Râuri de apă vie
Ioan 7.37-39

Walter Thomas Prideaux Wolston

© https://www.bibelstudium.de, Online începând de la: 23.09.2018, Actualizat: 23.09.2018

Versete călăuzitoare: Ioan 7.37-39

Ioan 7.37-39: În ziua de pe urmă, ziua cea mare a sărbătorii, Isus a stat în picioare şi a strigat: „Dacă însetează cineva, să vină la Mine şi să bea. Cine crede în Mine, din inima lui vor curge râuri de apă vie, cum a zis Scriptura.” Dar El spunea acestea despre Duhul pe care aveau să-L primească cei care vor crede în El; căci Duhul Sfânt încă nu era, fiindcă Isus nu fusese încă slăvit.

Duminica trecută am studiat despre Duhul Sfânt în tabloul izvorului de apă. În seara aceasta Domnul nostru ne prezintă în capitolul citit darul Duhului Sfânt, însă noi vom vedea, că El o face nu în tabloul izvorului de apă, care curge în viaţa veşnică, ci noi vedem prezentat un trup, din care curg râuri de apă vie. Ne găsim încă în această parte a evangheliei după Ioan într-un domeniu în care Domnul foloseşte tablouri în vorbirea Sa. Dacă vom merge puţin mai departe în această evanghelie vedem că această vorbire în imagini încetează şi vom găsi afirmaţii foarte simple şi clare ale Domnului despre Duhul lui Dumnezeu Însuşi, despre venirea Sa, despre caracterul Său şi despre ceea ce El va face după venirea Sa. Dar aici ne găsim încă în domeniul tablourilor şi putem fi siguri că prin aceasta Domnul urmăreşte un scop foarte înţelept, atunci când vorbeşte în felul acesta.

Ce frumoase şi atrăgătoare sunt cuvintele lui simbolice: »În ziua de pe urmă, ziua cea mare a sărbătorii, Isus a stat în picioare şi a strigat: „Dacă însetează cineva, să vină la Mine şi să bea. Cine crede în Mine, din inima lui vor curge râuri de apă vie, cum a spus Scriptura.”« Nu este lăsat pe seama noastră să ghicim sau să deducem care este înţelesul acestor cuvinte, ci este Duhul Sfânt al lui Dumnezeu, care prin evanghelist dă înţelesul. «Dar El spunea acestea despre Duhul pe care aveau să-L primească cei care vor crede în El; căci Duhul Sfânt încă nu era, fiindcă Isus nu fusese încă slăvit.«

În capitolul 4 al evangheliei după Ioan citim despre viaţa în puterea Duhului Sfânt, care va fi dată ca un izvor de apă şi stă în legătură cu prezenţa Mântuitorului smerit, cu gânduri smerite, milos şi totuşi respins, care S-a coborât ca să vină pe pământul acesta. În acest capitol găsim, că primirea Duhului Sfânt de către credincioşi este strâns legată atât de lepădarea pe pământ a Fiului Omului cât şi de înălţarea Lui în slava cerească. Pe de o parte lumea, care nu Îl vrea, pe de altă parte cerul, care Îl revendică pentru sine. În acest loc din Scriptură vedem că darul Duhului este legat direct cu locul actual în slava cerească, pe care Domnul Isus ca Om l-a ocupat. Înainte să încercăm cu ajutorul Domnului să cercetăm mai îndeaproape acest text, probabil ar trebui să prezint contextul în care el stă. Totul în Scriptură stă într-o ordine minunată şi dumnezeiască. Şi cei care au fost prezenţi aici în serile anterioare, vor vedea că există o lumină crescândă, o dezvoltare a adevărului în legătură cu ceea ce Domnul nostru prezintă în locul acesta, dacă comparăm cu ceea ce avem deja. Care sunt condiţiile cadru, pe care le găsim aici? Este faptul trist şi serios, că lumea nu voia să aibă nimic cu Hristos. Lumea nu voia să primească binecuvântările de la El. Şi acesta este de fapt motivul pentru care El părăseşte complet scena şi spune că El va merge la locul care I se cuvenea şi va binecuvânta peste măsură de mult pe cei care Îl vor urma în acest loc.

Capitolul 7 începe cu următoarele cuvinte: »După aceste lucruri, Isus străbătea Galileea; nu voia să meargă în Iudeea, pentru că Iudeii căutau să-L omoare.« (Ioan 7.1) El ştia exact, că moartea Sa era un lucru hotărât din partea iudeilor şi de aceea a plecat din Iudeea. Citim în continuare: »Şi sărbătoarea iudeilor, a corturilor, era aproape.« În capitolul anterior găsim în versetul patru cuvintele: »Dar Paştele, sărbătoarea iudeilor, era aproape« (Ioan 6.4). Gândeşti tu, că este o simplă întâmplare că în capitolul 6 citim despre sărbătoarea Paştelor şi despre sărbătoarea corturilor în capitolul 7? Imposibil! Ambele sunt simboluri importante şi ambele ocupă o poziţie mare şi importantă în scrierile Vechiului Testament. Paştele prezintă moartea Domnului Isus. Nu trebuie să ne îndoim deloc de aceasta, deoarece apostolul Pavel scrie în 1 Corinteni 5.7: »Căci Hristos, Paştele nostru, a fost jertfit.« Dacă mergem în cartea Deuteronom capitolul 16, vedem trei ocazii în care iudeul trebuia să apară înaintea Domnului. Aceste ocazii erau Paştele, sărbătoarea săptămânilor şi sărbătoarea corturilor. Aşa cum am spus deja, Paştele era un tablou al morţii Domnului şi prin aceasta un tablou al crucii. Sărbătoarea săptămânilor corespunde clar rusaliilor şi prin aceasta venirii Duhului Sfânt (compară cu Leviticul 23.15-20; Faptele apostolilor 2.1-4). Sărbătoarea corturilor este un tablou al Împărăţiei de o mie de ani. Ea constă din pace, odihnă şi glorie sub guvernarea Domnului Isus. În evanghelia după Ioan citim despre respectarea sărbătorii Paştelui şi a sărbătorii corturilor. Dar nu găsim nici o menţionare a sărbătorii săptămânilor. Şi motivul pentru aceasta trebuie căutat în aceea, că sărbătoarea săptămânilor era umbra a ceva care mai trebuia să vină, şi anume Rusaliile, venirea Duhului Sfânt. Contraimaginea sărbătorii corturilor este scena binecuvântării şi gloriei, când Numele Domnului va da naştere în cele din urmă la bucurie mare şi fericire mare în toată lumea. Aceasta este încă o chestiune de viitor. De aceea sărbătoarea corturilor nu are nici o replică sau contraimagine în creştinătate. Împlinirea ei încă nu a avut loc şi ea va avea loc când va veni Împărăţia Domnului Isus.

