Învăţături practice din cartea Iov (4)
Ştiu că Răscumpărătorul meu trăieşte!

William Kelly

© CSV, Online începând de la: 13.12.2018, Actualizat: 13.12.2018

Versete călăuzitoare: Iov 19.23-27

Iov 19.23-27: O, de ar fi scrise cuvintele mele! O, de ar fi înscrise într-o carte! De ar fi gravate cu condei de fier şi plumb, în stâncă, pentru totdeauna! Dar ştiu că Răscumpărătorul meu trăieşte şi la urmă El Se va ridica pe pământ. Şi după ce această piele a mea va fi nimicită, totuşi fiind în carnea mea voi vedea pe Dumnezeu: pe care eu însumi Îl voi vedea şi ochii mei Îl vor privi, şi nu ai altuia. Mi se topesc rărunchii înăuntrul meu.

 Aici, ca răspuns la toate acestea, unde împrejurările, prietenii şi înainte de toate propria inimă rătăcitoare au încercat să-l înstrăineze tot mai mult şi tot mai departe de Dumnezeu, lumina credinţei începe deodată să lumineze întunericul drumului de suferinţe al lui Iov. Ce spune el acum nu se potriveşte în cadrul gândurilor lui de odinioară, contrazice cele mai multe din cele pe care el le-a exprimat până acum. Nici nu sunt gândurile lui proprii, ci el se alătură momentelor, pe care le-am cunoscut deja, în care Duhul lui Dumnezeu l-a luminat, la fel de neaşteptat ca şi acum. Gândul la Mijlocitorul (Iov 9.33), la Martorul în ceruri (Iov 16.19) şi la o înviere a morţilor (Iov 14.14) sunt contopite aici în cunoaşterea că Salvatorul lui trăieşte şi că Acesta, chiar dacă trupul nenorocit al lui Iov va pieri, va triumfa cândva asupra țărânei. Atunci Iov îl va vedea ca Dumnezeu al lui şi se va bucura personal în El, şi inima lui priveşte spre acest moment cu o dorinţă mare (Iov 19.25-27).

Aceste cuvinte fac parte desigur din cele mai frumoase cuvinte, pe care le găsim în cartea Iov, da, ele fac parte din cele mai minunate manifestări ale credinţei din întreaga Scriptură. Lui Dumnezeu I-a plăcut să împlinească rugăciunile lui Iov, care au precedat aceste cuvinte. Ele au fost scrise, păstrate într-o carte. Şi în ce carte deosebită! Şi chiar dacă ele nu sunt realmente gravate în stâncă cu un condei de fier, sunt totuşi păstrate pentru veşnicie în Cuvântul lui Dumnezeu, care vor rămâne păstrate chiar şi atunci când stânca s-a prăbuşit demult în praf (Iov 19.23,24). Cât de puternic este Dumnezeu, care poate în astfel de împrejurări să lucreze astfel de lucruri în inima unui om, care într-un anumit sens era încă un rătăcitor!

Dacă ne gândim câte cunoştinţe bogate despre lucrurile divine posedăm noi prin Sfânta Scriptură, atunci trebuie să fim cuprinşi de uimire că în aceste timpuri de demult şi în afara descoperirii făcute lui Israel au putut fi rostite astfel de gânduri. Dar chiar dacă în zilele acelea Dumnezeu a făcut cunoscut puţine lucruri – acel puţin a trăit prin puterea Duhului Sfânt în inimile acelora care credeau. Găsim aceasta şi la patriarhi, chiar şi la Iacov. Deoarece principiul credinţei lucra aşa de puternic în ei, ei puteau deseori să spună lucruri pe care noi acum le cunoaştem ca şi cuvinte profetice, deoarece lumina deplină a împlinirii a strălucit asupra lor. Ne aminteşte de un cuvânt din cartea Proverbe: „Multă hrană este în arătura săracilor” (Proverbe 13.23). Dumnezeu a trezit în ei credinţa, care a dat cunoaşterii lor limitate o însemnătate mare în viitorul îndepărtat.

