Versete călăuzitoare: Evrei 4.1-13

Evrei 4.1-13: Deci, rămânând o promisiune de a intra în odihna Lui, să ne temem ca nu cumva cineva dintre voi să pară că a rămas în urmă. Pentru că, în adevăr, nouă ni s-a adus vestea bună ca şi lor; dar lor, cuvântul pe care l-au auzit nu le-a folosit, negăsind credinţă în cei care au auzit. Pentru că noi, cei care am crezut, intrăm în odihnă, după cum a spus: „Aşa am jurat în mânia Mea: «Nu vor intra în odihna Mea!»“, deşi lucrările erau împlinite de la întemeierea lumii. Pentru că a spus undeva, despre a şaptea zi, astfel: „Şi Dumnezeu S-a odihnit în ziua a şaptea de toate lucrările Sale“. Şi din nou în acest loc: „Nu [dacă] vor intra în odihna Mea!“ Deci, fiindcă rămâne ca unii să intre în ea şi cei cărora li s-a adus întâi vestea bună n-au intrat din cauza neascultării, El hotărăşte din nou o anumită zi, „Astăzi“, spunând în David după atâta timp, după cum s-a spus mai înainte: „Astăzi, dacă veţi auzi glasul Lui, nu vă împietriţi inimile!“ Pentru că, dacă Iosua le-ar fi dat odihna, n-ar fi vorbit după aceea despre o altă zi. Rămâne deci o odihnă de sabat pentru poporul lui Dumnezeu. Pentru că cine a intrat în odihna Lui, acela s-a şi odihnit de lucrările lui, ca Dumnezeu de ale Sale. Să ne străduim deci să intrăm în odihna aceea, pentru ca nimeni să nu cadă după acelaşi exemplu de neascultare. Deoarece Cuvântul lui Dumnezeu este viu şi lucrător şi mai ascuţit decât orice sabie cu două tăişuri şi pătrunzând până la despărţirea sufletului şi a duhului, a încheieturilor şi a măduvei, şi în stare să judece gândurile şi intenţiile inimii. Şi nici o făptură nu este ascunsă înaintea Lui, ci toate sunt goale şi descoperite înaintea ochilor Aceluia cu care avem a face.

Este bine, şi totuşi într-un anumit sens îngrozitor – permanent îngrozitor pentru carne -, să se ştie că noi „avem a face cu Dumnezeu” (Evrei 4.13). Înclinaţia naturală a inimii este să se desprindă de aceasta şi apoi să se teamă şi să-i fie frică de prezenţa lui Dumnezeu (aşa cum le este frică copiilor neascultători să întâmpine privirea părinţilor lor). Însă în orice moment şi în orice situaţie „avem a face” cu Dumnezeu.

Oamenii care sunt mereu în căutarea altor cauze se află în necredinţă reală; şi creştinul credincios – dacă încearcă să se liniştească în împrejurări, pierde din vedere gândul că el „are a face cu Dumnezeu”. Însă ce binecuvântare şi ce foloase sunt în conştientizarea că noi avem întotdeauna „a face cu Dumnezeu”!

Dacă noi căutăm fericirea, unde o vom găsi? Unde găsim noi binecuvântarea pe care nimic nu o poate ajunge sau împiedica şi nimic nu o poate diminua, în afară de la Dumnezeu? El este nu numai izvorul binecuvântării noastre, ci El este binecuvântarea însăşi. Realmente copiilor Lui le-au fost date multe binecuvântări exterioare pe cale, şi pe acestea le pot avea chiar şi cei neconvertiţi; însă puterea, înviorarea şi bucuria creştinului credincios este aceasta: el „are a face cu Dumnezeu”. Dumnezeu este izvorul şi centrul binecuvântării sale.

Dacă am ajuns să cunoaştem pe Dumnezeu cu adevărat, atunci noi Îl cunoaştem şi ca dragoste. Căci noi ştim că toate ne vin de la El, chiar dacă noi suntem într-o pustie, unde în afară de împrejurări nimic altceva nu are importanţă, şi noi înţelegem totul prin dragostea Sa. S-ar putea ca eu să fiu chemat să trec prin trudă, necaz şi încercări de tot felul, ca parte a educării divine; dar eu ştiu că toate acestea vin de la Dumnezeu; vin dintr-un izvor în care eu mă încred. Prin împrejurări Îl văd pe El, şi nimic nu mă poate despărţi de dragostea Lui.

