Versete călăuzitoare: Deuteronom 8

Introducere

Creştinismul este caracterizat de o însuşire importantă: pe drumul prin lume creştinul face simultan experienţele pustiei şi experienţele Canaanului. Iudeul dimpotrivă, izraelitul, a făcut aceste experienţe separat, în etape diferite ale istoriei sale. De aceea este deosebit de important ca noi să punem aceste două lucruri la locul lor potrivit, căci noi suntem permanent înclinaţi să îngrădim gândurile lui Dumnezeu şi să luăm cât se poate de puţin din ceea ce Dumnezeu vrea să ne dăruiască. O urmare a acestei înclinaţii este că aproape fiecare credincios are adevărul lui preferat sau învăţătura lui preferată. Dacă am umbla în credincioşie şi real cu Dumnezeu, atunci am savura tot ce a fost plăcut lui Dumnezeu să ne dea. Vom constata nu numai că fiecare adevăr are locul lui şi este potrivit pentru situaţiile noastre, ci şi vom ajunge să evaluăm aceste adevăruri după mărimea importanţei lor, pe care ele le au în gândurile lui Dumnezeu. Este deosebit de mare lucru să posezi adevărul lui Dumnezeu ca întreg şi în felul acesta să-l preţuieşti, prin aceea că în acelaşi timp fiecărei din părţile lui componente i se acordă locul deosebit care i se cuvine în inimă.

Doresc să vorbesc mai întâi despre pelerinajul aici pe pământ, partea cu cea mai mică valoare dar în general cea mai bine înţeleasă şi acceptată a temei noastre. Rog pe cititor, ca în acest scop să-şi deschidă Biblia şi să citească Deuteronom 8.2-6.

Deuteronom 8.2-6: Şi adu-ţi aminte de tot drumul pe care te-a călăuzit Domnul Dumnezeul tău în aceşti patruzeci de ani în pustiu, ca să te smerească, să te încerce, ca să cunoască ce era în inima ta, dacă vei păzi poruncile Lui sau nu. Şi te-a smerit şi te-a lăsat să flămânzeşti şi te-a hrănit cu mana pe care n-o cunoscuseşi şi pe care părinţii tăi n-au cunoscut-o, ca să-ţi arate că omul nu trăieşte numai cu pâine, ci omul trăieşte cu orice iese din gura Domnului. Îmbrăcămintea nu ţi s-a învechit pe tine şi piciorul nu ţi s-a umflat în aceşti patruzeci de ani. Şi recunoaşte în inima ta că, aşa cum ceartă un om pe fiul său, aşa te ceartă pe tine Domnul Dumnezeul tău. Şi să păzeşti poruncile Domnului Dumnezeului tău, ca să umbli pe căile Lui şi să te temi de El.

Aceste versete vorbesc despre ceea ce eu am numit „pelerinaj aici pe pământ”. Ele vorbesc despre drumul prin lume, care pentru creştin a devenit o pustie. Căci începând din momentul în care eu am fost câştigat pentru Dumnezeu  şi adevărul Său, eu mă aflu în pustie, pe care eu trebuie s-o străbat ca pelerin. Aici este scena pe care se desfăşoară istoria mea proprie; aici este drumul care mă conduce prin peripeţiile tulburi ale vieţii.

În principal în capitolul nostru sunt două lucruri de luat în seamă. Mai întâi Dumnezeu ne învaţă două realităţi de importanţă deosebită: mai întâi, că istoria pustiei era necesară pentru noi, şi apoi (spun aceasta cu toată reverenţa), că ea era necesară pentru Dumnezeu, aceasta înseamnă, că ea I-a oferit ocazia să reveleze ce era în inima Lui pentru noi, şi anume, tocmai în mijlocul împrejurărilor, care ne înconjoară în lumea aceasta.

