Epistola către Evrei capitolul 4
Evrei 4

Hermanus Cornelis Voorhoeve

© SoundWords, Online începând de la: 15.09.2018, Actualizat: 15.09.2018

În capitolul 4 se tratează în continuare tema referitoare la odihna lui Dumnezeu. Când izraeliţii în pustie au ajuns la graniţele ţării făgăduite, prin necredinţă au refuzat să intre în Canaan, Dumnezeu a jurat în mânia Sa: „Nu vor intra în odihna Mea!”, şi toţi au căzut în pustie. „Să ne temem”, spune Pavel în versetul 1,

Evrei 4.1b: …ca nu cumva cineva dintre voi să pară că a rămas în urmă.

În acest context este clar despre ce odihnă este vorba aici. Aici nu este vorba de odihna, pe care conştiinţa noastră a găsit-o prin sângele lui Hristos; şi nici de odihna, care este partea noastră în timpul călătoriei noaste aici pe pământ prin încrederea noastră în dragostea şi puterea lui Dumnezeu, ci de odihna în care a intrat Hristos glorificat, şi care ne aşteaptă în locuinţele veşnice la sfârşitul călătoriei noastre prin pustie. Noi am fost eliberaţi din Egipt (lume) şi ne aflăm în călătorie spre Canaan (cer). Pericolul nu constă în aceea, că sângele nu ar fi înaintea tronului de har (şi pentru că el este acolo, aceasta dă conştiinţei noastre odihnă în prezenţa lui Dumnezeu); ci în aceea, că noi pierim pe drum, aşa cum mulţi au pierit în pustie prin necredinţă. „Cuvântul pe care l-au auzit nu le-a folosit, negăsind credinţă în cei care au auzit (literar: nefiind amestecat cu credinţă)” (Evrei 4.2). Numai, „noi, cei care am crezut, intrăm în odihnă” (Evrei 4.3); căci şi nouă ni s-a vestit o veste bună, ca şi acelora. Vestea bună aici nu este vestea despre iertarea păcatelor noastre prin sângele lui Hristos, ci predica despre Hristos glorificat, prin care noi am devenit părtaşi ai chemării cereşti şi tovarăşi ai Acestuia. De aceea nu se vorbeşte despre odihna pe care noi am găsit-o pentru conştiinţa noastră prin credinţa în Hristos şi prin încrederea noastră în jertfa Sa şi în sângele Său, ci despre odihna care ne aşteaptă când noi la sfârşitul călătoriei noastre prin pustie am ajuns în Canaanul ceresc.

Exact şi frumos ne este prezentată această odihnă. Dumnezeu Şi-a pregătit El Însuşi o odihnă după terminarea lucrării creaţiei. Şi după ce El a condus poporul Său prin pustie, El a făgăduit o odihnă în Canaan. Dar ce s-a petrecut? Vai, omul a deranjat această odihnă. Să Se poată odihni Creatorul, când ceea ce El a creat a fost stricat prin păcat? Cu siguranţă, nu! Din acest moment a început din nou lucrarea Sa. Ce har! „Tatăl Meu lucrează până acum, şi Eu de asemenea lucrez”, a spus Mântuitorul nostru. Şi Israel a deranjat odihna în Canaan prin necredinţa Sa, prin păcatele sale şi prin încăpăţânarea sa. Căci, spune Pavel, dacă Iosua ar fi dus poporul la odihnă, atunci David n-ar fi vorbit după atâta timp despre o altă odihnă.

Evrei 4.9: Rămâne deci o odihnă de sabat pentru poporul lui Dumnezeu,

aceasta înseamnă, pentru aceia care cred şi perseverează până la sfârşit (Evrei 4.6-9).

Şi care este această odihnă? Este odihna lui Dumnezeu Însuşi. „Cei neascultători nu vor intra în odihna Mea”, zice Domnul. Gând nespus de minunat! Adam a deranjat odihna lui Dumnezeu după creaţie. Israel a deranjat odihna în ţara făgăduită. Nu mai rămâne nici o odihnă? Ba da, Dumnezeu a găsit-o în Hristos. Hristos a nimicit păcatul şi a făcut o ispăşire veşnică. El va pune pe toţi vrăjmaşii Săi aşternut picioarelor Sale. Toate lucrurile din cer şi de pe pământ vor fi împăcate şi curăţite prin El. Va fi un cer nou şi un pământ nou, în care va locui dreptatea, şi unde totul va fi adus în ordine conform planului veşnic al lui Dumnezeu, spre glorificarea Sa. Nu va mai rămâne nimic care va trebui curăţit şi împăcat; şi nici un vrăjmaş nu se va mai ridica împotriva lui Dumnezeu. El Se va putea bucura de lucrarea mâinilor Sale cu o bucurie care niciodată nu va mai putea fi distrusă, ci ea va rămâne veşnic. Noi, cei care credem, avem voie să avem parte cândva de această odihnă.