În capitolul 6 al evangheliei după Ioan întâlnim dorinţa lor de a face pe Domnul Isus Împărat. În versetul 15 citim: »Isus deci, ştiind că ei vor veni să-L ia ca să-L facă Împărat, S-a dus iarăşi spre munte, numai El singur.« (Ioan 6.15) Dar cum era posibil să se instaureze împărăţia acolo unde păcatul domnea neînfrânat şi starea lumii acesteia era aşa fel, cum o vedem şi astăzi? Imposibil. Şi acesta este şi motivul pentru care puţin mai târziu în capitolul 6 Îl vedem pe Domnul cum El arată clar poporului, că El trebuia să moară şi ei, dacă nu vor mânca carnea Lui şi nu vor bea sângele Lui, nu vor avea viaţă. »Dacă nu mâncaţi Trupul Fiului Omului şi dacă nu beţi sângele Lui, n-aveţi viaţă în voi înşivă« (Ioan 6.53). Acestea sunt cuvintele Lui. Se poate spune că cuvintele Lui n-au fost recunoscute atunci şi chiar şi astăzi nu găsesc o acceptare generală.

Trebuie să păstrăm înaintea ochilor, că ceea ce noi găsim aici în capitolul 6 este contraimaginea manei, a pâinii, pe care israeliţii au avut-o în pustiu. Nu mă îndoiesc, că în Ioan 5; 6; 7 avem un tablou remarcabil a aceea ce fiecare iudeu ar înţelege imediat. În capitolul 5 îi găsim întrucâtva în Egipt, în robie. În capitolul 6 îi găsim în pustiu cu mana în mijlocul lor. Şi în capitolul 7 ei sunt în Canaan şi sărbătoresc sărbătoarea corturilor. Dar s-ar putea pune întrebarea: de ce îi găsim în capitolul 5 în Egipt? Ce vedem acolo? Vedem acolo câţiva schilozi, care sunt vindecaţi prin Domnul de bolile şi durerile lor. Exact aceasta era ce a avut loc în istoria lui Israel. Ei au fost eliberaţi din Egipt prin puterea harului lui Dumnezeu şi aici avem un om, a cărui suferinţă se asemăna cu a lor, şi pe Domnul Isus, DOMNUL IEHOVA, care acum El Însuşi Se afla pe pământ şi care vindeca în chip desăvârşit. În capitolul 6 Domnul face aluzie la experienţa lor din pustiu. Nu au avut ei acolo mana? Ba da. Şi apoi El spune: »Eu sunt pâinea vieţii«. Eu sunt adevărata mana. Voi trebuie să Mă mâncaţi pe Mine, voi trebuie să Mă posedaţi pe Mine. Atunci ei resping aceasta şi cârtesc împotriva Lui, aşa că atunci când mergem în capitolul 7, unde se aminteşte sărbătoarea corturilor şi care într-o oarecare măsură este şi ţinută, Domnul refuză să recunoască sărbătoarea prin prezenţa Sa. De aceea ziua instaurării ei este amânată. Bucuria pe pământ trebuie schimbată cu bucuria în cer, care stă în legătură cu Fiul Omului lepădat pe pământ, dar încununat în cer.

Domnul era afară şi aceia, care voiau să-L urmeze, trebuiau să întrerupă relaţiile cu ceea ce era de la om şi de la lume, ca să se alipească de Cel lepădat. Duhul lui Dumnezeu consideră important să numească acest eveniment, sărbătoarea corturilor, ca fiind sărbătoarea iudeilor. Acelaşi lucru este valabil şi cu privire la paşte, care de asemenea este numit sărbătoarea iudeilor. Cei care cunosc Scriptura îşi vor aminti că în capitolul 23 din cartea Leviticul, unde găsim o relatare detaliată a instaurării acestor sărbători, se spune mereu că sunt sărbătorile Domnului. Aici în evanghelia după Ioan Duhul lui Dumnezeu le declară exclusiv ca sărbători ale iudeilor. Totul era fals, fără conţinut, neveritabil şi cu regret aceasta este exact ceea ce noi astăzi găsim în creştinism. El, Cel care este suma şi substanţa a toate, şi prin aceasta şi contraimaginea a acestor simboluri, Isus Însuşi, Fiul lui Dumnezeu era prezent. În El ar fi putut să aibă loc împlinirea lor. Dar ce pagubă, că ei nu L-au recunoscut şi El era Cel nedorit, Cel ne-binevenit şi Cel necunoscut. Dar nu numai aceasta, El era şi Cel urât, Acela a cărui moarte au pregătit-o iudeii în timp ce ţineau sărbătoarea care se referea la El. De aceea El a plecat.