Experienţa pustiei este importantă pentru noi

Să studiem mai întâi prima parte, aceea care se referă la noi. Am spus, că istoria pustiei este importantă pentru noi. De ce? În călătoria noastră prin pustie învăţăm două lucruri, care niciodată nu au fost proprii omului natural, şi anume dependenţa şi supunerea sau ascultarea. Toţi ştim foarte bine că exact contrariul acestora este specific omului natural. El iubeşte independenţa şi neascultarea. Da, acestea sunt cele două trăsături caracteristice mari, care caracterizează pe omul decăzut ca atare, ale căror origini conduc înapoi până în grădina Eden. Însă totul se schimbă atunci când Dumnezeu ne-a adus la Sine şi ne-a făcut părtaşi ai naturii Sale. Trăsăturile de caracter, însuşirile remarcabile ale acestei naturi noi, pe care noi le posedăm ca un dar al harului Său, sunt dependenţa şi supunerea. Şi situaţiile, pe care le avem de străbătut prin lumea aceasta, greutăţile, încercările şi ispitele drumului constituie la fel de multe ocazii să pună în lumină şi să probeze aceste însuşiri.

Străbaterea pustiei cu bucuriile şi suferinţele ei, da, tot ce ne întâmpină, au ca rezultat binecuvântare pentru noi. Dacă inima este cu adevărat exersată înaintea lui Dumnezeu şi noi umblăm în puterea vieţii noi sub călăuzirea puternică a Duhului Sfânt, atunci orice situaţie, orice porţiune a drumului nostru va fi semnificativă pentru noi, prin aceea că încercările, greutăţile şi îngrijorările, cărora suntem expuşi, ne oferă ocazii să dovedim practic dependenţa şi ascultarea noastră. Să observăm în ce mod minunat aceste două trăsături de caracter  s-au văzut în istoria Aceluia care S-a smerit să devină Om, în timp ce El era singurul Om desăvârşit. Dacă ne gândim la ispitirea Domnului în pustie (Luca 4), ştim că primul lucru cu care El S-a împotrivit lui satan era statornicia omului dependent: „Isus i-a răspuns, zicând: ‚Este scris: »Omul nu va trăi numai cu pâine, ci cu orice cuvânt al lui Dumnezeu.«’” Cititorul să ia seama, că Domnul citează aceasta din capitolul cu care noi tocmai ne ocupăm. El face aceasta intenţionat, căci această parte din Scriptură se referă la istoria izraeliţilor, pe care Dumnezeu voia să-i înveţe pe parcursul călătoriei lor prin pustie dependenţa şi supunerea. Dumnezeu ne dă aici modelul acestor lucruri în propriul Său Fiu, în Omul desăvârşit.

Faptul acesta răspândeşte multă lumină asupra unui alt loc din Scriptură, a cărui înţelegere oferă unele greutăţi. Mă refer la acesta: „A rămas acolo până la moartea lui Irod, ca să se împlinească ce a fost spus de Domnul prin profetul care zice: ‚Am chemat pe Fiul Meu din Egipt’” (Matei 2.15). Ce înseamnă aceasta? Nimic altceva, decât că Hristos, Persoana Sa, reia istoria lui Israel. Israel, poporul lui Dumnezeu, nu a rezistat în nici o încercare, în nici o poziţie, în care a fost pus; pretutindeni a eşuat: în pustie, în ţară, precum şi mai târziu, în orice situaţie s-ar fi aflat. Aşa cum am spus, Isus reia în Persoana Sa istoria aceasta, şi în orice poziţie, în care poporul nu a biruit, El este găsit desăvârşit. El a fost desăvârşit în pustie, desăvârşit în dependenţă, desăvârşit în ascultare, cu un cuvânt: desăvârşit în orice privinţă. Constatarea că Dumnezeu prezintă într-un Om, care era în acelaşi timp om şi Dumnezeu, pe Omul desăvârşit, este nespus de mare pentru noi. În felul acesta Dumnezeu ne arată în Persoana lui Hristos însuşirile caracteristice unui om care umblă înaintea lui Dumnezeu. El le arată în Hristos. Niciodată să nu uităm aceasta!