Evrei 4.10: Pentru că cine a intrat în odihna Lui, acela s-a şi odihnit de lucrările lui, ca Dumnezeu de ale Sale.

Ce fericire va fi, să ai parte de această odihnă! Este o odihnă desăvârşită. Orice lucrare, toate încercările credinţei în pustie, orice luptă, toate faptele, pe care noi le facem aici pe pământ, vor înceta. Noi vom fi nu numai eliberaţi de puterea păcatului, care locuieşte în noi, şi din orice ispită, ci orice lucrare, orice osteneală şi toată lupta omului nou vor înceta. Dumnezeu Se odihneşte de lucrările Sale, şi cu adevărat, ele sunt bune. Astfel şi noi ne vom odihni atunci împreună cu El. Acum noi suntem în pustie, cu toate grijile ei, cu toate ostenelile ei şi cu toate vicisitudinile ei; noi avem şi de luptat cu răutăţile spirituale din locurile cereşti, dar atunci ne vom odihni de lucrul nostru, ne vom odihni la inima lui Dumnezeu, ne vom odihni în locaşul Lui cel veşnic, şi nimic nu va mai tulbura vreodată această odihnă. Atât odihna din creaţie cât şi odihna din Canaan au fost deranjate, dar această odihnă, odihna creaţiei noi, va dura până în veşnicie netulburată. Ce perspectivă nespus de minunată!

De aceea să depunem tot efortul, ca să intrăm în odihna aceea, pentru ca nimeni să nu cadă, potrivit cu acel exemplu de neascultare, de care izraeliţii în pustie s-au făcut vinovaţi. Să ne îndreptăm privirea spre finalul călătoriei noastre, spre locuinţa cerească, spre ţara odihnei veşnice, unde va fi plinătate de bucurie înaintea Domnului. Atunci vom merge cu îndrăzneală pe drumul nostru, până va veni Domnul, ca să ne ducă în multele locuinţe ale casei Tatălui. La sfârşitul celor patruzeci de ani de călătorie prin pustie, Caleb, ai cărui ochi au fost permanent îndreptaţi spre ţara minunată, putea adeveri, că puterea lui era la fel de mare ca la ieşirea din Egipt; şi Pavel putea spune plin de bucurie la sfârşitul călătoriei sale: „M-am luptat lupta cea bună, am terminat alergarea, am păzit credinţa; de acum îmi este pusă înainte cununa dreptăţii, pe care mi-o va da Domnul, dreptul Judecător în ziua aceea!”

În mod ciudat aici nu se aminteşte că pentru noi creştinii odihna este în cer. Prin aceasta rămâne deschisă uşa şi pentru o odihnă pe pământ, pentru poporul pământesc al lui Dumnezeu, în concordanţă cu făgăduinţele date acestui popor.

La sfârşitul capitolului nostru, Pavel arată cele două mijloace, pe care Dumnezeu le-a dat şi pe care El le foloseşte, ca să ne păzească şi să ne mângâie pe drum, pentru ca noi la sfârşitul călătoriei să ajungem în siguranţă la ţintă şi să putem intra în ţara odihnei veşnice. Aceste două mijloace sunt Cuvântul lui Dumnezeu şi slujba de Mare Preot a lui Hristos.

Cuvântul lui Dumnezeu, ca revelaţie a lui Dumnezeu şi expresie a Fiinţei şi voii Sale, în mijlocul împrejurărilor, în care ne aflăm noi, îndreaptă tot ce în inima noastră nu este în concordanţă cu El. El este

Evrei 4.12b: … viu şi lucrător şi mai ascuţit decât orice sabie cu două tăişuri şi pătrunzând până la despărţirea sufletului şi a duhului, a încheieturilor şi a măduvei.

El taie totul, oricât de tare ar fi legat în gândurile noastre. Acolo unde natura (sufletul) şi sentimentele ei se combină cu ceea ce este spiritual, el taie şi desparte ca sabia cu două tăişuri a adevărului divin, ceea ce este de la noi şi ceea ce este de la Dumnezeu. El este un judecător „al gândurilor şi intenţiilor inimii”. Dar, venind de la Dumnezeu, el are şi un alt caracter. El este ochiul Său, deschis peste conştiinţa noastră; el ne aşează în prezenţa lui Dumnezeu şi revelează toate lucrurile din noi.