Capitolul nostru începe cu motivarea acestei acţiuni: »După aceste lucruri, Isus străbătea Galileea; nu voia să meargă în Iudeea, pentru că iudeii căutau să-L omoare.« În continuare vedem cum fraţii Lui vin la El şi spun: »Pleacă de aici şi du-Te în Iudeea, ca să vadă şi ucenicii Tăi lucrările pe care le faci.« El a făcut dintr-o cantitate mică, care consta din 5 pâini şi 2 peşti, mai mult decât era necesar, ca să sature o mare mulţime de oameni. Aşa cum ne relatează versetul 5, nici fraţii Lui de trup nu credeau în El (Ioan 7.4,5), dar cu toate acestea ei s-ar fi bucurat foarte mult, dacă ei prin legătura lor cu El, care putea face astfel de lucrări copleşitoare, ar fi primit un impuls în lume. Ce trist este să vezi, că omul foloseşte cu uşurătate Numele lui Hristos pentru a-şi mări popularitatea în lume. Aceasta este inima omului. Fraţii Lui spun în continuare: »căci nimeni nu face ceva în ascuns, ci caută să fie cunoscut în public; dacă faci aceste lucruri, arată-Te lumii.« Arată-Ţi valoarea, exercită adevărata sărbătoare a corturilor şi întemeiază Împărăţia. Arată-Te lumii, ocupă-Ţi locul în lume, căci prin aceasta vom profita şi noi. Aceasta este ceea ce gândeau ei în realitate. Dar care este răspunsul Lui? »Timpul Meu n-a sosit încă, dar timpul vostru totdeauna este gata.«

Acesta este un cuvânt foarte serios pentru cel necredincios. Timpul tău este totdeauna gata. Tu, cel neîntors la Dumnezeu, astăzi este timpul tău. Ziua de astăzi aparţine timpului lumii. Este foarte impresionant, când vedem aici cuvântul Domnului cu privire la sine Însuşi: »Timpul Meu n-a sosit încă«. El Se referă la moartea Sa. Dar cât de cu totul altfel este afirmaţia Lui cu privire la ei. Acum este vorba de timpul lumii, de ziua lumii şi de ziua omului. Timpul vostru însă este permanent gata. Lumea nu vă poate urî pe voi, lumea iubeşte ce este al ei. Tu eşti o parte şi un element al ei. Ea nu te urăşte. Tu eşti o parte integrantă a ei. Probabil eşti necesar pentru progresul ei. Pe Mine însă ea Mă urăşte, deoarece mărturisesc despre ea, că faptele ei sunt rele. Duceţi-vă voi la sărbătoare. Lumea şi religia ei s-au potrivit atunci ca şi acum foarte bine una cu alta şi fiecare creştin ar trebui să se gândească foarte bine dacă el contribuie sau nu contribuie la reînvierea scenei din Ioan 7. Este vorba de înfăţişarea exterioară de bucurie lipsită de orice realitate. Era un simplu formalism exterior şi religios; mort, deoarece era fără Hristos. Nu exista nimic care putea să satisfacă sufletul.

Dar Domnul răspunde fraţilor Săi cu cuvintele: »… Suiţi-vă voi la sărbătoarea aceasta. Eu nu Mă sui la sărbătoarea aceasta, fiindcă nu Mi s-a împlinit încă timpul.« Când după aceea fraţii Lui s-au suit, S-a dus şi El – dar pe ascuns. Nu ca să Se ataşeze de ei, ci să apară ca Martor împotriva a ceea ce avea loc. El merge direct în Templu, ca să vorbească public. Erau deja multe discuţii cu privire la Persoana Sa şi poporul nu era unanim în privinţa aceasta. Aceasta este totdeauna aşa. Dar nici în această hală oamenii nu sunt una cu privire la El. Sunt inimi care Îl iubesc şi se bucură de El, şi sunt inimi care nicidecum nu se interesează de El, şi să şti, că tu aparţii acestora din urmă, dacă nu eşti încă mântuit. »Mulţimile vorbeau mult în şoaptă despre El.« Ei nu aveau nici o certitudine. Ce era El? Şi: Cine era El? Acestea erau întrebări care îi preocupau. Era El Fiul lui Dumnezeu? Hristosul? Un Om bun sau era numai un înşelător? Nimeni nu ştia. Însă El s-a urcat la Templu şi i-a învăţat. »Cum ştie Acesta carte fără să fi învăţat?«

Aceasta era întrebarea următoare. O astfel de slujbă n-au auzit niciodată. El nu a stat niciodată la picioarele cărturarilor. El nu a vizitat niciodată o instituţie de pregătire teologică, şi nici institutele rabinice, şi de aceea Îşi pun întrebarea: »Cum ştie Acesta carte?« Este o realitate că omul gândeşte, că este imposibil să fi un om cult dacă tu însuţi nu te-ai străduit să înveţi sau să mergi la o şcoală. Dumnezeu este dat la o parte şi Duhul Său este ignorat. Isus a răspuns: »Învăţătura Mea nu este a Mea, ci a Celui care M-a trimis.« Ce har se cuprinde în răspunsul Său! Hristos Se ascunde singur înapoia lui Dumnezeu Tatăl. Este de asemenea remarcabil, cât de clar Îl vedem aici ca Trimisul lui Dumnezeu. Învăţătura Mea nu este a Mea, ci a Celui care M-a trimis. »Dacă voieşte cineva să facă voia Lui, va cunoaşte despre învăţătura aceasta dacă este de la Dumnezeu sau dacă Eu vorbesc de la Mine Însumi.« Pe de altă parte îi este posibil oricui care vrea să cunoască voia lui Dumnezeu. »Cine vorbeşte de la sine însuşi caută slava lui însuşi; dar cine caută slava Celui care L-a trimis, Acela este adevărat şi în El nu este nedreptate.« Trimisul lui Dumnezeu a venit ca să prezinte inima şi gândurile lui Dumnezeu şi natura Lui, planul Lui şi intenţiile Lui, precum şi să desfăşoare dragostea lui Dumnezeu. Gloria lui Dumnezeu a fost motivul şi ţelul Său. Egoismul era străin lui Isus. El a vorbit totdeauna despre Dumnezeu şi pentru Dumnezeu. Şi astfel citim: »dar cine caută slava Celui care L-a trimis, Acela este adevărat şi în El nu este nedreptate.« Să ne oprim la acest loc. Ţelul lui Isus, când El a mers prin lumea aceasta era să reveleze natura lui Dumnezeu şi să dezvăluie ce era în inima Tatălui şi să aducă omului ce avea el nevoie în ruina sa, în suferinţa sa, în necazul său şi în păcatul său. Toate acestea ar fi imposibile dacă El Şi-ar întemeia împărăţia. El ştia, că nimic altceva decât numai moartea Sa putea să împlinească cerinţele lui Dumnezeu şi nevoia omului. Şi El de aceea a venit, ca să facă voia Aceluia care L-a trimis. În alt loc citim cuvintele Sale: »căci M-am coborât din cer ca să fac nu voia mea, ci voia Celui care M-a trimis.«