La noi ameninţă pericolul contrariului! În Hristos ne-a fost revelată plinătate de har şi adevăr. Dar trăim noi în ea? Are „multe” la noi acelaşi efect asupra vieţii noastre spirituale aşa cum a avut „puţinul” la credincioşii din zilele de demult? Nu este deseori aşa, că noi posedăm personal puţin din multul care ne-a fost dăruit?

Fie ca şi noi să ne putem bucura ca Iov de aceeaşi certitudine, aşa cum a făcut el în mijlocul încercărilor sale! Şi să nu fie necesar ca Dumnezeu să ne facă să ne ruşinăm gândind la credinţa lui Iov, deoarece siguranţa lui într-o aşa cunoaştere redusă era mai mare decât a noastră!

În viaţa spirituală este aşa, că în puţine cuvinte se spune de cele mai multe ori cel mai mult. Pe când Iov în suferinţa lui cea mai mare a ajuns la o mărturisire a credinţei pe cât de neaşteptată pe atât de minunată, găsim în cuvinte puţine o aşa bogăţie de gânduri, că se merită să medităm în mod deosebit la acest pasaj.

Ce este credinţa – nu conţinutul ei, ci în ceea ce priveşte natura şi caracterul ei -, nu găsim niciunde în Scriptură exprimat mai clar ca în Evrei 11. Ea este o certitudine cu privire la lucrurile care nu se văd, o speranţă în făgăduinţele care încă nu au fost împlinite. Şi Duhul Sfânt lasă pe credincioşii Vechiului Testament să treacă prin faţa noastră: toţi bărbaţi şi femei, care ţineau cu tărie la lucrurile nevăzute, la făgăduinţe neîmplinite, în mijlocul împrejurărilor care stăteau în contradicţie absolută cu aşteptările lor. Taina credinţei lor era, că ei ţineau cu tărie de Dumnezeu ca Acela care „dă viaţă celor morţi şi cheamă cele care nu sunt ca şi cum ar fi”. Aşa a acţionat Avraam (Romani 4.17,18) şi în principiu aşa au acţionat toţi care ca şi el „împotriva speranţei, au crezut cu speranţă”. Credinţa lor a crescut prin harul lui Dumnezeu odată cu greutăţile, şi când apoi au venit la ei înşişi împotrivirea, suferinţa, necazul şi le-au ameninţat viaţa şi persoana lor, atunci ei puteau exclama împreună cu psalmistul: „Carnea mea şi inima mea se topesc; Dumnezeu este stânca inimii mele şi partea mea pentru totdeauna” (Psalmul 73.26) şi împreună cu profetul: „Pentru că, deşi smochinul nu va înmuguri şi rod nu va fi în viţe, rodul măslinului va lipsi şi ogoarele nu vor da hrană, turma va fi nimicită din staul şi nu va fi nici o cireadă în grajduri, eu tot mă voi bucura în Domnul, mă voi veseli în Dumnezeul salvării mele” (Habacuc 3.17,18).

Printr-o astfel de credinţă au putut rămâne credincioşi chiar şi în mijlocul duşmanilor şi la enumerarea greutăţilor lor puteau mărturisii cu îndrăzneală: „Toate acestea au venit peste noi şi noi nu Te-am uitat şi n-am fost necredincioşi legământului Tău” (Psalmul 44.17).

Ah, acest „cu toate acestea” al credinţei! Ce har să poţi rosti aceasta din toată inima! Să poţi spune lumii, batjocoritorilor, împrejurărilor, vieţii întregi, da, chiar şi morţii: Ceea ce îmi prezinţi este adevărat, recunosc; tu mă pui în faţa realităţilor, ei bine, eu trăiesc în ele, dar cu toate acestea ţin cu tărie la Dumnezeul meu, la făgăduinţele şi promisiunile Lui, şi mă bucur, ca şi cum aş vedea pe Cel nevăzut (Evrei 11.27).