Evrei 12.13: Nici o făptură nu este ascunsă înaintea Lui, ci toate sunt goale şi descoperite înaintea ochilor Aceluia cu care avem a face.

Aşa de puternică este Unealta, pe care Dumnezeu o foloseşte, ca să judece în noi tot ce ar putea să ne împiedice, ca bucuroşi, cu inimi fericite, întăriţi prin credinţa şi încrederea în Dumnezeu, să continuăm călătoria noastră prin pustie şi s-o ducem până la capăt. Tot ce este în contradicţie cu voia lui Dumnezeu; tot ce este din carne şi ar putea să ne ademenească la necredinţă şi lipsă de curaj, este un obstacol pe calea noastră şi ar putea să ne amăgească la poticnire şi cădere, la oprire pe cale sau întoarcere înapoi. În credincioşia Sa Dumnezeu lucrează prin Cuvântul Său în noi şi judecă gândurile şi intenţiile inimii. O inimă sinceră recunoaşte în aceasta un har nespus de mare. Desigur este greu şi uneori chinuitor în lucrarea Sa, dar în aceasta este inclusă o binecuvântare nespus de mare şi deosebit de preţioasă. Cine vrea ca la sfârşitul călătoriei sale să intre în odihna cerească, se bucură când i se arată obstacole pe drum. Dacă voinţa proprie este zdrobită, atunci poftele cărnii sunt stăpânite şi ispitele şi pericolele care rezultă din ele sunt înlăturate. Cine se judecă pe sine însuşi în lumina lui Dumnezeu, acela primeşte putere şi energie ca să meargă cu bucurie pe drumul său şi la sfârşit să intre în odihna veşnică.

Însă noi nu avem nevoie numai de judecarea permanentă de sine însuşi prin Cuvântul lui Dumnezeu, ci în lumea aceasta plină de ispite şi nevoi avem nevoie şi de mângâiere. Aceasta o găsim în lucrarea de Mare Preot a lui Hristos, despre care Pavel vorbeşte aici şi în capitolul următor.

Evrei 4.14-16: Având deci un Mare Preot însemnat, care a străbătut cerurile, pe Isus, Fiul lui Dumnezeu, să ţinem cu tărie mărturisirea noastră. Pentru că nu avem un mare preot care să nu aibă parte cu noi în slăbiciunile noastre, ci unul ispitit în toate în acelaşi fel, în afară de păcat. Să ne apropiem deci cu îndrăzneală de tronul harului, ca să primim îndurare şi să găsim har, pentru ajutor la timpul potrivit.

Noi avem un Mare Preot, care a străbătut cerurile. Aşa cum Aaron a mers din tabăra izraelită prin curtea din faţă, prin locul sfânt şi a intrat în Locul Preasfânt, tot aşa şi Isus, Fiul lui Dumnezeu, S-a înălţat de pe pământul acesta şi a trecut prin cerul norilor, ca să intre în cerul al treilea, în locul sfânt ceresc, al locuinţei lui Dumnezeu şi să-Şi ocupe locul la dreapta lui Dumnezeu. El este acolo în glorie; nici o suferinţă nu-L mai poate lovi, nici o încercare nu mai poate veni asupra Sa; El este mai presus de toate. Dar aici jos El a fost ispitit în toate lucrurile, ca şi noi. De aceea El poate avea milă şi compasiune cu slăbiciunile noastre. Ca să poţi avea milă, trebuie să fi fost în aceleaşi situaţii. Marele nostru Preot Isus, Fiul lui Dumnezeu, a intrat ca Om în cer şi poate deci să simtă împreună cu noi oamenii; şi deoarece, atunci când El a fost pe pământ, a avut parte de toate suferinţele şi durerile, de care noi avem parte, El poate avea milă de noi şi se poate transpune în toate situaţiile, în care noi ne aflăm aici jos.