Hristos a arătat în lumea aceasta, ce era Dumnezeu faţă de om, dar totodată El era Omul desăvârşit înaintea lui Dumnezeu. Dependenţa este prima trăsătură de caracter a omului desăvârşit. De aceea poate aduce numai foloase, dacă eşti în nevoi şi greutăţi. Căci din încercare rezultă binecuvântare. Dacă suntem dependenţi, întristarea va fi numai o ocazie pentru exerciţii binecuvântate. Motivul, pentru care aşa de mulţi copii ai lui Dumnezeu nu cunosc această dependenţă, este următorul: ei nu s-au aflat niciodată în greutăţi, în care părea să nu fie nici o ieşire. Eu regret pentru fiecare, care nu a făcut această experienţă. Sunt convins că noi toţi vom merge pe un asemenea drum. Căci Dumnezeu este, potrivit gândurilor inimii Sale, prea credincios faţă de noi, ca să nu ne ofere ocazii să experimentăm ce binecuvântare este să nu mai ai pe nimeni altcineva decât numai pe Dumnezeul viu. Poate fi numai de folos să fi adus într-o situaţie, în care eu nu văd nici un ajutor de la mine însumi, decât numai de la El, Dumnezeul cel viu. Căci atunci Dumnezeu Se face cunoscut inimii mele într-un fel în care eu niciodată mai înainte nu L-am cunoscut, şi aflu ce înseamnă să fi exersat în a fi dependent. Ai văzut tu vreodată un stejar pe panta unui deal mare? Cu cât vântul şi furtuna zgâlţâie copacul zvelt, cu atât mai adânc rădăcinile lui se înfig în pământ, sub premisa că ele sunt libere şi sănătoase. Furtuna este o binecuvântare pentru copac, căci ea este mijlocul prin care el este legat tot mai tare cu pământul.

Nu trebuie să spun, că vorbesc despre o inimă care este cu adevărat exersată înaintea lui Dumnezeu, de un om, care umblă cu Dumnezeu. Căci pentru acela, care nu umblă cu Dumnezeu, efectul dificultăţilor este, că ele se aşează între suflet şi Dumnezeu, şi rezultatul este în mod necesar decăderea spirituală. În capitolul 13 şi 14 al cărţii Numeri, unde copiii lui Israel erau în momentul intrării în ţară, vedem cum greutăţile se interpun între ei şi Dumnezeu. Şi care a fost rezultatul? Au pierdut conştienţa ascultării. „Şi au zis unul către altul: ‚Să punem o căpetenie şi să ne întoarcem în Egipt’”. Ei au cârtit, au plâns şi au fost neascultători. Dar dacă inima este cu adevărat exersată, dacă se înaintează având privirea orientată hotărât spre Dumnezeu, atunci vom cunoaşte pe Dumnezeu în mod deosebit în greutăţi. Ia naştere o taină între suflet şi Dumnezeu, o înţelegere ascunsă, despre care o a treia persoană nu ştie nimic.

Cunoşti tu această taină? Eu cred că apostolul la aceasta face aluzie, când în Filipeni 4 spune: „Dumnezeul meu vă va împlini orice trebuinţă”. El nu spune „Dumnezeul vostru”. De ce nu? Fără îndoială Dumnezeu era la fel Dumnezeul credincioşilor din Filipi, precum era al apostolului, dar Pavel vorbea despre El, ca şi cum el L-ar fi cunoscut în mod deosebit pentru sine. Desigur Isus a zis: „Dumnezeul Meu şi Dumnezeul vostru”; dar când eu vorbesc despre Dumnezeu, aşa cum eu Îl cunosc pentru mine, atunci pot spune: sunt taine între Dumnezeu şi mine: „Dumnezeul meu vă va împlini orice trebuinţă”. Avem aici deci una din binefacerile preţioase, pe care ne-o dovedeşte pustia. Noi întâmpinăm greutăţi, care ne fac să devenim dependenţi de Dumnezeul viu.