Aşa era şi la Iov. Făcând excepţie de suferinţele lui trupeşti, cât de multe au fost îndoielile, cărora a fost expus! Mereu încearcă prietenii lui să facă să i se clatine credinţa şi încrederea lui în Dumnezeu. Şi când Iov privea în jurul lui, el trebuia să le dea dreptate. Însă după aceea credinţa lui învinge şi el spune: Ştiu că Răscumpărătorul meu trăieşte! Da, el este foarte convins de aceasta, cu toată starea lui aparent lipsită de speranţă!

Iov trăia în afara lui Israel. Însă istoria lui a fost scrisă în ebraică, şi Dumnezeu a dăruit-o lui Israel ca parte a revelaţiei Sale. Şi acum este ciudat, că Duhul Sfânt, ca să redea gândurile lui Iov referitoare la răscumpărătorul său, foloseşte un cuvânt, care şi în alte locuri este tradus prin „răscumpărător”. Iov spune deci literar: ştiu că răscumpărătorul meu trăieşte. În Leviticul 25.25-55 se vorbeşte despre acest răscumpărător.

Dacă moştenirea unui israelit era vândută din cauza sărăciei, atunci fratele lui trebuia să răscumpere sau să cumpere înapoi cele vândute. Dacă era un sărăcit în Israel, aşa de sărac, că trebuia să se vândă pe sine însuşi ca sclav la un străin, era posibilă pentru el o astfel de dezlegare, adică răscumpărarea prin plata unui preţ de răscumpărare, şi anume, printr-unul din rudele lui de sânge. Şi pentru răzbunătorul sângelui se foloseşte acelaşi cuvânt „răscumpărător” sau „eliberator”.

Nu putem intra aici în detalii referitoare la înţelesul spiritual; ne mulţumim cu referirea la faptul că aici avem unul din modelele deosebit de frumoase despre Hristos, de care Legea este aşa de plină. Şi la Iov a fost gândul acesta: există Unul, care va căuta dreptul meu, Unul care mă va răscumpăra, pe mine sărăcitul, nenorocitul; ştiu că El trăieşte şi că eu Îl voi vedea ca Dumnezeu al meu. Şi astfel înţelegem că Iov – ca şi ceilalţi credincioşi ai Vechiului Testament – a apucat prin credinţă pe Hristos, fără să-L cunoască în descoperirea Lui deplină.

Iov cunoaşte totodată, că Răscumpărătorul Lui este mai presus de toate. „Şi la urmă El Se va ridica pe pământ”, exclamă el. În Isaia 48.12 citim: „Eu sunt Acelaşi: Eu sunt Cel dintâi şi Eu sunt Cel din urmă.” Prin Duhul lui Dumnezeu Iov a ştiut sau a simţit ceva despre acest adevăr. Ca Singurul, care rămâne, Dumnezeu Se va înălţa la urmă pe pământ, El, singurul care are autoritatea. Ce mângâiere pentru Iov! Răscumpărătorul, Eliberatorul, trăia. El era măreţ peste toate şi va fi aşa şi în viitor. Iov putea mărturisi prin credinţă că Acesta era Răscumpărător şi Eliberator.

Şi chiar mai mult. El crede şi în viitorul lui minunat. „Şi după ce această piele a mea va fi nimicită”, adică distrugerea existenţei mele a avut loc pe deplin, atunci eu nu voi pieri şi nu mă voi pierde, ci „fiind în carnea mea voi vedea pe Dumnezeu”. Deci el credea în învierea trupească. Aceasta este credinţă! Şi ce ciudat, să găseşti o astfel de credinţă în timpul acela!