În acelaşi timp noi trebuie să mărturisim, că este vorba de slăbiciuni, şi nicidecum de păcate. Cuvintele lui Pavel sunt deseori fals interpretate şi prin aceasta fals aplicate. De îndată ce păcatele sunt numite slăbiciuni, păcatul îşi pierde urâciunea şi oroarea; dar dacă slăbiciunile sunt numite păcate, atunci ne lăsăm jefuiţi de mângâierea pe care ne-o făgăduieşte mila lui Isus. Este clar, că Domnul nu poate avea milă cu păcatele. Mila, aşa cum se înţelege aici acest cuvânt, nu este îndurare, ci sentiment de compasiune, simpatie. Domnul poate desigur privi cu compătimire spre un păcătos, dar El niciodată nu poate avea milă cu păcatul. Dimpotrivă, El condamnă păcatul, are oroare faţă de el şi l-a nimicit la cruce. De aceea Pavel spune, că Isus a fost ispitit în toate în acelaşi fel ca noi, în afară de păcat. Hristos n-a cunoscut nici un păcat; El nu a avut dorinţe nestăpânite; în toate ispitirile de care a avut parte, păcatul a fost exclus. „Prinţul lumii acesteia”, spune Domnul, „nu are nimic în Mine”. Satan nu a găsit nici un punct de legătură în El. Este blasfemie să aplici la Hristos ceea ce spune Pavel despre sine însuşi şi ce fiecare dintre noi poate mărturisi despre sine însuşi: „Ştiu, că nimic bun nu locuieşte în mine, aceasta este carnea mea”.

Dar Domnul nostru a fost ispitit aici jos în toate privinţele. El era sărac; I-a fost foame şi sete; a fost dispreţuit, batjocorit, lepădat; a fost urmărit şi maltratat de vrăjmaşii Săi, neînţeles de prietenii Săi, dezamăgit de ucenicii Săi. El a trebuit să îndure toate urmările păcatului. El nu a fost niciodată bolnav, (nu putea să fie bolnav, căci în El nu era nici un păcat şi deci El nu avea un trup muritor şi expus putrezirii, deşi putea să moară, şi El a murit chiar); dar când El a vindecat pe cei suferinzi, El a luat bolile lor asupra Sa şi a simţit durerile lor, aşa cum citim în evanghelia după Matei 8.17; aşa cum o mamă lângă leagănul copilului ei bolnav sufere mai mult decât copilul. Nu există nici o suferinţă omenească, de care El să nu fi avut parte, nici o durere, pe care El să nu o fi simţit, nici o luptă, pe care El să nu o fi luptat, nici o dezamăgire, de care să nu fi avut parte. Deci în toate acestea El poate simţi împreună cu noi. El ne poate spune: ştiu ce suferiţi voi; cunosc durerile voastre, Eu Însumi am avut parte de ele şi le-am simţit. Noi toţi ştim din experienţă ce mângâiere este dacă putem spune suferinţa noastră unui prieten despre care ştim, că el însuşi a fost în această suferinţă şi a suportat aceleaşi dureri. Un astfel de Prieten este Isus. El este Marele Preot al nostru, care are milă. El a fost ispitit în toate, ca şi noi, şi de aceea poate avea milă cu toate slăbiciunile noastre.

Deoarece noi avem un astfel de Mare Preot în cer, care se preocupă cu toate necazurile şi slăbiciunile noastre, potrivit cu cunoştinţa pe care El Însuşi o are despre acestea şi după puterea harului, noi putem păşi cu îndrăzneală înaintea tronului harului. În baza funcţiei Sale de Mare Preot, tronul harului stă deschis pentru noi. Nimic nu ne stă în drum, nimic nu ne împiedică, să ne apropiem cu îndrăzneală, pentru ca în toate slăbiciunile să primim îndurare şi în fiecare luptă să găsim har, pentru ajutor la timpul potrivit. Isus, Fiul lui Dumnezeu, ca Mare Preot al nostru nu numai ne-a deschis accesul la tronul lui Dumnezeu, ci El Se preocupă acolo cu noi, simte împreună cu noi în toate slăbiciunile noastre de aici de pe pământ şi este cauza pentru care Dumnezeu, Domnul, ne face să avem parte de îndurarea Sa şi de harul Său, aşa că prin aceasta noi suntem făcuţi capabili să ţinem cu tărie mărturisirea şi să răbdăm până la sfârşit.

Partea anterioară Partea următoare


Tradus de la: Der Hebräerbrief (4)

Traducere: Ion Simionescu

Mai multe articole din categoria Comentarii (81)

Mai multe articole ale autorului Hermanus Cornelis Voorhoeve (1)


Nota redacţiei:

Redacţia SoundWords este răspunzătoare pentru publicarea articolului de mai sus. Aceasta nu înseamnă că neapărat ea este de acord cu toate celelalte gânduri ale autorului publicate (desigur cu excepţia articolelor publicate de redacţie) şi doreşte să atragă atenţia, să se ţină seama de toate gândurile şi practicile autorului, pe care el le face cunoscut în alte locuri. „Cercetaţi toate lucrurile, şi păstraţi ce este bun” (1 Tesaloniceni 5.21).

Bibeltexte im Artikel anzeigen