Domnul întreabă acum care sunt motivele furiei lor împotriva Lui. El a vindecat un sărman olog, care 38 de ani la lacul Betesda nu a avut parte de nimic altceva decât numai de dezamăgiri. Când un om primeşte circumcizia în ziua de sabat, pentru ca Legea să nu fie încălcată, vă mâniaţi pe Mine dacă am făcut un om deplin sănătos în ziua de sabat? În capitolul 5 versetul 17 citim: »Tatăl Meu lucrează până acum şi Eu de asemenea lucrez.« Cum putea Dumnezeu să Se odihnească într-o lume de păcat, unde răul se răspândea nestingherit, unde domina satan, guverna moartea şi omul era nenorocit şi nefericit – cum putea Dumnezeu să se odihnească acolo? Natura Lui de dragoste făcea aceasta imposibil. Şi de aceea cuvintele: »Tatăl Meu lucrează până acum și Eu de asemenea lucrez«. Acesta este răspunsul lui Hristos. Este imposibil să excluzi înlăuntrul lui Dumnezeu şi tot aşa de imposibil este să opreşti revărsarea harului Său şi bunătăţii Sale. Şi astfel vedem aici pe Fiul Tatălui, expresia binecuvântată şi vie a Dumnezeului minunat, care umple inima lui Dumnezeu, spunând: »Nu judecaţi după aparenţă, ci judecaţi după dreptate.« Rezultatul a fost că au luat naştere mai multe discuţii cu privire la El şi fariseii au trimis slujitori, ca să-L prindă. Ei s-au hotărât să-L omoare, dar nu ştiau cum să înceapă. Nimeni nu a pus mâna pe El, căci ceasul Lui încă nu venise. Ceasul în care El Îşi va da viaţa pentru glorificarea lui Dumnezeu şi pentru salvarea oamenilor, pentru îndepărtarea păcatului şi distrugerea puterii lui satan.

Situaţia însă a evoluat spre o criză. Mai marii sărbătorii corturilor s-au unit în omorârea Sa. Şi când au venit slujitorii, ca să înlăture Martorul credincios al lui Dumnezeu, după porunca lor, observă ce spune El: »Mai sunt cu voi puţin timp şi apoi Mă duc la Cel care M-a trimis. Voi Mă veţi căuta şi nu Mă veţi găsi; şi unde sunt Eu, voi nu puteţi veni.« El nu spune aceasta cu privire la un suflet care Îl caută insistent. Această afirmaţie nu este valabilă pentru o inimă care Îl iubeşte. Nu este vorba de cineva care tânjeşte după mântuire, care caută har. Nu, aceste cuvinte sunt adresate duşmanilor Săi de moarte, care cereau sângele Lui. »Unde sunt Eu, voi nu puteţi veni. Iudeii au zis între ei: „Unde are de gând să Se ducă Acesta, ca să nu-L putem găsi?”« Este vorba de faptul că El Se întoarce acolo de unde a venit. Şi când El va face aceasta, El va deschide un drum spre Dumnezeu, aşa că oricine Îl urmează într-acolo o poate face pe baza legitimă a lucrării de mântuire înfăptuite. Adversarii Lui sunt total derutaţi de cuvintele Lui şi arată aceasta prin întrebarea lor: »Unde are de gând să Se ducă Acesta, ca să nu-L putem găsi? Doar n-o avea de gând să se ducă la cei împrăştiaţi printre greci şi să înveţe pe greci! Ce înseamnă cuvintele acestea pe care le-a spus: „Mă veţi căuta şi nu Mă veţi găsi; şi unde sunt Eu, voi nu puteţi veni”?«

Aceasta ne conduce la cuvintele remarcabile, pe care dorim să le studiem mai detaliat: »În ziua de pe urmă, ziua cea mare a sărbătorii, Isus a stat în picioare şi a strigat: „Dacă însetează cineva, să vină la Mine şi să bea. Cine crede în Mine, din inima lui vor curge râuri de apă vie, cum a zis Scriptura.”« Sărbătoarea a durat deja 7 zile şi aceasta era ziua a opta. Şapte este în Scriptură numărul caracterului complet, în timp ce ziua a opta este legată cu binecuvântările învierii. Era în ziua a opta, prima zi a unei săptămâni noi, când Domnul a înviat din morţi. Era la opt zile după ceea ce ne este relatat în Luca 9.23-24, că El a fost văzut în glorie pe muntele schimbării la faţă. De aceea tu vei găsi în Scriptură că ziua a opta stă în legătură cu binecuvântările şi cu gloria învierii.