Însă acolo unde Dumnezeu este numai puţin cunoscut şi unde din această cauză nu este încredere în dragostea Lui, acolo va fi nemulţumire, cârtire şi răzvrătire în împrejurările felurite. Într-un astfel de caz conştientizarea „de a avea a face cu Dumnezeu” produce mai mult frică decât bucurie. Ioan spune: „Şi noi am cunoscut şi am crezut dragostea pe care o are Dumnezeu faţă de noi. Dumnezeu este dragoste; şi cine rămâne în dragoste rămâne în Dumnezeu, şi Dumnezeu în el” (1Ioan 4.16).

Nu este bine că noi în diversele împrejurări, în care ne găsim puşi, stăm mult timp liniştiţi şi privim greşelile noastre şi judecata asupra lor. Aceasta ar da numai dovada că sufletul nostru nu trăieşte deplin în părtăşia cu Dumnezeu. Cu ceea ce noi ar trebui să ne preocupăm nu sunt împrejurările, ci ceea ce Dumnezeu intenţionează prin acestea.

Conştiinţa trebuie desigur să fie neliniştită; căci este de asemenea adevărat, că noi „avem a face cu Dumnezeu” în conştiinţa noastră. Desigur aceasta este foarte folositor, însă nu este chiar aşa de plăcut. „Toate sunt goale şi descoperite înaintea ochilor Aceluia cu care avem a face” (Evrei 4.13). Şi cu toate acestea este bine, că nimic nu se poate ascunde de mâna şi ochii lui Dumnezeu. Ce fericire este, că El înţelege fiecare gând al inimilor noastre, care ar putea împiedica binecuvântarea sau ar putea deranja părtăşia! Ar putea fi un gând ascuns (unul din nenumăratele lucruri care, dacă sunt favorizate, împiedică bucuria noastră în Dumnezeu), care lucrează în inima mea, şi eu rămân totuşi indiferent faţă de el; curaj, Dumnezeu trimite o împrejurare care îmi descopere aceasta, cu intenţia ca eu să-l înlătur. Nu este aceasta binecuvântare? Împrejurarea nu produce răul, care devine activ; ea lucrează numai pentru ca răul să fie găsit în inimă şi descoperit. Începând din momentul în care eu „am a face cu Dumnezeu”, eu sunt capabil să înţeleg răul care se află în mine, ceea ce înainte nu am înţeles, şi nici măcar nu am cunoscut existenţa lui. Dumnezeu face cunoscut gândurile şi intenţiile inimii noastre; El nu se poate odihni atâta timp cât este prezent ceva care împiedică dragostea pentru El şi încrederea noastră în El, mângâierea noastră şi bucuria noastră în El. Dacă răul a fost descoperit, atunci toate împrejurările sunt uitate, atunci se vede numai intenţia lui Dumnezeu.

Inima omului (de la natură) caută odihnă şi o caută pe pământ. Însă aici nu se găseşte odihnă pentru sfinţi; stă însă scris: „Rămâne deci o odihnă de sabat pentru poporul lui Dumnezeu” (Evrei 4.9). Această conştientizare aduce o plinătate de bucurie, dar şi o plinătate de durere – durere pentru carne, deoarece ea este mereu preocupată să caute aici odihna, şi este mereu înşelată -, bucurie pentru duhul, care, având originea în Dumnezeu, nu se poate niciunde odihni, decât numai în Dumnezeu, aşa cum s-a spus: „Dacă vor intra în odihna Mea” (Evrei 4.5). Dumnezeu nu Se poate odihni în stricăciunea păcatului. El se poate odihni numai în ceea ce este desăvârşit de sfânt. Şi deoarece El, care Se odihneşte astfel, este dragoste şi ne iubeşte, El ne face să înţelegem că El vrea să ne ducă în odihna Lui proprie, în propria Sa fericire.

Dacă sufletul a înţeles ce este această odihnă a lui Dumnezeu, dacă inima a fost aşezată în ea, noi vom avea o bucurie nespus de mare în conştientizarea că dragostea lui Dumnezeu nu se poate odihni înainte să nu ne fi adus şi pe noi în propria fericire. Atunci vom avea convingerea deplină şi sigură, că noi nu putem găsi altundeva odihnă. Există realmente înviorări pe cale, însă începând din momentul în care noi ne odihnim în ele, ele devin pentru noi aşa cum au devenit prepeliţele pentru copiii lui Israel, otravă (Numeri 11).