Pustia era o ocazie pentru Dumnezeu

Ajungem acum la a doua învăţătură, pe care ne-o dă pustia: supunerea sau ascultarea. Citim în Matei 11.25: „În timpul acela, Isus, răspunzând, a zis: ‚Te laud, Tată, Domn al cerului şi al pământului, pentru că ai ascuns acestea de cei înţelepţi şi pricepuţi şi le-ai descoperit pruncilor’”, şi apoi urmează unul din cele mai minunate cuvinte, care ne este relatat în Sfânta Scriptură: „Da, Tată, pentru că aşa a fost plăcut înaintea Ta.” Ce cuvinte extraordinare de pe buzele Fiului veşnic al lui Dumnezeu! În împrejurările exterioare ale lui Hristos totul era orientat spre a întrista la extrem inima Sa. Ioan Botezătorul s-a îndoit de El; cetăţile, care au văzut cele mai mari minuni ale Lui, nu s-au pocăit; Israel era asemenea copiilor, cărora li s-a cântat, dar ei nu au jucat, li s-au cântat cântări de jale, dar nu au plâns. În ce a găsit atunci inima Domnului mângâiere „în zilele acelea”, când nici măcar o singură stea nu străpungea întunericul care Îl înconjura? Nu era ea în supunerea desăvârşită faţă de voia Tatălui? „Da, Tată, pentru că aşa a fost plăcut înaintea Ta.” El ia totodată scăpare în supunerea desăvârşită a omului desăvârşit, şi aici El găseşte satisfacerea Lui.

Şi toate acestea ni le prezintă Dumnezeu într-un Om: dependenţa desăvârşită, ascultarea desăvârşită! Ce har nespus de mare! Nu numai că aceste două lucruri ne-au fost revelate, aşa cum era potrivit pentru Dumnezeu, ci ele au fost prezentate în Persoana, în căile, în umblarea şi în împrejurările acestui Mântuitor minunat: Dumnezeu, revelat în carne. El a venit în lumea aceasta – să nu uităm! – nu numai să reveleze inimilor noastre sărmane ce era în inima lui Dumnezeu pentru noi, ci şi ca să prezinte înaintea lui Dumnezeu şi înaintea oamenilor sub aceste două însuşiri de caracter, dependenţa şi ascultarea, ce este un om desăvârşit înaintea lui Dumnezeu.

În Deuteronom 8 citim:

Deuteronom 8.2: Şi adu-ţi aminte de tot drumul pe care te-a călăuzit Domnul Dumnezeul tău în aceşti patruzeci de ani în pustiu.

Deci pentru Israel a fost necesar un pelerinaj de patruzeci de ani. Patruzeci de ani ei au rătăcit în pustie, fără să fie dependenţi şi ascultători. Ai înţeles ce vrea să ne spună aceasta? Nu sunt unii printre noi, care probabil au umblat treizeci, patruzeci, cincizeci sau poate chiar optzeci de ani, fără să fi învăţat până astăzi această lecţie. Dimpotrivă vedem în Hristos un Om, care a început istoria Sa în dependenţă şi ascultare ca Om desăvârşit. În aceasta constă diferenţa între El şi noi. Noi avem nevoie de patruzeci, cincizeci, optzeci de ani, depinde la fiecare, şi încă nu am ajuns desăvârşiţi în dependenţă şi ascultare. Pentru Hristos aceasta era punctul de plecare. El a devenit Om printr-o acţiune de ascultare. Aşa a început Omul desăvârşit, Dumnezeu mai presus de toate, preamărit în veşnicie, alergarea Sa. El a venit aici pe pământul acesta, ca să devină Om cu adevărat, tot aşa cum era Dumnezeu cu adevărat, desăvârşit în toate lucrurile, în care noi nu putem face altceva decât să eşuăm. Este o mare binecuvântare să-L avem pe El permanent în felul acesta înaintea privirii noastre. Ce bucurie este pentru inimă să se desprindă de toate celelalte şi să aibă dreptul să-L privească numai pe El!

