Abuzarea de călăuzirea liberă a Duhului în strângerile laolaltă

Harold Primrose Barker

© SoundWords, Online începând de la: 27.11.2018, Actualizat: 27.11.2018

Nu eu am ales tema „Strângerile laolaltă deschise şi abuzarea de ele”. Redactorul nostru a considerat această temă ca fiind foarte importantă şi m-a rugat insistent să tratez tema.

Trebuie să recunosc că ezitând am acceptat să împlinesc dorinţa aceasta. Este întotdeauna mai uşor să atragi atenţia asupra unei fapte incorecte, decât să faci propuneri pentru corectare. Însă numai un laş se retrage de la o misiune, numai pentru că el are o antipatie faţă de ea. De aceea contez pe indulgenţa cititorului, în timp ce pe baza Bibliei ne vom ocupa cu tema aceasta.

Ce înseamnă „strângere laolaltă deschisă” [remarca redacţiei: în Germania numită deseori şi „conferinţă biblică” sau asemănător]? Întrebarea nu este de prisos, căci ceea ce pentru unii este cunoscut, nu trebuie neapărat, fără să fie explicat, să fie recunoscut de alţii ca fiind clar. Noi folosim expresia „strângere laolaltă deschisă” ca opusul la prelegerile stabilite dinainte despre Cuvântul lui Dumnezeu (fie ele pentru sfinţi sau pentru păcătoşi), care pot fi stabilite de oricare slujitor al lui Hristos, ca să facă propria lucrare sau unde el slujeşte singur sau împreună cu alţii la invitaţia celor care răspund de întrunire. Luat în sens strict o „strângere laolaltă deschisă” nu este stabilită pentru rugăciune sau pentru un alt scop deosebit, ci ea este un ceas în care toţi cei prezenţi aşteaptă călăuzirea Domnului cu privire la participarea la rugăciune, închinare sau citirea Cuvântului sau slujirea prin Cuvânt.

Nici un cititor atent al capitolului 14 din 1 Corinteni nu va avea îndrăzneala să tăgăduiască că aceasta era caracteristica adunărilor din Corint în timpul apostolilor. Prezenţa darurilor de putere – cu toate că nicidecum nu erau esenţiale pentru o aşa adunare – pare (dacă purtătorii darului nu erau călăuziţi de Domnul) că au condus la abuz şi la dezordinea care a urmat din aceasta. Abuzul şi dezordinea erau deja atunci vizibile. Chiar dacă Dumnezeu era urzitorul libertăţii, care caracteriza adunările sfinţilor din Corint, atunci cu siguranţă El nu era urzitorul dezordinii, care a luat naştere prin abuz.

Cu toate că sărbătoarea săptămânală de Cină are un scop bine definit, ea a fost pe drept lăsată „deschisă” pentru călăuzirea Domnului – aşa credem noi. Această oră poate fi uşor folosită abuziv de către aceia care aşteaptă mai mult o binecuvântare pentru ei înşişi, decât să aibă în vedere aducerea aminte de Domnul. Aceşti oameni propun deseori o cântare nepotrivită sau mulţumesc într-un fel care este puţin în concordanţă cu motivul simplu al orei. Remediul constă desigur în aceea, că eşti profund conştient de prezenţa Domnului – căci unde sunt chiar şi numai doi sau trei adunaţi în Numele Său, El este prezent – şi ai o înţelegere mai bună a prilejului la care ne strângem pentru frângerea pâinii, şi anume, să ne amintim de El Însuşi.

Dar când redactorul m-a rugat pentru redactarea unui articol despre „strângerile laolaltă deschise”, probabil el s-a gândit la adunările cu mulţi vizitatori din diferite locuri la ocazii deosebite: la zile de sărbătoare stabilite prin lege sau alte zile când credincioşii din împrejurimi – eliberaţi de preocupările zilnice – pot să se strângă într-un anumit loc, în mod obişnuit pentru două ceremonii, întrerupte printr-o gustare. La astfel de adunări are loc cel mai frecvent abuzul. Abuzul este în general de patru feluri:

  1. Ridicarea în grabă necuviincioasă pentru a sluji, o alergare spre podium. Cei care ştiu ce înseamnă să aştepţi călăuzirea Domnului şi să aştepţi momentul potrivit nu vor mai contribui.
  2. Vorbitori nepotriviţi, care i-au parte, cu singurul rezultat că plictisesc şi frustrează pe ascultătorii lor demn de compătimit. Astfel de vorbitori sunt foarte repede la pupitru şi prin aceasta împiedică pe aceia care pot zidi cu adevărat adunarea.
  3. Lungimea exagerată a [vorbirii] unora, care în mod egoist ocupă timp extrem de lung. Dacă ei, spus blând, ar fi plini de atenţie ar lăsa timp altor fraţi, care la fel ca ei simt că au un mesaj de la Domnul.
  4. Textul din 1 Corinteni 14.29 [„Doi sau trei profeţi să vorbească, iar ceilalţi să judece”] este tratat ca şi cum ar fi literă moartă.

Cum pot fi înlăturate aceste abuzuri?

Înainte de toate se pune întrebarea, dacă „strângerile laolaltă deschise”sunt cele mai potrivite pentru ocazii ca acestea. Mulţimea adunată se compune din oameni din cele mai diferite locuri. În general acolo sunt mulţi tineri, creştini din diferite comunităţi de credinţă şi nu rareori oameni neîntorşi la Dumnezeu. Luat în sens strict, nu este o „oră de adunare (biserică)” [Remarca redacţiei: unele, din cele spuse aici, sunt valabile (cu regret) şi pentru ceea ce în Germania este numit „ora de vestire a cuvântului” şi conştient este privită ca oră de adunare, adunaţi în Numele Domnului.] Majoritatea celor prezenţi vin în urma invitaţiei acelora care poartă local responsabilitatea, şi sunt oaspeţii lor. De aceea în multe cazuri se obişnuieşte ca aceia care iau cuvântul înaintea adunării, ar trebui s-o facă pe baza unei invitaţii; doi sau trei vorbitori după masa, şi la fel şi seara. Desigur aceasta nu protejează împotriva abuzului de întrunirea deschisă, ci îl anulează direct. Rămâne în responsabilitatea acelora care pregătesc şi organizează întrunirea pentru această ocazie deosebită, ca să decidă dacă întrunirea ar trebui să fie „deschisă” sau dacă numai anumiţi vorbitori invitaţi să ia cuvântul.

Dacă se decide ca adunările să fie deschise, atunci ele trebuie lăsate să fie deschise. Cei care convocă adunarea nu ar trebui să scrie la nord, la sud, la est şi la vest, ca să invite pe vorbitorii lor preferaţi în speranţa că aceştia vor lua cuvântul. Tot ce pare a fi nereal este demn de detestat, nu numai în ochii lui Dumnezeu, ci este neplăcut şi pentru toţi oamenii sinceri. Făţărnicia sub orice formă este de respins. Nu arată aproape ca lipsă de sinceritate să faci cunoscut strângeri laolaltă „deschise” şi totuşi să inviţi vorbitori deosebiţi din afară?

Să presupunem că trebuie ţinută o adunare cu adevărat deschisă: atunci ar putea să ne ajutăm să ne protejăm de abuz, dacă unul din organizatori sau un frate în vârstă ar spune câteva cuvinte la început, ca de exemplu:

„Fraţilor şi surorilor, suntem aici să aşteptăm ceva de la Domnul. El să facă cu noi ce vrea El. Dacă ne bazăm pe El, atunci putem fi foarte siguri că El nu ne va dezamăgi. Noi vrem cu adevărat să aşteptăm de la El. Fiecare frate, care se ridică în grabă nepotrivită, ca să vorbească, devalorizează prin aceasta călăuzirea divină la aceia care ştiu ce înseamnă aceasta, indiferent ce ar spune fratele. Nimeni nu ar trebui să-şi închipuie, că el, pentru că inima lui este plină de un adevăr preţios, este din cauza aceasta chemat să slujească cu acest adevăr. S-ar putea să fie o sută de fraţi prezenţi, a căror inimă arde de dorinţa să împărtăşească cu alţii ceea ce îi mişcă. Ei nu pot toţi vorbi. Domnul are felul Lui de a face cunoscut călăuzirea şi voia Lui. Să-L aşteptăm. Fiecare să trateze cu atenţie pe celălalt; căci dacă un frate vorbeşte 40 de minute, el se face vinovat, că prin aceasta ar putea împiedica pe un altul, care la fel ca el este călăuzit să ia cuvântul. Să ne gândim la atenţionarea din 1 Corinteni 14.29: dacă în timpul darurilor supranaturale a fost rânduit ca să vorbească doi sau trei profeţi, cu cât mai mult este necesară această regulă înţeleaptă în zilele noastre!”