De îndată ce sufletul pierde conştientizarea că el se odihneşte în Dumnezeu, atunci ochii se îndreaptă imediat spre cele trecătoare; vom începe atunci să căutăm aici o odihnă, şi drept urmare vom umbla încoace şi încolo neliniştiţi şi nemulţumiţi. În momentul în care găsim ceva în care încercăm să ne odihnim, găsim în realitate numai o sursă de durere şi de luptă, o sursă de nelinişte şi întristare pentru inimă. Dumnezeu ne iubeşte prea mult, ca să ne lase să ne odihnim pe pământ. Este şi bucuria ta, iubite cititor, să nu-ţi cauţi odihna niciunde în altă parte, decât numai în odihna Sa?

În ce constă taina nemulţumirii şi neliniştii multor credincioşi? – În căutarea odihnii pe pământ. Şi de aceea Dumnezeu este obligat să educe aceste suflete şi să le instruiască; să permită ca prin împrejurări diferite să se descopere poziţia adevărată a inimii lor prin încercarea celor spre care voinţa sau înclinaţia sunt îndreptate. Împrejurările nu ne vor nelinişti, dacă ele nu ar găsi ceva în noi care este împotriva lui Dumnezeu; ele ar trece pe lângă noi ca vântul. Dumnezeu întâmpină ceea ce este în noi care deranjează părtăşia cu El, şi ne determină să ne căutăm odihna numai în El. Instruirea din partea Lui este exerciţiul permanent şi neobosit al dragostei, carte nu se poate odihni înainte ca noi să fi intrat în odihna Lui. Dacă El deranjează odihna noastră pe pământ, aceasta are loc numai pentru ca noi să venim în odihna Lui şi să o posedăm, ceea ce corespunde nu voinţei noastre, ci voinţei Lui. Însă El vrea ca noi să ne odihnim în odihna Lui, „Pentru că cine a intrat în odihna Lui, acela s-a şi odihnit de lucrările lui, ca Dumnezeu de ale Sale” (Evrei 4.10). Aici nu este vorba de justificare sau de odihna conştiinţei ca înaintea unui judecător, care este deplin satisfăcut: „Pentru că, după cum prin neascultarea unui singur om cei mulţi au fost făcuţi păcătoşi, tot aşa prin ascultarea Unuia singur, cei mulţi vor fi făcuţi drepţi” (Romani 5.19). Şi iarăşi: „Printr-o singură jertfă i-a desăvârşit pentru totdeauna pe cei sfinţiţi” (Evrei 10.14). Credinciosul s-a despărţit deja total de propriile sale lucrări ca atare. El are pace prin sângele lui Hristos.

Aici este vorba exclusiv de aceia care au fost îndreptăţiţi, de aceia pe care Dumnezeu i-a luat în familia Sa, pe care El îi educă, ca să-i introducă în propria Lui fericire şi odihnă. Dacă eu ca tată mă bucur de ceva, atunci este imposibil, dacă eu iubesc pe copilul meu, să nu-i doresc să se bucure cu mine. Şi dacă noi, care suntem răi, facem aşa, cu cât mai mult va face aşa Tatăl nostru ceresc. Ceea ce doreşte Dumnezeu pentru noi, aşa cum am văzut (şi Îi face bucurie să acţioneze în felul acesta), este să ne lase să avem parte de bucuria de toate câte Se bucură El Însuşi. El ne-a făcut părtaşi naturii divine, pentru ca noi s-o savurăm. Evreii erau permanent expuşi pericolului să caute aici o odihnă de scurtă durată şi să nu trăiască o viaţă de credinţă. Subiectul mare, care îl preocupă pe apostol, este că Dumnezeu nu Îşi are odihna aici. Atâta timp cât este prezent ceva care deranjează fericirea dragostei Lui, El nu Se poate odihni, şi aceasta este dovedit printr-o mulţime de mărturii (vezi Evrei 4.3-8).

Apostolul se aşează pe sine însuşi în aceeaşi poziţie cu aceia cărora le scrie, când spune: „Pentru că noi, cei care am crezut, intrăm în odihnă.” Nu era necesar să li se dovedească, la fel cum şi pentru noi nu este necesar să ni se dovedească, că ei nu au intrat în odihnă. Ei erau expuşi unei lupte mari de suferinţe; erau expuşi ca privelişte prin insulte şi necazuri şi au devenit părtaşi acelora care se aflau în aceste împrejurări (Evrei 10.32,33). Ei erau încă în astfel de împrejurări, în care trebuia să li se spună: „Pentru că aveţi nevoie de răbdare,ca, după ce aţi făcut voia lui Dumnezeu, să primiţi promisiunea” (Evrei 10.36). Îndemnurile „să ne temem” (Evrei 4.1) şi „să ne străduim” (Evrei 4.11) sunt realmente de neunit cu starea de odihnă.