Fără îndoială aceasta este cu mult mai presus de noi; dar se oferă o uşurare pentru inimă, să vadă cum Dumnezeu a găsit totul într-un Om, în Fiul Său veşnic, şi care a prezentat în chip desăvârşit lucrurile pe care le dorea inima Sa, şi pe care noi am neglijat să le aducem înaintea Lui. Această Persoană, subiectul bucuriei veşnice a Tatălui, ne este prezentat ca model în toată desăvârşirea drumului Lui, în dependenţa desăvârşită, în ascultarea desăvârşită, în care El permanent a făcut ce era plăcut Tatălui, modelul simplu a ceea ce noi ar trebui să fim practic corespunzător voii lui Dumnezeu, prin harul Său şi Duhul Său. Vorbesc despre realitate, nu despre puterea prin care se realizează aceasta. Să dea Domnul, ca pelerinajul prin pustie să ne slujească la acest rezultat! Pustia nu este numai locul unde harul şi puterea Dumnezeului-Mântuitor se desfăşoară şi unde poate satisface toate nevoile noastre în toate greutăţile şi încercările, ci ea este şi şcoala în care Dumnezeu ne formează practic după bogăţiile nespus de mari ale harului Său, prin aceea că El continuă în noi lucrarea Sa şi pentru aceasta Se foloseşte de acele împrejurări vitrege, spini, obstacole, osteneală, greutăţi ale drumului, ca să ducă la desăvârşire intenţiile Sale de har din pricina Numelui Său.

Înainte de a trece la partea a doua a temei noastre, care îmi pare mult mai preţioasă decât prima, doresc să revin la remarca, că pustia a fost o chestiune necesară pentru Dumnezeu cu privire la căile Lui cu noi. Astfel de cuvinte ar putea părea ciudate; dar realitatea este că sentimentele lui Dumnezeu au nevoie de drumul prin pustie, ca să se poată revela în realitatea lor. Pustia este realmente singurul loc care oferă lui Dumnezeu prilejul să exercite dragostea Sa neschimbabilă şi sentimentele fidele ale inimii Sale. În cer nu vom avea nici un fel de griji, de suferinţe şi lacrimi, nici un necaz, nici osteneală şi nici încercări. Toate aceste lucruri aparţin scenei pământeşti, şi Dumnezeu le foloseşte să Se reveleze pe Sine Însuşi în ele. Gânduri minunate: puterea divină în slujba slăbiciunii omeneşti, nenorocirea omenească subiect al compasiunii şi îndurării divine! În adevăr, era necesară o lume ca aceasta, pentru ca Dumnezeu să poată arăta toată dragostea duioasă, care umple inima Sa faţă de sfinţii Săi sărmani, încercaţi. El Se apropie de ei, El poartă grijă de ei, El îi mângâie, El îi îngrijeşte, „aşa cum o doică îşi îngrijeşte cu drag copii” (1 Tesaloniceni 2.7). Nu crezi tu, că în timpul când sufletul lui Pavel a fost întărit, era o bucurie deosebită pentru Dumnezeu şi Hristos să vină la apostol şi să-i spună: „Îndrăzneşte!” Dacă această întâmplare ar fi lipsit în istoria apostolului, afirm cu îndrăzneală, Dumnezeu ar fi creat o altă ocazie. Şi aceasta nu numai din pricina lui Pavel, ci ca să arate cum Hristos voia să fie aproape de slujitorul Lui şi iubea să-i întărească inima, deoarece acesta a fost cu mare credincioşie de partea Lui şi a suferit pentru Numele Lui!