Un gând, pe care îl găsim deseori în Vechiul Testament, este acela, că numai Dumnezeul Cel viu poate glorifica. Şi prin viaţă se înţelegea unirea sufletului cu trupul, fie acum, fie cândva în înviere. „Voi cânta Domnului toată viaţa mea”, spune psalmistul, „voi cânta psalmi Domnului meu cât voi fi” (Psalmul 104.33). Când Ezechia a fost bolnav şi simţea moartea că se apropie, el se plânge: „Nu-L voi vedea pe Domnul, pe Domnul pe pământul celor vii” (Isaia 38.11). Şi mai târziu el mărturiseşte: „Pentru că nu locuinţa morţilor Te va lăuda, nu moartea Te va preamări; cei care coboară în groapă nu mai speră în credincioşia Ta. Cel care trăieşte, cel care trăieşte Te va lăuda!” (Isaia 38.18,19). Şi în cartea Iov găsim de mai multe ori gândul acesta. Şi de aceea este sigur, că Iov s-a gândit la înviere, atunci când a spus: „fiind în carnea mea voi vedea pe Dumnezeu.” Prin aceasta el nu voia să spună: răscumpărat din trup, ci: din trupul de înviere, pe care Dumnezeu mi-l va dărui, după ce distrugerea existenţei mele actuale a avut loc definitiv. Şi chiar şi în aceasta vedem cum Dumnezeu a lăsat pe credincioşii Vechiului Testament să înţeleagă prin credinţă lucruri asupra cărora El voia să lase lumina revelaţiei Sale să cadă abia în timpuri mult mai târzii.

În strânsă legătură cu aceasta stă dorinţa mare a lui Iov, să se bucure personal în Dumnezeul său. Şi acest gând este adus întotdeauna în Vechiul Testament în legătură cu viaţa. Impresionante sunt cuvintele cu care Iov exprimă speranţa sa. „Pe care eu însumi (de fapt: „pentru mine, în favoarea mea”) Îl voi vedea”, spune el. Dumnezeu ca posesiunea personală a lui, ce gând! Da, El este pentru toţi prezent, şi nenumărat alţii se vor bucura în El. Dar El va fi şi pentru fiecare din noi posesiune a noastră, parte a noastră în veşnicie. Cât de plăcut şi intim exprimă Iov aceasta: „…ochii mei Îl vor privi, şi nu ai altuia.” Nu este ca şi cum el ar fi vrut să spună: Dumnezeul, pe care prietenii mei vor să mi-L prezinte, da, aşa cum eu însumi am gândit şi am vorbit uneori despre El, acesta nu era Dumnezeul meu, ci un Altul, pe care eu nu-L cunoşteam. Însă atunci Îl voi vedea ca Dumnezeu al meu, când toate acestea, toată nenorocirea a trecut pentru totdeauna.

Mai mare certitudine decât poseda Iov nici noi nu putem avea. Este desigur însă un privilegiu să putem deveni conştienţi în timpul de acum, în care trăim, de relaţia noastră personală cu Dumnezeu. Acolo unde un serviciu divin egoist vorbeşte deseori despre El numai ca „Dumnezeire” şi unde tot ce este personal în relaţie cu El se şterge şi se banalizează ca porniri sentimentale, care cândva se vor dovedi ca autoamăgiri, acolo, ştiind că Îl avem ca posesiune a noastră, putem spune împreună cu Iov fiind plini de speranţă vie: „Mi se topesc rărunchii înăuntrul meu.”

Partea anterioară Partea următoare


Tradus de la: Praktische Lehren aus dem Buch Hiob (4)

Rirlul original: „Praktische Lehren aus dem Buch Hiob. (4) Ich weiß, dass mein Erlöser lebt“
din Ermunterung und Ermahnung, 1992, pag. 360 şi următoarele.

Traducere: Ion Simionescu

Mai multe articole din categoria Comentarii (81)


Nota redacţiei:

Redacţia SoundWords este răspunzătoare pentru publicarea articolului de mai sus. Aceasta nu înseamnă că neapărat ea este de acord cu toate celelalte gânduri ale autorului publicate (desigur cu excepţia articolelor publicate de redacţie) şi doreşte să atragă atenţia, să se ţină seama de toate gândurile şi practicile autorului, pe care el le face cunoscut în alte locuri. „Cercetaţi toate lucrurile, şi păstraţi ce este bun” (1 Tesaloniceni 5.21).

Bibeltexte im Artikel anzeigen