Pare să fie grav, când într-un moment ni se prezintă asigurările cele mai cordiale ale dragostei şi credincioşiei lui Dumnezeu, şi în momentul următor ni se spune: „Să ne temem ca nu cumva cineva să pară că a rămas în urmă!” (Evrei 4.1). Însă niciodată Dumnezeu nu încetează să ne atenţioneze în felul acesta, ca să simţim responsabilitatea noastră faţă de El, în timp ce noi suntem pe calea spre odihnă. Dacă ar fi fost vorba de îndreptăţire, atunci El ar fi trebuit să le spună: „Nu vă temeţi şi nu faceţi nimic! Căci Hristos a făcut totul pentru voi!”, şi: „Însă celui care lucrează, plata nu i se socoteşte după har, cu după datorie” (Romani 4.4).

Această „temere” şi această „străduire” începe atunci când problema îndreptăţirii a fost clarificată, şi anume rezolvată pentru totdeauna. Acest principiu binecuvântat ne revelează că noi acum „avem a face cu Dumnezeu”. Dacă avem deplină încredere în dragostea lui Dumnezeu, dacă preţuim mult odihna Lui, atunci ne vom teme de toate, nu numai de ispitele şi cursele de pe cărare, ci şi de orice lucrare a cărnii – tot ce vrea să se interpună între Dumnezeu şi noi. Binecuvântările rămân asigurate până la sfârşit – „păstrate”, aşa cum este scris, „în ceruri pentru noi”; însă conştiinţa vorbeşte aşa: Cum aş putea să fac un rău aşa de mare, cum aş putea să păcătuiesc împotriva lui Dumnezeu! Este prin credinţă, că noi suntem păziţi prin puterea lui Dumnezeu spre mântuirea care este gata să fie arătată în timpul din urmă (1. Petru 1.5). Credinţa realizează prezenţa lui Dumnezeu; de aceea este şi o teamă sfântă – noi petrecem timpul pribegiei noastre în teamă.

Pavel scrie credincioşilor din Filipi: „Fraţilor, eu însumi nu consider că l-am apucat; dar una fac: uitându-le pe cele din urmă şi întinzându-mă spre cele dinainte, alerg drept spre ţintă, pentru premiul chemării spre în sus al lui Dumnezeu, în Hristos Isus” (Filipeni 3.13,14), şi iarăşi: „dacă voi ajunge cumva la învierea dintre morţi” (Filipeni 3.11). De ce el nu vede certitudinea sfârşitului? Deoarece el vede atât drumul cât şi sfârşitul şi greutăţile drumului. Pavel se teme de tot ce ar putea să-l reţină în alergarea lui şi ar putea să-l abată pentru o clipă de pe cale (carnea umblă întotdeauna pe căi lăturalnice, dacă primeşte permisiunea); şi el adaugă: „Fiţi împreună-imitatori ai mei, fraţilor, şi aţintiţi-vă privirea la cei care umblă aşa cum ne aveţi model pe noi; (pentru că mulţi, despre care v-am spus deseori şi spun şi acum plângând, umblă ca vrăjmaşi ai crucii lui Hristos, al căror sfârşit este pieirea, al căror dumnezeu este pântecele, şi gloria le este în ruşinea lor, care gândesc cele pământeşti)” (Filipeni 3.17-19).