Împrejurările, prin care noi trecem, oferă lui Dumnezeu ocazia să ni Se reveleze, însă ele nu sunt sursa activităţii Sale. În privinţa aceasta nu este nici măcar un singur motiv în inima lui Dumnezeu, care să nu îşi aibă izvorul în El Însuşi. În noi El nu găseşte nici un motiv pentru a acţiona, însă nenorocirea noastră Îi oferă ocazia să arate îndurarea Sa. El găseşte în aceasta momentul favorabil, ca să reveleze dragostea duioasă a inimii Sale. El desfăşoară mângâierile Sale în suferinţele noastre, în dificultăţile noastre puterea şi înţelepciunea Sa de nepătruns. Dar motivaţia pentru toate acestea este numai în inima Sa. Ce realitate binecuvântată! Toate izvoarele sunt în Dumnezeu Însuşi, şi împrejurările noastre constituie pentru El numai ocazii să reveleze ceea ce este deja prezent în inima Sa. Ce nespus de mare este harul care se poate coborî aşa de mult! Au inimile noastre în momentul acesta un simţământ pentru aceasta? Este printre cititori vreunul întristat sau încercat în vreun fel? Fie ca el să poată înţelege realitatea minunată, că Dumnezeu veghează asupra lui, că izvoarele Lui minunate de ajutor sunt prezente pentru toate împrejurările sale! Putem fi convinşi că permanent este o bucurie pentru inima lui Dumnezeu să ne vină în ajutor, şi anume nu potrivit gândurilor noastre, ci potrivit cu înţelepciunea Lui nesfârşit de mare şi dragostea Lui profundă; căci inima Lui este cea care Îi călăuzeşte mâna Sa.

Ştiu că eu nu totdeauna înţeleg căile lui Dumnezeu, aşa cum ar trebui şi aşa cum aş putea, dar văd mereu că nimic nu face pe om necredincios, ca atunci când el încearcă să judece pe Dumnezeu după căile Lui de guvernare. Mulţimi mari de oameni sunt cuprinşi de necredinţă şi înşelaţi în zilele noastre. Acesta este un rău, care creşte mereu. Cunosc pe unii care au eşuat în credinţă, deoarece ei au privit la împrejurările lor, la căile pe care au fost conduşi. Ei au cunoscut pe Dumnezeu suficient, ca să nu-L despartă de împrejurările lor; ei nu au crezut în părerea că totul este călăuzit de întâmplare. Dar ei L-au evaluat după căile Sale cu ei, şi astfel şi-au pierdut echilibrul spiritual şi s-au rătăcit de la Dumnezeu. Nu, în felul acesta Dumnezeu nu lasă să se cunoască taina căilor Sale; dar vreau să vă spun, ce a lăsat El să se cunoască. Nu este nici o singură cămăruţă tainică în inima Lui, pe care El să nu ne-o fi deschis şi revelat. Fiul preaiubit a făcut cunoscut toate sentimentele Tatălui. Noi Îl cunoaştem, cunoaştem inima Lui, şi cât de preţios este să ne putem refugia mereu acolo!