Sărbătoarea corturilor ne arată două aspecte. Tipologic arată spre venirea Împărăţiei şi aminteşte de intrarea lui Israel în Canaan. Dumnezeu a îndemnat categoric pe poporul Său, care a ieşit din Egipt, a călătorit prin pustiu şi a ajuns în ţara făgăduită, ca o dată pe an, la sfârşitul recoltării şi culesului viilor să sărbătorească timp de şapte zile o sărbătoare. Ce înseamnă în acest context recolta şi culesul viilor? Nu am nici o îndoială cu privire la ceea ce reprezintă ele. Recolta este în Scriptură un tablou al judecăţii, pe care Domnul o va face odată asupra lumii. O judecată de diferenţiere, în care El va salva pe cei drepţi, şi pe cei răi îi va strânge, conform cu Matei 13.38-43. După aceea vine culesul viilor, şi ce simbolizează el? Este vorba de judecata fără nici o diferenţiere, pe care Fiul Omului o va vărsa peste o lume vinovată şi pătată de sânge, precum şi peste aceia care poartă Numele Lui într-un chip fals şi nevrednic. După acest cules al viilor vedem cum este prezentată Împărăţia Sa şi cum va fi ea instaurată şi de aceea sărbătoarea corturilor nu trebuia sărbătorită mai înainte ca să se fi încheiat recoltarea şi culesul viilor (compară cu Deuteronomul 16.13). Prin această sărbătoare Israel exprima în ce fel ei au fost eliberaţi din Egipt şi din sclavie, cum Domnul i-a condus în timpul celor patruzeci de ani de călătorie prin pustiu şi cum în cele din urmă El i-a strămutat în ţara făgăduită, unde El a pregătit un loc pentru ei, care corespundea inimii Lui pline de dragoste. Era o sărbătoare a bucuriei. Ea trebuia caracterizată de veselie. »În ziua de pe urmă, ziua cea mare a sărbătorii … «Să observăm că numai la această sărbătoare se afla o zi suplimentară în afara celor şapte zile planificate, în care fiecare era plin de bucurie. Dar unde era Hristos? El era afară şi total despărţit de ceea ce avea loc. »Isus a stat în picioare şi a strigat: „Dacă însetează cineva să vină la Mine şi să bea”.« El ştia, că cu toată festivitatea, care se oferea ochilor, El era înconjurat de inimi epuizate, suferinde şi însetate. El ştia că în mulţimea mare, care participa la slujba religioasă, se găseau multe suflete nesatisfăcute, goale şi însetate. Şi nu vedem noi şi astăzi mii de suflete în aceeaşi stare? Ce sete şi suferinţă, da, ce necaz al inimii se arată în mijlocul unei formalităţi religioase, supra îmbelşugate. Ce binecuvântat este să auzi cuvintele Mântuitorului: »Dacă însetează cineva să vină la Mine şi să bea.« Ce vrea El să spună prin cuvintele »dacă cineva«? Aş dori cu plăcere să ştiu, pe cine nu include El în aceste cuvinte. Este un suflet însetat aici? Da? Atunci El Se referă chiar la tine. S-ar putea ca tu să întrebi: nu se referă aceasta la sfinţi şi la credincioşi, la aceia care au nevoie de înviorare şi de aceea ei trebuie să vină la Isus şi să bea? S-ar putea că şi la aceasta se referă, dar vreau să mă feresc să limitez Scriptura la aceasta. Eu citesc aici: »Dacă însetează cineva să vină la Mine şi să bea.« »Să vină la Mine«, spune Isus. Dar s-ar putea, ca tu să-mi spui acum, că aici este vorba de aceia care după venirea Duhului Sfânt trebuiau să fie umpluţi cu Duhul Sfânt, căci aici se pleacă de la faptul că Isus S-a reîntors deja în cer.

Corect, dar nu poate fi nici o îndoială, că Salvatorul nostru, care acum era înălţat la cer şi glorificat, în timp ce El era aici şi mergea prin această lume întunecată, epuizată, neliniştită şi însetată, invita pe toţi. Oricine voia, să vină, ca să bea. Şi orice inimă nefericită, care în această seară aparţine acestei societăţi de însetaţi, să ia seama ce spune El aici: »Dacă însetează cineva să vină la Mine şi să bea.« Desigur recunosc, că aici este presupusă existenţa setei, a unei nevoi şi că noi trebuie să venim la El, dacă însetăm. Şi este Persoana Sa care astâmpără setea aceasta. Nimeni nu vine la El, dacă nu se simte însetat. Şi trebuie să recunosc, că Duhul lui Dumnezeu trezeşte această sete, acest simţământ al suferinţei şi al nemulţumirii. Avem noi în seara aceasta astfel de inimi printre noi? Ascultă, prietenul meu: »Dacă însetează cineva să vină la Mine şi să bea«. Şi ce vei găsi, atunci când vii: că El te face mulţumit şi îţi astâmpără setea? Mult mai mult decât aceasta! O înghiţitură de apă rece va potoli setea. Ce spune El aici? Îţi voi astâmpăra setea? Nu, ci El spune: te voi face capabil să stingi setea multora. Te voi face ceva. Nu izvorul, căci El este izvorul, ci un canal de binecuvântare pentru alţii. Tu vii la Mine şi Eu vreau mai întâi să-ţi potolesc setea sufletului tău şi după aceea vei deveni un canal prin care râurile lui Dumnezeu vor curge spre cei însetaţi, precum şi spre ceilalţi nevoiaşi. Când inima bea din ceea ce este în Isus şi devine satisfăcută, atunci apele se revarsă şi înviorează alte suflete însetate. Mărturia devine simplă şi naturală. Aici ajungem la o temă minunată şi aproape că îmi este teamă să o ating. Este aşa de măreaţă, aşa de desăvârşită şi de binecuvântată. Tu vii în suferinţa ta, în necazul tău şi cu nevoia ta la Isus, şi ce găseşti? Tot ce inima îşi poate dori. Şi după aceea devii un canal al celor mai bogate binecuvântări pentru alţii.