Acolo unde este această teamă sfântă cunoaştem sfârşitul drumului, deoarece este prezentă făgăduinţa odihnei lui Dumnezeu; însă noi ne străduim „să intrăm în odihna aceea, pentru ca nimeni să nu cadă după acelaşi exemplu de neascultare” (Evrei 4.11). Harul va împiedica un astfel de rezultat; însă carnea va conduce permanent la aceasta, şi de aceea cel care mărturiseşte numai şi nu este înnoit nu poate produce altceva decât rezultatul voinţei omeneşti. Ca să spun aşa, omul natural nu are nici o teamă de satan, însă el are, dacă nu este cu totul împietrit, frică mare de Dumnezeu. Sfântul lui Dumnezeu nu are nici o frică (teamă) de Dumnezeu, în timp ce el are teamă mare de satan. Domnul Isus spune despre oile Sale: „Dar pe un străin nicidecum nu-l vor urma, ci vor fugi de el, pentru că nu cunosc glasul străinilor” (Ioan 10.5). Ele au neîncredere faţă de toţi, însă ele cunosc glasul Păstorului lor (Ioan 10.27). În mod deosebit ele se tem de lup, deoarece acesta cunoaşte slăbiciunile lor. Dacă cineva spune: „Rezultatul este sigur, niciodată nu va fi greşit”, atunci oaia ar recunoaşte că acesta nu este glasul adevăratului Păstor. Este necesar să fim vigilenți față de orice lucru care ar putea să ne întunece ochii față de slava cerească sau care ar vrea să ne împiedice să ne aflăm numai în Dumnezeu, oricât de frumos ar părea să fim vigilenți față de orice înclinație care vrea să ne atragă pe o cale greșită. Când ochiul este simplu, tot trupul este lumină; și atunci orice rău este descoperit și ochiul este îndreptat numai către Dumnezeu. Nu este nimic nesigur în dragostea lui Dumnezeu; dar este sigur că ne aflăm într-o pustietate, unde trebuie să ne „temem” și să „ne străduim”.

Sfinţii ştiu că acesta este „un ţinut sec şi uscat, fără apă”; dar ei umblă în el în prezenţa lui Dumnezeu, şi sufletul lor se satură ca într-un ţinut bogat şi roditor, şi ei beau din râul bucuriei Sale. Eliberarea din Egipt conduce în pustie. Dacă în aceasta nu-L avem pe Dumnezeu, atunci nu avem nimic. Nu este absolut nimic în lumea aceasta largă, care ar putea înviora pe omul nou, la fel cum în cer nu este nimic care ar putea satura pe omul vechi. Dacă am pierde din vedere ochii şi mâna lui Dumnezeu, atunci nu am avea nimic altceva decât numai nebunia proprie şi pustiul cu nisip din jurul nostru. Dacă s-ar spune unui sfânt: „Odihna de la sfârşit este preţioasă”, el ar replica: „Nu este destul pentru mine să ştiu aceasta; eu umblu acum cu Dumnezeu; eu mă odihnesc acum în El; eu Îl cunosc acum; eu savurez acum prezenţa Sa; nu pot fi mulţumit să nu-L am pe Dumnezeu ca parte a mea actuală, şi mă tem foarte mult de tot ce s-ar putea interpune între El şi mine.” În timp ce ochiul este îndreptat spre Dumnezeu şi sufletul se odihneşte în El, pentru noi sunt preţioase şi căile, şi nu numai sfârşitul, şi ele devin canale de părtăşie cu Dumnezeu. Totul din jurul nostru dovedeşte că odihna noastră nu se găseşte pe pământ. Să ai teamă, deoarece noi suntem în pustie cu o inimă înclinată să se abată de la Dumnezeu, nu este odihnă. Să fi în luptă împotriva lui satan, nu este odihnă. Să lucrezi, nu este odihnă. „Rămâne deci o odihnă de sabat pentru poporul lui Dumnezeu.”

Preocuparea în cercetarea bogăţiilor lui Hristos Isus menţine sufletul nostru atent în El şi face toate celelalte să fie deşertăciune pentru noi. Numai atunci când inima noastră este orientată spre Hristos suntem capabili să ne împotrivim ispitei. Nu gândirea la ceea ce suntem ispitiţi, nu înţelegerea cu care noi ştim să prezentăm aceasta, nici efortul propriu în împotrivire, nu ne dau putere de împotrivire la ispite. Privilegiul nostru este să fim preocupaţi cu Hristos, şi aceasta ne dă biruinţa. Libertatea noastră merge mai departe; este o libertate de a sluji lui Dumnezeu fără să fi supus obstacolului cărnii şi păcatului. Eu nu am nevoie de libertatea cărnii; însă am nevoie de libertatea omului nou, şi aceasta este să fac voia Tatălui meu. Dacă ceva ar fi putut lua libertatea Domnului Isus, atunci când El a fost pe pământ, (ceea ce fără îndoială era imposibil), aceasta L-ar fi împiedicat să facă voia Tatălui Său.

S-ar putea să nu pară a fi un privilegiu, dacă se spune, „să ne temem” şi „să ne străduim”; însă este cu adevărat aşa. Şi deoarece noi greşim deseori în privinţa aceasta, este un privilegiu binecuvântat să ştim că Dumnezeu ne cercetează inima şi ne conştientizează că „totul este gol şi descoperit înaintea ochilor Aceluia cu care avem a face”. Dacă noi nu ne judecăm singuri, atunci El ne va judeca: „Dar când suntem judecaţi, suntem disciplinaţi de Domnul, ca să nu fim condamnaţi împreună cu lumea” (1. Corinteni 11.32).