Este foarte probabil ca o astfel de atenţionare să facă impresie. Că ea este necesară, nimeni nu se va îndoi. Am cunoscut un frate, care după cântarea de la început s-a ridicat să se roage, şi apoi a deschis Biblia lui şi a vorbit, fără ca mai înainte să se aşeze sau el însuşi să aştepte un moment, dacă nu cumva altcineva este călăuzit să slujească. Am cunoscut din aceia, care au vorbit aproape o oră. Prin aceasta au făcut imposibil pentru alţii, care probabil au avut de asemenea un cuvânt de la Domnul, să iasă la cuvânt.

Dacă o atenţionare dată la început – aşa cum am propus noi – nu este luată în seamă, ce trebuie făcut atunci? Scriitorul îşi aminteşte de o întrunire în care o pereche tânără căsătorită trebuia încredinţată Domnului. Un frate în vârstă cu vază a făcut cunoscut că ar fi dorinţa expresă a sfinţilor ca să petreacă strângerea laolaltă în principal în rugăciune, şi ea ar trebui terminată într-o oră. Dar cu toate acestea au vorbit doi fraţi veniţi din afară, unul după altul, 48 de minute. De aceea nici măcar un singur frate din adunarea locală, din care făcea parte mireasa şi unde ea era cunoscută şi preţuită, nu a avut ocazia să-şi înalţe glasul în rugăciune către Dumnezeu pentru ea şi pentru soţul ei pe noul lor drum. Dacă fraţii slujitori se comportă în felul acesta, ne mirăm atunci că aceia care probabil au mai puţină cunoştinţă, nu acceptă să li se spună ceva?

Ce soluţie avem? Răspunsul ar putea fi următorul: ori se renunţă la „strângerea laolaltă deschisă” – în afară de ocaziile locale, adunările lunare pentru părtăşie şi altele asemănătoare – ori din când în când să se prezinte liniile directoare ale strângerilor laolaltă „deschise”. Aceia care nu respectă regulile ar trebui luaţi serios, dar prieteneşte şi frăţeşte, la întrebări .

Înainte de toate ar trebui ca aceia care cunosc cât de grave sunt abuzurile amintite, să se roage ca fraţii şi surorile să primească o înţelegere mai bună cu privire la forma unor astfel de adunări şi tot ce este în legătură cu acestea în prezenţa Domnului. Noi întotdeauna ne putem baza pe dragostea şi credincioşia Lui, pe îndurarea Lui plină de har şi disponibilitatea Lui de a ne ajuta.


Tradus de la: Missbrauch der freien Leitung des Geistes in den Zusammenkünften

Titlul original: „The open meeting and its abuse“
din: Christ and the Assembly: Being Papers Issued as a Supplement to Scripture Truth,
The Central Bible Truth Depot

Traducere: Ion Simionescu

Mai multe articole despre cuvântul cheie Biserica: Predică (1)


Nota redacţiei:

Redacţia SoundWords este răspunzătoare pentru publicarea articolului de mai sus. Aceasta nu înseamnă că neapărat ea este de acord cu toate celelalte gânduri ale autorului publicate (desigur cu excepţia articolelor publicate de redacţie) şi doreşte să atragă atenţia, să se ţină seama de toate gândurile şi practicile autorului, pe care el le face cunoscut în alte locuri. „Cercetaţi toate lucrurile, şi păstraţi ce este bun” (1 Tesaloniceni 5.21).