În privinţa aceasta toate depind de Duhul Sfânt, »pe care aveau să-L primească cei care vor crede în El«. Nu este liniştită numai setea, ci din »trupul aceluia« vor curge şi râuri de apă vie. Este clar, că aceasta este posibil numai prin puterea Duhului Sfânt, care vine din gloria în care este Hristos, ca să umple cu gloria Sa inima credinciosului în care El a intrat. Sunt cuvinte minunate, pe care noi le citim în versetele 38 şi 39: »din inima (sau: trupul) lui vor curge râuri de apă vie, cum a zis Scriptura. Dar El spunea acestea despre Duhul pe care aveau să-L primească cei care vor crede în El; căci Duhul Sfânt încă nu era (dat), fiindcă Isus nu fusese încă slăvit« (Ioan 7.38,39). Ce putea să fie mai potrivit pentru lumea aceasta, care se asemăna cu un pustiu uscat, decât »râurile de apă vie«, care curg prin ea? Noi putem numai să ne minunăm, că suntem aceste canale, prin care trebuie să curgă aceste râuri. Dar tocmai acesta este scopul pentru care noi după întoarcerea noastră la Dumnezeu am fost lăsaţi încă aici. Noi trebuie să fim martori ai Domnului nostru, care nu mai este aici. Acest tablou de aici stă în opoziţie evidentă cu cel din capitolul trei, în care naşterea noastră din nou este descrisă ca fiind »prin apă şi prin Duhul«. Nu este nici vorba de »izvoare de apă, care ţâşnesc în viaţa veşnică« (Ioan 4.14), care este un tablou al puterii Duhului în cel credincios, căruia îi dăruieşte bucuria conştienţei de legătura lui cu Tatăl şi cu Fiul, prin care credinciosul ajunge să savureze lucruri pe care el nu le poate vedea, deoarece ele sunt cereşti şi veşnice (Ioan 4). Nu, fără îndoială »râurile de apă vie» din capitolul şapte sunt legate mai mult de slujire decât de adorare. În afară de aceasta ele ne fac să ne gândim la Izvorul inepuizabil a întăririi (înviorării) permanente, care conduc pe credincios prin Duhul să se ridice deasupra împrejurărilor care acţionează asupra lui. De ce îţi amintesc apele vii? Nu este un tablou al binecuvântării bogate? Gândesc, că acest gând conţine o înviorare deplină.

Să observăm, că Domnul Isus spune, că »cine crede în Mine, din inima lui vor curge râuri de apă vie, cum a zis Scriptura.« Se exprimă Scriptura cu adevărat aşa? Nu cunosc nici un loc din Scriptură, care redă în felul acesta. De aceea trebuie să fie duhul mărturiei Scripturii, la care Se referă Domnul nostru. Un exemplu pentru aceasta găsim în Proverbe 18.4: »Cuvintele gurii unui om sunt ca nişte ape adânci, izvorul înţelepciunii este ca un şuvoi care curge într-una.« Un alt loc este în Isaia 58.11: »Domnul te va călăuzi neîncetat, îţi va sătura sufletul în secetă şi va da din nou putere oaselor tale; vei fi ca o grădină bine udată, ca un izvor ale cărui ape nu înşeală.« Este bogat în învăţătură să cercetăm cum este folosit cuvântul »râu« în Scriptură. Dacă deschidem la Psalmul 46, citim în versetul 4: »Este un râu ale cărui pâraie înveselesc cetatea lui Dumnezeu, sanctuarul locuinţelor Celui-Prea-Înalt». Este deci ceva, care porneşte direct de la Dumnezeu. În versetul 9 al Psalmului 65 se spune: »Tu cercetezi pământul, îl adăpi şi-l umpli cu bogăţii: râul lui Dumnezeu este plin de apă.« (Psalmul 65.9) Dacă încă nu ai băut niciodată din acest râu şi încă nu ai fost adus niciodată la el, ca să înţelegi însemnătatea lui, atunci trebuie să-ţi spun, că ai pierdut o mare binecuvântare.

»Râul« se întâlneşte deja pe primele pagini ale Bibliei şi este un tablou remarcabil. Să cercetăm puţin »râul lui Dumnezeu« în Cuvântul Său. Vom constata că, canalele acestui râu iau forme diferite în funcţie de perioade, cu toate că este acelaşi râu care le alimentează. Să mergem în cartea Geneza capitolul 2, unde avem prima numire în Eden. În versetul 10 este descrisă binecuvântarea creaţiei: »Un fluviu ieşea din eden şi uda grădina; şi de acolo se împărţea şi se făcea patru râuri». Este deci râul lui Dumnezeu, care duce binecuvântare şi înviorare în toată lumea. Era o perioadă de har precum şi a binelui pe pământ şi fericirea omului era strâns legată cu creaţia şi cu Dumnezeu, Creatorul ei.

Dar după aceea a venit căderea în păcat şi ea durează (după cât ştiu eu) până în capitolul 17 al cărţii Exodul (cartea care ne prezintă simbolic salvarea prin sânge), când citim iarăşi ceva despre râu. În capitolul citat găsim pe israeliţi în pustiu. Fără apă! Ce se întâmplă? În versetul 5 citim indicaţiile date lui Moise: »Şi Domnul i-a zis lui Moise: „treci înaintea poporului şi ia cu tine câţiva din bătrânii lui Israel; ia-ţi în mână şi toiagul cu care ai lovit râul şi pleacă. Iată, Eu voi sta înaintea ta pe stânca Horebului; şi tu vei lovi stânca şi va ţâşni apă din ea şi poporul va bea.” Moise a făcut aşa, în faţa bătrânilor lui Israel.«

Să mergem în Psalmul 78, ca să aflăm ce spune Duhul Sfânt despre această întâmplare. El o descrie în cuvinte impresionante: »A despicat stânci în pustiu şi le-a dat să bea ca din adâncuri, din belşug; şi a făcut să ţâşnească izvoare din stâncă şi a făcut să curgă apă ca râuri. Iată, El a lovit stânca şi au ţâşnit ape şi s-au revărsat râuri« (Psalmul 78.15,16,20). A fost realmente aşa, că robul a lovit stânca şi din ea a curs înviorarea, pe care Dumnezeu voia s-o dea poporului Său epuizat. Pe tot parcursul călătoriei lor prin pustiu i-a însoţit acest râu de binecuvântare, deoarece ei erau poporul salvat al Domnului. Este posibil, că existau multe canale, prin care curgea binecuvântarea, ca să astâmpere setea acestui popor mare al lui Dumnezeu, însă era un Izvor: stânca lovită. Din 1 Corinteni 10 învăţăm să cunoaştem înţelesul  acestei stânci: »şi toţi au băut aceeaşi băutură duhovnicească, pentru că beau dintr-o stâncă duhovnicească, care îi însoţea; şi stânca era Hristos.« Stânca era Hristos şi apa era Duhul lui Dumnezeu. Recunosc că este un tablou (şi cât de potrivit se folosesc tablourile în Scriptură) despre Duhul Sfânt, care urma să coboare, ca să glorifice pe Hristos. Este Duhul lui Dumnezeu, care vine dintr-un Hristos viu, ca să învioreze sufletele, care vin la El şi cred în El, cu binecuvântări inepuizabile, ca să facă din ele un canal de binecuvântare prin care curge binecuvântarea spre alţii.

