfire de Sine şi ascultare deplină. Niciodată El nu a făcut voia Lui proprie, ci permanent în toate a făcut voia Aceluia care L-a trimis.

El a învăţat ascultarea în ceea ce a suferit: căci totul de pe pământ era suferinţe pentru El. Întruparea Sa ca Om era suferinţă; locuirea Sa printre oameni, supunerea Sa la toate urmările rezultate prin venirea păcatului în lume, trăirea intensă a vrăjmăşiei din partea oamenilor, care L-au lepădat şi L-au răstignit pe cruce, erau o sursă permanentă de suferinţe pentru El, Cel care din veşnicie a fost în prezenţa Tatălui, de a cărui glorie a avut parte şi a savurat-o. Şi cu toate acestea era o diferenţă în această suferinţă. Una era mai grea şi mai chinuitoare decât cealaltă. Dar mai grea dintre toate a fost suferinţa crucii, nu numai din cauza grozăviei şi ruşinii legate de ea, ci pentru că purta un caracter cu totul deosebit decât celelalte suferinţe. Privit sub un anumit punct de vedere, se cuvenea suferinţa pentru dreptate, deoarece Isus a fost lepădat de oamenii păcătoşi şi a fost dus la moarte, totuşi pe de altă parte era suferinţa din partea lui Dumnezeu, deoarece El era făcut păcat pentru noi şi a purtat păcatele noastre pe trupul Său pe lemn. De aceea suspinul Lui Isus au crescut, pe măsură ce această suferinţă se apropia. În ultimele zile ale vieţii Sale pe pământ S-a înfiorat profund în sufletul Lui (vezi Ioan 11.33), şi în cele din urmă, când diavolul, care a fost învins de El în pustie şi pentru un timp a plecat de la El, s-a reîntors cu groaza morţii, L-a cuprins o teamă aşa de mare că sudoarea Lui cădea pe pământ ca nişte picături mari de sânge. Duhul Sfânt ne descrie aceasta aici în cuvinte minunate:

Evrei 5.7-10: El, în zilele întrupării Sale, aducând cereri şi rugăciuni stăruitoare, cu strigăt puternic şi lacrimi, către Acela care putea să-L mântuiască din moarte (şi fiind ascultat, datorită evlaviei Lui), deşi era Fiu, a învăţat ascultarea din cele ce a suferit; şi, fiind făcut desăvârşit, a devenit, pentru toţi cei care ascultă de El, autor al mântuirii eterne, numit (textual: salutat) de Dumnezeu »Mare Preot după rânduiala lui Melhisedec«.

Aşa cum am remarcat deja, vedem în Ghetsimani punctul culminant al suferinţei Sale. Scumpul nostru Domn a îndurat acolo în sufletul Său toată teama şi toate durerile morţii, care trebuiau să vină asupra Sa la cruce din cauza păcatului, spre glorificarea lui Dumnezeu şi spre satisfacerea dreptăţii Sale. Paharul mâniei lui Dumnezeu asupra păcatului a fost pus înaintea Lui; şi despre acest pahar El spune ceea ce El niciodată nu a spus despre un alt pahar: „Tatăl Meu, dacă este posibil, să treacă de la Mine paharul acesta.” Însă El era ascultător în toate, ascultător până la moarte, da, până la moarte pe cruce. „Însă nu cum vreau Eu, ci cum vrei Tu”. Voia lui Isus nu era, să moară. Nu putea să fie altfel. Să moară însemna pentru El să fie părăsit de Dumnezeu şi să fie predat judecăţii. Dar în deplină ascultare a luat paharul mâniei lui Dumnezeu din mâna Tatălui Său. Aceasta era teama Sa de Dumnezeu. Şi din pricina acestei temeri faţă de Dumnezeu El a fost ascultat. A venit un înger să-L întărească. În putere divină şi maiestate a ieşit în întâmpinarea copoilor, îi face să cadă la pământ şi Se predă de bună voie lor, ca să fie dus la cruce. Şi după ce El a făcut voia Tatălui şi a înfăptuit lucrarea, El „I-a răspuns dintre coarnele bivolilor” (Psalmul 22.21), a fost înviat de Dumnezeu dintre morţi şi a fost luat în cer la dreapta Sa. Şi astfel, „fiind făcut desăvârşit, a devenit, pentru toţi cei care ascultă de El, autor al mântuirii eterne, numit (textual: salutat) de Dumnezeu »Mare Preot după rânduiala lui Melhisedec«.”

Pavel întrerupe aici expunerea sa de dovezi. Acolo unde el începe să vorbească despre Melhisedec, despre care el are multe de spus, şi greu de explicat, el se gândeşte la slăbiciunea şi scepticismul în care au căzut credincioşii evrei. În ceea ce priveşte timpul, de când ei s-au întors la Dumnezeu, ei trebuiau să fie învăţători, dar deoarece ei au devenit greoi la auzire, ei trebuiau să fie învăţaţi din nou care sunt principiile începutului cuvintelor lui Dumnezeu; şi ei, care ar fi trebuit hrăniţi cu hrană tare, au acum nevoie de lapte, ca şi copiii mici (versetele 11-12). Ce ruşine!

Evrei 5.13-14: Pentru că oricine foloseşte lapte este fără experienţă în cuvântul dreptăţii, pentru că este prunc; iar hrana tare este pentru cei maturi, care, prin obişnuinţă, au simţurile deprinse să deosebească binele şi răul.

Partea anterioară Partea următoare


Tradus de la: Der Hebräerbrief (5)

Traducere: Ion Simionescu

Mai multe articole din categoria Comentarii (154)

Mai multe articole despre locul din Biblie Evrei 5 (1)

Mai multe articole ale autorului Hermanus Cornelis Voorhoeve (1)


Nota redacţiei:

Redacţia SoundWords este răspunzătoare pentru publicarea articolului de mai sus. Aceasta nu înseamnă că neapărat ea este de acord cu toate celelalte gânduri ale autorului publicate (desigur cu excepţia articolelor publicate de redacţie) şi doreşte să atragă atenţia, să se ţină seama de toate gândurile şi practicile autorului, pe care el le face cunoscut în alte locuri. „Cercetaţi toate lucrurile, şi păstraţi ce este bun” (1 Tesaloniceni 5.21).