Nu este o mângâiere a sufletului, dacă noi iubim cu adevărat sfinţenia, să ştim că Dumnezeu este preocupat să cureţe casa, ca să nu rămână nici cel mai neînsemnat lucru care ar întrista ochiul Său şi ne-ar putea împiedica pe noi să umblăm în lumina Lui? Harul este acela care îi provocă pe sfinţi să spună: „Cercetează-mă, Dumnezeule, şi cunoaşte-mi inima! Încearcă-mă şi cunoaşte-mi gândurile! Şi vezi dacă este în mine vreo cale a întristării şi condu-mă pe calea eternă.” Ce nădejde profundă şi ce încredere intimă! Dumnezeu ne cercetează, şi anume prin lumina Cuvântului Său. El ne arată răul prin Cuvânt. În felul acesta foloseşte Duhul Sfânt Cuvântul: „Deoarece Cuvântul lui Dumnezeu este viu şi lucrător şi mai ascuţit decât orice sabie cu două tăişuri şi pătrunzând până la despărţirea sufletului şi a duhului, a încheieturilor şi a măduvei, şi în stare să judece gândurile şi intenţiile inimii” (Evrei 4.12). Noi suntem aduşi în prezenţa lui Dumnezeu; El ne vorbeşte. El cercetează inima mea sub mărturiile cele mai plăcute ale harului Său. Şi când El îmi descopere răul, anunţă El atunci judecata, ca şi cum mi-ar socoti păcatul? Nu! El spune: Aici este ceva care nu este în armonie cu dragostea Mea, ceva, care nu satisface dragostea Mea.

Dacă am neglijat să ne judecăm singuri prin Cuvântul lui Dumnezeu, atunci cu atât mai mult este necesară o măsură de educare pe calea noastră; rămâne însă permanent mângâietor faptul că noi „avem a face cu Dumnezeu”. Dacă de exemplu am căutat odihnă pe pământ şi în cele din urmă ne-am stabilit undeva şi ne-am găsit o patrie în sălbăticie, atunci Dumnezeu începe să lucreze, şi El lucrează împotriva noastră. S-ar putea chiar ca El să considere necesar să ne lase pentru un timp să ne descurcăm singuri, pentru ca conştiinţa noastră să se trezească printr-un imbold. Şi dacă sunt împrejurări care neliniştesc inima noastră şi ne pun în derută, atunci să spunem: Este „Dumnezeul, cu care noi avem a face”. De îndată ce inima este adusă la cercetare în prezenţa lui Dumnezeu, totul este pregătit ca ea să fie adusă la supunere. Sufletul se găseşte în părtăşie cu El în mijlocul împrejurărilor; totul este pace. Să fi cercetat şi încercat, aceasta nu este odihnă. Pe pământ nu vom găsi odihna lui Dumnezeu. Sfinţenia Lui nu ne va lăsa să ne odihnim acolo unde este păcat, şi dragostea Lui nu ne va lăsa să ne odihnim acolo unde sunt suferinţe. Acolo, în odihna lui Dumnezeu, nu este nici păcat şi nici suferinţă şi nici durere. El Însuşi va fi acolo, şi noi ne vom odihni în El. Cu cât avem mai mult parte de mângâierea lui Dumnezeu, cu cât savurăm mai mult bucuria Lui în plinătatea dragostei Sale, cu atât mai puţin vom simţi împrejurările actuale. Dacă cunoaştem intenţiile Lui cu noi, atunci vom spune: Să ne disciplineze, să ne cureţe, cum vrea El, numai să avem părtăşie deplină cu dragostea Lui.

Să nu fim mulţumiţi, dragi cititori, cu o parte mai mică de binecuvântare – o măsură redusă aduce cu sine o savurare redusă; să ne grăbim să înaintăm, să avem ochii îndreptaţi în sus, prin puterea Duhului Sfânt să practicăm ceea ce avem în Isus.

Tradus de la: Wo suchen wir unser Glück?

Titlul original: „Gottes Ruhe, der Heiligen Ruhe“
din Botschafter des Heils in Christo, Anul 4, 1856, pag. 73–80
Titlul original în engleză: „God’s Rest, the Saint’s Rest“
din Collected Writings of J.N. Darby, vol. 16, pag. 115–123.

Traducere: Ion Simionescu