Când Israel s-a stabilit în ţara făgăduită, atunci acolo a fost şi locul locuinţei Domnului şi El a udat ţara cu »ploaia cerului«. Aici, în Ioan 7, ne găsim însă într-un timp în care sosise momentul să părăsească din nou ţara Canaan, deoarece a devenit o ţară uscată, privită duhovniceşte, şi râul lui Dumnezeu nu mai putea fi găsit acolo. Începând de acum acest râu, potrivit cuvintelor Domnului nostru, va curge din Fiul Omului glorificat şi prin canale cu totul noi, pentru poporul Său credincios de pe pământ, spre înviorarea celor ce au nevoi spirituale. Pământul ca atare va fi în continuare lepădat. Perioada de timp actuală este caracterizată prin binecuvântări spirituale în locurile cereşti şi nu pământul, ca să rămânem la prezentarea simbolică, este udat, ci poporul lui Dumnezeu, Biserica, care există de la coborârea Duhului Sfânt şi locuirea Lui în cei credincioşi. Acesta este înţelesul învăţăturii date de Domnul în acest capitol. Când Biserica va fi luată în cer, atunci Râul lui Dumnezeu va găsi alte canale, ca să binecuvânteze din nou pământul. Aceasta va avea loc în Împărăţia viitoare a Domnului. În cartea Apocalipsa capitolul 22 aflăm ceva despre partea cerească a acestei Împărăţii şi vedem acolo că »râurile apei vieţii« ies din tronul lui Dumnezeu şi al Mielului (Apocalipsa 22.1-2), ca să menţină totul în prospeţime şi bucurie. Când privim în Împărăţia de o mie de ani de pe pământ vom observa cum acest râu iese »de sub pragul casei» Sionului pământesc, ca să ude nu numai Ierusalimul, ci întreg pământul (compară cu Apocalipsa 7.17; Ezechiel 47.1-12; Ioel 3.18; Zaharia 14.8). Va fi un timp minunat al gloriei cereşti şi pământeşti, care va corespunde Râului lui Dumnezeu, care este plin de apă (un tablou al Duhului Sfânt). Râurile vor curge nestingherit în toate direcţiile posibile, deşi caracterul binecuvântărilor nu va atinge profunzimea şi plinătatea perioadei actuale de timp.

Dar să revenim la Râu. De unde curge acest râu astăzi? El curge din inima Fiului Omului înviat, aflat în glorie, care dă Duhul Sfânt oricărui suflet care vine cu adevărat la El. Orice îndoială în privinţa aceasta este înlăturată, dacă citim: »Dar El spunea acestea despre Duhul pe care aveau să-L primească cei care vor crede în El; căci Duhul Sfânt încă nu era, fiindcă Isus nu fusese încă slăvit.« Aici nu este vorba de ceva material din creaţie. Este Duhul lui Dumnezeu, care vine de la un Salvator înălţat la cer, ca să fie Martorul gloriei Sale şi puterea care ne face capabili să savurăm tot ce curge spre noi din gloria în care El se află acum. Pe baza mântuirii înfăptuite noi primim iertare, justificare, pace, primire şi conştienţa relaţiei noastre cu Dumnezeu ca Tată al nostru. Prin primirea Duhului Sfânt noi am fost aşezaţi în poziţia creştină. Întrebarea se ocupă acum nu numai cu potolirea şi stingerea setei, ci şi, după ce setea a fost stinsă, ca sufletul să fie umplut şi în cele din urmă să ajungă, ca din el să curgă »râuri de apă vie«.

Această afirmaţie este foarte puternică. Sunt convins că în seara aceasta în această sală sunt oameni însetaţi. Ei au devenit vii prin Duhul şi doresc după Hristos. Ei sunt îngrijoraţi, încercaţi, probabil evlavioşi şi oameni ai rugăciunii, aşa cum era Corneliu. Cu toate acestea nu au linişte, deoarece încă nu posedă Duhul lui Dumnezeu. Ei au cunoscut numai o alergare neîntreruptă şi niciodată nu vor avea pace în sufletul lor, atâta timp cât nu au ajuns la capăt cu eul propriu, nu s-au plecat înaintea dreptăţii lui Dumnezeu, care s-a arătat aşa de deplin la cruce, şi nu recunosc că tot ce sunt ei şi tot ce au făcut ei a fost înlăturat prin cruce. Pentru ei este vorba de faptul să vadă că Dumnezeu i-a primit în Hristos, care a murit la cruce şi a înviat.

Fiecare credincios în parte primeşte Duhul, care este dat din gloria în care este Hristos în momentul când el primeşte mărturia lui Dumnezeu despre lucrarea pe care el a fost aşezat (Efeseni 1.13). Duhul lui Dumnezeu devine prin aceasta pecetea credinţei, prin aceea că se primeşte mărturia lui Dumnezeu dată lucrării lui Hristos şi este puterea bucuriei asupra poziţiei produse, ceea ce constituie poziţia creştină normală. Dacă vorbesc despre poziţia creştină, vreau să explic pe scurt la ce mă refer prin aceasta. Este locul nou, al cărui etalon şi caracteristică este Hristos, care a înviat dintre cei morţi şi pe baza lucrării de mântuire ocupă ca Om înaintea lui Dumnezeu un loc nou, unde El va duce pe toţi ai Săi. În această poziţie credinciosul este făcut conştient de Duhul care locuieşte în el, cu rezultatul că pe el îl înconjoară o pace deplină, căci ce ar mai putea împiedica această pace?