Căile lui Dumnezeu sunt deseori învăluite în nori şi întuneric. Eu nu cunosc de la început sfârşitul drumului, pe care El mă duce; probabil Dumnezeu îmi ascunde intenţionat aceasta. Dar dacă iau ca punct de plecare dragostea, care umple inima Lui, bunătatea Lui nemărginită, atunci ştiu şi cred şi vorbesc fără frică: „Dumnezeu, Cel Preaînalt, Cel Atotputernic, mă iubeşte pentru totdeauna”. Atunci măsor căile Lui după inima Lui şi nu inima Lui după căile Lui. Am auzit odată despre un bărbat care a respins cu hotărâre Evanghelia harului lui Dumnezeu şi singura cale pe care un păcătos poate fi condus la El. El a zis: „Nu pot înţelege predica voastră veşnică. Sângele, sângele, mereu sângele! Ce fel de Dumnezeu este de fapt Dumnezeul vostru? Nu vă aud vorbind altceva, decât numai despre sânge şi moarte.” Răspunsul, pe care el l-a primit, a constat dintr-o întrebare. „Ce legătură este”, aşa a fost întrebat, „între Dumnezeul, despre care dumneavoastră vă exprimaţi în felul acesta, şi jertfa, pe care dumneavoastră o desconsideraţi şi pe care totuşi El a pregătit-o?” Acesta a fost răspunsul corect. Jertfa era Fiul dragostei Sale!

Cunoaşterea dragostei divine dă răspuns la toate întrebările. Pe de o parte ea răspunde la batjocurile necredinciosului, pe de altă parte întăreşte inima slabă, care este înclinată să se lase dusă în rătăcire. Dumnezeu a dat pe Singurul Său Fiu, pe Fiul dragostei Sale, care din veşnicie era la sânul Tatălui, despre care s-a vorbit, atunci când El era aici pe pământ, ca despre „singurul Fiu, care este în sânul Tatălui” (Ioan 1.18). Dumnezeu L-a dat la moarte în nemărginita, necuprinsa, minunata mărime a dragostei Lui, ca să ne dovedească tuturor, că El are o inimă! El a dat la moarte subiectul cel mai preţios al sentimentelor Sale, ca să ne dovedească , că este o minciună, când satan ne şopteşte că Dumnezeu nu Se interesează de creaturile Lui.

Am remarcat deja, că faptul că Dumnezeu ne întâmpină în împrejurările noastre, nu este totul; cu privire la aceasta este un adevăr şi mai binecuvântat, şi pe acesta îl găsim în evanghelia după Luca 12 exprimat în puţine cuvinte: „Dar Tatăl vostru ştie.” Isus nu spune: „Tatăl vostru vă va veni în ajutor, ca să împlinească nevoile voastre” – cu siguranţă El va face aceasta -, ci El îndreaptă inimile alor Săi spre cunoştinţa Tatălui. „El ştie.” Nu îţi este aceasta de ajuns? Nu îţi este de ajuns în orice situaţie, că Tatăl ştie totul, că El are ochiul îndreptat spre tine, că niciodată nu doarme, că El are o ureche, care este permanent deschisă, o dragoste, care niciodată nu se schimbă? „El ştie!” Adevăr preţios! Te bazezi tu pe aceasta?

Facă Domnul să găsim toate mângâierile şi roadele preţioase ale vieţii în pustie! Este necesar să fim exersaţi în dependenţă şi ascultare, şi pe de altă parte Dumnezeu vrea să ne arate, că El are compasiune cu noi în slăbiciunile noastre şi în greutăţile noastre şi că El vrea să ne fie aproape. Şi cine ar putea în astfel de momente să ne fie mai aproape decât Dumnezeu? Compasiunea omului este în cazul cel mai bun nimic mai mult decât expresia propriei slăbiciuni. Dar dacă Dumnezeu Se apropie de noi, ce binecuvântare urmează atunci! „Dar Domnul a stat lângă mine”, spune apostolul, şi într-un alt loc: „Pentru că un înger al Dumnezeului al căruia sunt eu şi căruia Îi slujesc a stat lângă mine în noaptea aceasta.”

Domnul să ne dăruiască prin Duhul Său, să savurăm tot mai mult frumuseţea acestor lucruri, în timp ce străbatem pustia stearpă a lumii acesteia!

Tradus de la: Müssen die Alltagsprobleme wirklich sein

Acest articol descinde iniţial de la W. T. Turpin şi la traducerea în limba germană pentru Botschafter des Heils in Christo a fost mult completat.

Traducere: Ion Simionescu