Este adevărat, că noi primim totul în Hristos şi prin Hristos. La început stă iertarea păcatelor. Setea noastră este stâmpărată şi noi primim Duhul Sfânt, care în caracterul »apei vii« curge prin noi spre alţii. Când mergem la Domnul şi inimile noastre sunt binecuvântate, înviorate şi sprijinite prin perceperea harului Său, noi suntem chemaţi să-L prezentăm aici pe pământ. Prin Duhul lui Dumnezeu suntem făcuţi capabili să fim canale de binecuvântare pentru alţii, care sunt în jurul nostru. Izvorul este Salvatorul aflat în glorie, în timp ce credinciosul reprezintă aici pe pământ canalul acestor »râuri de apă vie«, sprijinit prin puterea Duhului Sfânt. Întâlnim aici gândul referitor la slujire şi mărturie pentru Hristos. Dacă am primit Duhul Sfânt şi ne folosim de acest Izvor infailibil al apei vieţii prin părtăşia zilnică, da, în fiecare ceas, cu Domnul, atunci va avea loc ce este descris aici prin cuvintele: »din trupul lui vor curge râuri de apă vie«. Venim din bucuria părtăşiei, în care mai întâi noi am fost aduşi în inimile noastre proprii, şi rezultatul este mărturie şi lucrare, prin aceea că noi vestim Evanghelia, slujim în Cuvânt, păşunăm mieluşeii şi oile turmei lui Hristos, căutăm pe cei pierduţi, aducem pe drumul cel bun pe cei rătăciţi, vizităm pe bolnavi, pe săraci, pe cei întristaţi, pe văduve şi orfani. Realmente orice ramură a slujirii creştine este inclusă, începând de la paharul cu apă rece »în numele unui ucenic« şi până la formele cele mai înalte ale slujirii spirituale.

Este energia care se revarsă a Duhului lui Dumnezeu, care vine din gloria lui Hristos şi este legată cu ea în modul cel mai intim, care lucrează în inima credinciosului şi îl conduce să fie un canal permanent de binecuvântare, oriunde s-ar afla el. Duhul îi deschide buzele şi îi formează viaţa, aşa că el este o mărturie vie faţă de toţi care vin în contact cu el. El devine o ilustrare a ceea ce Petru exprimă prin cuvintele: »Voi însă sunteţi o seminţie aleasă, o preoţie împărătească, un neam sfânt, un popor pe care Dumnezeu Şi l-a câştigat ca să fie al Lui, ca să vestiţi virtuţile Celui care v-a chemat din întuneric la lumina Sa minunată« (1 Petru 2.9). Este ceva minunat să fi nu numai un »preot sfânt« în adorare, ci şi un »preot împărătesc« în lucrare. Pe primul îl găsim prezentat în Ioan 4, pe ultimul în Ioan 7.

Doresc să citez încă o dată cuvântul Domnului: »dacă însetează cineva, să vină la Mine şi să bea. Cine crede în Mine, din inima lui vor curge râuri de apă vie, cum a zis Scriptura.« Probabil gândeşti, că nu ai nici cea mai vagă idee despre aceasta. Atunci este momentul culminant să te preocupi detaliat cu aceasta, ca să primeşti cunoştinţă despre aceasta. Şi aceasta este ceea eu doresc să dau fiecăruia dintre voi. Nu gândiţi şi voi, că este ceva minunat de frumos să fi numit aşa într-o lume întunecată, suferindă, stricată, împovărată de păcat şi condusă de satan? Nu ar fi minunat să fi umplut cu Hristos şi cu Duhul Sfânt? Şi de asemenea nu ar fi grandios să mergi prin lumea aceasta în părtăşie cu Hristos, să primeşti totul de la El, ca să fi în mâna Lui unealta pentru ajutorarea şi binecuvântarea altora? Aceasta ar genera o diferenţă mare în viaţa ta. Stau sub impresia că cei mai mulţi creştini în privinţa lucrurilor spirituale doresc mai mult să primească decât să dea. Este în ordine să primeşti, însă dacă stăvilarele nu sunt deschise, ca să las să curgă binecuvântarea prin mine, în curând bucuria inimii va fi învinsă.

Dacă ne-am gândi mai mult la faptul că noi posedăm totul în Hristos şi că noi suntem numai canale de comunicare, ca să luăm din depozitele inepuizabile ale harului, care se găsesc în El, şi să le călăuzim spre inimile nevoiaşe din jurul nostru – ce schimbare s-ar constata în viaţa noastră zilnică şi ce bucurie ar caracteriza viaţa noastră! Domnul să dăruiască har fiecăruia dintre noi, ca noi să mergem la El, ca să bem din harul Său şi din Duhul Său, pentru ca să devenim pe pământul acesta martori ai dragostei Sale, eliberaţi şi capabili să lăsăm să strălucească frumuseţea şi puterea de atracţie a acestui har, prin care El ne-a chemat la astfel de privilegii minunate.


Tradus de la: Ströme lebendigen Wassers

Traducere: Ion Simionescu

Mai multe articole despre locul din Biblie Ioan 7 (1)


Nota redacţiei:

Redacţia SoundWords este răspunzătoare pentru publicarea articolului de mai sus. Aceasta nu înseamnă că neapărat ea este de acord cu toate celelalte gânduri ale autorului publicate (desigur cu excepţia articolelor publicate de redacţie) şi doreşte să atragă atenţia, să se ţină seama de toate gândurile şi practicile autorului, pe care el le face cunoscut în alte locuri. „Cercetaţi toate lucrurile, şi păstraţi ce este bun” (1 Tesaloniceni 5.21).

Bibeltexte im Artikel anzeigen